Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 133/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(2650/2008)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.133 A
Ședința publică de la 25 februarie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Elena Vlad
JUDECĂTOR 2: Andreea Dorins Tomescu
GREFIER - - -
* * * * * * * * *
Pe rol pronunțarea asupra cererii de apel formulat de pârâtele și, împotriva sentinței civile nr. 1115 din 11.06.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V- a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul - reclamant.
are ca obiect - revendicare imobiliară.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 18 februarie 2009, fiind consemnate în cuprinsul încheierii de la acea dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, față de dispozițiile art. 260 din Codul d e procedură civilă, a amânat pronunțarea cauzei pentru data de 25 februarie 2009, când a hotărât următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 30.03.2007 pe rolul Judecătoriei sectorului 1 B sub nr-, reclamantul a chemat în judecată pe pârâtele și, solicitând obligarea acestora să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr.2, situat în B, str.-.-, nr.29 A,.1, sector 1 ce a fost dobândit de către pârâte în urma încheierii contractului de vânzare-cumpărare în rate nr.115/112/08.06.1999 cu Primăria Municipiului B prin SC " - " SA prin care s-a vândut către acestea imobilul menționat anterior, compus din 4 camere, hol, bucătărie, vestibul, oficiu, wc, pivniță, în suprafață utilă de 108,4 mp. reprezentând o cotă indiviză de 19,32% din imobil, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentința civilă nr.14450/19.10.2007, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 B în dosarul nr-, s-a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 1 B și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București - Secția Civilă, constatându-se că pricina este întemeiată pe dispozițiile art.480 Cod civil, că valoarea imobilului revendicat este de 550.000 lei, împrejurare ce atrage competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București - Secția Civilă, conform dispozițiilor art. 2, pct. 1 lit. b Cod procedură civilă.
a fost înregistrată la data de 5.11.2007 pe rolul Tribunalului București Secția a V-a Civilă sub nr-.
Prin încheierea pronunțată la data de 04.04.2008, Tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale active și excepția autorității de lucru judecat ca neîntemeiate.
Pentru a pronunța această încheiere interlocutorie, tribunalul a reținut că:
Prin sentința civilă nr.395 din 29.03.2000 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr.4907/1999, menținută prin decizia civilă nr.537 A din 02.10.2000 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr.2385/2000 s-a reținut că numita, autoarea reclamantului a fost proprietara a două apartamente situate în imobilul din B, str.-.-, nr.29A, sector 1 care au intrat în proprietatea statului în baza Decretului nr.92/1950.
Între cererea de chemare în judecată cu care a fost învestită acea instanță și cea care formează obiectul prezentei cauze, care au obiecte diferite, respectiv revendicarea și constatarea nulității unui contract de vânzare-cumpărare și cauze diferite, respectiv compararea titlurilor de proprietate în temeiul art.480 cod civil și nevalabilitatea titlului pârâtului față de dispozițiile art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001 nu există tripla identitate de elemente care să conducă la îngrădirea exercițiului dreptului la acțiune, datorită excepției autorității de lucru judecat.
Prin urmare, calitatea procesuală activă a reclamantului a fost reținută cu putere de lucru judecat de sentința Tribunalului București, nemaiputând fi pusă în discuție încă o dată.
Chestiunea litigioasă în cauză este dată de aspectul dacă o hotărâre ce poate fi atacată cu recurs poate conduce la admiterea excepției autorității de lucru judecat.
Reglementarea acestei excepții de fond este dată de art.1201 Cod civil potrivit cu care: "Este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate".
Textul de lege în discuție nu impune deci cerința existenței unei hotărâri judecătorești irevocabile. Cum în cazul unei hotărâri atacate cu apel este incidentă, potrivit art.163 Cod procedură civilă, instituția, rezultă că pentru admiterea excepției autorității de lucru judecat este suficient să existe o hotărâre judecătorească definitivă, condiție care este îndeplinită în cauză.
Referitor la excepția autorității de lucru judecat, Tribunalul a reținut că puterea lucrului judecat, reglementată prin art.1201 Cod civil, are la bază regula că o acțiune nu poate fi judecată decât o singură dată și că o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească nu trebuie să fie contrazisă de o alta, aceasta în scopul unei administrări uniforme a justiției. Potrivit art.166 Cod procedură civilă, pentru a ne afla în situația autorității de lucru judecat, este necesar să existe tripla identitate de elemente cu privire la părți, obiect și cauză.
Dacă între prezenta cauza și cea care a fost soluționată prin sentința civilă nr.395/29.03.2000 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a civilă în dosarul nr.4907/1999 există identitate de obiect, înțeles ca fiind pretenția concreta a reclamantului, respectiv revendicare, precum și de cauză, înțeleasă ca fiind situația de fapt calificată juridic, în schimb nu există identitate de părți pe capătul de cerere având acest obiect. Astfel, prin cererea soluționată prin sentința civilă nr.395/29.03.2000, reclamantul a solicitat obligarea pârâților și să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul, în timp ce prin prezenta cerere au fost chemați în judecată pârâții și.
Prin sentința civilă nr.1115 din 11.06.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă s-a admis acțiunea și au fost obligate pârâtele să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr.2 situat în B, str.-.-, nr.29 A,.1, sector 1.
Totodată, s-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că:
Potrivit dispozițiilor de drept substanțial, deduse pe cale de interpretare de practica judiciară și de literatura de specialitate în absența unei reglementări legale, proprietarul unui bun care nu se află în posesia bunului său poate să solicite și să obțină restituirea acestuia de la cel care îl deține fără drept.
În cazul imobilelor preluate abuziv de către stat și înstrăinate în temeiul Legii nr.112/1995, proprietarul bunului poate în schimb să obțină fie restituirea bunului în natură, fie despăgubiri în temeiul art. 18 lit. c după cum contractul de vânzare cumpărare a fost anulat sau nu, în temeiul art. 45 (fost 46) din Legea nr. 10/2001.
Caracterul special nu se raportează astfel la normele de drept procedural, în sensul că ambele ar trebui să conducă la restituirea bunului în natură, ci chiar la norme de drept material, care privesc însuși dreptul de proprietate, norma generală permițând restituirea bunului în natură, iar cea specială, respectiv Legea nr.10/2001, numai acordarea de despăgubiri. Prin concept caracterul special este dat de existența a două reglementări diferite care vizează același raport juridic. Nu există nici o rațiune pentru a considera că posibilitatea restituirii în natură constituie un element al raționamentului de necombătut, iar regula că norma specială derogă de la norma generală ar trebui să vizeze alte aspecte, care să privească doar modalitatea de obținere a acestei restituiri în natură.
Existând două categorii de norme juridice care reglementează aceleași relații sociale, cele privind dreptul de proprietate al reclamanților și modalitatea lui de ocrotire, se aplică cu prioritate norma specială, care prevede acordarea de despăgubiri. De altfel, dacă ambele categorii de norme juridice ar prevedea posibilitatea restituirii în natură, nu s-ar mai pune problema ca una să o excludă pe cealaltă și ca atare nu ar fi necesară aplicarea regulii potrivit căreia norma specială derogă de la norma generală.
Împrejurarea că Legea nr.10/2001 nu a urmărit să acorde proprietarului deposedat abuziv un drept de opțiune rezultă chiar din titulatura ei, din care se deduce și rațiunea adoptării sale, care este aceea de a reglementa toate situațiile juridice în legătură cu imobilele care formează obiectul său de reglementare.
Nici cadrul juridic instituit de art. 480 Cod civil astfel cum a fost interpretat constant de jurisprudență și de literatura de specialitate nu garantează restituirea bunului în natură, fiindcă este posibil să existe cauze obiective care să constituie un impediment în acest sens, situație în care persoana deținătoare a unui titlu de proprietate nu ar putea obține decât despăgubiri.
Cu toate acestea, în temeiul art.20 alin.2 din Constituție, care prevede că, dacă există neconcordante între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile, Tribunalul a analizat cererea în primul rând din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.
În speță, ambele părți dețin "bunuri" în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, în ceea ce îl privește pe reclamantul, în hotărârea din 1 decembrie 2005 pronunțată în cauza Păduraru contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că "bunul" reclamantului putea consta în interesul de a i se restitui clădirea în natură de către cumpărători. Curtea a considerat că acest interes patrimonial avea o bază suficientă în dreptul intern deoarece era, pe de o parte, recunoscut în mod expres de către stat și, pe de altă parte, era confirmat de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor. Mai mult decât atât, în speță, reclamantului i s-a recunoscut dreptul de proprietate printr-o hotărâre definitivă, pronunțată însă în contradictoriu cu unitatea deținătoare, iar nu cu pârâtele, respectiv decizia civilă nr.537A/2.10.2000 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr.2385/2000.
Pe de altă parte, în virtutea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului exprimate în hotărârea Raicu contra României din 19 octombrie 2006 și apelantelor pârâte, care au dobândit imobilul în temeiul Legii nr.112/1995, li se recunoaște un "bun" ce trebuie protejat de orice ingerință, în această cauză, Curtea a reamintit că a judecat asupra aspectului că atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate (a se vedea mutatis mutandis, și ). Curtea a mai arătat că legislația ar trebui să permită să se ia în considerare circumstanțele speciale ale fiecărei spețe, astfel încât persoanele care și-au dobândit bunurile de bună credință să nu fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității Statului care a confiscat în trecut aceste bunuri. Cât privește decizia civilă nr.1105/12.05.2006 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr-, aceasta nu poate constitui "bun" întrucât nu a soluționat pe fond cererea de anulare a contractului de vânzare cumpărare, ci aceasta a fost respinsă ca urmare a admiterii excepției de prescripție.
În cauza Păduraru contra României, Curtea a reafirmat faptul că Convenția nu impune statelor contractante nici o obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să o fi ratificat. De asemenea, art.1 din Protocolul nr.1 nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția. Adoptarea unor legi care să prevadă restituirea bunurilor confiscate sau despăgubirea persoanelor victime ale unor astfel de confiscări necesită o vastă analiză a numeroase aspecte de ordin moral, juridic, politic și economic. Considerând un lucru normal ca legiuitorul să dispună de o mare marjă de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială, Curtea a declarat că respectă modul în care acesta concepe imperativele "utilității publice", cu excepția cazului în care aprecierea sa se dovedește complet lipsită de o bază rezonabilă.
Deși este adevărat că prin dispozițiile Legii nr.10/2001 legiuitorul și-a exprimat dreptul de opțiune la care s-a referit Curtea în sensul celor expuse mai sus, totuși, situația în care bunul a fost înstrăinat deși exista o cerere de restituire formulată în temeiul Legii nr.112/1995 constituie una din acele ipoteze complet lipsită de o bază rezonabilă.
De altfel, ceea ce a sancționat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele care privesc statul român este fie încălcarea flagrantă a unei hotărâri judecătorești pronunțate în favoarea reclamantului prin vânzarea apartamentului în cursul litigiului (Păduraru contra României), fie vânzarea de către stat a unui bun al altuia către terți de bună credință, combinată cu absența totală a despăgubirii (Străin contra României).
O asemenea situație se regăsește și în cauza de față, întrucât reclamantul formulase acțiunea în revendicare în contradictoriu cu statul la data de 7.05.1999, iar pârâtele au cumpărat apartamentul la data de 8.06.1999. Ceea ce prezintă relevanță este data la care părțile și-au manifestat acordul de voință în sensul transferului de proprietate, moment la care voința părților a fost și materializată printr-un înscris.
Mai mult decât atât, într-o asemenea situație nu sunt respectate nici dispozițiile legii interne, pârâtele fiind de rea credință. Astfel, în condițiile în care proprietarul deposedat abuziv a formulat cerere de restituire în natura, este evident că acesta a considerat că trecerea nu s-a în mod legal și că, deci, titlul statului nu este valabil.
Cunoscând sau cel puțin având posibilitatea să cunoască împrejurarea ca titlul celui de la care a dobândit imobilul este contestat de o persoana care se pretinde proprietar, cumpărătorii au avut un dubiu cu privire la calitatea celui care le-a transmis proprietatea, ceea ce, din punct de vedere juridic, este de natură să înlăture prezumția de buna credința. Simplul fapt al contestării calității de proprietar a celui care a vândut creează, potrivit chiar principiilor de drept comun, un dubiu suficient pentru a dovedi reaua credința. Există rea credință nu numai atunci când părțile cunosc că bunul aparține unui terț, ci și atunci când acceptă această posibilitate.
În aceste condiții, reclamantul este cel care ar trebui să păstreze bunul în natură, urmând ca pârâtele să obțină despăgubiri de la stat.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal au formulat apel pârâții.
Prin motivele de apel se invocă din nou excepția inadmisibilității formulării acțiunii motivat de faptul că această excepție a fost respinsă nelegal de instanța de fond prin încălcarea unui principiu de drept potrivit căruia "legea specială are prioritate în raport cu dreptul comun", aspect reținut și de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr.33/09.06.2008 prin care s-a admis recursul în anulare promovat de Procurorul General, privind soluționarea diferită a cauzelor în dosarele în revendicare formulate după apariția Legii nr.10/2001.
Totodată s-a invocat și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, motivat de faptul că nu a dovedit că este proprietarul bunului revendicat.
Decizia nr.537/A/2000 pe care inițial reclamantul a invocat-o ca și titlu de proprietate este o hotărâre judecătorească care nu a rămas irevocabilă, fiind recurată de Înalta Curte de Casație și Justiție unde a fost suspendată judecata, ca urmare a cererii reclamantului de a i se soluționa mai întâi notificarea pe Legea nr.10/2001. În acel caz reclamantul a considerat că imobilul i-a fost luat cu titlul și cum formulase notificare pe Legea nr.10/2001, a înțeles să aștepte răspunsul la notificare.
În atare situație, apare neclară și situația juridică a imobilului revendicat; reclamantul urmărește să fie despăgubit pe orice cale fie ea administrativă sau judecătorească, sau pe amândouă odată, iar preluarea cu titlu sau fără titlu se pare că nu mai contează pentru acesta.
Cât privește actul dotal prezentat ca și titlu de proprietate după ce reclamantul a văzut întâmpinarea formulată de pârâte și și-a modificat acțiunea, solicită să se observe că este o copie xerox, reclamantul neputând fi în măsură să prezinte acest act în original. Mai mult, înscrisul nu cuprinde nici măcar o legalizare, fiind și un act incomplet.
Pe fondul cauzei se arată că hotărârea este netemeinică și nelegală întrucât:
- instanța de fond a făcut o greșită interpretare a dispozițiilor Legii nr.10/2001.
Imobilul a fost cumpărat în temeiul Legii nr.112/1995, după ce expirase cu mult termenul de a se depune cereri pentru restituirea în natură sau despăgubiri de către foștii proprietari.
Reclamantul - intimat nu a depus o astfel de cerere, formulând pentru prima dată o acțiune în revendicare la o lună după ce s-a plătit de către apelanții-pârâți avansul.
Reclamantul, ca și Instanța de fond încearcă să inducă "teoria" că data încheierii contractului este data eliberării lui și nu data achitării avansului din preț, singura teorie pe care s-a sprijinit și se sprijină în dovedirea relei sale credințe în cumpărarea locuinței.
Ori acest lucru a fost analizat în decursul mai multor ani de judecată. de către mai multe instanțe atunci când reclamantul a încercat anularea contractului lor de vânzare-cumpărare.
Este de neconceput că deși toate acele instanțe analizând situația de mai sus, au fost unanim de acord că data încheierii contractului este 22.04.1999 și nu 08.06.1999, considerând că pârâtele au fost de o totală bună - credință la cumpărarea locuinței motiv pentru care au și menținut contractul acestora de vânzare-cumpărare, acum, prin readucerea în discuție a singurului motiv pe care se sprijină acțiunea reclamantului, instanța "reinterpretând" acest act a ajuns să rețină că "imobilul era în litigiu când s-a cumpărat adică la data de 08.06.1999" și "deci au fost de rea credință".
Mai mult, SC " - " SA, înainte de a vinde (la data de 21.04.1999) a primit confirmarea Administrației Financiare de sector potrivit căreia imobilul în discuție a fost naționalizat și figurează la poziția 2420 pagina 120 din Decretul de naționalizare.
Imobilul figura în anexa la decretul de naționalizare, iar naționalizarea s-a făcut "cu titlu" întrucât proprietara avea mai multe apartamente folosite în scop de exploatare ca și acesta în care nu a locuit nici ea, nici reclamantul niciodată.
Mai mult, chiar dacă imobilul ar fi fost luat fără titlu, Legea nr.112/1995 nu sancționează persoanele care au cumpărat imobilul în condiții legale; nici celelalte legi speciale ca Legea nr.10/2991 și Legea nr.247/2005 și nici Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin măsurile luate nu prevăd anularea unor astfel de contracte încheiate cu bună - credință tocmai pentru a nu îndrepta unele nedreptăți prin săvârșirea altora.
Chiar și în situația în care s-ar constata preluarea imobilului de către stat fără titlu, dând eficiență principiului aparenței în drept și teoriei error communis facit ius, au dobândit cu titlu oneros un bun individual determinat, de la un proprietar aparent, fiind de bună - credință și împărtășind o eroare comună și invincibilă cu privire la calitatea de proprietar a înstrăinătorului; întrucât, la data de 22.04.1999 când statul le-a vândut și a încasat avansul din preț, nu exista nici o cerere de revendicare, nici la primărie, și nici la instanță cu atât mai mult cu cât nu exista nici o hotărâre judecătorească care să stabilească trecerea fără titlu în patrimoniul statului a acestui imobil.
Instanța încalcă grav dispozițiile legale în materia contractelor în care se statuează că "vânzarea este perfectă între părți și proprietatea se strămută de la vânzător la cumpărător, de îndată ce părțile s-au învoit asupra lucrului și asupra prețului" art.1295 Cod civil.
Mai mult și în Legea nr.112/1995 se prevede la art.9 alin.3 că "la încheierea contractului de vânzare-cumpărare chiriașul va plăti un avans de 30% din prețul apartamentului", ceea ce au și făcut.
Ori, este fără putință de tăgadă că odată ce s-a plătit o sumă de bani în vederea cumpărării locuinței s-au învoit asupra lucrului și asupra prețului.
Mai mult decât atât la data când Primăria primea acești bani și elibera chitanța nu exista nici o urmă de îndoială că este proprietara bunului.
Instanța de fond este, de asemenea, în eroare și atunci când afirmă, încercând să creeze un echilibru prin hotărârea luată că, reclamantul este cel care trebuie să păstreze bunul în natură, urmând ca pârâtele să obțină despăgubiri de la stat.
Curtea, examinând sentința apelată prin prisma motivelor de apel formulate, reține caracterul nefondat al apelului pentru următoarele considerente:
La intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001 apartamentul în litigiu nu mai era în posesia unei unități deținătoare dintre cele prevăzute la art.21 din lege, ci în posesia unor terțe persoane, străine de procedurile speciale instituite prin această lege. În această situație, acțiunea în revendicate introdusă după intrarea în vigoare a legii speciale este pe deplin admisibilă, de vreme ce persoana interesată - reclamantul - nu putea uza de procedura prealabilă a notificării unității deținătoare, pentru că o astfel de unitate nu mai avea în stăpânire imobilul, datorită înstrăinării lui către chiriași. În această ipoteză, pretențiile persoanei îndreptățite la măsuri reparatorii nu mai pot fi soluționate în cadrul procedurii administrative, ci trebuie să i se recunoască accesul la justiție în cadrul unei acțiuni de drept comun.
Prin urmare, critica apelanților vizând admisibilitatea acțiunii în revendicare introduse împotriva lor nu este întemeiată.
Această interpretare este în concordanță și cu Decizia nr.33/29.06.2998 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a soluționat recursul în interesul legii, promovat de Procurorul General privind soluționarea diferită a cauzelor privind revendicarea după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001
Cât privește cel de al doilea motiv de apel referitor la lipsa calității procesuale active a reclamanților se constată că:
Prin sentința civilă nr.395 din 29.03.2000 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr.4907/1999, menținută prin decizia civilă nr.537 A din 02.10.2000 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr.2385/2000 s-a reținut că numita, autoarea reclamantului a fost proprietara a două apartamente situate în imobilul din B, str.-.-, nr.29A, sector 1 care au intrat în proprietatea statului în baza Decretului nr.92/1950.
Prin urmare, în mod corect instanța de fond a reținut că reclamantul care a câștigat prima acțiune se poate prevala de dreptul recunoscut prin hotărârea rămasă definitivă într-o nouă judecată, fără ca partea adversă sau instanța să mai poată lua în discuție existența dreptului, acest beneficiu fiind dat de aspectul pozitiv al puterii lucrului judecat. Aspectul pozitiv apare dacă identitatea de obiect și de cauză nu este decât parțială; un lucru deja judecat este invocat, pe cale incidentală, într-un al doilea proces sau se valorifică pe cale principală, cum este și situația în cauza de față.
Puterea lucrului judecat, reglementată prin art.1201 Cod civil, are la bază regula că o situație de fapt raportată la o anumită situație de drept nu poate fi analizată decât o singură dată și că o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească nu trebuie să fie contrazisă de o alta, aceasta în scopul unei administrări uniforme a justiției.
Prin urmare, în mod corect a reținut instanța de fond că legitimarea calitatea procesuală activă a reclamantului a fost reținută cu putere de lucru judecat de sentința nr.395/2000 a Tribunalului București, nemaiputând fi pusă în discuție încă o dată.
De asemenea, la dosar s-a depus:
- copie de pe actul de donațiune autentificat de Tribunalul Ilfov sub nr.17613 din 27 martie 1945 și transcris la același tribunal la nr.4049/1945 (fila 21 dosar apel).
- copie de pe adresa nr.-/05.05.2007 eliberată de Ministerul Internelor și Reformei Administrative - Arhivele Naționale din care rezultă că acest act a fost transcris sub nr.4049/27.03.1945 (filele 26 -27 dosar Tribunalul București ).
- copie de pe adresa nr.-/21.04.1999 eliberată de Administrația Financiară sector 1 din care rezultă că imobilul situat în B, str.-.-, nr.29 A, a figurat până în anul 1950 ca proprietatea numitei Dr. () conform actului de donație autentificat sub nr.17053/27.03.1945 și transcris sub nr.4049/1945; că din fișa de scădere a impozitului și taxelor rezultă că acest imobil a fost naționalizat figurând în anexa la Decretul 92/1950 la poziția nr.2420 (fila 19 dosar apel), precum și copie de pe această anexă.
Din actul de donație menționat mai sus rezultă că fostul proprietar al imobilului situat în B, str.-. -, nr.29 A (fila 68 - 80 dosar fond) a donat întregul apartament de la etajul I din acest imobil fiicei sale Dr. pe numele căreia a fost naționalizat în temeiul Decretului nr.92/1950, la poziția 2420.
Reclamantul este moștenitorul defunctei, decedată la data de 29.01.1996, în calitate de fiu, așa cum rezultă din copia certificatului de moștenitor nr.14/26.01.1998 eliberat de Asociați și (fila 12 dosar Tribunalul București ).
La data de 08.06.1999 imobilul a fost înstrăinat în temeiul Legii nr.112/1995 prin contractul de vânzare-cumpărare nr- (filele 9 -10 dosar apel).
Prin urmare și față de înscrisurile depuse la doar rezultă că petentul în calitate de moștenitor al defunctei () are calitate procesuală activă în acțiunea în revendicare.
În ceea ce privește motivul de apel ce vizează fondul cauzei, Curtea reține:
La data de 07.05.1999, reclamantul a formulat cerere de revendicare a apartamentelor nr.2 și 3 din B, str.-.-, nr.29 A sector 1 în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului
În acest dosar au formulat cerere de intervenție cumpărătorii apartamentului nr.2 din imobil, respectiv, și solicitând să se constate că sunt proprietari asupra imobilului.
Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, prin sentința civilă nr.395 din 29.03.2000, a respins, ca nefondată acțiunea introdusă de în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului B și SC " - " SA, prin care solicita să i se lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentele nr.2 și 3, din imobilul situat în B, str.-.-, nr.29 A, sector 1, precum și terenul aferent, preluate abuziv, fără a exista vreun titlu, de către stat.
Prin aceeași sentință, s-a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului și s-a respins ca nefondată cererea de intervenție în interes propriu formulată de către intervenientele, și.
Tribunalul a apreciat că imobilele revendicate au intrat în mod valabil în proprietatea statului, că apartamentele revendicate au fost înstrăinate intervenienților și nu a fost răsturnată prezumția de bună credință a acestora, ceea ce înseamnă că titlul de proprietate este perfect valabil, îndeplinind cerințele impuse de dispozițiile art.943 și 1294 Cod civil.
Excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului a fost respinsă, deoarece reclamantul a făcut dovada că autoarea sa a fost proprietara apartamentelor revendicate, iar în conformitate cu dispozițiile art.49 și următoarele Cod procedură civilă, tribunalul a respins ca nefondată, cererea de intervenție, considerând că intervenienții dispun de un titlu valabil de proprietate apartamentului ce-l dețin.
Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă, prin decizia civilă nr.537 A din 02.10.2000, pronunțată în dosar nr.2385/2000 a admis apelul, a schimbat în parte sentința în sensul că a admis acțiunea și a dispus obligarea Consiliului General al Municipiului B să lase în deplină proprietate și posesie apartamentele nr.2 și 3 din imobilul situat în B, str.-.-, nr.29 A, sector 1 și terenul aferent, menținând celelalte dispoziții ale sentinței.
Pentru a pronunța această sentință, Curtea a reținut că imobilul a aparținut lui și reclamantului, în calitate unic moștenitor, el nefigurând în listele anexe ale Decretului nr.92/1950, așa cum rezultă din adresa Primăriei B, care precizează că imobilul este proprietate de stat dat că nu deține date cu privire la trecerea în proprietatea statului, că SC " - " SA este administratorul clădirii și că acesta precizează că autoarei reclamantului i-au fost luate două apartamente, dar de la nr.27 A, că acest imobil nu există în evidențele SC " - " SA, astfel că s-a dovedit că imobilul din str.-. -, nr.29 A nu a fost naționalizat, ci imobilul din str.-.- nr.27
Pentru considerentele arătate și deoarece s-a dovedit că statul deține imobilul fără titlu legal, nu-i sunt aplicabile nici dispozițiile Legii nr.112/1995.
Celelalte dispoziții ale sentinței au fost menținute, atât în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului cât și cu privire la respingerea, ca nefondată, a cererii de intervenție în interes propriu formulată de intervenienți.
Curtea Supremă de Justiție, prin încheierea pronunțată la data de 12.10.2001, în dosarul nr.5936/2000 a dispus suspendarea recursului formulat de intervenienții, și de Municipiul B reprezentat prin Primarul General, împotriva deciziei nr.537 din 02.10.2000 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă, potrivit art.47 din Legea nr.10/2001.
De asemenea, prin decizia civilă nr.1105 din 12.05.2006, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă s-a admis recursul formulat de recurentul - reclamant, împotriva deciziei civile nr.529 A din 24.06.2005 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VII-a Civilă, s-a modificat decizia în sensul că au fost admise apelurile formulate de reclamantul și pârâtele și împotriva sentinței civile nr.723/27.01.2005 pronunțată în dosarul nr.624/2006 al Judecătoriei sectorului 1 B, în sensul că s-a respins acțiunea formulată de reclamant privind nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr.115/112/08.06.1999, constatând prescris dreptul la acțiune.
Prin urmare, întrucât ambele părți au titluri de proprietate, în mod corect instanța de fond a procedat la compararea lor.
În această operațiune (a comparării titlurilor) se reține că prin decizia civilă nr.537 A din 02.10.2000 pronunțată în dosar nr.2385/2000 a Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă s-a stabilit cu putere de lucru judecat că statul a deținut imobilul fără titlu legal și că nu-i sunt aplicabile astfel dispozițiile Legii nr.112/1995.
Se mai reține totodată că la data promovării acțiunii în revendicare, respectiv 07.05.1999 nu era încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr.115/112/08.06.1999,ce reprezintă titlul pârâților - apelanți.
Susținerea apelanților în sensul că data încheierii contractului este data plății avansului nu este întemeiată, întrucât părțile și-au manifestat acordul de voință în sensul transferului dreptului de proprietate la data de 08.06.1999 - astfel cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare aflat în copie la dosar.
De asemenea, în ceea ce îl privește pe reclamantul, Curtea constată că i s-a recunoscut dreptul de proprietate printr-o hotărâre definitivă (decizia civilă nr.537 A in 02.10.2000 a Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă).
Așa fiind și având în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (exemplu cauza Străin, paragraful 38, cauza Păduraru numai în privința unui apartament dintr-un corp de clădire; paragraful 65) potrivit căreia în măsura în care vânzarea către chiriași a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior pronunțării unor hotărâri judecătorești, chiar dacă acestea nu aveau caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a imobilelor anterior anului 1989 se poate vorbi de existența în patrimoniul reclamantului - intimat a "unui bun actual" în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului.
În astfel de cazuri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului - constatând neîndeplinirea de către stat a obligației pozitive de a reglementa în timp util și de o manieră coerentă chestiunea de interes general reprezentată de restituirea sau vânzarea imobilelor deținute în virtutea decretelor de naționalizare, cu consecința creării unui climat de incertitudine generală, a conchis în sensul absenței proporționalității, fiind rupt "justul echilibru" între exigențele de interes public și imperativul garantării dreptului individului la respectarea bunurilor sale (cauza Păduraru, paragraful 112).
A afirmat, de asemenea, că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție, în mod definitiv, a unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privațiune contrară a art.1 al Protocolului nr.1 (cauza Străin contra României).
Prin urmare, în concursul dintre reclamant și pârâți, se constată că cei dintâi se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu ce le-a fost reconfirmat acestora, cu efect retroactiv, prin recunoașterea nevalabilității preluării imobilului de către stat, și, implicit, se impune recunoașterea existenței valabile și neîntrerupte a dreptului de proprietate asupra bunului în patrimoniul lor.
Totodată, demersurile actuale de recuperare a bunului în materialitatea sa sunt consecința directă a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de stat, și, în același timp, a lipsei oricărei reparări concrete a prejudiciului suferit de reclamanți, care să pună capăt acestei încălcări.
În același timp, recurentul - pârât, deținător al unui titlu asupra apartamentului nr. 3 al imobilului, (acțiunea în constatarea nulității absolute a fost respinsă ca prescrisă) dispune, la rândul lui, de un "bun", însă, după cum corect a apreciat tribunalul, viciul care afectează titlul autorului său - statul - radiază implicit și în privința propriului titlu, fapt de natură să împiedice recunoașterea preferabilității titlului său în concurs cu cel al intimaților - reclamanți, mai bine caracterizat.
Astfel, întrucât părțile litigante dețin un titlu de proprietate, recunoscut ca valabil și au un "bun", în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în conflictul dintre ele, Curtea va recunoaște, întocmai cum a făcut-o tribunalul, preferabilitatea titlului înfățișat de reclamanți, ca fiind cel originar și mai bine caracterizat, provenind de la proprietarul inițial, care obținuse bunul în condiții de perfectă legalitate, necontestat și anterior naționalizării sale.
În aceste condiții, restituirea în natură se impune - drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului reclamantului către chiriași.
Aceștia din urmă, pot beneficia de despăgubiri în condițiile Codului civil privind evicțiunea, dar și de despăgubirile ce li se acordă potrivit Legii nr.1/2009.
Față de cele reținute, Curtea în temeiul dispozițiilor art.296 Cod procedură civilă, va respinge ca nefondat apelul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelantele - pârâte și ambele cu domiciliul în B, str.-.-, nr.29 A,.1,.2, sector 1 împotriva sentinței civile nr.1115 din 11.06.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr- în contradictoriu cu intimatul - reclamant cu domiciliul în B,-,.103,.2,.8,.45-46, sector 3.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 25.02.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
- - - -
GREFIER
- -
Red.
Tehnodact.
Ex.5/10.04.2009
Secția a V-a Civ. -
Președinte:Elena VladJudecători:Elena Vlad, Andreea Dorins Tomescu
