Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 1170/2009. Curtea de Apel Ploiesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ și ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr-
DECIZIA NR. 1170
Ședința publică din data de 26 mai 2009
PREȘEDINTE: Vera Andrea Popescu
JUDECĂTORI: Vera Andrea Popescu, Elena Simona Lazăr
- --- -
GREFIER -
Pe rol fiind pronunțarea asupra recursului civil declarat de pârâta B domiciliată în B, sector 4,-, -5,.43, împotriva sentinței civile nr. 306 din 10 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu reclamantul SPITALUL ORĂȘENESC M SF. cu sediul în M,-, județul
Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică din data de 19 mai 2009 fiind consemnate în încheierea de ședință de la această dată, care face parte intergrantă din prezenta decizie.
Curtea având nevoie de timp pentru a studia actele și lucrările dosarului, a amânat pronunțarea pentru astăzi, data de mai sus, când a dat următoarea decizie:
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, în baza lucrărilor dosarului, reține următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Prahova sub nr-, reclamantul Spitalul Orășenesc "Sf." Mac hemat în judecată pe pârâta B pentru a fi obligată la plata contravalorii a 36 salarii medii pe economie din luna iulie 2006, respectiv suma de 40392 lei, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamantul a susținut că pârâta a fost salariata sa ca medic rezident, iar în temeiul actului adițional la contractul individual de muncă nr.297/2001, s-a obligat ca după obținerea specialității, să funcționeze ca medic specialist pentru o perioadă de 5 ani la același spital, și pe care aceasta nu a îndeplinit-o deoarece nu s-a mai prezentat la locul de muncă, astfel că prin decizia nr.78/2006 i-a fost desfăcut disciplinar contractul de muncă.
Pârâta, legal citată a formulat întâmpinare și cerere reconvențională prin care a cerut respingerea acțiunii ca neîntemeiate și constatarea nulității art.2 din actul adițional nr.297/2006, cu motivarea că acesta instituie o clauză penală, inadmisibilă în raporturile de muncă, mai ales că nu a existat o renunțare din partea sa, raporturile de muncă încetând prin desfacerea contractul de muncă.
Reclamantul a răspuns pretențiilor din cererea reconvențională printr-o întâmpinare în care a arătat că nu există nici un motiv de nulitate a art.2 din actul adițional, care s-a încheiat cu respectarea dispozițiilor legale, iar contractul de muncă al salariatei a fost desfăcut din culpa acesteia, care nu s-a mai prezentat la serviciu.
După administrarea probelor cu înscrisuri și interogatoriu, Tribunalul Prahova, prin sentința civilă nr.306 pronunțată la 10 februarie 2009 a admis acțiunea reclamantului și a obligat pârâta să-i plătească suma de 40392 lei reprezentând contravaloarea a 36 salarii medii pe economie, a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională și ca nedovedit capătul de cerere din acțiunea reclamantului privind cheltuielile de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că pârâta Baf ost salariata reclamantului, îndeplinind funcția de medic rezident specialitatea psihiatrie în perioada 30 aprilie 2001-30 aprilie 2006, dată de la care în mod nejustificat, nu s-a mai prezentat la locul de muncă, astfel că prin decizia nr.78 din 20 iulie 2006 i-a fost desfăcut disciplinar contractul de muncă.
Prima instanță a mai constatat că prin actul adițional nr.297/2001 la contractul individual de muncă s-a prevăzut la art.2 că după obținerea specializării, pârâta să funcționeze în continuare ca medic specialist pentru o durată de 5 ani în cadrul aceluiași spital, în cazul renunțării, urmând a plăti echivalentul a 36 de salarii medii pe economie, obligație instituită prin art.3 alin.1,2,3 din OUG 259/2000 și pe care aceasta nu a respectat-o, astfel că a admis acțiunea și a obligat-o la plata sumei de 40392 lei.
Referitor la cererea reconvențională, instanța de fond a reținut că art.2 din actul adițional la contractul de muncă a cărui nulitate s-a cerut a fi constatată, nu are caracter ilicit, așa cum a susținut fără a dovedi, pârâta-reclamantă,în condițiile în care această clauză constituie o aplicație a dispoziției legale prevăzute de OUG nr.259/2000, iar suma datorată reprezintă, în accepțiunea art.270 din codul muncii, paguba suferită de unitatea spitalicească cauzată prin refuzul pârâtei de a-și îndeplini atribuțiile de serviciu ca medic specialist, asumate în baza unui contract care constituie legea părților și având în vedere că toate costurile rezidențiatului au fost suportate de spital tocmai în scopul de a beneficia în continuare de serviciile medicului devenit specialist.
Cererea reclamantului pentru acordarea cheltuielilor de judecată a fost respinsă în lipsa oricăror dovezi referitoare la aceste cheltuieli.
În termen legal, împotriva sentinței, a exercitat recurs pârâta-reclamantă (filele 4-7) criticând-o pentru nelegalitate și netemeincie.
Recurenta a susținut, pe cale de excepție că reclamantul nu are calitate procesuală câtă vreme fondurile pentru plata salariului său în perioada rezidențiatului nu sunt ale spitalului ci provin de la Ministerul Sănătății, iar după obținerea specializării de la CAS
Acesta este și motivul pentru care s-a încheiat actul adițional conținând obligația prestării activității ca medic specialist în cadrul aceluiași spital pentru următorii 5 ani, respectiv recuperarea cheltuielilor făcute de stat cu pregătirea profesională a medicilor și în aceste circumstanțe numai Ministerul Sănătății poate fi titular al dreptului la acțiune.
O a doua critică vizează fondul cauzei și privește greșita respingere a cererii sale reconvenționale, deoarece actul normativ invocat de instanța de fond, respectiv art.3 din OUG nr.259/2000 a fost abrogat prin OUG nr.58/26 aprilie 2001. Acest act prevede în art.3 alin.5 de a lucra în unitatea sanitară cu care a încheiat contractul individual de muncă un număr cel puțin egal de ani cu durata corespunzătoare finanțării rezidențiatului în specialitatea pentru care postul a fost scos la concurs și fără vreo sancțiune pentru neîndeplinirea acestei obligații.
De aceea, recurenta a susținut că actul normativ sub imperiul căruia a fost încheiat actul adițional, fiind abrogat, nu-și poate produce efectele și drept consecință nu constituie temeiul pentru admiterea acțiunii, astfel cum în mod eronat a stabilit instanța fondului.
În plus, recurenta a susținut că actul adițional nu-și produce efectele fiindcă nu a fost înregistrat la Inspectoratul Teritorial d e Muncă pe de o parte, iar pe de alta, este inform pentru că nu conține numele directorului.
O ultimă critică se referă la nelegala interpretare dată de instanța de fond sintagmei "renunțare" din actul adițional care nu este prevăzută de codul muncii. Astfel, recurenta a susținut că în raport de art.3 alin.3 din OUG 259/2000 care reglementează obligația rambursării cheltuielilor reprezentând 36 de salarii medii pe economie în cazul încetării contractului individual de muncă din inițiativa rezidentului, desfacerea disciplinară a contractului său de muncă nu echivalează cu demisia sa, singura situație prevăzută în codul muncii care reprezintă încetarea contractului individual de muncă din inițiativa salariatului.
Instanța de fond, a extins excesiv și fără o bază legală, cazul de încetare a contractului individual de muncă din inițiativa rezidentului interpretând absențele nejustificate de la serviciu ca reprezentând renunțarea sa de a mai presta activitate și în acest mod a pronunțat o soluție greșită, cu atât mai mult cu cât și cuantumul pretinsului prejudiciu este preluat din susținerile reclamantului, fără a rezulta din probe, ceea ce impune admiterea recursului, modificarea sentinței și respingerea acțiunii.
Intimatul-reclamant a formulat concluzii scrise (filele 13-15) prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.
Curtea, verificând sentința recurată, prin prisma criticilor aduse, a dispozițiilor legale incidente în cauză și mijloacelor de probă administrate, dar și sub toate aspectele, astfel cum impune art.3041cod pr.civ. constată că recursul exercitat este nefondat și urmează a fi respins ca atare, pentru considerentele care succed:
În privința excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului Spitalul Orășenesc "Sf." M, ca primă critică în recurs, motivată de faptul că recurenta nu datorează unității sanitare publice în care a desfășurat rezidențiatul sumele pentru pregătirea sa profesională, întrucât acestea au fost suportate de fapt de Ministerul Sănătății Publice, iar nu de către unitate, Curtea constată, pe de o parte, că ministerul d e resort suportă aceste cheltuieli pentru posturile solicitate în mod expres de către unitățile sanitare publice, iar prin încetarea contractului de muncă înainte de termenul prevăzut de lege la inițiativa celui care s-a format profesional, unitatea sanitară publică pierde practic personalul solicitat, pentru care au fost alocate fonduri și pentru care a investit experiență, nu în ultimul rând în ideea de a forma un personal pregătit, de calitate, în cadrul unității.
Pe de altă parte, Curtea mai constată că potrivit clauzei de la art.2 din actul adițional încheiat și semnat de ambele părți ale litigiului de față și care are putere de lege pentru acestea, pârâta s-a obligat în cazul în care nu vor fi respectate dispozițiile art.1 din același act, să restituie - Orășenesc o sumă echivalentă cu 36 salarii medii pe economie, din perioada renunțării, ceea ce semnifică faptul, de netăgăduit, că obligația asumată de debitoare creează dreptul creditorului de a cere executarea ei, fiindcă debitoarea-salariată s-a obligat față de creditorul-angajator la această prestație care îi conferă celui din urmă dreptul de acțiune în justiție pentru nerespectarea clauzei contractuale.
Astfel fiind, această primă critică nu se justifică, cu atât mai mult cu cât Curtea Constituțională a României a statuat în sensul celor reținute mai sus, prin Decizia nr.739 din 24 iunie 2008, cu prilejul examinării excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art.6 alin.(7) din Ordonanța Guvernului nr.12/2008 privind organizarea și finanțarea rezidențiatului și ale art.195 din Legea nr.53/2003 - codul muncii.
Referitor la critica recurentei privind greșita interpretare și aplicare a legii de către prima instanță care a respins cererea sa reconvențională, Curtea constată că nici aceasta nu este întemeiată, în condițiile în care la data de 9 februarie 2001 când a fost semnat actul adițional nr.297 (fila 45 dosar fond) OUG nr.259/2000 era în vigoare.
Este adevărat că ulterior, la data de 26 aprilie 2001 acest act normativ a încetat să-și producă efectele, fiind abrogat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr.58/2001 privind organizarea și finanțarea rezidențiatului, stagiaturii și activității de cercetare medicală în sectorul sanitar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea i, nr.215 din 26 aprilie 2001 care, la rândul său, a fost abrogată prin Ordonanța Guvernului nr.12/2008 privind organizarea și finanțarea rezidențiatului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.81 din 1 februarie 2008.
Succesiunea acestor acte normative în timp nu conduce la concluzia că ele retroactivează,ori că pentru perioadele în care au fost în vigoare nu își produc efectele, așa cum a susținut recurenta.
Câtă vreme sub imperiul OUG nr.259/2000, salariata pârâtă și angajatorul reclamant au încheiat un act adițional la contractul de muncă care îndeplinește toate cerințele de validitate ale unui act juridic, în sensul art.948 cod civil, abrogarea ulterioară a fundamentului juridic ce a determinat încheierea convenției, nu are nicio relevanță pentru actul respectiv și părțile contractante, el producându-și pe deplin efectele pentru care a fost edictat și semnat de părți.
O altă critică vizează împrejurarea că actul adițional respectiv nu a fost înregistrat la Inspectoratul Teritorial d e Muncă și nu conține numele directorului spitalului, aspecte de natură a-l face inopozabil în cadrul invocării lui, însă niciuna din aceste omisiuni nu atrage nulitatea actului, așa cum s-a cerut prin cererea reconvențională, la instanța de fond, dar cu o altă motivare, care nu a mai fost reluată în recurs, privind o pretinsă clauză penală inserată în art.2 din actul adițional.
Un ultim aspect invocat de recurentă se referă la greșita interpretare de către instanța de fond a sintagmei "din perioada renunțării" prevăzute de art.2 din actul adițional nr.297/2001 care, în termenii acceptați de părți stabilește următoarele:
"art 1. doamna dr.B, încadrată la Spitalul.M- ca rezident se obligă să funcționeze ca specialist pe acest post pe o perioadă de minimum 5 ani de la obținerea specialității.
art.2. În cazul în care nu se vor respecta prevederile art.1 doamna dr.B va restitui Spitalul.M- o sumă echivalentă cu 36 salarii medii pe economie, din perioada renunțării ".
Curtea constată că instanța de fond, interpretând corect aceste clauze contractuale, a stabilit că pârâtei i s-a desfăcut contractul de muncă disciplinar prin decizia nr.78/2006 deoarece a absentat nemotivat de la serviciu între 1 mai 2006 și 20 iulie 2006 (filele 49-50) ceea ce înseamnă că aceasta nu și-a îndeplinit obligația asumată prin art.2 din actul adițional la contract, din culpa sa exclusivă, fiind fără nicio relevanță juridică motivul pentru care nu a prestat activitate în continuarea datei de 1 mai 2006.
Desfacerea disciplinară a contractului de muncă pentru lipsa nejustificată din exercițiul profesiei de medic timp de peste 2 luni și J, semnifică în realitate mai mult decât o renunțare la serviciul său, chiar dacă termenul de renunțare este inadecvat legislației muncii, pentru că ceea ce atât legiuitorul, prin actele normative succesive sus-citate, cât și angajatorul-reclamant au înțeles să reglementeze, a fost obligația, instituită generic și de codul muncii, prin art.195, de pregătire profesională a salariaților și răspunderea lor pentru nerespectarea procedurii stabilite în acest scop, prin rambursarea tuturor cheltuielilor ocazionate cu formarea profesională.
Cercetând și critica referitoare la cuantumul sumei acordate de prima instanță, se constată că în mod neîntemeiat recurenta a contestat valoarea celor 36 de salarii medii pe economie, câtă vreme prin adresa nr.78 din 23 noiembrie 2006 a Institutului Național de Statistică-Direcția județeană de Statistică P, s-a făcut dovada că în luna iulie 2006 câștigul salarial mediu pe economie a fost în valoare brută de 1122 lei, iar în valoare netă de 842 lei.
Dacă aceste date (fila 44 dosar fond) nu corespund realității ori există elemente certe și verosimile pentru a le contesta, recurenta avea obligația procesuală de a produce o contraprobă cu care să dovedească valoarea pretins reală a echivalentului celor 36 de salarii medii pe economie pe care le datorează reclamantei-intimate, inclusiv aceea de a fi solicitat instanței fondului administrarea probei cu expertiză contabilă de specialitate. Din verificarea dosarului de fond, rezultă însă că pârâta a precizat prin întâmpinare (fila 13) că suma pretinsă de reclamant este mai mare decât cea rezultată din calculul, în raport de valoarea de 1077 lei pentru salariul mediu brut pentru anul 2006 prin Legea nr.380/2005 a bugetului asigurărilor sociale de stat pe 2006-act normativ care nu este incident în cauză, valoarea salariului mediu pe economie fiind cea comunicată de Institutului Național de Statistică.
Efectuarea unei expertize a fost considerată de pârâta-reclamantă B nerelevantă și inutilă (fila 27 dosar fond).
Pentru toate considerentele care preced, constatând că niciuna din criticile aduse sentinței nu este întemeiată, Curtea va respinge ca nefondat recursul, în conformitate cu art.312 cod pr.civ. menținând în totalitate ca legală și temeinică hotărârea pronunțată de prima instanță.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B domiciliată în B, sector 4,-, -5,.43, împotriva sentinței civile nr. 306 din 10 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu reclamantul SPITALUL ORĂȘENESC M SF. cu sediul în M,-, județul
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 26 mai 2009.
Președinte JUDECĂTORI: Vera Andrea Popescu, Elena Simona Lazăr
- - -
Grefier
Tehnored.
2 ex./29.06.2009
f--Trib.
Operator de date cu caracter personal
Nr. notificare 3120
Președinte:Vera Andrea PopescuJudecători:Vera Andrea Popescu, Elena Simona Lazăr
