Expropriere. Speță. Decizia 668/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
(1614/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL B SECTI A III A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILA NR.668
Ședința publică de la 9 decembrie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Elena Vlad
JUDECĂTOR 2: Andreea Doris Tomescu
GREFIER - - -
***** *****
Pe rol se află soluționarea apelului declarat de apelantul - reclamant, împotriva sentinței civile nr.539 din 13.04.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații-pârâți MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
are ca obiect - expropriere.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă avocat, în calitate de reprezentant al apelantului-reclamant, în baza împuternicirii avocațiale nr.-/07.07.2009, emisă de Baroul București - Cabinet Individual, aflată la fila 14 dosar, consilierul juridic, în calitate de reprezentant al intimatului-pârât MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, în baza delegației pe care o depune la dosar, lipsind intimatul-pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Reprezentantul Ministerului Public consideră că nu este obligatorie prezența sa, având în vedere că dosarul vizează o expropriere emisă în anul 1983.
Părțile declară că nu mai au alte cereri de formulat în cauză.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat și probe de administrat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de apel.
Avocatul apelantului-reclamant, susținând oral motivele de apel depuse în scris la dosar, solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat, desființarea hotărârii atacate și, în principal, trimiterea dosarului spre rejudecare la prima instanță, iar în subsidiar, admiterea acțiunii introductive de instanță, ca temeinică și legală.
Arată că instanța de fond, a considerat în mod eronat că acțiunea este inadmisibilă, întrucât Legea nr.10/2001 nu ar permite solicitarea dreptului, decât urmând procedura administrativă a acesteia.
Mai arată că dreptul de proprietate nu este supus prescripției extinctive, așa încât acesta poate fi protejat oricând, prin promovarea acțiunii în revendicare, iar potrivit art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar, avută la data preluării; acțiunea în revendicare introdusă la instanță de reclamant, întemeiată pe dispozițiile codului civil, respectiv art.480 Cod civil, este menită să probeze inexistența din punct de vedere legal a titlului de proprietate al statului, decurge din dreptul de proprietate și sancționează încălcarea dreptului de proprietate; Legea nr.10/2001 nu abrogă prevederile art.480 cod civil și nici nu reglementează prin vreo dispoziție legală asupra inadmisibilității acțiunii în revendicare a fostului proprietar, de la care imobilul s-a preluat în mod abuziv de către stat; acțiunea în revendicare îndreptată împotriva chiriașilor, deveniți proprietari prin cumpărare de la stat, în baza Legii nr.112/1995, este admisibilă și în situația în care fostul proprietar sau moștenitorii săi au formulat notificare în baza Legii nr.10/2001, deoarece fiecare procedură are la bază temeiuri juridice diferite și nu se poate susține că s-ar obține de două ori același lucru.
Consideră că trebuie să se aibă în vedere și prevederile Protocolului nr.1 la CEDO, care garantează dreptul de proprietate, precum și prevederile art.21 din Constituția României; s-a stabilit că vânzarea de către stat în temeiul Legii nr.112/1995 a unui imobil preluat fără titlu valabil, reprezintă vânzarea lucrului altuia unui terț și, urmare a acestei vânzări, cel interesat nu a mai avut posibilitatea de a intra în posesia bunului, de a-l vinde sau de a-l lăsa moștenire, de a consimți o donație sau de a dispune de acesta într-un alt fel, situație care a avut ca efect privarea reclamantului de proprietatea sa, în sensul celei de a două teze a primului alineat al art.1 din Protocolul nr.1 la CEDO.
În ceea ce privește art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001, prevede expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul le-a preluat fără titlu valabil, păstrează calitatea de proprietar.
Concluzia practicii este în sensul admisibilității acțiunii în revendicare, fiind fundamentată pe principiul liberului acces la justiție, îndeosebi cu referire la protecția dreptului de proprietate, pe dispozițiile dreptului comun, ale Protocolului nr.1 la CEDO, dar și pe jurisprudența constantă a instanței europene în materie.
În cauză nu se poate pune problema de existența prescrierii dreptului de proprietate, eventual doar de o decădere a dreptului persoanei de a urma o anume lege specială, ceea ce nu înseamnă că acesta nu poate urma o altă lege prin care dreptul său de proprietate poate fi recunoscut, prin hotărâre judecătorească.
Având în vedere toate aceste expuneri reprezintă o încălcare a art.6 din CEDO, respectiv, încălcări ale art.1 din Primul Protocol al CEDO, art.480 și 481 din Codul civil, dispozițiile Legii nr.33/1994, art.45, 104 și 108 din Codul d e procedură civilă și art.21 din Constituția României, precum și practica judecătorească a Curții Europene.
De asemenea, consideră că inadmisibilitatea unei acțiuni reprezintă o îngrădire a liberului acces la justiție, iar acțiunea reclamantului trebuie analizată în ceea ce privește temeinicia sa.
Nu solicită obligarea la plata cheltuielilor de judecată și depune la dosar extrase reprezentând doctrina în materie.
Reprezentantul intimatului-pârât MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, având cuvântul, solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii instanței de fond ca fiind legală și temeinică, făcând trimitere la dispozițiile Deciziei nr.33 din 9.06.2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, fiind recursul în interesul legii.
CURTEA,
Deliberând asupra apelului civil de față:
Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul București, reclamantul a chemat în judecată pe pârâții MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL și MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, solicitând să se constate că autorul reclamantului - a fost expropriat prin Decretul nr. 427/1983 fără a exista o declarație de utilitate publică și fără o prealabilă despăgubire, că autoarea reclamantului - a fost expropriată deși decretul menționat nu face referire la persoana sa și în consecință să fie obligate pârâtele să-l despăgubească pe reclamant cu privire la suprafața de teren de 675 mp, aferentă fostului imobil din- - la valoarea de piață existentă la momentul efectuării expertizei evaluatorii din care să se scadă despăgubirea primită, cu actualizarea cuvenită, până la momentul efectuării compensării.
În motivarea acțiunii s-a arătat că autorii reclamantului - și au dobândit în proprietate terenul în suprafață de 1258 mp, conform actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.27258/17.06.1946, teren din care a fost expropriată parțial suprafața de 951 mp în baza Decretului nr.427/1983, ulterior terenul rămas în urma exproprierii și construcție fiind vândute numitului conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.13689/04.06.1993.
Că în baza sentinței civile nr.702/1995 dată de Tribunalul București, rămasă definitivă, s-a dispus retrocedarea unei părți din terenul expropriat, respectiv 276,16 mp care a fost vândută lui, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.19038/1995, astfel că terenul expropriat rămas are suprafața de 675 mp - ocupată de un bloc de locuințe și aleile de acces, impunându-se ca atare acordarea de despăgubiri dată fiind imposibilitatea restituirii în natură.
În drept au fost invocate prevederile art.480 - 481 Cod civil, dispozițiile Legii nr.33/1994 privind exproprierea și art.1 din Protocolul nr.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, prin sentința civilă nr.539/13.04.2009, pronunțată în dosarul nr-, a respins ca inadmisibilă acțiunea.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că:
Legea nr.10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, reprezintă o lege specială derogatorie de la prevederile dreptului comun și care reglementează regimul juridic al imobilelor ce au fost preluate în mod abuziv în perioada anterioară, de către stat, organizații cooperatiste sau alte persoane juridice, indiferent dacă imobilele au fost preluate cu sau fără titlu valabil și fără să se țină cont de destinația imobilului la momentul preluării, cu excepția acelor imobile care fac obiectul altor legi cu caracter reparator.
În conformitate cu acest act normativ - imobilele preluate în regimul anterior se restituie în natură persoanelor îndreptățite, iar dacă nu este posibilă restituirea în natură se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent care constau în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri bănești.
Legea nr.10/2001 instituie o procedură prealabilă, obligatorie, pe care trebuie să o urmeze persoana îndreptățită în vederea retrocedării în natură a bunului imobil sau pentru obținerea de măsuri reparatorii prin echivalent, respectiv să adreseze o notificare însoțită de acte doveditoare către unitatea deținătoare, în termenul stabilit de lege, ulterior prelungit, așa după cum stabilesc dispozițiile art. 20 și urm din acest act normativ, nedepunerea acestei notificări având drept consecință pierderea dreptului de a pretinde în justiție măsuri reparatorii în natură ori prin echivalent.
În cauza de față reclamantul, conform susținerilor făcute, nu a urmat această procedură administrativă prevăzută de lege, astfel că nu a formulat notificare la unitatea deținătoare și prin care să pretindă acordarea de despăgubiri bănești pentru suprafața de teren ce a aparținut în proprietate autorilor săi și care a fost expropriată în regimul comunist printr-un decret emis în anul 1983, astfel că după apariția Legii nr.10/2001, partea nu își mai poate justifica pretențiile legate de eventuale despăgubiri invocând în acest sens prevederile Legii nr. 33/1994 ori dispozițiile dreptului comun.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a formulat apel reclamantul.
Prin motivele de apel se arată că hotărârea este nelegală, întrucât, în mod eronat, instanța a apreciat că acțiunea este inadmisibilă.
Concluzia practicii este în sensul admisibilității acțiunii în revendicare (se includ acțiunile întemeiate și pe dispozițiile legii exproprierii), fiind fundamentată pe principiul liberului acces la justiție, îndeosebi cu referire la protecția dreptului de proprietate, pe dispozițiile dreptului comun, ale Protocolului nr.1 la CEDO, dar și pe jurisprudența constantă a instanței europene în materie.
Drepturile și interesele persoanelor îndreptățite pot fi realizate doar în contextul unei analize efective, în substanța ei, a pretenției afirmate, or în ipoteza inadmisibilității acțiunii în revendicare, acest deziderat nu poate fi întreprins.
Chiar și acolo unde legiuitorul vorbește de modalitatea pe care partea este în drept să o urmeze, nu se poate aprecia că a fost interzisă exercitarea acțiunii în revendicare spre a se putea conchide cu privire la inadmisibilitatea acesteia.
Ajungând la această concluzie, a admisibilității acțiunilor prin care partea deposedată în mod abuziv înțelege să o aleagă (calea dreptului comun), nu se poate spune că o acțiune întemeiată pe art.480 Cod civil coroborat cu dispozițiile Legii nr.33/1994 ar fi contrară Legii nr.10/2001.
Dimpotrivă, neexistând o dispoziție de abrogare a acestor temeiuri, coroborat cu practica constantă a CEDO, în sensul protejării dreptului de proprietate și sancționării celui care a deposedat abuziv, instanța trebuie să analizeze temeinicia unei astfel de acțiuni, fără a obtura liberul acces la justiție al petentului - persoana deposedată.
Nu se poate vorbi de existența prescrierii dreptului de proprietate, eventual doar de o decădere a dreptului persoanei de a urma o anume lege specială, ceea ce nu înseamnă că acesta nu poate urma o altă lege prin care dreptul său de proprietate poate fi recunoscut, prin hotărâre judecătorească.
În sensul liberului acces la justiție și al garantării principiului securității juridice, decizia nr.33/09.06.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii încalcă aceste drepturi recunoscute de CEDO, întrucât partea interesată nu are deschisă calea audierii și expunerii punctului său de vedere, neexistând nici posibilitatea exercitării unei anumite căi de atac, reglementată de legislația internă.
Din acest punct de vedere nu se poate vorbi nici de garantarea unui proces echitabil, întrucât Înalta Curte de Casație și Justiție, prin pronunțarea unor decizii în interesul legii, intervine în mod concret în fiecare caz particular, desemnând instanțelor inferioare modalitatea în care acestea trebuie să judece, deși ele poate nu sunt de acord cu acest punct de vedere.
De la această impunere se naște inclusiv parțialitatea fățișă a instanțelor de judecată, în numele unei independente a judecătorului care nu mai există din acest punct de vedere. Cu alte cuvinte, instanța nu mai este independentă, întrucât ea trebuie să urmeze directiva instanței superioare.
Practic, aceasta reprezintă o încălcare a art.6 din CEDO, a art.1 din Primul Protocol al CEDO, art.6 CEDO, art. 480 si 481 Cod civil, a dispozițiilor Legii nr.33/1994, art.45, 105 si 108 Cod de procedură civilă si art.21 din Constituția României, precum și practica judecătorească a Curții Europene.
Prin cel de-al doilea motiv de apel se prezintă motive care tind să dovedească temeinicia acțiunii, respectiv faptul că autorii apelantului au avut în proprietate suprafața de 1258 mp. teren intravilan, din care a fost expropriată parțial suprafața de 951 mp.
În fine, prin ultimul motiv de apel se arată că au fost încălcate dispozițiile art.23 din Legea nr.33/1994 coroborat cu art.45 alin.4 Cod procedură civilă care prevăd obligativitatea participării procurorului la soluționarea unor astfel de cauze.
Pentru aceste motive se solicită admiterea apelului, desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare.
Apelul este nefondat.
Reclamantul a învestită instanța de judecată la data de 21.01.2009, după intrarea în vigoare a Legii speciale nr.10/2001, cu o acțiune în despăgubiri privind imobilul trecut în proprietatea statului, ca efect al decretului de expropriere nr.427/1983, cerere întemeiată de acesta pe dispozițiile din Legea nr.33/1994, privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică și art.480 - 481 Cod civil.
Este de observat că instanța a calificat corect raportul juridic dedus judecății, apreciind asupra inaplicabilității dispozițiilor din Legea nr.33/1994 în cazul acțiunilor având ca obiect imobilele expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001.
Pornind de la necesitatea respectării principiului neretroactivității legii (art.15 alin.2 din Constituție), în deplină concordanță cu prevederile art.1 Cod civil, ce instituie același principiu, consacrat deopotrivă și în jurisprudența CEDO se afirmă că legea nouă trebuie să respecte suveranitatea legii vechi, în sensul că legea nouă nu poate desființa sau modifica reglementarea juridică anterioară, iar legea veche nu poate să admită, la rândul ei, aplicarea imediată și fără rezerve a legii noi, în conflictul dintre normele legale determinate pe de o parte de legea veche (Codul civil) și legea nouă (Legea nr.10/2001), instanța supremă a statuat că legea de reparație a suprimat practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun, în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate.
S-a stabilit că Legea nr.10/2001, interesează ordinea publică, este de imediată aplicare și în deplină concordanță cu principiul consacrat în art.6 alin.(2) din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.
În acest cadru legislativ, prin decizia nr.53/4 iunie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit cu puterea obligatorie, determinată de art.329 alin.(3) Cod procedură civilă că, nu-și mai pot găsi aplicarea dispozițiile art.35 din Legea nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în cazul acțiunilor având ca obiect imobilele expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001.
Față de această decizie, Curtea va înlătura susținerile promovate de recurentul-reclamant privind greșita apreciere de către instanță a inaplicabilității Legii nr.33/1994, incidența efectelor deciziei nr.VI/27 septembrie 1999 pronunțată de fosta C Supremă de Justiție și a deciziei nr.33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, cu motivarea că, prin art.1 alin.(1) din Legea nr.10/2001, s-a prevăzut că "imobilele preluate în mod abuziv de stat sau de orice alte persoane juridice în perioada de referință, oferă cadrul juridic complet pentru restituirea în natură și prin măsuri reparatorii în echivalent".
Ca urmare, câtă vreme Legea nr.10/2001 constituie o lege specială, reparatorie în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin expropriere, fiind un act normativ de imediată aplicare, iar Legea nr.33/1994, are un caracter general față de Legea nr.10/2001, instanța supremă a stabilit că dispozițiile art.35 ale acestui act normativ nu mai sunt aplicabile acțiunilor având ca obiect imobilele expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, care au fost introduse după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001.
Nici critica privind temeiul juridic al cererii, în sensul că acțiunea reclamantului a fost întemeiată pe art.480 Cod civil nu subzistă unei analize pertinente având în vedere că, prin petitul acțiunii, reclamantul a solicitat despăgubiri pentru teren și și-a întemeiat pretențiile în drept, pe dispozițiile din Legea nr.33/1994.
Prin aceeași decizie, s-a reținut că după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001 numai persoanele exceptate de la această lege și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut, în termenele legale, să utilizeze această procedură au deschisă calea acțiunii în revendicarea - retrocedarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995.
De asemenea, nici prin acțiune și nici prin motivele de apel reclamantul - apelat nu a susținut că a fost în imposibilitate să utilizeze această procedură.
În speță, reclamantul nu a formulat notificare la unitatea deținătoare prin care să pretindă acordarea de despăgubiri bănești, pentru terenul expropriat în 1983 ce a aparținut autorilor săi, astfel încât în mod corect instanța de fond a reținut că în aceste condiții nu își mai poate justifica pretențiile legate de eventualitatea despăgubirii, invocând în acest sens prevederile Legii nr.33/1994, ori dispozițiile de drept comun.
În speță, nu s-a pus în discuție excepția "prescrierii dreptului de proprietate", s-a constatat însă că reclamantul - apelant nu a urmat căile legale necesare pentru obținerea despăgubirilor.
O modalitate prin care un stat parte la Convenția Europeană a Drepturilor Omului poate limita sau restrânge dreptul la un proces echitabil este și obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile.
Accesul la justiție presupune în mod necesar ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze instanței judecătorești.
Prin Legea nr.10/2001 însă, au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar și modalitățile de a ataca în justiție măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri (art.25 alin.1, 26 alin.3).
Așadar, această lege nu suprimă accesul la un proces echitabil, prin accesul deplin și liber la trei grade de jurisdicție în condițiile art.21 din Constituție și ale art.6 alin.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Nici cel de al treilea motiv de apel nu este întemeiat întrucât în astfel de cauze nu este obligatorie prezența procurorului.
C de-al doilea motiv de apel nu va fi analizat întrucât privește fondul cauzei.
Față de cele reținute, Curtea în temeiul dispozițiilor art.296 Cod procedură civilă, va respinge, ca nefondat apelul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul declarat de apelantul reclamant, domiciliat în B,-,.24-C,.B,.11,.103, împotriva sentinței civile nr.539/13.04.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți MUNICIPIUL B prin Primarul General, cu sediul în B,-, sector 5, și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în B,-, sector 5.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 9 decembrie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
- - - - -
GREFIER
- -
Red.
Tehnored./
5 ex/27.01.2010
----------------------------------------------
- Secția a III-a -
Președinte:Elena VladJudecători:Elena Vlad, Andreea Doris Tomescu
