Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 1127/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (669/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1127.
Ședința publică de la 29 iunie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Ioana Buzea
JUDECĂTOR 2: Doinița Mihalcea
JUDECĂTOR 3: Daniela Adriana
GREFIER -
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea asupra recursului declarat de recurenții reclamanți - în calitate de moștenitor al și - în calitate de moștenitor al defunctului, împotriva deciziei civile nr.1049 A din 08.07.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a Va Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatele pârâte, și.
are ca obiect - revendicare imobiliară.
Dezbaterile cauzei au avut loc în ședința publică de la 15.06.2009, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de la acea dată care face parte integrantă din prezenta decizie, când curtea - pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării - a amânat succesiv pronunțarea la 22.06.2009 și 29.06.2009, hotărând următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la data de 25.05.2006 sub nr- pe rolul Judecătoriei sectorului 1 B, reclamanții, și au chemat în judecată pe pârâtele și, solicitând instanței pronunțarea unei sentințe prin care pârâtele să fie obligate să lase reclamanților, în deplină proprietate și liniștită posesie, apartamentul nr.1 situat în imobilul din B, b- -.-, nr.26,.1, sector 1, prin compararea titlurilor de proprietate ale părților.
Motivându-și acțiunea, reclamanții au susținut că apartamentul revendicat a fost proprietatea autorilor lor, și, fiind dobândit de către aceștia prin actele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr.25535/31.07.1935 și nr.5550/15.02.1936 și a fost trecut în mod abuziv în proprietatea statului, în baza Decretului nr.92/1950. Ulterior, imobilul a fost înstrăinat de către stat în baza Legii nr.112/1995, ajungându-se astfel în situația de a exista asupra acestuia două titluri de proprietate, ce urmează a fi comparate de către instanța de judecată.
S-a susținut de reclamanți ca în cadrul acestei comparări să se țină seama de preferabilitatea titlurilor lor de proprietate, deoarece acestea sunt primele intrate în circuitul civil și provin de la un vânzător necontestat, în vreme ce titlul pârâților este mai nou și provine de la unnon dominus, astfel cum a statuat Legea nr.247/2005.
Pârâta a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, iar, pe fond, a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.
În motivare, pârâta a susținut că după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001 nu mai sunt admisibile acțiunile în revendicare întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect imobile ce cad sub incidența acestei legi.
Pe fond, a susținut că a cumpărat apartamentul în litigiu în baza Legii nr.112/1995, cu respectarea dispozițiilor acestei legi și cu bună credință, iar titlul său de proprietate este preferabil în raport cu titlul de proprietate invocat de reclamanți, conform dispozițiilor Legii nr.10/2001.
La dosar s-a depus întâmpinare și de către numita care, în calitate de succesor cu titlu particular al pârâtei, a invocat excepția lipsei capacității procesuale de folosință a acestei pârâte, susținând că aceasta a decedat la data de 16.05.1997 și are ca moștenitoare pe numita, în calitate de legatară universală, conform certificatului de moștenitor nr.16/22.05.1997. S-a mai susținut că moștenitoarea pârâtei a înstrăinat apartamentul în litigiu, numitei, astfel cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare nr.698/21.02.2002, aceasta din urmă, la rândul său, înstrăinând ulterior apartamentul petentei, prin contractul de vânzare-cumpărare nr.1928/14.11.2002.
În finalul întâmpinării, s-a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă, având în vedere faptul că pârâta, chemată în judecată de către reclamanți era decedată la data formulării acțiunii.
La data de 05.09.2006 reclamanții și-au completat acțiunea învederând că înțeleg să se judece în contradictoriu și cu pârâtele, și și solicită instanței compararea titlurilor lor de proprietate cu titlul de proprietate al fiecăreia dintre acestea.
Pârâta a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat nulitatea acțiunii pentru netimbrare, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, față de prevederile art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001, excepția "lipsei capacității de exercițiu" a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, iar pe fond, a solicitat respingerea acțiunii reclamanților, ca fiind neîntemeiată.
La data de 12.12.2006, reclamanții au formulat cerere de disjungere a capătului de cerere privind revendicarea spațiului cumpărat de pârâta de capătul de cerere privind revendicarea spațiului cumpărat inițial de pârâta.
Prin cererea intitulată note de concluzii scrise, depusă la dosar la data de 13.02.2007, pârâta a solicitat conexarea la dosar a dosarului nr-, iar pe fond, a solicitat respingerea acțiunii în revendicare ca neîntemeiată.
Prin încheierea pronunțată la data de 27.03.2006, instanța de fond a respins cererea de conexare formulată de pârâta, a respins cererea de suspendare a judecății dosarului până la soluționarea irevocabilă a dosarului a cărui conexare se solicita, a respins ca neîntemeiate, excepțiile invocate de pârâta privind inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, nulitatea acțiunii pentru netimbrare și lipsa calității procesuale active a reclamanților, a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor și.
La data de 04.04.2007 Judecătoria Sectorului 1 Bap ronunțat sentința civilă nr.5345 prin care a admis, în parte, acțiunea reclamanților, astfel cum a fost modificată, a obligat pe pârâta să lase reclamanților, în deplină proprietate și liniștită posesie, apartamentul nr.1 situat în imobilul din B, b- -.-, nr.26,.1, sector 1, astfel cum este descris în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1928/14.11.2002 și pe pârâta să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr.1 (garsonieră) situat în B, b- -.-, nr.26,.1, sector 1, compus din trei camere, astfel cum este descris în contractul de vânzare-cumpărare nr.555/112/14.04.1997.
Prin aceeași sentință, s-a respins acțiunea formulată de reclamanți împotriva pârâtei, pentru lipsă capacitate procesuală de folosință și împotriva pârâtelor și pentru lipsă calitate procesuală pasivă.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamanții au dovedit, cu actele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr.25535/31.07.1935 și nr.5550/15.02.1936 de Tribunalul Ilfov, dreptul lor de proprietate asupra apartamentelor cumpărate de pârâtele și în baza Legii nr.112/1995.
S-a reținut, de asemenea, că pârâta a dobândit apartamentul (garsoniera) nr.1 situat în imobil de la Primăria Municipiului B prin actul de vânzare-cumpărare nr.100/112/06.03.1997. La data de 16.05.1997, aceasta a decedat, de pe urma sa rămânând ca unică moștenitoare pârâta, care la rândul său, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.628/21.02.2002 a înstrăinat garsoniera pârâtei. Aceasta din urmă, a încheiat la data de 14.11.2002 cu pârâta contractul de vânzare-cumpărare nr.1928 prin care a vândut același apartament.
Cu privire la apartamentul nr.1 situat în același imobil, compus din trei camere și dependințe, instanța a reținut că acesta a fost cumpărat de pârâta, prin contractul de vânzare-cumpărare nr.555/112/14.04.1997, încheiat cu Primăria Municipiului B prin mandatar SC " - " SA, în baza Legii nr.112/1995.
Comparând titlurile de proprietate ale părților, instanța de fond a concluzionat în sensul că titlul reclamanților este mai bine caracterizat decât titlul pârâtelor aflate în posesia imobilului, și, drepturile autorilor acestora legitimându-se printr-o transmitere valabilă a dreptului de proprietate, comparativ cu drepturile autorilor pârâtelor care provin de la o persoană juridică ce nu a avut niciodată un titlu valabil asupra imobilului înstrăinat.
S-a considerat că pârâtele nu pot invoca în favoarea lor, pentru a obține respingerea acțiunii de revendicare formulată de reclamanți, buna lor credință la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare nr.100/112/06.03.1997 și nr.555/112/14.04.1997, atâta vreme cât buna - credință a cumpărătorului nu poate constitui o modalitate de constituire a dreptului de proprietate sau un motiv de preferință a titlului exhibat.
Împotriva sentinței instanței de fond au declarat apel pârâtele, și, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivele de apel formulate de apelanta - pârâtă s-a susținut că, fiind vorba de o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art.480 Cod civil, aceasta trebuia timbrată la valoarea de circulație a imobilului revendicat.
S-a mai susținut că prin respingerea excepției inadmisibilității acțiunii de revendicare întemeiată pe dreptul comun, s-au încălcat principiile generale de drept, în special, principiul potrivit căruia legea specială se aplică cu prioritate față de legea generală.
În opinia acestei apelante, instanța de fond a încălcat și dispozițiile Legii nr.10/2001, deoarece a respins ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, deși aceștia nu au dovedit existența unei dispoziții de restituire sau a unei hotărâri de retrocedare a imobilului, singurele în măsură să le confere legitimare procesuală activă.
Prin motivele de apel formulate de apelanta - pârâtă s-a susținut că instanța de fond a greșit atunci când a reținut că titlul de proprietate invocat de reclamanți este mai bine caracterizat decât titlul său de proprietate.
S-a arătat că este adevărat faptul că imobilul a fost preluat de stat în mod abuziv, dar transmiterea ulterioară de către stat a dreptului de proprietate asupra imobilului s-a făcut cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării și cu bună credință, situație în care titlul său de proprietate ar fi trebuit să fie considerat preferabil în raport cu titlul reclamanților.
Apelanta a mai susținut că deși instanța de fond a înlăturat apărarea sa privind buna credință la momentul încheierii actului său de vânzare-cumpărare, considerând că aceasta nu reprezintă un mod de dobândire a dreptului de proprietate sau un motiv de preferință, instanța de apel urmează să aibă în vedere practica judiciară în materie care recunoaște constant că buna credință a unei părți la momentul dobândirii unui imobil, cu titlu oneros, reprezintă un motiv de menținere sau de preferință a actului încheiat în aceste condiții.
În motivele de apel formulate de apelanta pârâtă s-a susținut că prin admiterea acțiunii în revendicare formulată de reclamanți, instanța de fond i-a încălcat în mod grav dreptul de proprietate, garantat prin dispozițiile art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Apelanta - pârâtă a mai arătat că justifică deținerea bunului în baza unui contract de vânzare-cumpărare valabil încheiat, iar la momentul dobândirii imobilului nu a cunoscut că o eventuală vânzare s-ar afla sub incidența interdicției de înstrăinare prevăzută de art.9 din Legea nr.112/1995, actul său încheindu-se în baza certificatului de moștenitor deținut de vânzătoare și nu a contractului de vânzare-cumpărare prin care autoarea vânzătoarei dobândise imobilul în baza Legii nr.112/1995.
Prin decizia civilă nr.1049 A din 08.07.2008, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta - pârâtă, a admis apelurile formulate de apelantele - pârâte și, a schimbat în parte sentința instanței de fond în sensul respingerii acțiunii reclamanților și față de apelantele - pârâte.
Celelalte dispoziții ale sentinței au fost menținute ca legale și temeinice.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut, în ceea ce privește apelul declarat de apelanta - reclamantă, corecta soluționare de către instanța de fond a excepțiilor privind timbrajul acțiunii, lipsa calității procesuale active a reclamanților și inadmisibilitatea acțiunii.
S-a considerat, că dispozițiile art.15 lit.r din Legea nr.146/1997, care prevăd scutirea de plata taxei judiciare de timbru a cererilor introduse de proprietari sau de succesorii acestora pentru restituirea imobilelor preluate de stat, precum și cererile accesorii și incidente, se aplică și în cauza de față.
În condițiile în care reclamanții și-au întemeiat acțiunea în revendicare pe dispozițiile dreptului comun și au depus la dosar titlul de proprietate ce solicită a fi comparat cu titlul de proprietate al pârâtelor, tribunalul a apreciat că în mod corect prima instanță a respins și excepția lipsei calității procesuale active a acestora.
Cu privire la excepția de inadmisibilitate a acțiunii, tribunalul a reținut că Legea nr.10/2001 reglementează doar o procedură administrativă obligatorie de restituire a imobilelor aflate în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, nu și pentru restituirea imobilelor înstrăinate chiriașilor, acestea din urmă putând fi revendicate în instanță, cum în mod corect a apreciat instanța de fond.
Cu privire la celelalte două apeluri, formulate de apelantele - pârâte și, prin care se invoca greșita soluționare pe fond a cauzei, tribunalul a reținut că sunt întemeiate, instanța de fond greșind atunci când a reținut în compararea titlurilor de proprietate ale părților criterii de preferință care sunt creația practicii judiciare și a doctrinei, în detrimentul unor prevederi exprese cuprinse într-o lege specială, respectiv Legea nr.10/2001.
S-a considerat că această lege specială prin dispozițiile art.46 alin.2 reglementează un criteriu expres de preferință și un adevărat mod de consolidare a titlului de proprietate dobândit de foștii chiriași, în condițiile Legii nr.112/1995 și cu bună credință, de care instanța de fond ar fi trebuit să țină seama.
Reținând că buna credință a pârâtelor și, prezumată de dispozițiile art.1899 alin.2 Cod civil, nu a fost infirmată prin probele administrate de către reclamanți și convingerea legitimă pe care pârâta a avut-o la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu privire la calitatea statului de titular al dreptului de proprietate înstrăinat, tribunalul a apreciat că titlul de proprietate al pârâtelor este preferabil în raport cu titlul de proprietate al reclamanților, iar aceștia din urmă sunt îndreptățiți conform art.18 din Legea nr.10/2001 la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.
S-a considerat că această normă specială, deși recunoaște existența dreptului de proprietate, închide persoanei îndreptățite la beneficiul măsurilor reparatorii calea obținerii unei reparații în natură, dacă dreptul a fost anterior înstrăinat unui terț.
În opinia tribunalului, s-a apreciat că prin această dispoziție legală, având în vedere necesitatea asigurării stabilității circuitului juridic civil, se statuează obligativitatea menținerii situației juridice create în mod valabil în aplicarea dispozițiilor Legii nr.112/1995 și se instituie indirect un criteriu de preferință în favoarea persoanelor care au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, în baza art.9 din Legea nr.112/1995.
Totodată, tribunalul a reținut decizia nr.33/09.06.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat cu putere obligatorie pentru instanțele de judecată, faptul că în cauze similare celei deduse judecății, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
Argumentele primei instanțe, prin care se reținea dobândirea de către pârâta a imobilului în litigiu prin mai multe înstrăinări succesive, efectuate cu nesocotirea inalienabilității temporare a bunului, instituită de prevederile art.9 alin.7 din Legea nr.112/1995, au fost înlăturate de către instanța de apel, aceasta reținând că interdicția nu poate fi extinsă și asupra transmisiunii imobilului prin moștenire legală sau testamentară.
Și împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs reclamantul, în nume propriu și în calitate de succesor al reclamantului, în calitate de succesor al reclamantei și reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate.
Prin motivele de recurs s-a susținut că acțiunea adresată de reclamanți primei instanțe avea ca obiect revendicarea imobilului în litigiu, prin comparare de titluri și se impunea a fi soluționată în conformitate cu dispozițiile de drept comun cuprinse în articolul 480 Cod civil, dispozițiile Legii nr.10/2001, reținute de instanța de apel, nefiind aplicabile în cauză.
În opinia recurenților dispozițiile art.46 din Legea nr.10/2001, pe lângă faptul că nu își găsesc aplicarea în speța dedusă judecății, întemeiată pe dreptul comun și nu pe această lege specială, reglementează nulitatea actelor de vânzare - cumpărare având ca obiect imobile ce intră sub incidența legii și nu revendicarea lor.
Pe de altă parte, susțin recurenții, textul condiționează valabilitatea unui astfel de act de buna credință a ambelor părți, iar dispozițiile art.1899 din Codul civil, reținute de instanța de apel drept temei juridic al prezumției de bună - credință, se referă exclusiv la materia prescripției achizitive și nu ar fi trebuit aplicate în cauză, atâta vreme cât pârâții au dobândit proprietatea asupra imobilului printr-un act de vânzare - cumpărare și nu ca efect al uzucapiunii.
În opinia recurenților, instanța de apel a greșit și atunci când a reținut că buna - credință reglementată de art.46 din Legea nr.10/2001 ar reprezenta un criteriu de preferabilitate instituit prin această lege specială, de care instanțele de judecată trebuie să țină seama în cadrul comparării titlurilor, în condițiile în care, Legea nr.10/2001 nu cuprinde o astfel de mențiune.
S-a mai susținut că buna credință a pârâtei cumpărătoare a fost reținută în mod nelegal de către instanță, în condițiile în care, Legea nr.112/1995 permitea doar, în anumite condiții, înstrăinarea către chiriași a imobilelor preluate cu titlu valabil de stat, iar pârâții trebuia să cunoască nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu.
Chiar dacă fostul proprietar nu solicitase restituirea imobilului în natură, conform Legii nr.112/1995, ci doar acordarea de despăgubiri, nu înseamnă că pârâții au fost de buna - credință la încheierea actului de vânzare - cumpărare în baza acestei legi, iar înstrăinarea este nulă deoarece a fost făcută de către un neproprietar, în lipsa unui titlu de proprietate dobândit în condițiile articolului 644-645 Cod civil, care să fi fost transcris legal în Registrul de și.
Statul nu era proprietar al imobilului înstrăinat deoarece nu poseda un titlu transcris conform legii și nu dobândise proprietatea în condițiile art.481 Cod civil, adică pentru o cauză de utilitate publică, cu o dreaptă și prealabilă despăgubire a fostului proprietar.
Reclamanții din acțiunea introductivă au solicitat în baza Legii nr.112/1995 acordarea de despăgubiri, deoarece această lege nu permitea restituirea în natură a imobilului, iar statul trebuia să suspende orice înstrăinare până la soluționarea acestei cereri, indiferent că prin aceasta se solicitau despăgubiri sau restituire în natură.
S-a mai susținut de recurenți că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art.18 din Legea nr.10/2001, reținând în mod eronat că acesta închide practic persoanei îndreptățite posibilitatea restituirii în natură. În realitate Legea nr.10/2001 nu are tangență cu soluționarea cauzei de față și nici nu interzice foștilor proprietari accesul la justiție pentru revendicarea imobilului de la chiriașii cumpărători conform dreptului comun.
În continuare, s-a arătat că dispozițiile art.9 din Legea nr.112/1995 au fost interpretate greșit ca și criteriu de preferință în favoarea persoanelor care au dobândit imobile în baza acestui text, superior celui privind vechimea și transmisiunea legală a titlului de proprietate de care aceștia s-au prevalat.
În opinia recurenților instanța de apel a încălcat prin soluția pronunțată dispozițiile art.1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ale Constituției, care impuneau ca în caz de neconcordanță între legea internă și cea internațională să aplice legea internațională.
În finalul motivelor de recurs s-a susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit decizia nr.33/09.06.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, reținând fals că aceasta impune aplicarea cu prioritate a legii speciale, deși în considerentele acestei decizii obligatorii s-a reținut expres faptul că orice soluție ar adopta instanțele de judecată, trebuie să fie în concordanță cu legislația și practica Curții Europene a Drepturilor Omului. Deși reține în considerente prioritatea Convenției, în final nu o aplică, pronunțând astfel și o hotărâre contradictorie conform dispozițiilor art. 304 pct.7 Cod Procedură Civilă.
Intimata pârâtă a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca fiind nefondat.
În motivare a susținut că instanța de apel a aplicat în mod corect dispozițiile Legii nr.10/2001, lege specială în materia restituirii imobilelor trecute în patrimoniul statului în perioada 06.03.1945 - 22.12.1998, care se aplică prioritar în raport cu dispozițiile de drept comun indicate de către reclamanți în acțiune.
În opinia intimatei, instanța de apel a procedat corect și atunci când a apreciat că dispozițiile art.46 din legea specială stabilesc un criteriu de preferabilitate de care instanțele de judecată trebuie să țină seama în soluționarea acțiunilor având ca obiect revendicarea imobilelor ce cad sub incidența Legii nr.10/2001, respectiv buna - credință.
La momentul încheierii actului de vânzare - cumpărare în baza Legii nr.112/1995 părțile contractante au fost de buna - credință, iar primirea acțiunii formulată de către reclamanți, în condițiile în care acest act nu a fost anulat ar reprezenta o încălcare a art.1 din Protocolul nr.1
S-a mai susținut de către intimată că dispozițiile art.18 din Legea nr.10/2001 au fost interpretate și aplicate corect de către instanța de apel, conform scopului urmărit de legiuitor la momentul edictării sale, respectiv necesitatea asigurării siguranței circuitului civil.
În opinia intimatei, a fost interpretată și aplicată corect și decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr.60/2007, prin care concursul între legea generală și cea specială a fost soluționat în favoarea legii speciale, soluție în acord deplin și cu practica Curții Europene a Drepturilor Omului, astfel cum rezultă din decizia pronunțată în cauza contra României.
Analizând decizia instanței de apel, în raport de criticile formulate de recurenți, Curtea va reține că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr.92/1950, situație de fapt și de drept necontestată de părți.
Fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada martie 1945-decembrie 1989, erau aplicabile în cauză dispozițiile Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în această perioadă, lege specială în materie, care se aplică cu prioritate în raport de dispozițiile cuprinse în dreptul comun, astfel cum în mod corect a reținut și instanța de apel.
Soluția se justifică atât ca o aplicare a principiului de drept potrivit căruia în concurs cu legea generală, legea specială se aplică în toate cazurile cu prioritate, cât și a dispozițiilor deciziei nr.33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanțe, conform art.329 pct.3 din Codul d e procedură civilă, potrivit căreia "concursul între legea specială și cea generală se rezolvă de fiecare dată în favoarea legii speciale, conform principiuluispecialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială".
S-a reținut în considerentele acestei deciziei căatâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 06.03.1945 - 22.12.1989 s-a adoptat o lege specială, respectiv Legea nr.10/2001, care prevede în ce condiții se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu aceasta.
În ceea ce privește dispozițiile art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, invocat de recurenți, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut prin decizia menționată anterior că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omuluiexigențele acestei norme europene și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar cât și în cel al cumpărătorului de buna - credință.
Conform art.45 alin.2 din Legea nr.10/2001 republicată actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil,sunt lovite de nulitate absolută, afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință.
Conform art.18 lit.d din aceiași lege măsurile reparatorii cuvenite fostului proprietar sau moștenitorilor acestuia, se stabilesc numai în echivalent dacă imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaș cu respectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995.
Din coroborarea legală a celor două texte de lege instanța de apel a reținut că buna credință a chiriașului cumpărător la momentul cumpărării unui imobil ce cade sub incidența Legii nr.10/2001 a fost reglementată de legiuitor ca un criteriu de preferabilitate, de care instanțele trebuie să țină seama în soluționarea acțiunii în revendicare și nu doar ca o excepție de la nulitatea actului încheiat de chiriaș.
Fiind în același timp o excepție de la nulitatea contractului de vânzare - cumpărare având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, buna - credință prevăzută de art.45 alin.2 din Legea nr.10/2001 nu se prezumă, cum în mod greșit a reținut instanța de apel, ci trebuie dovedită.
La data încheierii actului de vânzare - cumpărare nr.100/112/06.03.1997 imobilul se afla în proprietatea statului, nu fusese revendicat în instanță,iar după intrarea în vigoare a Legii nr.112/1995, recurenții, respectiv autorii cestora, nu solicitaseră în termen restituirea în natură.
Formularea în baza Legii nr.112/1995 a unei cereri de acordare de despăgubiri pentru imobil, invocată de recurenți, nu este de natură a dovedi reaua credință a părților contractante, ci dimpotrivă reprezintă un element în plus ce poate fi luat în considerare în reținerea bunei credințe a acestora. Legea nr.112/1995 reglementa situația imobilelor preluate de stat cu titlu valabil și formularea de către foștii proprietari a unei cereri de despăgubiri, nu făcea altceva decât să întărească convingerea cumpărătoarei că statul era proprietarul bunului imobil înstrăinat.
A cere cumpărătoarei să analizeze la data încheierii actului de vânzare - cumpărare valabilitatea titlului statului, în condițiile în care o astfel de analiză nu putea fi făcută legal decât de instanța de judecată, ar depăși cu mult limitele diligențelor pe care o persoană pusă într-o astfel de situație ar trebui să le facă, potrivit legii, pentru a fi considerată cumpărător de bună - credință.
Art.18 din Legea nr.10/2001, care reglementează dreptul foștilor proprietari sau al moștenitorilor acestora la acordarea de măsuri reparatorii în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale, fără a interzice accesul în justiție al acestora, exclude posibilitatea redobândirii în natură a imobilului în situația avută în vedere de text, cum în mod corect a reținut instanța de fond.
Instanța de apel nu a reținut dispozițiile articolului 9 din Legea nr.112/1995, ca și criteriu de preferabilitate în compararea titlurilor părților, astfel cum se susține de către recurenți.
Dispozițiile art.46 coroborate cu dispozițiile art.18 din Legea nr.10/2001, dar și cu atitudinea efectivă a reclamanților și a autorilor acestora, care prin rămânerea în pasivitate și mai ales prin neatacarea în instanță a actelor de vânzare - cumpărare încheiate de chiriași în condițiile Legii nr.112/1995 au recunoscut implicit drepturile pârâtelor până la momentul introducerii prezentei acțiuni, reprezintă argumente de drept și de fapt, reținute corect de către instanța de apel atunci când concluzionează în sensul preferabilității titlului de proprietate al apelantelor pârâte în raport cu titlul reclamanților.
Soluția dispusă de instanța de apel nu contravine deciziei nr.33/2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii și nici jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, din punct de vedere al respectării dispozițiilor articolului 1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În considerentele deciziei în interesul legii, care au rolul de a explica mențiunile cuprinse în dispozitivul acesteia, s-a reținut că instanța europeană a stabilit constant faptul căexigențele articolului 1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar cât și în cel al cumpărătorului de bună - credință.
Ca urmare, oricare dintre aceștia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Pentru cazul în care nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului preluat abuziv de stat, cu sau fără titlu valabil, pentru că de exemplu, titlul subdobânditorului nu a fost anulat, iar măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr.10/2001 și de Legea nr.247/2005 sunt iluzorii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că urmează să se plătească persoanei îndreptățite despăgubiri bănești actuale și egale cu valoarea de piață a imobilului
În consecință, apreciind că soluția instanței de apel este legală, Curtea va dispune în baza art.312 Cod procedură civilă respingerea recursului ca fiind nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții - reclamanți și împotriva deciziei civile nr.1049 A din 08.07.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatele - pârâte, și.
Respinge, ca neîntemeiată, cererea intimatei, privind acordarea cheltuielilor de judecată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică azi, 29.06.2009.
PEȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
Red.
Tehnodact.
Ex.2/17.07.2009
Secția a V-a Civ. -
-
Jud.sector 1. -
Președinte:Ioana BuzeaJudecători:Ioana Buzea, Doinița Mihalcea, Daniela Adriana
