Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 1099/2009. Curtea de Apel Brasov
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BRAȘOV
Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie,de conflicte de muncă și asigurări sociale
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1099/ Dosar nr-
Ședința publică din 12 octombrie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Nicoleta Grigorescu
JUDECĂTOR 2: Maria Carmen Tică
JUDECĂTOR 3: Daniel
Grefier -
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra recursurilor declarate de pârâtul STATUL ROMÂN prin MINISTRUL FINANȚELOR PUBLICE prin Direcția Generală a Finanțelor Publice B și deintervenientaîmpotriva deciziei civile nr.150/A din data de 26 mai 2009 pronunțată de Tribunalul Brașov, în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la pronunțare, se constată lipsa părților.
Procedura îndeplinită.
Dezbaterile în cauza de față au avut loc în ședința publică din data de 5.10.2009, când părțile prezente au pus concluzii în sensul celor consemnate în încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta, iar instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru astăzi, 12.10.2009.
CURTEA:
Asupra recursului de față:
Constată că prin decizia civilă nr. 160/2009 a Tribunalului Brașov, a fost respins apelul declarat de apelantul pârât Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice prin DGFP, împotriva sentinței civile nr. 12737/12.12.2008 pronunțată de Judecătorie B, în dosarul nr-. A respins cererea de aderare la apel formulată de apelanta intervenientă împotriva aceleiași sentințe civile, pe care a păstrat- A luat act că intimata reclamantă nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această decizia instanța a reținut următoarele:
În ceea ce privește excepția lipsei calității de reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice pentru apelantul STATUL ROMÂN, instanța constată că această excepție a fost soluționată prin respingerea ei de către prima instanță prin încheierea ședinței publice din data de 18.11.2008.
Potrivit art. 282 alin. 2 cod proc. civ. împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decît odată cu fondul, în speță nefiind vorba despre o încheiere prin care să se fi întrerupt cursul judecății. Însă apelantul STATUL ROMÂN nu a înțeles că declare apel decât împotriva sentinței civile.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a STATULUI ROMÂN reiterată în apel, aceasta în mod corect a fost soluționată de prima instanță, reținând-se faptul că, atâta timp cât Statul Român este înscris ca și proprietar în cartea funciară, are legitimitate procesuală pasivă. Nu are relevanță faptul că în prezent bunul în litigiu nu face parte din domeniul public al Statului, ci s-ar afla în proprietatea privată a Municipiului Din moment ce Statul Român a fost înscris în, în calitate de proprietar, în temeiul Deciziei nr. 609/1978 emise de fostul Comitet Executiv al Consiliului B, instituție care, la momentul emiterii deciziei respective, a acționat în calitate de reprezentant al Statului Român și în numele acestuia, este firesc ca Statul să stea in proces în calitate de pârât. Mai mult decât atât, deși Legea nr. 213/1998 delimitează domeniul public și privat al Statului de cel al unităților administrativ teritoriale, această delimitare nu s-a materializat prin înscrieri în cartea funciară iar în speță reclamanta solicită și rectificarea mențiunilor din Cartea funciară prin radierea dreptului de proprietate al Statului Român pe temeiul art. 34 și și 36 din nr. 115/1934, motiv pentru care acesta trebuie să figureze în proces.
Prin decizia civilă nr. 317/A/07.12.2007 pronunțată de Tribunalul Brașov în dos. nr- s-a admis apelul declarat de reclamanta împotriva sentinței civile pronunțată în primă instanță în primul ciclu procesual de Judecătoria Brașov, aceasta fiind desființată iar cauza a fost trimisă în rejudecare.
În considerentele acestei decizii s-a reținut faptul că acțiunea în revendicare formulată de reclamantă pe calea dreptului comun este admisibilă, în raport cu art. 6 CEDO care stabilește principiul fundamental al preeminenței dreptului la un proces echitabil. S-a reținut și incidența prevederilor art. 20 și 21 din Constituția României relative la prioritatea reglementărilor internaționale în cazul neconcordanței dintre pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului și legile interne, relative la accesul liber la justiție și la caracterul facultativ al jurisdicțiilor administrative, în speță fiind vorba de formularea notificării în procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001.
S-a mai invocat cauza Broniovschi contra Poloniei, în care Curtea Europeană a statuat că, deși sunt admisibile ingerințe sub forma unor proceduri prealabile obligatorii din partea statului, beneficiar al unei marje de apreciere, acestea nu pot restrânge accesul la o instanță pentru că, în acest mod dreptul ar fi transformat într-un drept teoretic, iluzoriu, lipsit de esență.
Drept urmare, cauza a fost trimisă spre rejudecare pentru ca prima instanță să analizeze fondul pretențiilor deduse judecății.
Având în vedere că admisibilitatea acțiunii în revendicare de drept comun în raport de prevederile legii speciale - Legea nr. 10/2001 - a fost analizată și tranșată printr-o decizie irevocabilă în primul ciclu procesual, cu putere de lucru judecat, această chestiune de drept invocată de apelantul STATUL ROMÂN prin nu mai poate face obiectul unei noi analize în cel de-al doilea ciclu procesual, după cum în mod corect a reținut și prima instanță.
Deoarece cererea de aderare la apel presupune analizarea unor chestiuni prealabile fondului litigiului, instanța de apel urmează a proceda la analizarea acesteia. Astfel, în susținerea cererii de aderare la apel intervenienta a invocat prevederile art. 293/1 raportat la art. 293 Cod proc.civ.
Potrivit art. 293/1 Cod proc. civ. atunci când la prima instanță au intervenit terțe persoane în proces, intimatul este în drept, chiar după împlinirea termenului de apel, să declare apel împotriva altui intimat sau unei persoane care a figurat în primă instanță și care nu este parte în apelul principal, dacă acesta din urmă ar fi de natură să producă consecințe asupra situației sale juridice în proces. Dispozițiile art. 293 se aplică în mod corespunzător. Acest text de lege reglementează apelul provocat și are următoarele caracteristici:
- poate fi formulat numai de către intimat dar se îndreptă împotriva altui intimat sau împotriva altei persoane care a fost parte la judecata în primă instanță dar care nu este parte în apelul principal;
- poate fi folosit de intimat în situația în care admiterea apelului principal ar fi de natură să producă consecințe asupra asupra situației sale juridice în proces;
- în esență, părțile cu aceleași interese nu pot adera una la apelul celeilalte, după cum s-a decis în practica judiciară, opinie preluată și de literatura de specialitate.
Or, în speță, deși admiterea apelului principal ar fi de natură să producă consecințe juridice asupra situației juridice a intervenientei principale, însă consecințe în favoarea acesteia, această intimată își îndreaptă apelul împotriva intimatei reclamante care este parte în apelul principal al Statului Român, deși textul art. 293/1 Cod proc. civ. prevede posibilitatea utilizării acestei instituții juridice numai în ipoteza în care intimatul își îndreaptă apelul împotriva unui alt intimat care nu este parte în apelul principal. În plus, intervenienta are aceleași interese cu cele ale apelantului pârât Statul Român, motiv pentru care aceasta nu putea adera la apelul declarat de pârât. Astfel, apelul provocat este justificat numai în măsura în care apelul principal ar produce consecințe defavorabile situației juridice a intervenientei. Or, în speță, o eventuală admitere a apelului principal declarat de Statul Român, ale cărui interese sunt susținute și de intervenientă, ar favoriza situația intervenientei, motiv pentru care nu se justifică promovarea de către aceasta a cererii de apel.
Având în vedere aceste argumente, instanța de apel a apreciat că cererea de aderare formulată de intervenienta, la apelul declarat de pârâtul STATUL ROMÂN este inadmisibilă, aceasta având la îndemână posibilitatea declarării în termenul legal a unui apel principal în care să invoce propriile critici aduse sentinței civile, motivele expuse de intervenientă în cererea de aderare la apel fiind specifice unui apel principal, deoarece sunt îndreptate împotriva intimatei reclamante.
Dacă aceste argumente nu ar fi suficient de convingătoare, instanța de apel, trecând la analizarea motivelor cererii de aderare la apel reține faptul că prima instanță, deși a omis să se pronunțe în mod expres în dispozitiv asupra cererii de intervenție formulate de intervenienta în interesul pârâților MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și CONSILIUL JUDEȚEAN B, în mod logic, fiind admisă cererea introductivă de instanță, soluția dată asupra cererii accesorii în interesul pârâților nu putea fi decât aceea de respingere, câtă vreme, potrivit art. 49 alin. 3 Cod proc. civ. intervenția accesorie sprijină numai apărarea părții în favoarea căreia se formulează. Drept urmare, nepronunțarea asupra cererii de intervenție accesorii nu poate conduce la desființarea sentinței civile și trimiterea cauzei spre rejudecare din aceste motive pur formale, art. 297 alin 1 Cod proc. civ. statuând că trimiterea cauzei spre rejudecare intervine doar când prima instanță a rezolvat în mod greșit procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată. Or, aceste ipoteze nu se regăsesc în speță.
În ceea ce privește excepția prematurității acțiunii introductive de instanță, deși formulată în alți termeni decât inadmisibilitatea și pe alte temeiuri juridice, în realitate tinde tot la evitarea analizării fondului pricinii și la finalitatea inadmisibilității cererii, fiind evident că formularea la acest moment a unei notificări potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001 este tardivă iar prin decizia menționată anterior și intrată în puterea lucrului judecat prezenta cauză fusese trimisă spre rejudecare primei instanțe în scopul soluționării fondului pretențiilor deduse judecății iar nu a unor alte tipuri de "inadmisibilități" disimulate sub alte titulaturi. Aceasta cu atât mai mult cu cât, din analiza considerentelor recentei hotărâri pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Faimblat împotriva României, rezultă că acțiunea în revendicare introdusă după apariția Legii nr. 10/2001 nu ar trebui respinsă ca inadmisibilă decât atunci când procedura specială este una efectivă, adică să conducă la restituirea în natură sau plata unei despăgubiri rezonabile într-un interval suficient de scurt. Aceste considerente sunt valabile și cu privire la excepția prematurității acțiunii în revendicare invocată de intervenientă. Aceasta deoarece, îndrumarea reclamantei să depună la acest moment o notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 nu reprezintă un mecanism alternativ viabil, fiind evidentă tardivitatea unei asemenea notificări, împrejurare recunoscută de însăși intervenientă prin cererea de aderare la apel.
În consecință, cererea de aderare la apel formulată de intervenienta în interesul pârâților este nefondată sub aspectul motivelor invocate în susținerea ei.
În ceea ce privește fondul apelului declarat de apelantul pârât STATUL ROMÂN reprezentat prin relativ la valabilitatea titlului Statului în baza căruia imobilul din litigiu a fost naționalizat, prevederile Decretului nr. 223/1974 trebuie analizate prin prisma Declarației Universale a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 10.12.1948, a prevederilor art. 17 și 36 din Constituția din 1965, prevederilor Codului civil și prin raportarea la dispozițiile Legii nr. 112/1995 și ale Legii nr. 213/1998.
Potrivit art. 6 alin.1 din Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
Reglementarea pe care o consacră textul citat pornește de la constatarea că, în lumina principiilor juridice unanim cunoscute, categoria de bunuri la care se referă articolul menționat aparțin în proprietate Statului Român, numai dacă aceste bunuri au fost dobândite cu respectarea condițiilor enunțate de textul examinat.
În caz contrar, în situația imobilelor preluate de stat fără respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat, dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost legal desființat, iar statul nu a devenit un adevărat proprietar.
Această constatare reprezintă o prerogativă pe deplin compatibilă cu competența instanțelor judecătorești de a stabili, în fiecare caz în parte, valabilitatea actului de preluare și dacă, la speța dedusă judecății, prevederile Decretului nr.223/1974 erau în concordanță cu reglementările amintite.
Raportat la actele normative menționate mai sus, având în vedere că Decretul nr. 223/1974 a fost contrar Decretului nr. 212/31 octombrie 1974 pentru ratificarea Pactului internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale și Pactului internațional cu privire la drepturile civile și politice, în mod temeinic a apreciat prima instanță că imobilul a fost preluat de Stat fără titlu valabil, respectiv cu nerespectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor.
Împotriva acestei sentințe s-a declarat recurs de recurenta și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin DGFP B, criticându-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că raționamentul instanței de fond cu privire la admisibilitatea cererii de aderare la apel este unul eronat, întemeiat pe o creație a doctrinei și jurisprudenței care adaugă la lege. Se mai arată că, în realitate, apelul declarat de apelanta este unul care întrunește toate condițiile prevăzute de dispozițiile art. 2931din Codul d e procedură civilă și era perfect admisibil.
În ceea ce privește fondul criticilor, se arată că deși a fost invocat în fața instanței de apel, aspectul legat de faptul că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra cererii de intervenție accesorie, în nici un fel, s-a reținut în mod greșit faptul că această omisiune nu este de natură să conducă la desființarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare. Prin urmare nepronunțarea de către prima instanță cu privire la o anumită cerere se poate solda exclusiv cu desființarea hotărârii și trimiterea cauzei către aceiași instanță, pentru ca partea să nu fie privată de un grad de jurisdicție.
O altă critică vizează faptul că prin cererea de intervenție a fost invocată excepția de prematuritate a acțiunii, aspect pe care instanțele l-au ignorat.
Au mai fost invocate, în continuarea motivelor de recurs, incidența dispozițiile deciziei pronunțată de ÎCCJ în data de 9.06.2008 potrivit cu care, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale. Ori, reclamanta trebuia să urmeze procedura instituită de legea 10/2001 și apoi putea să se adreseze instanței de judecată. Nici asupra acestor aspecte instanța de ape nu s-a pronunțat.
În ceea ce privește recursul declarat de recurentul Statul Român prin MFP, sentința este criticată pentru modul în care a fost soluționată excepția inadmisibilității acțiunii, excepție pe care a invocat-o prezenta recurentă și în cadrul apelului. De asemenea în cuprinsul criticilor din recurs, se arată că trebuia avut în vedere și recursul în interesul legii pronunțat de ÎCCJ prin decizia nr. 33/2008, privind admisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, după intrarea în vigoare a legii 10/2001.
Examinând decizia atacată în raport de criticile formulate în ambele recursuri, instanța apreciază că acestea sunt fondate și în consecință vor fi admise și decizia atacată va fi casată cu trimitere spre rejudecare în baza dispozițiilor art. 312 alin 5 din Codul d e procedură civilă, pentru următoarele considerente:
În ceea ce privește recursul declarat de recurenta, prima critică, vizează modul de soluționare, atât de către instanța de apel cât și de instanța de fond a cererii de aderare la apel, respectiv a cererii de intervenție accesorie, formulată în cauză.
Instanța de apel și-a fundamentat soluția pe inadmisibilitatea cererii de aderare la apel în principal, pe faptul că apelul provocat, este justificat numai în măsura în măsura în care apelul principal declarat de Statul Român, ar produce consecințe defavorabile situației juridice a intervenientei, ori acest lucru nu se poate realiza, în speța de față, pentru că o eventuală admitere a apelului principal, ar favoriza situația acesteia.
Aderarea la apelul provocat al Statului Român prin MFP, întrunește toate condițiile prevăzute de dispozițiile art. 2931din Codul d e procedură civilă, respectiv este promovat de un intimat, împotriva unui alt intimat și tinde să producă consecințe juridice asupra situației sale juridice.
Ori, dacă analiza admisibilității unei astfel de cererii este privită din perspectiva eventualității admiterii apelului principal, acest lucru echivalează cu o antepronunțare. Nu poate fi invocată nici lipsa de interes în promovarea aderării la apel, întrucât apelanta intrevenientă a promovat această cale de atac cu scopul de a fi soluționată într-un fel sau altul cererea de intervenție accesorie, asupra căreia instanța de fond nu s-a pronunțat.
În ceea ce privește critica din recurs, legată de excepția de prematuritate a promovării acțiunii, curtea reține că, argumentația instanței de apel, potrivit cu care în realitate această excepție este tot o excepție de inadmisibilitate, dar disimulată, iar instanța de control judiciar s-a pronunțat cu autoritate de lucru judecat asupra acesteia, prin 371/2006 a Tribunalului Brașov, nu poate fi primită. Această excepția trebuia analizată prin prisma aspectelor invocate, și nu prin analogie cu alte excepții discutate în cauză. Instanța de apel nu a lămurit nici pentru ce considerente a înlătura aplicabilitatea legii speciale, și incidența recursului în interesul legii pronunțat de ÎCCJ în 9.06.2008, limitându-se doar la trimitere către reglementări internaționale (Declarația Universală a Drepturilor Omului și CEDO), fără a analiza în ce măsură sunt afectate drepturile cumpărătorilor, în situația în care imobilul a fost înstrăinat. Criticile din recursul declarat de Statul Român prin MFP vizează în principal aceleași aspecte îndeosebi cele, legate de valabilitatea titlului statului, astfel că pentru argumentația prezentată mai sus, acestea sunt fondate.
Față de cele ce preced, instanța apreciază că ambele recursuri sunt fondate, și în consecință vor fi admise și decizia tribunalului va fi casată cu trimitere spre rejudecare.
Pentru aceste motive,
În numele legii,
DECIDE:
Admite recursurile declarate de recurenții și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentant prin DGFP B, împotriva deciziei civile nr.160/26.05.2009 a Tribunalului Brașov, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecarea apelurilor aceleiași instanțe.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 12.10.2009.
Președinte, - - | pt.Judecător, - - -, aflată în delegație, semnează președinte instanță, | Judecător, - - |
pt.Grefier, -, aflată în concediu medical, semnează grefier șef secție, |
Red./03.11.2009
Tehnoredact./06.11.2009/ 9 ex.
Jud. apel,
Jud. fond
Președinte:Nicoleta GrigorescuJudecători:Nicoleta Grigorescu, Maria Carmen Tică, Daniel
