Jurisprudenta Legea 10/2001. Decizia 666/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
(1489/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL B SECTI A III A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILA NR.666
Ședința publică de la 9 decembrie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Elena Vlad
JUDECĂTOR 2: Andreea Doris Tomescu
GREFIER - - -
***** *****
Pe rol se află soluționarea apelului declarat de apelantul - reclamant, împotriva sentinței civile nr.616 din 28.04.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul-pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL.
are ca obiect - Legea nr.10/2001.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă consilier juridic, în calitate de reprezentant al intimatului-pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL, lipsind apelantul-reclamant.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Reprezentantul intimatului-pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL declară că nu mai are alte cereri de formulat în cauză.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat și probe de administrat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de apel.
Reprezentantul intimatului-pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL, având cuvântul, solicită respingerea apelului ca nefondat și menținerea hotărârii instanței de fond ca fiind legală și temeinică.
CURTEA,
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 06.11.2008, reclamantul - a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul B prin Primar General, ca pe baza hotărârii judecătorești ce se va pronunța să se dispună repunerea în termenul de depunere a notificării prevăzută de art.21 din Legea nr.10/2001 și să se constate existența în patrimoniul reclamantului a dreptului prevăzut de Legea nr.10/2001 de a obține restituirea în natură a terenului situat în B, Calea, nr.391, sector 5 în suprafață de 473,20 mp. și acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcțiile demolate de pe terenul menționat.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că imobilul a aparținut bunicului său așa cum rezultă din actul de vânzare-cumpărare autentic nr.23225/11.08.1926 și că imobilul a fost expropriat pentru sistematizarea teritoriului, iar autorii săi nu au primit nici o despăgubire pentru acesta.
Reclamantul a mai arătat că a plecat din țară în Australia acum 20 de ani și nu a mai venit în România până în prezent a împuternicit-o pe fiica sa să îl reprezinte în România pentru identificarea imobilelor ce au aparținut autorilor săi și pentru reglementarea oricărei probleme legate de proprietate.
La data de 20.10.2008, fiica sa a intrat în România, dată după care a luat contract cu legislația românească, fapt pentru care nu a avut posibilitatea să formuleze în termen notificare conform Legii nr.10/2001.
În drept au fost invocate dispozițiile art.103 alin.2 Cod procedură civilă și art.111 Cod procedură civilă.
În susținerea cererii, reclamantul a depus la dosar notificarea nr.815/05.11.2008 și certificat de moștenitor din 1982.
Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, prin sentința civilă nr.616/18.04.2009 pronunțată în dosarul nr- a respins ca neîntemeiată cererea.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că potrivit dispozițiilor art.22 alin.1 din Legea nr.10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.1/2009, persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a persoanei juridice deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului.
Acest termen a fost prelungit succesiv prin nr.OUG109/2001 și prin nr.OUG145/2001 până la data de 14.02.2001.
Sancțiunea nerespectării acestui termen pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau echivalent art.22 alin.5 din Legea nr.1/2009.
Legiuitorul a prevăzut cazurile în care termenul de 6 luni va începe să curgă de la o altă dată decât cea a intrării în vigoare a legii, respectiv situațiile reglementate de art.27 alin.4, art.28 alin.1 și art.46 alin.3 din Legea nr.1/2009.
Natura juridică a acestui termen este decăderea, acesta neputând fi întrerupt sau suspendat, situație în care nu se poate pune în discuție nici problema repunerii în termen conform art.103 alin.2 Cod procedură civilă, având în vedere caracterul special al acestui termen ce rezultă dintr-o lege specială, lege care nu prevede o repunere în termen pentru depunerea notificării.
Față de considerentele menționate, tribunalul a apreciat că cererea este neîntemeiată, atât în ceea ce privește primul capăt de cerere referitoare la repunerea în termen pentru depunerea notificării conform art.22 din Legea nr.1/2009, cât și în ceea ce privește al doilea capăt de cerere, acesta fiind o consecință a respingerii primului capăt de cerere fiind subsidiar acestuia.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a formulat apel reclamantul.
Prin motivele de apel se arată că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art.103 Cod procedură civilă.
Reclamantul a apreciat el însuși asupra naturii juridice a termenului de formulare a notificării ca fiind un termen de decădere, acesta fiind motivul pentru care și-a întemeiat cererea de repunere în termen pe dispozițiile art.103 Cod procedură civilă, în caz contrar ar fi invocat prevederile Decretului nr.167/1958 referitoare la repunerea în termenul de prescripție.
În al doilea rând, învederează faptul că prima instanță a greșit atunci când a apreciat că partea nu poate fi repusă într-un termen de decădere. În acest sens invocă prevederile celor două acte normative care vorbesc despre repunerea în orice termen, fie el de prescripție sau de decădere:
- art.103 Cod procedură civilă stabilește condițiile în care o instanță poate dispune repunerea în termen pentru situația termenelor a căror nerespectare atrage sancțiunea decăderii; în cazul termenului de formulare a notificării prevăzut de Legea nr.10/2001, acesta este un astfel de termen a cărui nerespectare atrage decăderea; nu există nici o rațiune pentru prevederile cuprinse în acest text de lege, decât că legiuitorul a prevăzut faptul că este posibil ca, la un moment dat, un justițiabil să nu fi putut să își exercite un drept în termenul prevăzut de lege din motive neimputabile având astfel nevoie de cadrul procesual pentru a dovedi aceasta;
- art.19 din Decretul nr.167/1958 stabilește condițiile în care instanța judecătorească poate dispune judecarea unei pricini chiar și în situația în care termenul de prescripție a fost depășit, fiind învestită cu soluționarea unei cereri de repunere în termenul de prescripție; rațiunea pentru care legiuitorul a prevăzut această posibilitate este aceeași ca pentru repunerea în termenul de decădere.
Apelantul mai arată că prima instanță a greșit în mod flagrant atunci când a apreciat că era obligatoriu ca Legea nr.10/2001 să prevadă condițiile în care persoana îndreptățită putea fi repusă în termenul de decădere. Este lipsit de relevantă juridică în cazul de față faptul că Legea nr.10/2001 prevede momente diferite de la care începe să curgă termenul de decădere pentru formularea notificărilor, pentru că aceste prevederi nu pot conduce la concluzia că legiuitorul din 2001 vrut să înlăture orice posibilitate de repunere în termen - pentru aceasta ar fi trebuit să apară un text expres de lege.
Dacă legiuitorul ar fi prevăzut expres că persoanele îndreptățite nu pot fi repuse în termenul de formulare a notificării, atunci prima instanță ar fi putut invoca specialia generalibus derogant în sensul aplicării normei din Legea nr.10/2001 cu prioritate față de norma din Codul d e procedură civilă.
Dar în condițiile în care Legea nr.10/2001 tace, atunci prima instanță a greșit în mod evident respingând cererea reclamantului ca neîntemeiată. Un judecător nu poate aplica "tăcerea" legii pentru a respinge o acțiune. EI trebuie să aplice normele legale existente: respectiv prevederile art.103 din Codul d e procedură civilă, care au, într-adevăr, caracter general față de orice lege specială ar apărea cu privire la această instituție a repunerii în termenul de decădere.
Apelul este nefondat.
Instanța de fond în mod corect a reținut că cererea de repunere în termen este neîntemeiată, dar motivarea este incompletă și urmează a fi complinită de instanța de apel.
Termenul pentru depunerea notificărilor de către foștii proprietari sau moștenitorii acestora în temeiul Legii nr.10/2001 de 6 luni, prevăzut de art.21 alin.1 din actul normativ, în forma existentă la momentul intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, a fost prelungit succesiv prin acte normative ulterioare, până la 14.02.2002.
Din reglementarea legii rezultă că termenul pentru notificarea persoanei juridice este unul de decădere.
Acceptând însă, contrar opiniei instanței de fond că este un termen procedural, susceptibil de repunere în termen, Curtea constată că și în aceste condiții cererea este neîntemeiată.
Potrivit art.103 Cod procedură civilă "neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui act de procedură în termen legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei. În acest din urmă caz, actul de procedură se va împlini în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării; în același termen vor fi arătate și motivele împiedicării".
Prin urmare, pentru a opera instituția repunerii în termen trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: 1. partea să dovedească că a fost împiedicată să exercite actul dintr-o împrejurare mai presus de voința ei; 2. cererea de repunere în termen trebuie depusă în 15 zile de la data încetării împiedicării, în același termen se vor arăta și motivele.
Nici una din condiții nu este îndeplinită.
Reclamantul susține că a fost în imposibilitate să formuleze în termen notificarea întrucât a plecat din România, în Australia, acum aproape 20 de ani și nu a mai venit în România până în prezent, că a împuternicit-o la data de 15.10.2008 pe fiica sa să îl reprezinte în țară și să identifice bunurile imobile care au aparținut bunicului său, că la data de 20.10.2008 fiica sa intrat în România, a luat contact cu legislația românească și a constatat că tatăl reclamantului a deținut dreptul de proprietate pentru imobilul menționat în acțiune.
Pentru a se justifica imposibilitatea reclamantului de a se deplasa în România, la dosarul de fond s-a depus o copie de pe un certificat medical din data de 14.02.2009 din care rezultă că nu poate călători în străinătate.
"Împrejurarea mai presus de voința părții" trebuie să fie una obiectivă, asimilabilă forței majore, care nu putea fi prevăzută și nici depășită de către apelant. astfel de situații nu-i poate fi asociată aceea că acesta a fost plecat din țară și că a fost în imposibilitate să se reîntoarcă.
Exista posibilitatea mandatării unei persoane, așa cum de altfel a și făcut pentru a întreprinde demersurile necesare retrocedării imobilelor, dar în termenele prevăzute de lege.
Pentru aceste considerente, Curtea va respinge, ca nefondat apelul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelantul - reclamant cu domiciliul ales în B,-, demisol, sector 2la avocat, împotriva sentinței civile nr.616 din 28.04.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul - pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL cu sediul în B,-, sector 5.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi 09.12.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
- - - - -
GREFIER
- -
Red.
Tehnodact.
Ex.4/27.01.2010
Secția a III-a Civ. -
Președinte:Elena VladJudecători:Elena Vlad, Andreea Doris Tomescu
