Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 135/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(1409/2008)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 135
Ședința publică din 26.02.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Cristian Olteanu
JUDECĂTOR 2: Rodica Susanu
Grefier - - -
- XX -
Pe rol se află soluționarea apelului formulat de apelantul reclamant G, împotriva sentinței civile nr. 314 din 14.02.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți Consiliul Superior al Magistraturii și Administrația Prezidențială.
Cauza are ca obiect acțiune civilă pentru pretenții.
La apelul nominal nu se prezintă părțile.
Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se faptul că procedura este legal îndeplinită, după care Curtea, având în vedere împrejurarea că apelantul a solicitat judecarea în lipsă, constată cauza în stare de judecată și reține dosarul în pronunțare asupra apelului.
CURTEA
Asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.314/14.02.2008, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins cererea formulată de reclamantul G, în contradictoriu cu Consiliul Superior al Magistraturii și Administrația Prezidențială, ca neîntemeiată.
S-a solicitat prin acțiunea promovată la data de 31.12.2007, în contradictoriu cu Consiliul Superior al Magistraturii și Administrația Prezidențială, antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâților și obligarea acestora la plata unor despăgubiri civile în cuantum de 500.001 lei, pentru săvârșirea faptei de subminare a statului de drept, cu consecința privării reclamantului de libertate timp de 1 an pentru o faptă penală care nu a făcut obiectul cercetării judecătorești în prealabil.
În motivare cererii de chemare în judecată, reclamantul a arătat că se află în executarea unei pedepse cu închisoarea de 1 an pentru infracțiunea de fals material în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată.
Temeiul juridic al cererii de chemare în judecată a fost reprezentat de dispozițiile art. 998 - 999 din Codul civil.
S-a susținut că fapta concretă pentru antrenarea răspunderii civile delictuale constă în modul defectuos în care instituțiile pârâte și-au îndeplinit atribuțiile (respectiv faptul că Președintele României nu a dispus grațierea sa, iar Consiliul Superior al Magistraturii nu a procedat la o verificare reală a aspectelor sesizate de către reclamant).
Pentru a pronunța soluția de primă instanță, tribunalul a avut în vedere următoarele considerente de fapt și de drept:
Prin sentința penală nr.3099 pronunțată la data de 9.11.2006 de Judecătoria Arad, reclamantul a fost condamnat, în baza art.215 alin.2 raportat la alin.1 Cod penal, la pedeapsa închisorii de 3 ani pentru înșelăciune și, în baza art.290 alin.1 cu aplicarea art.41 alin.2 Cod penal, la închisoare de 1 an pentru fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată. Ca urmare a admiterii apelului inculpatului, prin decizia penală nr.9 pronunțată la data de 26.02.2007 de Tribunalul Arad în dosarul nr-, reclamantul a fost achitat pentru infracțiunea de înșelăciune, fiind menținută dispoziția cu privire condamnarea la pedeapsa de 1 an pentru săvârșirea faptei de fals în înscrisuri sub semnătură privată.
Decizia a rămas definitivă prin respingerea recursului.
Prin înscrisurile depuse la dosar, reclamantul a făcut dovada faptului că a făcut demersuri pentru a obține grațierea și a sesizat neregularități cu privire la aspectele procedurale ale litigiului penal, Consiliului Superior al Magistraturii.
Din dezvoltarea motivelor reclamantului, tribunalul a constatat că acesta susține că a fost condamnat pe nedrept, respectiv săvârșirea unei erori judiciare.
Conform art.52 alin.3 din Constituție, "statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii -.
Faptul că pretențiile reclamantului au fost întemeiate exclusiv pe dispozițiile art.998 - 999 Cod civil, nu este de natură a înlătura instituția specială a răspunderii statului pentru erori judiciare. Practic dispozițiile art.998 - 999 cod civil instituie condițiile generale ale antrenării răspunderii pentru fapte ilicite, însă ori de câte ori, prin legi speciale, se instituie condiții speciale, acestea trebuie analizate raportat la situația de fapt dedusă judecății.
Potrivit art.504 Cod procedură penală, "persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare. Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
În consecință, în ipoteza în care se pretind despăgubiri pentru o condamnare penală (alin.1) este necesar să existe o hotărâre definitivă de achitare.
În ipoteza în care se invocă pentru justificarea pretențiilor, privarea sau restrângerea libertății pe parcursul procesului penal, este necesar potrivit alin.3 să existe o ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate sau de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art.10 alin.1 lit.j) ori o hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, de achitare sau de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art.10 alin.1 lit.j).
Cum prin decizia Tribunalului Arada fost menținută condamnarea inculpatului la pedeapsa închisorii de 1 an, tribunalul a constatat că nu sunt întrunite condițiile speciale ale antrenării răspunderii civile delictuale pentru o eroare judiciară în procesul penal, întrucât dispoziția legală specială reglementează răspunderea în cazul erorilor judiciare în procese penale, ceea ce înseamnă că pe lângă condițiile generale prevăzute de art.998 - 999 Cod Civil, pentru admisibilitatea unei asemenea cereri este necesar a fi avute în vedere și condițiile impuse de norma specială.
Condițiile menționate au fost apreciate constant în jurisprudența Curții Constituționale ca, de altfel, și în cazul altor cerințe impuse de lege pentru exercitarea dreptului la acces liber la justiție, ca fiind în concordanță cu dispozițiile constituționale ale art.21 și art.126 alin.2, reținându-se în plus, față de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, că acest drept nu este absolut și poate fi ca atare subiectul unor limitări sau condiționări, atâta timp cât nu este atinsă însăși substanța sa.
Această condiționare este determinată de însăși rațiunea instituirii acestei răspunderi a statului, o răspundere cu evident caracter obiectiv, exclusiv pentru săvârșirea unor erori judiciare lato sensu, iar nu pentru orice faptă-acțiune sau omisiune culpabilă - a autorităților sau a persoanelor ce activează în cadrul sistemului judiciar.
În situația de față, tribunalul a reținut că în urma procesului penal, reclamantul a suferit o condamnare finală de 1 an închisoare cu executare, nedispunându-se nici achitarea, nici încetarea procesului penal, ceea ce înseamnă că nu a existat o eroare judiciară în situația sa, în sensul prevăzut de art. 504 Cod procedură penală.
În ceea ce privește invocarea dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, tribunalul a constatat că privarea de libertate s-a făcut în conformitate cu dispozițiile art.5 lit.a - f și în concordanță cu jurisprudența Curții care a stabilit că art.5 instituie două condiții pentru ca o măsură privativă de libertate să fie conformă cu Convenția: măsura să fie luată în conformitate cu dreptul intern și măsura să poată fi inclusă în cel puțin una din ipotezele prevăzute cu caracter exhaustiv de art.5 par.1 lit.a-f din Convenție, dispoziții care au caracter de excepție și trebuie interpretate restrictiv.
Raportat la aceasta, tribunalul a constatat că procesul penal în care reclamantul a fost implicat s-a finalizat cu condamnarea sa pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art.290 Cod penal.
Pentru a analiza complet situația dedusă judecă tribunalul a avut în vedere și faptul că raportul juridic cu care a fost învestită este dat de pretenția reclamantului ca cei doi pârâți, iar nu Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor să fie obligați la suportarea prejudiciului suferit prin pretinsa condamnare pe nedrept. Faptele pe care reclamantul le impută constau în nefuncționarea corespunzătoare a acestor instituții.
În ceea ce privește pârâta Administrația Prezidențială se susține că dacă Președintele României ar fi uzat de atributul grațierii, reclamantul nu s-ar mai fi aflat în prezent în închisoare.
Potrivit art.94 din Constituția României, Președintele beneficiază de puterea de a dispune cu privire la grațierea persoanelor condamnate definitiv.
Fapta ilicită este acea faptă (acțiune sau inacțiune) care înfrânge o normă imperativă prevăzută de lege. Or, în situația în care puterea de a grația este o putere discreționară a șefului statului, neexistând o obligație legală de a acorda grațierea, situație absurdă, de altfel, din perspectiva principiului separației puterilor în stat, tribunalul a apreciat că nu există o faptă ilicită în sarcina acestei pârâte.
În ceea ce privește fapta imputată Consiliului Superior al Magistraturii, respectiv faptul că a omis să efectueze o verificare reală a aspectelor sesizate de reclamant fapt care l-a lipsit de calea revizuirii hotărârii de condamnare, tribunalul a constatat că aceste verificări au fost efectuate, răspunzându-se reclamantului cu adresa nr.1570/IJ/1253//14.09.2007.
Faptul că răspunsul acestui pârât nu susține acuzațiile aduse de reclamant nu înseamnă că aspectele nu au fost analizate. Astfel, tribunalul a constatat că Serviciul de inspecție judiciară nu a constatat încălcări ale normelor procedurale în litigiul penal, menționându-se expres care sunt limitele verificărilor ce pot fi făcute de Consiliul Superior al Magistraturii, fără a aduce atingere principiilor independenței și autorității de lucru judecat. În mod corect și legal, fără a putea fi vorba de o faptă ilicită, prin adresa comunicată reclamantului s-a arătat că legalitatea și temeinicia unei hotărâri judecătorești poate face obiectul exclusiv al verificării instanței de control judiciar în căile de atac oferite de lege, căi de atac - apel și recurs - de care, de altfel, reclamantul a și uzat. Au fost astfel respectate dispozițiile art.97 alin.2 și art.17 din Legea nr.303/2004. De altfel, raportat la motivele de revizuire prevăzute de art.393 și următoarele Cod procedură penală și la competența de urmărire a infracțiunilor, tribunalul a constatat că accesul la o cerere de revizuire împotriva hotărârii penale nici nu ar fi putut fi împiedecat de verificările efectuate de Consiliul Superior al Magistraturii.
Împotriva sentinței primei instanțe a formulat cerere de apel la data de 28.05.2008 reclamantul G, prin care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie sub următoarele aspecte:
Hotărârea primei instanțe este nelegală și netemeinică întrucât tribunalul nu a deslușit situația de fapt a cauzei pendinte, începând chiar cu circumstanțele existente la data cercetării judecătorești din fața instanțelor penale.
Apelantul -reclamant își expune propria versiune în ceea ce privește desfășurarea procesului penal în urma căruia a fost condamnat; susține că a fost condamnat pe nedrept, fără un rechizitoriu al procurorului, în baza unor copii xerox ale înscrisurilor pretins falsificate, fără efectuarea unei expertize criminalistice grafologice; rezultatul cercetării judecătorești în procesul penal dovedește superficialitate și necunoașterea noțiunilor elementare de fals material-fals intelectual; în perioada desfășurării judecății în procesul penal, reclamantul se afla deja în judecată cu statul, pe temeiul răspunderii civile delictuale, pentru obținerea despăgubirilor civile, tot pentru nelegalități flagrante în înfăptuirea justiției de către magistrați; după condamnarea definitivă, reclamantul s-a adresat Consiliului Superior al Magistraturii pentru verificarea gravelor abuzuri procesuale ale magistraților; dacă această instituție a statului si-ar fi respectat atribuțiile de control, în baza deciziilor de sancționare disciplinară, reclamantul ar fi putut solicita revizuirea hotărârii penale.
Conținutul propriu-zis al cererii de apel, constă în următoarele critici de nelegalitate-netemeinicie;
Reclamantul-apelant precizează că a formulat o acțiune în răspundere civilă delictuală, întrucât prin neexercitarea atribuțiilor de serviciu, pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii i-a adus grave prejudicii.
Astfel, această instituție a refuzat să verifice aspectele reclamate, rezumându-se doar la un răspuns formal privind evoluția cronologică a procesului penal, finalizat printr-o condamnare nedreaptă în ceea ce îl privește pe reclamant.
Prin această atitudine, s-au creat condițiile împlinirii termenelor de prescripție pentru angajarea răspunderii disciplinare a magistraților vinovați, cu consecință directă asupra posibilității de valorificare a instituției revizuirii.
În mod greșit prima instanță a respins încuviințarea și administrarea în cauză a unei expertize grafologice, cu motivația că există incidentă instituția autorității de lucru judecat, în raport de hotărârea penală pronunțată.
În susținerea pretenției sale în justiție reclamantul înțelege să depună la dosarul cauzei și hotărârile penale pronunțate de instanțele judecătorești anterioare.
În ceea ce o privește pe cea de-a doua pârâta-intimată, reclamantul-apelant a precizat că fapta delictuală a constat în negrațierea faptei penale reținute prin hotărârea penală de condamnare, în condițiile existenței unor neregularități procedurale esențiale.
Președintele României nu poate ignora o asemenea cerere de grațiere, ci este chemat să o aprecieze motivat, într-un sens sau altul.
Apelul este nefondat pentru considerentele ce urmează;
Prima instanță a reținut corect situația de fapt care a generat pretenția de despăgubiri a părții reclamante, pe temeiul răspunderii civile delictuale.
Astfel, prin sentința penală nr.3099 pronunțată la data de 9.11.2006 de Judecătoria Arad, reclamantul a fost condamnat, în baza art.215 alin.2 raportat la alin.1 Cod penal, la pedeapsa închisorii de 3 ani pentru înșelăciune și, în baza art.290 alin.1 cu aplicarea art.41 alin.2 Cod penal, la închisoare de 1 an pentru fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată. Ca urmare a admiterii apelului inculpatului, prin decizia penală nr.9 pronunțată la data de 26.02.2007 de Tribunalul Arad în dosarul nr-, reclamantul a fost achitat pentru infracțiunea de înșelăciune, fiind menținută dispoziția cu privire condamnarea la pedeapsa de 1 an pentru săvârșirea faptei de fals în înscrisuri sub semnătură privată.
Decizia a rămas definitivă prin respingerea recursului.
Reclamantul a făcut dovada că a făcut demersuri pentru a obține grațierea, respectiv că a sesizat Consiliului Superior al Magistraturii pentru a cerceta pretinse neregularități ale aspectelor procedurale în desfășurarea litigiului penal.
Susținerea principală a reclamantului a fost în sensul că acesta a fost condamnat pe nedrept, ceea ce înseamnă că se invocă o pretinsă eroare judiciară.
Prima instanță a identificat cadrul procesual corect pentru cercetarea pretenției reclamantului.
A stabilit că în conformitate cu art.52 alin.3 din Constituție, "statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii -.
Prima instanță a identificat corect cadru procesual de învestire, sub aspectul temeiului juridic al cererii de chemare în judecată.
Astfel, faptul că pretențiile reclamantului au fost întemeiate exclusiv pe dispozițiile art.998 - 999 Cod civil, nu este de natură a înlătura instituția specială a răspunderii statului pentru erori judiciare.
Dispozițiile art.998 - 999 Cod civil instituie condițiile generale ale antrenării răspunderii pentru fapte ilicite, însă ori de câte ori, prin legi speciale, se instituie condiții speciale, acestea trebuie analizate raportat la situația de fapt dedusă judecății.
Potrivit art.504 Cod procedură penală, "persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite,dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
În consecință, în ipoteza în care se pretind despăgubiri pentru o condamnare penală (alin.1) este necesarsă existe o hotărâre definitivă de achitare.
Cum prin decizia Tribunalului Arada fost menținută condamnarea inculpatului la pedeapsa închisorii de 1 an, tribunalul a constatat judicios că nu sunt îndeplinite condițiile speciale ale antrenării răspunderii civile delictuale pentru o eroare judiciară în procesul penal, întrucât dispoziția legală specială reglementează răspunderea în cazul erorilor judiciare în procese penale, ceea ce înseamnă că pe lângă condițiile generale prevăzute de art.998 - 999 Cod Civil, pentru admisibilitatea unei asemenea cereri este necesar a fi avute în vedere și condițiile impuse de norma specială.
În situația de față, tribunalul a reținut că în urma procesului penal, reclamantul a suferit o condamnare finală de 1 an închisoare cu executare, nedispunându-se nici achitarea, nici încetarea procesului penal, ceea ce înseamnă că nu a existat o eroare judiciară în situația sa, în sensul prevăzut de art.504 Cod procedură penală.
Pentru a analiza complet situația dedusă judecă, tribunalul a avut în vedere și faptul că raportul juridic cu care a fost învestit este dat de pretenția reclamantului ca cei doi pârâți, iar nu Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor să fie obligați la suportarea prejudiciului suferit pentru pretinsa condamnare pe nedrept.
Faptele pe care reclamantul le impută celor doi pârâți constau în nefuncționarea corespunzătoare a acestor instituții.
În ceea ce privește pârâta Administrația Prezidențială, s-a susținut că dacă Președintele României ar fi uzat de atributul grațierii, reclamantul nu s-ar mai fi aflat în prezent în închisoare.
Potrivit art.94 din Constituția României, Președintele beneficiază de puterea de a dispune cu privire la grațierea persoanelor condamnate definitiv.
Fapta ilicită, în accepțiunea legii civile, este acea faptă (acțiune sau inacțiune) care înfrânge o normă imperativă prevăzută de lege.
Nu există o obligație legală imperativă a Președintelui de a grația, întrucât instituția grațierii a fost configurată să poată interveni numai cu caracter de excepție, tocmai în considerarea ideii că statul de drept se caracterizează fundamental prin separația și echilibrul funcțiilor statului.
Doctrina de specialitate a identificat cu precizie trăsăturile caracteristice ale acestei instituții de drept, grațierea fiind definită ca unact de clemențăce constă în înlăturarea totală sau parțială, a pedepsei aplicate de instanță ori în comutarea ei în alta mai ușoară.
Președintele Românieinu verifică îndeplinirea de către condamnat a condițiilor prevăzute de legea penală, ci acordă grațierea individuală ori respinge cererea, în exclusivitate, pe considerente de oportunitate.
Caracterul de excepție al acestei atribuții a Președintelui Statului Român este dat de faptul că, de esența instituției grațierii individuale, este natura sa umanitară.
Demersul deliberativ al șefului statului nu poate avea în vedere o dimensiune afectivă, ci exclusiv o apreciere în legătură directă cu valorile umanismului, cu temeiurile sociale, cu anumite argumente concrete de politică penală.
În ceea ce privește fapta imputată Consiliului Superior al Magistraturii, prima instanță a reținut corect că verificările solicitate au fost și efectuate, dovadă în acest sens fiind adresa nr.1570/IJ/1253//14.09.2007.
Faptul că răspunsul acestui pârât nu sunt în acord cu acuzațiile aduse de reclamant, nu înseamnă că această parte nu și-a îndeplinit atribuțiile prevăzute de lege.
Astfel, tribunalul a constatat că Serviciul de inspecție judiciară nu a constatat încălcări ale normelor procedurale în litigiul penal, cu precizarea explicită a limitelor verificărilor ce pot fi făcute de Consiliul Superior al Magistraturii, aceasta pentru a nu se aduce atingere imperativelor statului de drept-principiilor independenței judecătorilor și principiul autorității de lucru judecat.
În mod corect și legal, fără a putea fi vorba de o faptă ilicită, prin adresa comunicată reclamantului s-a arătat că legalitatea și temeinicia unei hotărâri judecătorești pot face obiectul exclusiv al verificării instanței de control judiciar în căile de atac prevăzute de lege, căi de atac - apel și recurs - pe care, de altfel, reclamantul le-a și exercitat, fără să obțină recunoașterea faptelor pretinse.
Conform art.97 din Legea nr.303/2004 (1) orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare, respectiv, (2) exercitarea dreptului prevăzut la alin.(1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac.
S-a răspuns corect că accesul la o cerere de revizuire împotriva hotărârii penale, nu depinde de eventualele verificări efectuate de Consiliul Superior al Magistraturii.
În ceea ce privește solicitarea de încuviințare și administrare în cauză a unei expertize grafologice, Curtea apreciază că prima instanță a procedat corect atunci când nu a îngăduit o astfel de probă, față de contextul procesual al cauzei pendinte-o solicitare de despăgubiri civile, pe temeiul răspunderii civile delictuale, în contextul existenței unei hotărâri penale înzestrate cu puterea lucrului judecat, ce se impune a fi respectată.
În conformitate cu dispozițiile art.296 din Codul d e procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat apelul formulat de apelantul - reclamant
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul formulat de apelantul - reclamant G, domiciliat în, nr.348, județul A și în A,--7,.C, județul A, împotriva sentinței civile nr.314/14.02.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimații - pârâți CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII, cu sediul în B, nr.141 B, sector 6 și ADMINISTRAȚIA PREZIDENȚIALĂ, cu sediul în B, șos.- - com.65, nr.1.
Cu recurs.
Pronunțată în ședință publică, azi 26.02.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
GREFIER
Red.
./
5 ex./23.03.2009
TB-3 -
Președinte:Cristian OlteanuJudecători:Cristian Olteanu, Rodica Susanu
