Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 395/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(1770/2008)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 395
Ședința publică din 26.02.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Cristian Olteanu
JUDECĂTOR 2: Rodica Susanu
JUDECĂTOR 3: Ilie Mari -
Grefier - - -
- XX -
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta reclamantă, împotriva deciziei civile nr. 317 din 5.03.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât Consiliul General al Municipiului B și cu intimata intervenientă.
Cauza are ca obiect acțiune civilă pentru revendicare.
La apelul nominal se prezintă numita, în calitate de mandatar (procura aflată la fila 13 din dosarul nr. 6474/2003 al Înaltei Curți de Casație și Justiție) și avocatul pentru recurenta reclamantă, în baza împuternicirii nr. -/2008, eliberată de Baroul București și avocatul pentru intimata intervenientă, în baza împuternicirii nr. -/24.02.2009, eliberată de Baroul București; lipsește intimatul pârât Consiliul General al Municipiului
Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se faptul că procedura este legal îndeplinită, după care:
Avocatul intimatei interveniente solicită acordarea unui termen pentru pregătirea apărării, arătând că partea a primit citația la data de 12.02.2009, fără a i se comunica și motivele de recurs, iar contractul de asistență juridică a fost încheiat la data de 24.02.2009, astfel că nu a avut suficient timp pentru a lua cunoștință de criticile formulate de recurentă.
Curtea respinge cererea intimatei interveniente, privind amânarea judecății pentru a lua cunoștință de motivele de recurs și lasă dosarul la sfârșitul ședinței, pentru a-i da posibilitate avocatului părții să lectureze motivele de recurs.
La reluarea cauzei, avocatul intimatei interveniente arată că, din lecturarea motivelor de recurs și a înscrisurilor aflate la dosar, a constatat că recurenta este o persoană născută în anul 1907, iar ultima procură datează din anul 1996. Față de acestea, apreciază că este necesar a se depune la dosar o dovadă recentă a mandatului, sau contractul de asistență juridică, semnat personal de recurentă, având în vedere vârsta înaintată a acesteia.
Avocatul recurentei reclamante arată că partea pe care o reprezintă este, într-adevăr, o persoană în vârstă de 101 ani, dar este sănătoasă și perfect lucidă. De altfel, recurentei este prezentă în sala de ședință în calitate de mandatar al acesteia, putând să confirme faptul că reclamanta este în viață.
Consideră că, dacă apărătorul intimatei interveniente insistă, are posibilitatea să formuleze plângere penală împotriva avocatului și a mandatarului recurentei, iar instanța poate proceda la o cercetare pentru identificarea părții.
Este legitimată, care prezintă pașaportul nr. -, eliberat la data de 29.12.2005 și confirmă faptul că recurenta reclamantă este în viață și este sănătoasă.
În urma deliberării, Curtea apreciază că sunt valabile documentele de reprezentare a recurentei reclamante, aflate la dosar.
Avocatul recurentei reclamante arată, cu privire la problema competenței, că nu mai susține acest aspect, tocmai pentru că partea dorește ca pricina să se judece cât mai curând, având în vedere vârsta sa înaintată. Precizează că înțelege să susțină numai cel de-al doilea motiv de recurs.
Părțile arată că nu au alte cereri sau probe de solicitat.
Având în vedere faptul că nu se solicită administrarea de probe, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului, cu mențiunea că în mandatul de reprezentare a recurentei nu se face vreo mențiune cu privire la posibilitatea de a se renunța la anumite cereri, împrejurare față de care instanța va aprecia asupra acestei solicitări.
Avocatul recurentei reclamante precizează că acțiunea de față a fost introdusă sub regimul Legii nr. 112/1995, având în vedere Constituția României și Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Textul de lege invocat vizează faptul că naționalizarea imobilului în litigiu s-a făcut pe numele altei persoane, iar soțul recurentei era pensionar, fost ofițer al armatei române (retras din activitate) - situație în care nu putea fi asimilat persoanelor vizate de Decretul nr. 92/1950.
Unicul moștenitor legal, unicul fiu al autorului său, fostul proprietar al imobilului, conform certificatului de moștenitor depus la dosar.
Susține că statul a preluat imobilul prin abuz și l-a deținut fără titlu.
Potrivit prevederilor Legii nr. 247/2005, repararea prejudiciului se face prin retrocedarea în natură a acestor imobile, nu prin acordarea de despăgubiri.
Solicită, așadar, admiterea recursului, desființarea în tot a hotărârii atacate, iar, pe fond, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.
Cu privire la cererea de intervenție, solicită a se observa că este inadmisibilă, ținând seama de întreaga practică a instanțelor de judecată. Pe fond, apreciază că această cerere a fost tardiv formulată, iar intervenienta nu are calitate în cauza de față.
Avocatul intimatei interveniente arată că a formulat cererea de intervenție nu numai în interes propriu, ci și în interesul Consiliului General al Municipiului B, așa încât poate fi admisă în principiu, oricând pe parcursul procesului. Arată, de altfel, că a formulat cererea de intervenție imediat ce a aflat despre existența pe rol a prezentului dosar.
Cu privire la recurs, solicită respingerea acestuia, susținând că, în niciuna dintre fazele procesuale, reclamanta nu a făcut dovada trecerii imobilului de la tată, la fiu, printr-un certificat de moștenitor, neexistând decât un testament în care se face mențiune că îi rămâne fiului său nuda proprietate a calității disponibile, putându-se presupune că din aceasta face parte și imobilul în discuție.
Este drept că recurenta dovedește faptul că îl moștenește pe soțul său, dar nu poate proba moștenirea primită de acesta de la tatăl său.
Referitor la motivul de recurs care vizează trecerea imobilului la stat, susține că preluarea s-a făcut cu titlu valabil, având în vedere prevederile art. 1 din Decretul nr. 92/1950, unde apar menționate bunurile persoanelor, inclusiv pensionari, intelectuali, care să fie fost realizate prin venituri obținute din muncă, nu din moștenire cum este cazul de față.
În replică, avocatul recurentei reclamante precizează că imobilul a fost construit din venituri obținute din muncă, de, care a contractat un împrumut la bancă, la dosar existând dovezi ale acestui credit.
Cu privire la dovedirea moștenirii, arată că aceasta se poate face și prin actele de stare civilă, cum este cazul de față unde soțul recurentei este unicul fiu al autorului bunului aflat în litigiu. În speță, nu este vorba despre un transfer al proprietății, ci de constatarea moștenirii.
CURTEA
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr.1817/1999 reclamanta a chemat în judecată Consiliul Local al Primăriei B, solicitând să se constate că este proprietara imobilului din-,.3,.7,.94 (fost 9-10), sector 1 și să fie pusă în deplină proprietate și posesie.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că a dobândit imobilul prin succesiune de la soțul său, iar acesta de la tatăl lui și că, în anul 1950, imobilul a fost preluat în mod abuziv de către stat, deoarece soțul său era exceptat de la naționalizare, fiind pensionar.
S-a mai arătat că cererea cu care a fost învestită instanța este una în revendicare și se întemeiază pe art.480 Cod civil.
Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, prin sentința civilă nr.1152/08.10.1999, a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul, a reținut că imobilul în litigiu a fost preluat de la defunctul, prin aplicarea dispozițiilor Decretului nr.92/1950, iar reclamanta, prin certificatul de moștenitor nr.326/1996, a dovedit că este unica succesoare a acestuia; în schimb aceasta nu a probat faptul că fostul său soț era exceptat de la naționalizare.
Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat apel, criticând faptul că instanța de fond nu a avut în vedere înscrisurile depuse la dosar, din care rezultă că, la data naționalizării, era ofițer pensionar.
Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a IV-a Civilă, prin decizia civilă nr.180 din 10.04.2000, a admis apelul și a schimbat în tot sentința, în sensul că a respins acțiunea pentru lipsa calității procesuale pasive a Consiliului General al Municipiului
Instanța de apel a ajuns la această soluție constatând că, adresa Primăriei Municipiului comunica vânzarea apartamentului în discuție către situatie în care apreciat că excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului General al Municipiului este întemeiată, calitatea procesuală pasivă presupunând existența unei identități între persoana pârâtului și cel ce se pretinde a fi obligat în raport juridic dedus judecății, or, Consiliul General al Municipiului B nu mai are nici posesia, nici proprietatea imobilului astfel că s-a concluzionat că nu mai poate avea nici calitatea procesuală pasivă în această acțiune în revendicare.
Prin decizia civilă nr. 703 din 25.02.2003 Curtea Supremă de Justiție Secția Civilă a admis recursul reclamantei și a trimis cauza spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe.
Instanța de recurs a statuat că soluția pronunțată cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului General al Municipiului B este greșită deoarece, deși este exact în drept că acțiunea în revendicare este acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului proprietar, soluția pronunțată în cauză este greșită având în vedere situația de fapt aparte pe care o prezintă speța, în care proprietarul a pierdut posesia ca urmare a unui act de autoritate al statului, respectiv Decretul nr.92/1950, prin care s-au creat situații juridice noi cu privire la bunul revendicat.
În contextul dat, raportul juridic procesual trebuie legat obligatoriu și cu instituțiile ce reprezintă statul, în contradictoriu cu care, potrivit art.6 din Legea nr.213/1998, instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului, în sensul dacă bunurile vizate au intrat în proprietatea statului cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
Ca urmare, indiferent dacă bunul preluat de stat a fost sau nu înstrăinat unor subdobânditori, în litigiile în care se dispută dreptul de proprietate asupra acestuia, statul este reprezentat la nivelul unității administrativ-teritoriale de Consiliul General al Municipiului B (art.12 alin.5 din Legea nr.213/ 1998).
Rejudecând cauza, Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a IV-a Civilă, prin decizia civilă nr.364/10.09.2003, a respins ca nefondat apelul reclamantei apreciind că, reclamanta nu a făcut dovada că soțul său, a cărui moștenitoare este, era la data naționalizării pensionar și deci făcea parte din categoria persoanelor exceptate de la naționalizare, conform art.II din Decretul nr.92/1950.
Împotriva acestei din urmă hotărâri reclamanta a formulat recurs, invocând dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
În motivarea recursului, s-a susținut că, în mod greșit, instanța de apel a interpretat dispozițiile art.II din Decretul nr.92/ 1950 deși, din înscrisurile depuse la dosar rezultă fără echivoc că, la data preluării imobilului, soțul reclamantei fiind ofițer pensionar era exceptat de la naționalizare.
Recursul a fost înregistrat sub nr.6474/2003 pe rolul Curții Supreme de Justiție - Secția Civilă iar în această fază procesuală reclamanta a completat probatoriul prin înscrisurile apreciate utile de către instanță, elocvente sub aspectul dovedirii motivelor de recurs invocate.
Prin decizia civilă nr.7790/04.10.2006 această instanță, în temeiul dispozițiilor art.II alin.3 din Legea nr.219/2005 a trimis recursul reclamantei Curții de APEL BUCUREȘTI în vederea soluționării.
Prin decizia civilă nr.1693/22.10.2007, Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie a admis recursul, a casat decizia civilă recurată și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul București, apreciind că se impune rejudecarea cauzei în apel, ocazie cu care vor fi avute în vedere atât considerentele deciziei de îndrumare, cât și cadrul procesual stabilit de reclamantă care, până la acest moment, nu a primit o dezlegare petitului său relativ la compararea titlurilor de proprietate.
În apel, după casare, cauza a fost înregistrată sub nr-.
Prin decizia civilă nr.317 A/05.03.2008, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă împotriva sentinței civile nr.1152/08.10.1999, pronunțată de Tribunalul București Secția a III-a Civilă, în dosar nr.1817/1999, în contradictoriu cu intimatul-pârât Consiliul General al Municipiului B, ca nefondat.
Pentru se dispune astfel, tribunalul a reținut că potrivit contractului de vânzare-cumpărare din 05.02.1934 încheiat între Societatea civilă de Credit financiar rural în calitate de vânzătoare și numitul în calitate de cumpărător și contractul de construcție încheiat la aceeași dată, imobilul în litigiu a fost proprietatea numitului imobil preluat în proprietatea statului în baza Decretului nr.92/1950 (poziția 3818).
Prin testamentul încheiat la 30.04.1940 numitul a lăsat fiului său nuda proprietate a cotității disponibile din masa succesorală (care include și apartamentul în litigiu) sub condiția de a avea descendenți legitimi în viață, în caz contrar nuda proprietate revenind Spitalului din
Din certificatul de moștenitor nr.326/08.07.1996 rezultă că de pe urma defunctului - decedat la 21.04.1990 a rămas ca unică moștenitoare soția supraviețuitoare, reclamanta din prezenta cauză.
Potrivit art.480 cod civil cu referire la art.1169 Cod civil, în cadrul acțiunii în revendicare reclamanta are obligația să dovedească existența dreptului de proprietate pe care-l pretinde. Prin urmare, reclamanta trebuia să facă dovada că a dobândit bunul de la adevăratul proprietar pe scara tuturor transmițătorilor succesivi.
În speță, tribunalul a reținut că autorul reclamantei ar fi dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu numai dacă ar fi avut descendenți legitimi în viață iar reclamanta nu a făcut dovada dobândirii dreptului de proprietate asupra apartamentului în litigiu de către autorul său, sarcină ce îi revenea conform art.1169 Cod civil.
Deși apelanta-reclamantă a depus înscrisuri din care rezultă faptul că, la data preluării imobilului, autorul său era ofițer pensionar și astfel, era exceptat de la naționalizare, tribunalul a apreciat această împrejurare ca lipsită de relevanță juridică în condițiile în care nu a făcut dovada dobândirii dreptului de proprietate de către autorul său.
Împotriva deciziei civile nr.317 A/05.03.2008 a formulat recurs reclamanta, criticând-o pentru netemeinicie si nelegalitate potrivit art.304 pct.3,9 Cod procedură civilă, fiind dată cu încălcarea greșită a Legii nr.10/2001 cu modificările ulterioare Legea nr.247/2005, conform art.480, 481 Cod civil si dată cu încălcarea Convenției Europene art.6 privind proprietatea privată, nelegală în conformitate cu Constituția României și în conformitate cu Declarația Universală a Drepturilor Omului.
În fapt, recurenta a dobândit acest imobil din-,.3,.7,.94 (fost 9-10), sect.1, prin moștenire de la soțul acesteia, conform certificatului de moștenitor nr.326/8.07.1996 emis de BNP Dr., dosar notarial nr.337/1996, care, la rândul său, l-a dobândit prin moștenire de la tatăl său, colonel în rezervă.
În anul 1950, apartamentul a fost preluat fără titlu de statul român și a fost închiriat unor persoane, așa cum rezultă din declarația individuală pentru impunerea veniturilor proprietăților clădite și asimilate lor.
Întregul imobil a fost clădit prin ajutorul societății civile de credit funciar rural (Credit Rural) ca urmare a legii pentru încurajarea construcțiilor de locuințe, publicată în "Monitorul Oficial" nr.95 din 3 mai 1927.
Imobilul a fost preluat în mod abuziv de stat prin încălcarea prevederilor Decretului nr.92/1950, deoarece soțul meu la data naționalizării era ofițer pensionar și beneficia de prevederile art.II din decretul de naționalizare, adică potrivit categoriei socioprofesionale era exceptat de la naționalizare.
Acțiunea introductivă a fost depusă în anul 1999 și a precizat că valoarea imobilului este mai mare de 150 milioane de lei. Astăzi acest imobil având o valoare de 140.000 euro - 150.000 de euro (depune înscrisuri în acest sens, din care rezultă valoarea de piață actuală a imobilului).
Față de aceasta valoare s-a încălcat competența materială conform art.304 pct.3, potrivit art.2 litera b, acest proces trebuia judecat în prima instanța de tribunal ca instanță de fond.
Acest dosar a trecut prin mai multe faze de judecate, fără ca să se intre pe fondul pricinii.
Decizia nr.317A/05.03.2008 este nelegală și în totală contradicție cu dispozițiile legale menționate mai sus. Prin aceasta decizie i s-a încălcat dreptul la proprietate chiar și dreptul la apărare deoarece actele prin care face dovada dreptului de proprietate sunt depuse atât la instanțele care au judecat pricina în fond cât și la instanța supremă.
Indiferent de etapele procesuale parcurse, înscrisurile și probele administrate, rămân câștigate pricinii și trebuie avute în vedere la judecarea pe fond. Cum acțiunea în revendicare este acțiunea proprietarului neposesor, împotriva posesorului neproprietar soluția pronunțata în cauza este greșită având în vedere situația de fapt aparte pe care o prezintă speța, în care proprietarul a pierdut posesia ca urmare a unui act de autoritate al statului respectiv Decretul nr.92/1950 prin care s-au creat situații juridice noi față de bunul revendicat. În contextul dat și față de actele normative existente la data introducerii acțiunii față de actele normative care au fost promulgate ulterior instanța de judecată era obligată să stabilească valabilitatea titlului statului în sensul că bunurile vizate au intrat sau nu în proprietatea statului cu respectarea Constituției, a Tratatelor Internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data judecării lor de către stat și ca urmare, indiferent dacă bunul preluat de stat a fost sau nu înstrăinat unor subdobanditori în litigiile în care se discuta dreptul de proprietate asupra acestuia, obligația principală a instanței era să verifice valabilitatea titlului și dacă la data naționalizării era sau nu exceptat de la naționalizare.
Arata recurenta că recursul sau privea și compararea titlurilor de proprietate or, instanța avea obligația să verifice probatoriile administrate de noi cauza, facem dovada cu actele de proprietate că acest imobil a aparținut familiei.
Se solicită admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond, trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța competentă.
La termenul de judecata din data de 02.10.2008, cauza a fost suspendata în conformitate cu prevederile art. 242 pct. 2 Codul d procedură civilă,retinându-se lipsa părților, faptul că acestea nu au solicitat judecarea cauzei în lipsa și nici nu au depus la dosar acte din care sa rezulte imposibilitatea de prezentare lor la termenul stabilit.
Cauza a fost repusa pe rol, la solicitarea recurentei la data de 04.12.2008.
Analizând actele și lucrările dosarului în raport de criticile formulate și de prevederile legale incidente în cauza, curtea constata recursul ca fiind fondat, în sensul considerentelor ce urmează:
În ceea ce privește critica recurentei referitoare la necompetenta instanței de fond în soluționarea cauzei.
Critica este nefondata.
Astfel, acțiunea introductiva formulata de recurenta reclamanta a fost înregistrata pe rolul Tribunalul București Secția a III a Civilă, la data de 27.04.1999.
La momentul formulării acțiunii, prin însăși cererea introductivă, reclamanta evaluat obiectul litigiului la suma de peste 150.000.000 lei.
Potrivit dispozițiilor art. 1 pct.1 și 2 lit. Codul d procedură civilă, în vigoare la acea data, judecătoriile judecă în primă instanță, toate procesele și cererile, în afară de cele date prin lege în competența altor instanțe iar tribunalele judeca în primă instanță, procesele și cererile privind drepturi și obligații rezultând din raporturi juridice civile, al căror obiect are o valoare de peste 150 milioane lei.
Așadar, în raport de evaluarea făcută de chiar reclamanta în ceea ce privește obiectul litigiului- de peste 150.000.000 lei ROL, în mod corect fost stabilita competenta materiala de soluționare cauzei, în prima instanța în favoarea Tribunalului, instanța care a și soluționat în prima instanța acțiunea introductiva.
Faptul că dată fiind vechimea litigiului, valoarea bunului a crescut, urmare dezvoltării pieței imobiliare, nu poate determina insa stabilirea competentei instanței prin raportare la alte elemente de evaluare decât cele avute în vedere la data sesizării instanței, reevaluare imobilului în litigiu în fiecare fază procesuală fiind de natura sa contravină atât principiului aplicării cât și dreptului parților la un proces echitabil și chiar principiului disponibilității.
Pe de alta parte, chiar dacă s-ar avea în vedere evaluarea imobilului din prezenta cale de atac,la suma de 150.000 Euro, aceasta împrejurare nu ar putea conduce la alta soluție, în raport de prevederile exprese înscrise în art. 2 lit. b din Codul d procedură civilă, în forma actualizata.
În ceea ce privește competenta de soluționare cailor de atac exercitate cin cauza, curtea retine că în conformitate cu prevederile art. 315 Codul d procedură civilă, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, or, prin decizia civila nr. 7790/04.10.2006 a Curti de Casatie și Justitie, s-a stabilit competenta de soluționare caii de atac a recursului în favoarea Curții de Apel București iar prin decizia civila nr. 1693/22.10.2007, s- dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului către Tribunalul București, în aplicarea prevederilor art. 2 pct. 2 din Codul d procedură civilă.
În raport de aceste considerente și de prevederile înscrise în art. II alin. 2 și 3 din legea nr. 219/2005, curtea apreciază că în cauza au fost respectate prevederile art. 315 Codul d procedură civilă și că nu se poate retine încălcarea de către tribunal normelor legale care reglementează competenta de soluționare cauzei.
În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs, curtea retine următoarele:
Potrivit art. 129 alin. 4 și 5 Codul d procedură civilă, instanța poate pune în dezbaterea părților orice împrejurări de fapt sau de drept care duc la dezlegarea pricinii, chiar dacă nu sunt cuprinse în cerere sau întâmpinare și este datoare să le soluționeze și să stăruie prin toate mijloacele legale, pentru a descoperi adevărul și pentru a preveni orice greșeală în cunoașterea faptelor.
În temeiul obligațiilor ce revin instanței de judecata potrivit acestei prevederile legale se impunea așadar ca instanța sa pună în discuție toate aceste împrejurări și numai după stabilirea corecta limitelor deduse judecații prin acțiune introductivă să se procedeze la soluționarea acesteia.
În speța, la momentul introducerii acțiunii, reclamanta susținut că are calitatea de proprietar al bunului, invocând faptul că bunul imobil a fost moștenit de către defunctul sau soț, al cărui unui moștenitor este, de la autorul sau -.
Reclamanta nu a făcut precizări cu privire la natura acestei succesiuni nici prin cererea introductivă și nici ulterior, ci a susținut, prin intermediul unor cereri precizatoare că în raport de conținutul testamentului întocmit de numitul face dovada calității de moștenitor a autorului sau -fila 51 din dosarul nr1817/1999 al Tribunalul București Sectia III a Civilă și respectiv faptul că autorul sau este unicul moștenitor al testatorului-fila 4 dosar nr. 36/2000 al Curții de Apel București Secția IV a Civilă.
Prin decizia civila recurată s-a dispus respingerea apelului declarat de către reclamanta ca nefondat, instanța de apel reținând că în cauza titularul acțiunii nu a dovedit calitatea autorului sau de proprietar al bunului, la data preluării acestuia de către stat. Pentru a se retine astfel, instanța de apel s-a raportat la cuprinsul testamentului întocmit de defunctul, la data de 30.04.1940.
Verificând conținutul acestui testament, curtea constată că în cuprinsul său, testatorul instituit un număr de 7 legate, legatele 1-5 în favoarea unor terțe persoane: Episcopia Ortodoxa din România, III C, Societatea de asistenta, Uniunea ", Primăria Sectorului din Capitala, legatul nr. 6, în favoarea numitei - sora testatorului iar legatul nr. 7 avea ca obiect:nuda proprietate asupra cotității disponibile, acest din urmă legat fiind instituit în favoarea fiului testatorului și având natura unui legat sub conditie rezolutorie.
Așadar, prima concluzie ce se poate desprinde este aceea că prin instituirea acestui testament, testatorul a avut în vedere nu întreaga sa avere succesorala ci bunurile care fac obiectul legatelor, expres menționate în cuprinsul testamentului.
Curtea constată că, potrivit Codului civil în vigoare, atât la data instituirii acestui testament cât și în prezent, orice persoana fizică poate dispune liber de bunurile care alcătuiesc patrimoniul sau, dar dreptul de dispoziție poate fi exercitat în limitele și cu modificările determinate de lege- art. 480 codul civil. În ceea ce privește liberalitățile făcute prin acte mortis causa- cum este cazul legatelor, ele nu sunt interzise de lege, însa codul civil impunea testatorului sa se încadreze în anumite limite prevăzute de lege, în favoarea moștenitorilor rezervatari.
În raport de acest precizări și de prevederile legale înscrise în art. 841-855 codul civil, în vederea stabilirii corecte a efectelor produse de testamentul menționat anterior, se impune a se menționa că rezerva succesorală este acea parte din moștenire la care moștenitorii au dreptul în virtutea legii, chiar împotriva voinței defunctului manifestată prin dispoziții testamentare pentru cauza de moarte, că aceasta este parte din moștenire, cuantumul ei fiind stabilit imperativ prin lege și că este un drept propriu, născut în persoana moștenitorilor rezervatari la data deschiderii succesiunii iar nu dobândit de la defunct prin succesiune, fiind determinat ca cota parte din moștenire, în timp ce, cotitatea disponibilă, este acea parte a patrimoniului care excede rezervei succesorale și de care defunctul poate dispune liber, neîngrădit, prin legate.
În consecință, legatul nr. 7 și care avea ca obiect restul cotității disponibile-aceasta interpretare impunându-se prin raportare faptul că pe de parte, testatorul utilizează în mod expres aceasta instituție juridică iar pe de altă parte, că celelalte legate au ca obiect bunuri clar determinate, nu era de natură să atragă exhredarea totală autorului reclamantei, prin însăși voința testatorului, rezerva succesorală acestuia nefăcând obiectul legatului.
Curtea constată în aceeași ordine de idei că la dosarul cauzei au fost anexate înscrisurile intitulate,inventar de avere" și,supliment de inventar" și că aceste înscrisuri atestă cu evidență existența unei diferențe cantitative care nu poate fi ignorată, între bunurile ramase în averea succesorala testatorului și cele care fac obiectul legatelor 1-6.
Se retine totodată că legatele 1-6 nu au ca obiect imobilul revendicat, că ulterior decesului defunctului, a fost întocmit înscrisul intitulat, jurnalul nr.10921/1940" prin care se constată că,de pe urma defunctului a rămas decât fiul acestuia " și că în faza procesuală a recursului de față, reclamanta precizat că succesiunea pe care invoca în susținerea calității de moștenitor al autorului sau în raport cu numitul, este succesiunea legală, despre care a susținut că a fost dezbătuta, potrivit procedurilor în vigoare la momentul decesului testatorului, dovada acestei împrejurări constituind- jurnalul depus la dosar.
În raport și de aceste precizări, curtea constata că în speță, situația de fapt nu a fost de deplin stabilită și că instanța de apel nu s- preocupat să verifice temeinic aspectele legate de calitatea procesuala activa reclamantei, referirea la efectele produse de testamentul întocmit de către numitul, apărând ca pur formală.
Astfel, în măsura în care instanța de apel aprecia că exista o incertitudine în legătură cu transmiterea succesiunii defunctului către fiul acestuia, aceasta avea obligația de se raporta la toate probele administrate în cauza, or, la dosar existau pe de o parte, un testament care atesta că testatorul nu a înțeles sa dispună mortis causa decât de acea parte din moștenire reprezentată de bunurile arătate la punctele 1-6 din testament si respectiv de cotitatea disponibilă, iar pe de altă parte, înscrisuri care atestă că ulterior decesului testatorului, defunctul soț al reclamantei s-a adresat autorităților pentru dezbaterea succesiunii lui. Nu mai puțin, se impunea se stabili, cu respectarea principiilor contradictorialității și dreptului la apărare al tuturor parților, efectele produse de jurnalul menționat anterior în raporturile dintre autorul reclamantei și legatarii expres menționați în testament, în raport de prevederile art. 928 codul civil dar și la conținutul deciziei nr. 19/07.07.1942 aflata la filele 17-18 dosar recurs nr. 6474/2003 al Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Așa fiind, în raport de toate aceste considerente, se impune casarea deciziei civile recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. 4 Codul d procedură civilă, urmând ca în rejudecare să se procedeze la verificarea tuturor acestor împrejurări de fapt, eventual prin administrarea de probe suplimentare și tuturor chestiunilor litigioase cu privire la care instanța de apel a fost investită prin decizia de casare nr. 1693/22.10.2007 Curții de Apel București Secția III a Civilă, obligatorie conform art. 315 Codul d procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurenta - reclamantă, împotriva deciziei civile nr.317 A/05.03.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul - pârât CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI B și cu intimata - intervenientă.
Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 26.02.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
MARI
GREFIER
Red.
.//cs
2 ex./12.03.2009
TB-3 -;
TB-3 -
Președinte:Cristian OlteanuJudecători:Cristian Olteanu, Rodica Susanu, Ilie
