Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 1081/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(801/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1081
Ședința publică de la 23.06.2009.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Bianca Elena Țăndărescu
JUDECĂTOR 2: Ioana Aurora Herold
JUDECĂTOR -
GREFIER -
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenții reclamanți și, împotriva deciziei civile nr. 1439 din 14.11.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți și MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL.
are ca obiect - acțiune în revendicare.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă AVOCATUL, pentru recurenții reclamanți și, în baza împuternicirii avocațiale nr. - din 4 mai 2009, eliberată de Baroul București (fila 11 dosar), intimata pârâtă personal și asistată de avocatul, în baza împuternicirii avocațiale nr. -/2009, eliberată de Baroul București (fila 19 dosar), consilierul juridic, în calitate de reprezentant al intimatului pârât Municipiul B prin Primarul General.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează depunerea la dosar, prin serviciul registratură al instanței, la data de 17 iunie 2009, unei întâmpinări formulată de către intimata pârâtă, cu copie pentru comunicare.
Curtea comunică avocatului recurenților copia întâmpinării formulată de intimata pârâtă, depusă la dosar cu respectarea dispozițiilor art. 308 alin. 2 din Codul d e Procedură Civilă, care arată că nu solicită amânarea cauzei pentru a lua cunoștință de conținutul acestui act procedural.
Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, arată că nu au cereri prealabile de formulat.
Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Avocatul recurenților reclamanți solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat,modificarea hotărârii recurate, în sensul respingerii apelului și menținerii hotărârii pronunțate de instanța de fond, pentru următoarele considerente:
Instanța de apel, în mod greșit, a apreciat că recurenți de astăzi nu mai erau în termen să formuleze o notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, considerând că, în acest mod, au pierdut dreptul de a mai solicita în fața instanțelor judecătorești restituirea proprietăților confiscate în mod abuziv. De asemenea, a ignorat faptul că recurenții reclamanți au formulat cerere de restituire în natură, după expirarea termenului prevăzut de Legea nr. 10/2001, motiv pentru care s-a îndepărtat foarte mult de temeiul juridic al acțiunii introductive, hotărârea pronunțată referindu-se doar la dispozițiile legii speciale.
Consideră că cererea formulată de recurenți reclamanți și adresată Prefecturii Municipiului B echivalează cu o veritabilă cerere de restituire, de care trebuia să țină cont la încheierea contractului de vânzare cumpărare cu intimata pârâtă, încheiat cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
La analizarea valabilității contractului de vânzare cumpărare deținut de intimata pârâtă, instanța de apel a luat în considerare presupusa bună credință a părții, care, însă, trebuia dovedită. Intimata pârâtă nu a produs nici un fel de dovezi, în sensul că a făcut demersuri pentru a afla situația juridică a imobilului în litigiu. B credință trebuia dovedită și din perspectiva că recurenții reclamanți nu au făcut nici un fel de demersuri în vederea restituirii în natură a imobilului, fapt cu totul neadevărat.
Recurenții reclamanți au arătat că nu au formulat notificare în baza legii speciale, întrucât nu mai erau în termen pentru a formula o astfel de notificare, fiind și motivul pentru care s-au adresat printr-o cerere Prefecturii Municipiului Cu toate că instanța de apel invocă decizia civilă nr. 33/2008, prin care se arată că concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, dacă, însă, sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.
Invocă dispozițiile Protocolului nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și prevederile Constituției, care, în opinia sa, au fost încălcate.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
Avocatul intimatei pârâte solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate, ca temeinică și legală, cu obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 1500 lei, potrivit chitanței nr.-, pe care o depune la dosar.
Recurenții arată că hotărârea atacată încalcă Protocolul 1 al Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 21 și 44 din Constituție, fără a motiva ăn nici un fel în ce mod sunt încălcate aceste norme.
Din probele administrate în cauză, rezultă faptul că intimata pârâtă a fost de bună credință la momentul cumpărării bunului imobil. A depus toate diligențele posibile pentru a afla dacă imobilul a fost revendicat, sau dacă există pe rolul instanțelor judecătorești acțiuni în revendicare cu privire la acest bun, și, numai atunci, a uzat de dispozițiile Legii nr. 112/1995. În plus, termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 era expirat de mult.
Chiar recurenții, prin întâmpinarea depusă în apel, ulterior prin motivele de recurs, au recunoscut că nu au formulat notificare în baza legii speciale. În consecință, nu există nici o dovadă a relei credințe a intimatei pârâte și, prin urmare, constatarea de către tribunal a valabilității contractului de vânzare cumpărare încheiat între aceasta și Primăria Municipiului B, cu privire la imobilul în litigiu, este un act de dreptate, încheiat cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare.
Reprezentantul intimatului pârât Municipiul B solicită respingerea recursului, ca nefondat și menținerea hotărârii recurate, ca temeinică și legală.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constat următoarele:
Prin sentința civilă nr.1430/03.03.2008, Judecătoria Sectorului 6 Baa dmis acțiunea formulată de reclamanții și, împotriva pârâților și Municipiul B prin Primarul General, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr./01.03.2007 încheiat între Consiliul General al Municipiului B - Administrația Fondului Imobiliar și pârâta; a obligat pârâții să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamanților imobilul situat în B,-,.801,.2,.86,.10, sector 6, compus din 2 camere și dependințe, precum și cota indiviză de 1,096% din suprafața de 743. și a luat act că părțile nu au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, prin contractul pentru construirea de locuințe proprietate personală nr.381/8/14.04.1978, reclamanții și au cumpărat de la Întreprinderea pentru construirea locuințelor B apartamentul nr.86, situat în B,-,.801,.2,.10, sector 6. Reclamanții au încheiat cu Casa de Economii și Consemnațiuni contractul de împrumut pentru constituirea avansului cu nr.96295/1978 și contractul de împrumut nr.-/1978.
Prin decizia nr.364/06.03.1984, emisă de Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Baf ost preluată fără plată în proprietatea statului cota indiviză de din apartamentul nr.86, situat în B,-,.801,.2,.10, sector 6, compus din 2 camere și dependințe, precum și cota indiviză de 1,096% din suprafața de teren de 743 mp și trecut în administrarea, prin procesul - verbal din 5.03.1984. Potrivit acestei decizii, trecerea în proprietatea statului urma să se facă retroactiv, începând cu 26.07.1983.
Prin decizia nr.1952/06.11.1984, emisă de Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Baf ost preluată cu plată cota de din apartamentul nr.86, situat în B,-,.801,.2,.10, sector 6, compus din 2 camere și dependințe, precum și cota indiviză de 1,096% din suprafața de teren de 743 mp și trecut în administrarea. Deși această decizie prevedea acordarea unei despăgubiri, din probele administrate nu rezultă în mod cert că ar fi fost acordate aceste despăgubiri reclamantei.
În anul 2007, prin contractul de vânzare-cumpărare nr.N 5137/1.03.2007, pârâta a cumpărat apartamentul în litigiu, în baza Legii nr.112/1995.
Instanța, sesizată cu o acțiune în revendicare prin comparare de titluri, a acordat preferabilitate unuia dintre acestea, în condițiile prevăzute de lege. Chiar dacă nu era contestat titlul pârâtei, prin constatarea nulității contractului încheiat în condițiile Legii nr.112/1995, nu era exclusă acțiunea în revendicare formulată de foștii proprietari, în condițiile în care dispozițiile Legii nr.10/2001 îndreptățesc pe subdobânditorul de bună-credință să păstreze imobilul dobândit.
În analiza valabilității titlului statului, instanța a mai reținut și că decretul menționat este în totală contradicție atât cu normele interne, în principal cu Constituția României republicată din anul 1991, cu art.481 Cod civil, cât și cu reglementările internaționale, încălcându-se în special dispozițiile art.17 alin.2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, la care România era parte care dispune că"nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa",dar și ale art.1 din Protocolul Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului si Libertăților Fundamentale, care consacră principiul că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, excepție făcând acele legi apreciate de stat ca fiind necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general.
Tocmai acest interes general, obștesc, nu a fost precizat de Decretul nr.223/1974, nefiind, astfel, îndeplinite, nici calitățile cerute de jurisprudența europeană în verificarea legalității privării de proprietate și care se referă la accesibilitatea, precizia și previzibilitatea actului normativ.
Pe cale de consecință, în temeiul dispozițiilor art.6 alin.3 din Legea nr.213/1998, instanța de fond a apreciat că preluarea imobilului reclamanților a fost abuzivă și se circumscrie în categoria preluărilor făcute de stat fără titlu valabil, reclamanții păstrându-și în continuare, și după data preluării, calitatea de proprietar conferită de dispozițiile art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001.
Procedând la o comparare de titluri, dacă se ia în considerare faptul că titlurile provin de la autori diferiți, respectiv B pentru reclamanți și statul, prin reprezentantul său, Primăria Municipiului B pentru pârâta, instanța a avut în vedere soluția cea mai rezonabilă, conform căreia are câștig de cauză cel care a dobândit bunul de la autorul al cărui drept este preferabil, aceasta fiind o aplicație a principiului"nemo plus juris ad alium transferre potest, quam ipse habet".
Este, astfel, de netăgăduit, faptul că mult mai bine caracterizat este titlul reclamanților prin încheierea unui act juridic cu respectarea condițiilor cerute de lege, cu adevăratul proprietar, spre deosebire de pârâta, care, chiar dacă ar fi fost de bună-credință, a cumpărat de la un"non dominus",în condițiile în care preluarea imobilului s-a făcut de către stat fără titlu valabil, din considerentele mai sus expuse.
Pârâta a formulat cerere de cumpărare a apartamentului în litigiu la data de 4.02.2003, această cerere fiind înregistrată sub nr. 3176, după cum rezultă din înscrisul aflat la fila 89 dosar.
Potrivit adresei nr.VB/26412; 26640/SP/27.11.2006, emisă de Instituția Prefectului Municipiului B, reclamanții s-au adresat la 8.11.2006 și 9.11.2006 acestei instituții solicitând să le comunice date referitoare la notificarea privind restituirea imobilului în litigiu.
Instituția Prefectului Municipiului Bac omunicat reclamanților faptul că nu s-a înregistrat nici o notificare, că vor trebui să precizeze numărul acestei notificări și că nu mai sunt în termen să ceară restituirea imobilului în temeiul Legii nr.10/2001. Cum nu s-a găsit notificarea reclamanților este evident că dacă în noiembrie 2006 aceștia ar fi solicitat restituirea imobilului în temeiul Legii nr.10/2001, cererea acestora s-ar fi respins ca tardivă.
Cu toate că reclamanții au făcut demersuri pentru restituirea imobilului și au cerut lămuriri cu privire la modul de soluționare a cererii privind restituirea, în luna noiembrie 2006, în luna martie 2007 pârâtul Municipiul Bav ândut imobilul pârâtei.
Apartamentul a fost cumpărat la 4 luni după ce reclamanții au revenit cu cererile adresate Prefectului Municipiului
Instanța a apreciat că părțile contractului de vânzare-cumpărare nr.N 5137/1.03.2007 au fost de rea-credință. Pe de o parte, - a înstrăinat un imobil care nu îi aparținea știind că există o cerere formulată de proprietarii imobilului pentru restituirea acestuia, iar, pe de altă parte, nici cumpărătoarea, respectiv pârâta nu a făcut demersuri pentru aflarea situației juridice la imobilului, la momentul când acesta a fost cumpărat, respectiv 1.03.2007.
Prin decizia civilă nr.1439/14.11.2008, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis ambele apeluri formulate de apelanții - pârâți Municipiul B prin Primarul General și, împotriva sentinței civile nr.1430 din 03.03.2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 B, în contradictoriu cu intimații - reclamanți și, a chimbat în tot sentința în sensul că respinge acțiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a reținut că în ceea ce privește apelul formulat de apelantul Municipiul B, într-un prim motiv de apel se invocă excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților pe cota-indiviză de 0,96% din suprafața totală de 743 mp teren, având în vedere că aceasta a fost atribuită în folosință prin Decizia nr.339/1980, astfel că reclamantul nu a avut în proprietate această cota, ci numai în folosință.
Tribunalul a constatat că, într-adevăr, cota-indiviză de 0,96% din suprafața totală de 743 mp teren a fost atribuită în folosință prin Decizia nr.339/1980, în favoarea reclamanților, astfel că aceștia nu au deținut niciodată dreptul de proprietate asupra acestei cote.
Cu toate acestea, strict formal, sub aspectul calității procesuale active, tribunalul a apreciat că nu poate fi vorba despre o lipsă a legitimării active, cât timp se solicită restituirea bunului în întregime, cu toate accesoriile sale, moment în care, în ipoteza admiterii cererii reclamanților, s-ar naște dreptul la urmarea procedurii de atribuire a proprietății aferente apartamentului, pe care au și invocat-o reclamanții.
Pentru aceste motive, tribunalul a apreciat că acest prim motiv de apel este nefondat.
S-a mai reținut de către tribunal că a acționat, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, ca reprezentant al, administrator al bunurilor Municipiului B, care era proprietarul bunului la momentul înstrăinării acestuia către pârâta.
Astfel, legitimare procesuală pasivă are titularul dreptului de proprietate la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, iar nu mandatarul sau administratorul bunului.
Revendicarea este formulată ca și capăt subsecvent cererii de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare, astfel că, în ipoteza admiterii primului capăt de cerere, apelantul Municipiul B își justifică calitatea procesuală pasivă prin aceea că redevine proprietarul imobilului ca urmare a repunerii în situația anterioară.
Pe aspectul excepției inadmisibilității acțiunii în raport de dispozițiile art.21 din Legea nr.10/2001, tribunalul a reținut următoarele:
Legea nr.10/2001 nu interzice promovarea de acțiuni în revendicare întemeiate pe dispozițiile art.480 Cod civil, motiv pentru care excepția invocată a fost apreciată neîntemeiată.
În ceea ce privește cota preluată de la reclamantul în temeiul art.2 alin.2 și art.4 din Decretul nr.223/1974, s-a reținut că decizia de preluare este în contradicție cu Constituția de la 1965, preluarea fiind făcută fără plată și nu în vederea unui interes public. Astfel, preluarea fără plată a unui imobil prevăzut în art.2 alin.2 din Decretul nr.223/1974 sfida art.12 din Constituția din 1965 care reglementa principiul exproprierii terenurilor și construcțiilor numai pentru lucrări de interes obștesc și cu plata unei juste despăgubiri.
În ceea ce privește cota preluată de la reclamanta, s-a reținut că decizia de preluare a avut în vedere dispozițiile art.2 alin.1 și art.4 din același decret, aceasta fiind obligată să înstrăineze cota care i se cuvenea din imobil.
Ceea ce este controversat în cauză este împrejurarea de fapt dacă reclamanta a primit sau nu vreo despăgubire pentru cota sa din bun.
Tribunalul a constatat, conform argumentelor reținute de prima instanță, că din materialul probator nu rezultă cu certitudine că reclamanta ar fi primit vreo despăgubire, sarcina probei aflându-se la apelantul Municipiul B, care a invocat faptul pozitiv al acordării unei astfel de despăgubiri. Tribunalul a reținut că inclusiv în ipoteza în care această dovadă ar fi fost adusă, suma acordată ca și despăgubire era modică, ceea ce reprezintă în sine o încălcare a dispozițiilor din Constituția din 1965, care reglementa principiul exproprierii terenurilor și construcțiilor numai pentru lucrări de interes obștesc și cu plata unei juste despăgubiri.
Deși Legea nr.10/2001 a fost publicată în Monitorul Oficial la 14 februarie 2001, dată de la care s-a născut dreptul reclamanților de a urma procedura specială de restituire, aceștia s-au adresat abia la data de 8.11.2006 și 9.11.2006 prefecturii.
Pârâta a formulat cerere de cumpărare a imobilului la data de 4.02.2003.
Tribunalul a constatat că nu se poate reține reaua credință a pârâtei, care a efectuat demersuri la momentul depunerii cererii de cumpărare, neputându-i-se reproșa acesteia faptul că nu a efectuat demersuri continue în perioada cuprinsă între momentul depunerii cererii și momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
O astfel de obligație ar fi excesivă, mai ales că se aplică prezumția de bună credință, care nu a fost înlăturată prin probă contrară.
Nu s-a putut reține că solicitarea de informații a reclamanților din noiembrie 2006 reprezenta un demers de restituire a imobilului, cât timp aceștia nu au formulat efectiv o notificare în temeiul Legii nr.10/2001, solicitând eventual repunerea în termenul de restituire prevăzut de legea specială.
Nu s-a dovedit existența unei rele credințe a vânzătorului, cât timp nu s-a făcut dovada existenței unei notificări de restituire a imobilului, în temeiul Legii nr.10/2001.
Prin urmare, tribunalul a constatat valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de cu pârâta, cu privire la imobilul în litigiu, față de dispozițiile art.46 alin.3 din Legea nr.10/2001.
Sub aspectul revendicării, tribunalul a reținut că prin decizia nr.33/09.06.2008 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr.60/2007, a fost admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, stabilindu-se următoarele:
"Cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea in vigoare a Legii nr.10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, Secțiile Unite decid: concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr.10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice."
Problema raportului dintre legea specială și legea generală a fost rezolvată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia LIII din 4 iunie 2007, prin care a reținut că prin dispozițiile sale, Legea nr.10/2001 a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l totodată controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
Având în vedere că Legea nr.10/2001 condiționează restituirea în natură de anularea titlului terțului dobânditor, cât timp în cauza de față contractul de vânzare-cumpărare încheiat de pârâtă cu statul nu a fost anulat, cererea reclamanților este nefondată.
Această aplicare directă trebuie făcută în lumina dreptului la un proces echitabil, garantat prin art.6 alin.1 din Convenție, interpretat în spiritul preambul ului Convenției, care afirmă preeminența dreptului, ca element al patrimoniului comun al statelor membre, unul din fundamentele sale, consacrat în jurisprudența CEDO fiind principiul securității raporturilor juridice și al respectării dreptului de proprietate. Principiul securității raporturilor juridice contravine în mod obiectiv admiterii unei acțiuni în revendicare, exercitată de fostul proprietar după expirarea tuturor termenelor prevăzute de legea specială de reparație.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții - intimați, criticând-o ca nelegală prin prisma dispozițiilor art.304 pct.9 Cod procedură civilă pentru următoarele motive:
- instanța de apel a considerat în mod greșit că dispozițiile Legii nr.10/2001 sunt superioare prevederilor constituționale și prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului;
- instanța de apel a apreciat greșit că reclamanții nu au formulat cerere de restituire a imobilului în litigiu în termenul prevăzut de Legea nr.10/2001.
Pe de altă parte nu există instituția repunerii în termenul de notificare, așa cum reproșează instanța de apel reclamanților, iar pe de altă parte, cererea adresată de reclamanți Prefecturii Municipiului B în 2006 echivalează cu o veritabilă cerere de restituire a imobilului de care trebuia să se țină cont la încheierea contractului în litigiu;
- greșit a luat în considerare instanța de apel la analizarea nulității contractului de vânzare - cumpărare numai presupusa bună-credință a cumpărătorului, atâta vreme cât contractul a fost încheiat cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995. Pârâții - apelanți nu au făcut niciun demers pentru a se informa de situația juridică a imobilului, astfel încât ei nu au cunoscut, din culpa lor, de existența cererii reclamanților din 2006 adresată Prefecturii. În aceste condiții, pârâții nu pot fi considerați cumpărători de bună-credință. Vânzătorul cunoștea sau trebuia să cunoască că imobilul este revendicat și că statul nu deținea un titlu valabil pentru acest imobil. Aceste motive erau suficiente pentru a se constata nulitatea absolută a contractului;
- decizia instanței de apel contravine practicii CEDO invocând în mod eronat Decizia în interesul legii nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și susținând că această decizie dă prioritate în orice situație legii speciale (respectiv Legii nr.10/2001). Ori, Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr.33/2008 arată că concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii specialedacănu sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, situație în care aceasta din urmă are prioritate.
Potrivit dispozițiilor art.312 alin.1 Cod procedură civilă, Curtea va găsi nefondat recursul pentru următoarele considerente:
În mod corect instanța de apel a reținut jurisprudența CEDO în sensul că a constatat că reclamanții nu puteau invoca art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție, atâta timp cât aceștia nu aveau un "bun actual" și nici o "speranță legitimă", în condițiile în care nu li se recunoscuse printr-o hotărâre judecătorească a instanțelor naționale dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu. CEDO consacră principiul neretroactivității legii civile, considerând că reclamanții, cărora nu și s-a recunoscut prin hotărâre judecătorească irevocabilă dreptul de proprietate asupra bunului preluat de către stat în perioada 06.03.1945 - 22.12.1989, nu au un bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție.
În cauză, reclamanții aveau la dispoziție două căi pentru a putea redobândi imobilul în litigiu: fie calea administrativă prevăzută de Legea nr.10/2001 prin formularea notificării prevăzute de art.22 și următoarele din lege, ceea ce nu au făcut, fie formularea unei acțiuni în revendicarea imobilului, anterior cumpărării acestuia de către pârâta, ceea ce iarăși nu au făcut.
Cele două cereri formulate de reclamanți la datele de 08.11.2006 și 09.11.2006 către Prefectură, prin care aceștia se interesau de imobilul în litigiu, nu se încadrează în nici una dintre cele două posibilități legale arătate mai sus. Ca atare, aceste cereri nu pot avea ca efect juridic restituirea imobilului către reclamanți.
De remarcat faptul că pârâta - intimată a cumpărat apartamentul în litigiu la data de 01.03.2007. La data de 27.11.2006 Instituția Prefectului Municipiului B prin adresa nr.VB/26412; 26640/SP a adus la cunoștința reclamanților că nu există nicio notificare înregistrată de ei în baza Legii nr.10/2001, astfel încât restituirea apartamentului pe cale administrativă nu mai este posibilă.
Deși înștiințați în acest sens, reclamanții - recurenți nu au solicitat pe calea acțiunii în revendicare imobilul până la momentul cumpărării acestuia de către pârâta - intimată la data de 01.03.2007. Prin pasivitatea lor, recurenții au permis pârâtei - intimate să dobândească în mod legal apartamentul în litigiu.
Așa cum rezultă din motivele de recurs, recurenții - reclamanți cunoșteau că sancțiunea neformulării în termen a notificării prevăzute de art.22 din Legea nr.10/2001 presupune decăderea lor din dreptul de a mai solicita imobilul pe cale administrativă, nefiind incidentă instituția repunerii în termen. Cu atât mai mult, apare de neînțeles pasivitatea acestora în sensul neintroducerii unei acțiuni în revendicarea imobilului.
Pe de altă parte, chiriașa - cumpărătoare, după ce a formulat cerere de cumpărare a apartamentului la data de 04.02.2003 a făcut demersuri pentru a afla situația juridică a apartamentului dovedind astfel bună-credință. Corect a reținut instanța de apel că nu i se poate reproșa pârâtei - intimate faptul că nu a efectuat demersuri continue în perioada cuprinsă între momentul depunerii cererii și momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare. O astfel de obligație ar fi fost într-adevăr excesivă cu atât mai mult cu cât situația juridică a apartamentului nu se schimbase, cele două cereri ale reclamanților adresate Prefecturii neputând paraliza procedura încheierii contractului de vânzare - cumpărare în baza Legii nr.112/1995, pentru considerentele arătate mai sus.
Acțiunea în revendicare prin care se urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referință a Legii nr.10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a legii, respectiv 12.11.2007, nu poate fi soluționată potrivit criteriilor de comparație a titlurilor stabilite de dreptul comun, ci trebuie soluționată numai cu respectarea prevederilor imperative ale legii speciale, care, altfel, ar fi eludate, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv în perioada 06.03.1945 - 22.12.1989 s-a adoptat ol lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate face abstracție de existența sa. Astfel, potrivit dispozițiilor art.2 alin.2 din lege, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor acestei legi.
Prin urmare, sub aspect procedural, prevederile Legii nr.10/2001 nu exclud, în toate situațiile acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar al imobilului, dar, pe fondul litigiului, nu se poate apela exclusiv la compararea titlurilor de proprietate, pe baza criteriilor dreptului comun presupuse de aplicarea art.480 cod civil ci, în considerarea prevederilor de drept substanțial ale Legii nr.10/2001 aplicate pentru aprecierea valabilității titlului chiriașului cumpărător, care nu pot fi ignorate în compararea de titluri presupuse de cererea în revendicare dedusă judecății.
Așa cum s-a reținut mai sus, reclamanții nu dețin la acest moment un "bun" sau o "speranță legitimă" în sensul art.1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Existența unui "bun" în sensul celui dintâi paragraf al art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție, constă în recunoașterea de către instanțele naționale a dreptului de proprietate în patrimoniul reclamanților, la momentul înstrăinării locuinței către chiriași, chiar dacă această înstrăinare a avut loc anterior confirmării în justiție, în mod definitiv a dreptului de proprietate. Prin urmare, nu este necesar doar ca fostul proprietar să se legitimeze cu titlul originar de proprietate asupra imobilului revendicat, ci și ca acest titlu să le fie reconfirmat cu efect retroactiv și irevocabil, printr-o hotărâre judecătorească prin care să se fi recunoscut nevalabilitatea preluării imobilului către stat și, implicit, existența valabilă și neîntreruptă a bunului în patrimoniul reclamanților, ceea ce nu este cazul în speță.
Simpla afirmare a recurenților - reclamanți prin acțiunea introdusă abia la 12.11.2007, că preluarea imobilului în temeiul Decretului nr.223/1974 este abuzivă, nu poate fi reținută, de plano, fără a fi analizată în cadrul unui litigiu anterior prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești în acest sens.
De altfel, în urma examinării hotărârilor pronunțate de CEDO în cauzele având ca obiect imobilele preluate de stat, instanța europeană a reținut că au fost încălcate exigențele art.1 din Protocolul nr.1 în toate cazurile în care fostului proprietar i se recunoscuse dreptul de proprietate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, ceea ce nu este cazul în speță, în condițiile în care reclamanții - recurenți, din cauza pasivității lor, nu au obținut o hotărâre judecătorească de natura celei prevăzute de art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001 și nicio dispoziție de restituire în natură conform Legii nr.10/2001.
Pe de altă parte, în virtutea jurisprudenței CEDO exprimate în cauza Raicu contra României din 2006, pârâților care au cumpărat apartamentul în temeiul Legii nr.112/1995 li se recunoaște un bun ce trebuie protejat de orice ingerință. Pârâții au cel puțin legitimă în acest sens, dedusă din dispozițiile legii speciale - care nu recunoaște proprietarului deposedat decât dreptul de a obține despăgubiri în situația în care bunul a fost înstrăinat cu respectarea Legii nr.112/1995, precum și în situația în care contractul a fost încheiat cu bună-credință - unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect.
Curtea europeană a reamintit că atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate (a se vedea și ) și că persoanele care au dobândit bunurile cu bună-credință nu trebuie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat aceste bunuri în trecut.
Prin urmare,în mod greșit instanța de fond a acceptat punctul de vedere al reclamanților - recurenți în sensul că și după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001 se poate acționa atât în baza acesteia, cât și în temeiul dreptului comun, ceea ce ar însemna încălcarea, deopotrivă, a principiului de drept potrivit căruia, în cazul coexistenței mai multor legi se aplică legea nouă, iar în cazul legilor speciale, acestea au prelevanță asupra celor generale, cât și dispozițiile exprese ale Legii nr.10/2001, care stabilesc că la intrarea în vigoare a acestei legi, redobândirea imobilelor preluate abuziv se face în condițiile acestei legi.
Prin Decizia nr.33/2008 dată în interesul legii Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în acest sens, reținând că "legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil, precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în condițiile expres prevăzute de art.18 lit.c, art.29, așa încât argumentul unor instanțe în sensul că nu există suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare a celor două acte normative (art.480 Cod civil și Legea nr.10/2001) nu poate fi primit".
Recurenții susțin prin motivele de recurs că instanța de apel a încălcat dispozițiile Deciziei nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și prin faptul că nu au dat prioritate CEDO în raport de Legea nr.10/2001, așa cum a impus curtea supremă în cazul existenței unor neconcordanțe între cele două acte normative.
Nu va fi primită această critică pentru toate considerentele reținute mai sus și pentru faptul că prin Decizia nr.33/2008 Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului în fața legii speciale - nr.10/2001 - poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, numai cu condiția de a nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. În lipsa unei hotărâri anterioare prezentei cauze prin care să se fi reținut nevalabilitatea titlului statului și nulitatea contractului de vânzare - cumpărare a pârâtei - intimate, admiterea capătului de acțiune în revendicare după ce s-a menținut respingerea nulității contractului pârâtei - intimate, ar duce la încălcarea dreptului de proprietate al pârâtei și la încălcarea securității raporturilor juridice.
În consecință, față de toate aceste considerente, Curtea va respinge ca nefondat recursul recurenților - reclamanți.
Potrivit dispozițiilor art.274 Cod procedură civilă va obliga recurenții la 1.500 lei cheltuieli de judecată față de intimata, reprezentând onorariu avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurenții - reclamanți și, împotriva deciziei civile nr.1439 A din 14.11.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimații - pârâți și MUNICIPIUL B prin PRIMARUL GENERAL.
Obligă recurenții la 1.500 lei cheltuieli de judecată către intimata.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 23.06.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
-
GREFIER
Red.
.
2 ex./07.10.2009
TB-3 -;
Jud.6 -
Președinte:Bianca Elena ȚăndărescuJudecători:Bianca Elena Țăndărescu, Ioana Aurora Herold
