Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 1057/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR - 2928
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR.1057
Ședința publică din 12 noiembrie 2009
PREȘEDINTE: Lucian Lăpădat
JUDECĂTOR 2: Cristian Pup
JUDECĂTOR 3: Trandafir Purcăriță
GREFIER:- -
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții și împotriva deciziei civile nr.361/A/ din 7 aprilie 2009, pronunțată de -, în contradictoriu cu pârâții intimați CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI T și MUNICIPIUL T PRIN PRIMAR, având ca obiect revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocat pentru reclamanții recurenți și și consilier juridic pentru pârâții intimați Consiliul Local al Municipiului și Municipiul T prin Primar.
Procedura legal îndeplinită.
Recursul declarat în termen și legal timbrat.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care nemaifiind de formulat alte cereri, instanța acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
vocat pentru reclamanții recurenți și solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat în scris, casarea celor două hotărâri, cu trimiterea spre rejudecare la prima instanță.
Consilier juridic pentru pârâții intimați Consiliul Local al Municipiului T și Municipiul T prin Primar, pune concluzii de respingere a recursului ca nelegal și neîntemeiat, menținerea hotărârilor atacate ca legală și temeinică.
CURTEA
În deliberare, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr.361/07.04.2009 pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Timișa respins apelul declarat de reclamanții și împotriva sentinței civile nr.14500/18.11.2008 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr-, în contradictoriu cu pârâții - intimați Statul Român, prin Consiliul Local și primarul mun. T, acțiunea având ca obiect revendicarea unui imobil naționalizat.
Prin această decizie, tribunalul a confirmat soluția primei instanțe, care a respins ca inadmisibilă acțiunea reclamanților, pe care aceștia și-au întemeiată pe normele dreptului comun respectiv disp.art.480 civ. și 213/1998, norme însă inaplicabile în opinia judecătoriei, câtă vreme există dispozițiile speciale ale 10/2001, prima instanță dezavuând astfel susținerea reclamanților că acest act normativ nu îndeplinite caracterul preciziei, previzibilității și clarității.
Judecătoria a mai adăugat că, fiind aplicabile dispozițiile 10/2001, se exclude aplicarea dispozițiilor generale în materia revendicării imobiliare cuprinse în Codul civil, conform principiuluispecialia generalibus derogant.
S-a mai opinat că o asemenea interpretare este în concordanță nu numai cu întreg sistemul juridic român, dar și cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum este reflectată în jurisprudența Curții de la Starsbourg și astfel, în nicio decizie de speță în care s-a analizat încălcarea art.6 CEDO, de către Statul Român, în litigiile având ca obiect revendicarea imobilelor naționalizate nu s-a statuat că reglementarea situației juridice a acestora printr-o lege specială, derogatorie de la dreptul comun ar contraveni principiilor enunțate în Convenție. S-a mai adăugat că CEDO a apreciat în mod constant că încălcările Convenției de către Statul Român se regăsesc în situațiile în care s-a recunoscut nevalabilitatea titlului statului asupra unui imobil, dar nu s-a dispus și înapoierea efectivă a acestuia către fostul proprietar, combinat cu lipsa oricărei despăgubiri juste. În speță, a argumentat prima instanță, nu este prezentă o astfel de situație, reclamanții trebuind să parcurgă procedura reglementată de 10/2001, în prealabil, deoarece numai în funcție de modalitatea în care aceasta se finalizează se poate aprecia dacă s-au încălcat î vreun fel drepturile fundamentale ale reclamanților, ocrotite de Convenție.
Tot în acest context, s-a pus problema aplicării dispozițiilor cuprinse în decizia nr.33/2008, dată în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin care se arată că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv 10/2001 și Convenție, atunci aceasta din urmă are prioritate.
Judecătoria a apreciat că dispozițiile dreptului comun pot înlocui prevederile legii speciale, nu în întregime, ci numai în măsura în care sunt contrare Convenției, putând fi invocată această neconcordanță chiar și pe parcursul derulării procedurii judiciare declanșate de aplicarea 10/2001, procedură neinițiată încă de reclamanți.
Această sentință a fost atacată cu apel d e către reclamanți, care au susținut că disp.art.1 alin.1 și art.2 din 10/2001 consacră principiul retrocedării în natură și conservă calitatea de proprietar a revendicatorului, de la data preluării, iar aceste principii din 10/2001 se suprapun celor consacrate de art.480-481.civ. cu referire la acțiunea în revendicare imobiliară, soluția normativă preconizată fiind aceea de restituire în natură, fiind aceeași în ambele reglementări, singura diferență fiind aceea că legea specială preconizează în plus și alte modalități reparatorii, în ipoteza în care bunul nu poate fi restituit în natură. În consecință, neurmarea procedurilor instituite de 10/2001 nu poate conduce la pierderea dreptului subiectiv de proprietate, în raport cu caracterele acestui drept, consfințit atât de legislația comună, cât și de art.1 al Primului Protocol Adițional la CEDO, astfel încât acțiunea pe calea dreptului comun este admisibilă.
Principiulspecialia generalibus derogant, valorificat de prima instanță, intervine doar atunci când se pune problema combinării celor două legi, una generală și alta specială, cadru în care legea specială este privilegiată, căci s-ar aplica înaintea legii generale, dar interpretarea și aplicarea dreptului în acest context vizează exclusiv normele care conțin excepții, instituie prezumții legale sau conțin enumerări limitative. Cu alte cuvinte ipoteza celor două legi este comună, în timp ce soluțiile normative furnizate de legea specială, deși derivă din cele preconizate de legea generală, conțin particularități de natură a răspunde, în principal, rațiunii legii speciale.
Întrucât prin legea specială nu s-au promovat ipoteze, respectiv soluții normative diametral opuse în raport cu legea generală, nu se poate susține un fine de neprimire pentru acțiunile în justiție întemeiate pe dreptul comun, cu atât mai mult cu cât, prin legea specială s-au multiplicat și diversificat mijloacele de restabilire a dreptului subiectiv de proprietate încălcat de stat, în condițiile unei proceduri jurisdicțional administrative mai lesnicioase și mai eficiente, în raport cu cea impusă de dreptul comun.
Împrejurarea că reclamanții nu au apelat la disp.10/2001 nu poate conduce la pierderea dreptului subiectiv de proprietate, ci doar la pierderea dreptului la acțiune în temeiul legii speciale, astfel că aceștia nu mai pot beneficia de avantajele preconizate deL.10/2001, printre care și gama de măsuri reparatorii.
În susținerea admisibilității în principiu a acțiunii, raportat la capătul de cerere principal, apelanții au invocat disp.art.6 din 213/1998 precum și disp.art.6 din CEDO, arătând că normele prevăzute în 10/2001nu îndeplinea caracterul preciziei, previzibilității și clarității, în sensul că la 6 ani de la adoptarea acestui act normativ, poziția Statului Român a fost permanent schimbătoare, arătând exemplificativ că noua reglementare introdusă prin HG 250/2007 vizând noile Norme metodologice de aplicare unitară a 10/2001, stabilește că preluarea este abuzivă și atunci când preluarea s-a efectual în baza 223/1974, fie că a fost cu plată ori fără plată. Totodată, apelanții au făcut referiri și la decizia nr.33/9 iunie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în interesul legii, arătând că în speța concretă sunt evidente neconcordanțele dintre legea specială și Convenție, mai ales că prin acțiunea în revendicare pe dreptul comun nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice civile, raportat la faptul că imobilul revendicat nu a fost înstrăinat unor terțe persoane, fiind și în prezent în proprietatea Statului.
Pârâții Primarul și Consiliul local al mun. T au formulat întâmpinare, susținând întâietatea legii speciale și arătând că reclamanții nu au urmat niciodată procedura 10/2001, iar acțiunea or pe dreptul comun este inadmisibilă, câtă vreme aceasta a fost înlocuită de norme cu caracter special, iar accesul la justiție al reclamanților nu a fost blocat, deoarece acestora li s-a asigurat o cale specială de urmat, în scopul redobândirii imobilului naționalizat, iar termenul de depunere a notificărilor a fost prelungit succesiv.
Tribunalul a decis că apelul reclamanților este neîntemeiat, reținând că problema caracterului special al 10/2001, î raport cu dreptul comun în materia acțiunii în revendicare imobiliară a tranșată, în mod obligatoriu pentru instanțe, prin decizia nr.33/2008 a Înaltei Curți, 10/2001 fiind calificată în mod expres drept lege specială, stabilindu-se că are prioritate în raport cu dreptul comun, conform principiuluispecialia generalibus derogant. Rezultă așadar că argumentele apelanților privind neînlăturarea dreptului comun, întrucât 10/2001 ar diversifica variantele de reparare a abuzurilor comise în perioada comunistă sau pentru că legea specială nu ar avea ipoteze contrare, respectiv că nu ar avea soluții diametral opuse în raport cu legea generală, nu pot fi primite.
Tribunalul a mai arătat că reclamanții fac referire în continuare la art.1 din protocolul 1 adițional la Convenție, însă aceste argumente nu pot fi primite deoarece în cauza Canciovici și alții vs. România CEDO a stabilit că în situația presupuselor încălcări ce au avut loc anterior ratificării Convenției de către România, cererea reclamanților este incompatibilă - rationae temporis - și deci, trebuie respinsă ca inadmisibilă.
Nici art.6 din 213/1998 nu este în favoarea admiterii cererii reclamanților întrucât revendicarea bunurilor preluate de stat fără titlu valabil se poate face doar dacă această procedură nu face obiectul unor legi speciale de reparație. a contrario, dacă există o lege specială de reparație, bunurile respective nu pot fi revendicate, iar rațiunea textului nu a fost decât aceea de a sigura accesul la justiție, pe care l-a reglementat în mod special pentru anumite categorii de bunuri, iar pentru altele a menținut, pentru respectarea art.6 din CEDO, aplicabilitatea dreptului comun. Curtea de la Strasbourg a statuat în jurisprudența sa faptul că existența unor proceduri speciale nu contravine în principiu disp.art.6 din Convenție, dacă acestea respectă criteriile impuse de textul menționat.
În speță, reclamanții ar fi putut exercita acest drept la justiție prin procedura specială a 10/2001, care, deși imperfectă în multe privințe, a permis restituirea imobilelor preluate de stat în multe cazuri. Mergând mai departe, reclamanții au invocat ce anume din procedura 10/1001 nu ar corespunde exigențelor art.6 di Convenție, pentru a putea concluziona că acțiunea promovată de aceștia pe calea dreptului comun este admisibilității, respectiv că legea nu îndeplinește cerințele previzibilității, clarității, întrucât doar după 6 ani de la adoptarea legii s-a prevăzut că preluarea conform 223/1974 este abuzivă, în sensul dispozițiilor sale. Cu toate acestea, s-a reproșat că apelanților că pierd din vedere disp.HG 11/1997 precum și cele ale 213/1998 care au permis instanțelor naționale, încă de la acele momente, calificarea preluării în temeiul 223/2974 ca fiind abuzivă.
În ceea ce privește referințele la decizia nr.33/2008 a ÎCCJ, tribunalul a opinat că apelanții interpretează greșit sensul alineatelor hotărârii întrucât ultimul paragraf este o excepție de la regula di alineatul anterior și doar dacă sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenție, doar atunci se poate admite acțiunea în revendicare, dacă nu s-a r aduce atingere unui drept de proprietate ori securității raporturilor civile. Rezultă deci că mai întâi trebuie stabilită neconcordanța menționată, ulterior urmând să se verifice teza finală a alineatului, care reglementează excepția, pentru a concluziona că se admite acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun.
Însă în speță, nu există o astfel de neconcordanță, pentru că reclamanții nu pot invoca aplicarea dispozițiilor art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, Curtea de la Strasbourg arătând că statul nu are obligație legală sau instituită de tratat pentru a repara abuzurile comise, dar dacă decide în sens pozitiv, atunci calea aleasă trebuie să fie aptă de a conduce la atingerea scopului său.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs, în termen, reclamanții și, recursul fiind motivat în drept cu disp.art.304 pct.8 și 9.pr.civ. reiterându-se motivele invocate în susținerea apelului.
În esență, recursul reclamanților s-a concentrat pe invocarea aplicării și interpretării greșite de către primele două instanțe a normelor cuprinse în art.480-481.civ. și art.6 din 213/1998, asociate cu art.6 CEDO și art.1 din Primul Protocol adițional al Convenției, în contrast cu dispozițiile 10/2001 și cu interpretarea greșită a deciziei nr.33/2008 a ÎCCJ, care nu declară ca inadmisibile acțiunile în revendicare imobiliară pe calea dreptului comun, atunci când sunt îndeplinite o serie de condiții, cu referire și la o serie de cauze prin care CEDO a admis plângeri împotriva României.
În esență, recurenții au reluat motivele de apel și au arătat că disp.art.1 alin.1 și art.2 din 10/2001 consacră principiul retrocedării în natură și conservă calitatea de proprietar a revendicatorului, de la data preluării, iar aceste principii din 10/2001 se suprapun celor consacrate de art.480-481.civ. cu referire la acțiunea în revendicare imobiliară, soluția normativă preconizată fiind aceea de restituire în natură, fiind aceeași în ambele reglementări, singura diferență fiind aceea că legea specială preconizează în plus și alte modalități reparatorii, în ipoteza în care bunul nu poate fi restituit în natură. În consecință, neurmarea procedurilor instituite de 10/2001 nu poate conduce la pierderea dreptului subiectiv de proprietate, în raport cu caracterele acestui drept, consfințit atât de legislația comună, cât și de art.1 al Primului Protocol Adițional la CEDO, astfel încât acțiunea pe calea dreptului comun este admisibilă.
Principiulspecialia generalibus derogant, valorificat de prima instanță, intervine doar atunci când se pune problema combinării celor două legi, una generală și alta specială, cadru în care legea specială este privilegiată, căci s-ar aplica înaintea legii generale, dar interpretarea și aplicarea dreptului în acest context vizează exclusiv normele care conțin excepții, instituie prezumții legale sau conțin enumerări limitative. Cu alte cuvinte ipoteza celor două legi este comună, în timp ce soluțiile normative furnizate de legea specială, deși derivă din cele preconizate de legea generală, conțin particularități de natură a răspunde, î principal, rațiunii legii speciale.
Întrucât prin legea specială nu s-au promovat ipoteze, respectiv soluții normative diametral opuse în raport cu legea generală, nu se poate susține un fine de neprimire pentru acțiunile în justiție întemeiate pe dreptul comun, cu atât mai mult cu cât, prin legea specială s-au multiplicat și diversificat mijloacele de restabilire a dreptului subiectiv de proprietate încălcat de stat, în condițiile unei proceduri jurisdicțional administrative mai lesnicioase și mai eficiente, în raport cu cea impusă de dreptul comun.
Împrejurarea că reclamanții nu au apelat la disp.10/2001 nu poate conduce la pierderea dreptului subiectiv de proprietate, ci doar la pierderea dreptului la acțiune în temeiul legii speciale, astfel că aceștia nu mai pot beneficia de avantajele preconizate de 10/2001, printre care și gama de măsuri reparatorii.
În susținerea admisibilității în principiu a acțiunii, raportat la capătul de cerere principal, recurenții au invocat disp.art.6 din 213/1998 precum și disp.art.6 din CEDO, arătând că normele prevăzute în 10/2001 nu îndeplinea caracterul preciziei, previzibilității și clarității, în sensul că la 6 ani de la adoptarea acestui act normativ, poziția Statului Român a fost permanent schimbătoare, arătând exemplificativ că noua reglementare introdusă prin HG 250/2007 vizând noile Norme metodologice de aplicare unitară a 10/2001, stabilește că preluarea este abuzivă și atunci când preluarea s-a efectual î baza 223/1974, fie că a fost cu plată ori fără plată. Totodată, apelanții au făcut referiri și la decizia nr.33/9 iunie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în interesul legii, arătând că în speța concretă sunt evidente neconcordanțele dintre legea specială și Convenție, mai ales că prin acțiunea în revendicare pe dreptul comun nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice civile, raportat la faptul că imobilul revendicat nu a fost înstrăinat unor terțe persoane, fiind și în prezent în proprietatea Statului.
Pârâții-intimați Primarul și Consiliul local al mun. T au formulat întâmpinare, susținând întâietatea legii speciale și arătând că reclamanții nu au urmat niciodată procedura 10/2001, iar acțiunea or pe dreptul comun este inadmisibilă, câtă vreme aceasta a fost înlocuită de norme cu caracter special, iar accesul la justiție al reclamanților nu a fost blocat, deoarece acestora li s-a asigurat o cale specială de urmat, în scopul redobândirii imobilului naționalizat, iar termenul de depunere a notificărilor a fost prelungit succesiv.
Curtea, analizând recursul declarat de reclamanți, prin prisma motivelor de fapt și de drept invocate de aceștia, cu aplicarea disp.art.299 și urm. pr.civ. rap.la art.312 pr.civ. și art.304 pct.9, va constata că acesta este întemeiat.
În acest sens, curtea va constata în primul rând că motivul de modificare prev. de art.304 pct.8 pr.civ a fost doar indicat, nu și susținut de către recurenți și de altfel, incidența acestuia în speță excede acestui cadru întrucât primele două instanțe nu au fost puse în situația de analiza clauzele unu act juridic, în sensul de convenție - negotium juris - care să fi suscitat dispute și o eventuală interpretarea greșită a clauzelor unui astfel de act juridic.
Pe de altă parte însă, curtea va constata că sunt aplicabile disp.art.304 pct.9 pr.civ. asociate cu disp.art.304 pct.5 pr.civ. (deși acest motiv de casare nu a fost invocat expres, însă derivă fără echivoc di modul de motivare și susținere a recursului), determinat de faptul că primele două instanțe au dat o interpretare greșită, în primul rând, deciziei nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în interesul legii, cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare imobiliară, întemeiată pe normele dreptului comun, în materia imobilelor naționalizate, prin aceea că nu au luat în considerare caracteristicile speței concrete.
Astfel, curtea va constata în primul rând faptul că reclamanții-recurenți invocă faptul că imobilul lor a fost naționalizat prin 223/1974, iar Legea nr.10/2001 a permis și revendicarea acestor categorii de imobile, pe calea procedurii administrativ-jurisdicționale, abia după adoptarea HG 250/2007 pentru adoptarea Normelor metodologice de aplicarea 10/2001-republicată, însă la acea dată înregistrarea unei notificări din partea reclamanților era tardivă și astfel, singura cale rămasă la dispoziția acestora pentru a putea dobândi o satisfacție justă și echitabilă a fost inițierea unei acțiuni civile, în fața instanțelor naționale române, acțiunea în revendicare întemeiată pe normele dreptului comun.
Pe de altă parte, recurenții au mai susținut în acțiunea lor că imobilul revendicat se află și la această dată în proprietatea Statului Român, cu titlu de dobândire prin naționalizare cf. 223/1974 și nu a fost înstrăinat către terțe persoane-foști chiriași, astfel încât să se pună problema încălcării drepturilor acestora și nici nesocotirii principiului securității raporturilor juridice civile.
În acest context, curtea va constata că potrivit deciziei dată în cadrul recursului în interesul legii cu nr. 33/2008, Înalta Curte de casație și Justiție a dat instrucțiuni instanțelor naționale să procedeze la analizarea pe fond a unor asemenea cereri, cu obligația instituită instanțelor de drept comun de a analiza temeinicia și legalitatea unor astfel de acțiuni întrucât există posibilitatea ivirii unor neconcordanțe între legea internă specială - care nu mai permite reclamanților să inițieze procedurile administrative întrucât se află în afara termenului de notificare, atașată posibilității instituite de HG 250/2007 de a putea dobândi o justă compensație pentru bunul pierdut, fie prin restituirea în natură, dacă se va găsi că este posibil, fie prin acordarea unei compensații financiare, iar altfel, reclamanții-recurenți s-ar regăsi în situația de a le fi încălcat dreptul de acces la justiție efectivă, garantat de art.6 CEDO.
Prin urmare, curtea va constata că în raport cu decizie nr.33/2008 a ÎCCJ, primele două instanțe sunt datoare să realizeze o analiză pe fond a valabilității titlului statului și a legalității procedurii de naționalizare, combinat cu verificarea unei eventuale dobândiri de către reclamanți a unor despăgubiri, la momentul naționalizării și mai apoi să verifice posibilitatea și oportunitatea cererii de retrocedare în natură sau de acordare de despăgubiri, și din perspectiva raționamentelor avute în vedere de Curtea de la Strasbourg în cauzele Viașu vs. România, pe de o parte, respectiv Raicu vs. România, pe de altă parte, în ipoteza în care se va dovedi că imobilul a fost înstrăinat unor terți de bună credință și în condiții de deplină legalitate.
În decizia nr.33/2008, Înalta Curtea statuat că o acțiune în revendicare pe drept comun a unor imobile preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 nu poate nu poate fi respinsă ca inadmisibilă de plano, în particular în situația în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială - 10/2001 și CEDO, atunci Convenția având prioritate, iar această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun în măsura în care astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice civile.
Această decizie în interesul legii a avut în vedere atât jurisprudența internă privind aplicarea lipsită de unitate a 10/2001, cât și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, fără a ignora cauzele Canciovici și Raicu împotriva României ș a îndrumat instanțele ordinare să procedeze la soluționarea pe fond a unor astfel de cauze, mai ales atunci când nu sunt puse în discuție drepturi similare și comparabile de proprietate, dobândite de către foștii chiriași, în baza 112/1995.
În aceste circumstanțe, curtea va constata că decizia nr.33/2009 a ÎCCJ este în consonanță cu întreaga jurisprudență a CEDO privind interpretarea art.6 și a art.1 din primul protocol adițional al CEDO - (Raicu, ș.d împotriva României) și îngloebează de asemenea argumentele reținute de CEDO în cauze Raicu și Canciovici, astfel că reclamanții are dreptul la proces echitabil, pe fondul cauzei, cu privire la recuperarea bunurilor naționalizate în timpul fostului regim comunist.
Pentru aceste considerente, curtea, în temeul prev. art.312 alin.5 pr.civ. rap.la art.304 pct.5 și 9.pr.civ. va admite recursul declarat de reclamanții și împotriva deciziei civile nr.361/07.04.2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-.
Va casa decizia recurată precum și sentința civilă nr.14500/18.- pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr- și va trimite cauza spre rejudecare în fond la prima instanță, respectiv Judecătoriei Timișoara.
Va constata că în această etapă procesuală nu sunt aplicabile disp.art.274 și urm. pr.civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanții și împotriva deciziei civile nr.361/A/din 7 aprilie 2009, pronunțată de -.
Casează decizia recurată precum și sentința civilă nr. 14500/18.11.2008, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr. - și trimite cauza spre rejudecare în fond la prima instanță, respectiv Judecătoria Timișoara.
Fără cheltuieli de judecată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 12 noiembrie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
GREFIER,
- -
Red. /25.11.2009
Tehnored /04.12.2009
Ex.2
Primă instanță:
Instanța de apel: și
Președinte:Lucian LăpădatJudecători:Lucian Lăpădat, Cristian Pup, Trandafir Purcăriță
