Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 1358/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(903/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 1358
Ședința publică din 20.10.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Mirela Vișan
JUDECĂTOR 2: Bianca Elena Țăndărescu
JUDECĂTOR 3: Simona
Grefier - -
- XX -
Pe rol se află pronunțarea asupra recursului declarat de recurentul reclamant, împotriva deciziei civile nr. 1351 din 21.10.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți și.
Cauza are ca obiect acțiune civilă pentru revendicare imobiliară.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din 13 octombrie 2009, care face parte integrantă din prezenta, când pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise și având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunțarea la data de 20 octombrie 2009 și a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la 09.08.2006, reclamantul a chemat în judecată pe pârâții și, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligați aceștia să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în B, nr.95,.9,.37, sector 1, ca urmare a comparării titlurilor de proprietate ale părților.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că garsoniera de la adresa indicată anterior a fost proprietatea părinților săi, și, imobilul fiind achiziționat în anul 1940. Ulterior, bunul a fost preluat de statul român prin Decretul nr.92/1950, figurând la poziția 39.
Garsoniera a fost înstrăinată după anul 1990, conform Legii nr.112/1995 către pârâții și (contractul de vânzare-cumpărare nr.4965/30971/16.07.1997).
A mai arătat reclamantul că titlul de proprietate din anul 1940 nu a fost desființat și, ca atare, statul nu a dobândit niciodată cu titlu legal proprietatea asupra garsonierei, fiind vorba de o preluare abuzivă.
A solicitat ca instanța, urmare a comparării celor două acte de proprietate, să dea prioritate contractului de vânzare-cumpărare nr.21942/28.06.1940, care este mai bine caracterizat în raport de titlul pârâților, cei care au dobândit imobilul în anul 1997 de la un neproprietar.
În drept, au fost invocate prevederile art.480 și urm. Cod Civil, precum și Protocol adițional nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Pârâții și au formulat întâmpinare, invocând excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, iar, pe fond, arătând că au fost de bună-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare de drept comun prin raportare la Legea nr.10/2001 a fost soluționată, în sensul respingerii acesteia, prin încheierea de ședință din 04.10.2006.
Prin sentința civilă nr.4414/21.03.2007, Judecătoria sectorului 1 Baa dmis acțiunea formulată de reclamantul, a obligat pârâții și să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul din B, nr.95, etaj 9,.37, sector 1, precum și la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele:
Autoarea reclamantului, a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului din B, nr.95, etaj 9,.37, sector 1 prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.21942/28.06.1940 de Tribunalul Ilfov - Secția notariat.
La data de 11.07.1950, mama reclamantului a decedat, fiind moștenită de soțul supraviețuitor, și de fiul său,. Ulterior, la decesul lui a rămas ca succesor reclamantul din prezenta cauză, situație de fapt și de drept ce rezultă din actele depuse la dosar.
Prin Decretul nr.92/1950, imobilul în litigiu a fost naționalizat, trecând în proprietatea statului, după care, prin contractul de vânzare-cumpărare nr.4965/30971/16.07.1997, a fost înstrăinat către pârâții și.
Reclamantul, în temeiul Legii nr.10/2001, a solicitat restituirea imobilului, din informațiile comunicate de Direcția Juridic contencios din cadrul Primăriei Municipiului B și de Subcomisia pentru aplicarea Legii nr.18/1991 din cadrul Primăriei Sectorului 1 B rezultând că s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul ce face obiectul revendicării; proiectul dispoziției privind acordarea acestor reparații se află la semnat.
Față de prevederile art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001, reclamantul, în calitate de moștenitor al persoanei al cărei imobil a fost naționalizat în mod abuziv, își păstrează calitatea de proprietar avută la momentul preluării, calitate dobândită prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.21942/1940.
Pârâții au contractat cu un neproprietar, care nu putea și nu le-a transmis niciodată dreptul de proprietate; apărările pârâților referitoare la buna lor credință nu au relevanță în acțiunea în revendicare imobiliară.
Astfel, în cadrul acestei acțiuni, buna credință se analizează doar în cazul în care niciuna dintre părți nu are titlu de proprietate, situație în care se dă câștig de cauză celui care are posesia mai bine caracterizată. B credință nu duce prin ea însăși și în lipsa unui titlu provenind de la adevăratul proprietar la dobândirea dreptului de proprietate imobiliară.
Singura situație în care buna credință la încheierea unui act juridic cu un neproprietar poate prezenta relevanță în dobândirea drepturilor reale imobiliare este uzucapiunea de 10 - 20 ani, însă atunci dobândirea proprietății nu este efectul imediat și direct al actului încheiat cu neproprietarul și al bunei credințe, ci se produce ca urmare a exercitării unei posesii utile pe toată durata prescrisă de lege.
Legea nr.10/2001, în special art.45 alin.2 din acest act normativ, nu aduce o modificare în privința celor enunțate anterior; astfel, legea reglementează doar măsurile reparatorii în raportul dintre persoana îndreptățită și unitățile deținătoare, deci nu și raporturile cu persoanele fizice cumpărătoare de la stat. Niciun text din această lege nu vizează raportul juridic direct dintre proprietarul deposedat și cumpărătorul - persoană fizică de la stat, acest raport rămânând supus pe deplin Codului civil.
Ceea ce reglementează actul normativ invocat privește doar acțiunile în declararea nulității actului juridic, iar nu raporturile din materia revendicării, nu modifică principiile comparării titlurilor și nici nu declară preferabil titlul subdobânditorului de la stat față de actul opus de unverus dominus.
Prima instanță a reținut hotărârea în cauza Păduraru contra României, prin care s-a constatat încălcarea art.1 din Protocolul nr.1 și care, deși privește acțiuni în justiție referitoare la imobilele naționalizate formulate de reclamant anterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, este deosebit de importantă raportat la consecințele pe care actele normative neclare, susceptibile de interpretări diferite, precum și practica juridică neunitară le pot genera.
În acest sens, instanța de fond a apreciat că reclamantul, al cărui imobil fusese naționalizat, a avut un bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1, pentru care, așa cum a indicat Guvernul, în afara unor circumstanțe excepționale (uzucapiunea sau, pentru o doctrină minoritară și o jurisprudență foarte rară, aparența), o jurisprudență constantă înregistrată până în 2001 admitea acțiunea în revendicare introdusă de adevăratul proprietar împotriva cumpărătorului chiar de bună credință al lucrului altuia. Reclamantul putea deci, în mod legitim, să spere că își va concretiza interesul patrimonial ca urmare a admiterii unei eventuale acțiuni în revendicare introdusă împotriva cumpărătorilor. În al doilea rând, în ceea ce privește recunoașterea acestui interes de către stat, art.2 alin.2 al Legii nr.10/2001 prevede expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul le-a preluat fără titlu valabil păstrează calitatea de proprietar. Nu este deci vorba de un nou drept, ci de recunoașterea explicită și retroactivă a supraviețuirii vechiului drept și trebuie să se observe că legea nu face nicio distincție între situația imobilelor vândute chiriașilor și imobilele rămase în patrimoniul statului.
Curtea a statuat că, pentru a aprecia conformitatea conduitei statului cu art.1 din Protocolul nr.1, are ca unică sarcină aceea de a analiza dacă în cauză măsurile adoptate de autoritățile române au fost adecvate și suficiente.
Totodată, Curtea a reținut nerespectarea acestei obligații pozitive de către stat, ca urmare a incertitudinii juridice generale generată de lipsa de claritate și de coerența a legislației aplicabile și consecințele acesteia pentru reclamant. Curtea a notat că, pentru a defini situația în care se găsește reclamantul, mai multe noțiuni par esențiale în dreptul românesc, cu titlu de exemplu "titlul" statului, "vânzarea lucrului altuia", "buna-credință" a cumpărătorului, "acțiunea în revendicare" și "aparența de drept". În afară de noțiunea de "titlu" al statului, definitivă diferit în diverse acte normative, succesive și aceea de "bună-credință" definită în Codul civil, dar interpretată și aplicată diferit în practică, celelalte trei noțiuni au fost elaborate în doctrină și sunt aplicate de o jurisprudență care nu este întotdeauna constantă.
Curtea a statuat că statul nu și-a respectat obligația pozitivă de a reacționa în timp util și în mod coerent față de problema de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea de imobile intrate în posesia sa în baza decretelor de naționalizare. În consecință, statul nu și-a respectat obligația de a recunoaște reclamantului să se bucure efectiv de dreptul său de proprietate garantat de art.1 din Protocolul nr.1, rupând astfel "justul echilibru" între cerințele interesului public și imperativele protejării dreptului celui interesat în legătură cu bunurile sale și, prin urmare, a existat încălcarea art.1 din Protocolul nr.1.
În consecință, față de cele expuse anterior, prima instanță a apreciat că acțiunea în revendicare pe dreptul comun, ca urmare a comparării titlurilor, este admisibilă și, în prezenta cauză, și întemeiată.
Astfel, titlul de proprietate al reclamantului este mai bine caracterizat în raport de cel al pârâților, care au dobândit imobilul de la un neproprietar.
Împrejurarea că s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent reclamantului pentru imobilul ce face obiectul revendicării, însă proiectul dispoziției privind acordarea acestor reparații se află în prezent la semnat, nu constituie o în admiterea acțiunii în revendicare, mai ales că reclamantul a solicitat în mod expres că dorește restituirea în natură a bunului, iar nu măsuri reparatorii. O adevăratărestitutio in integrum, ca urmare a preluării abuzive a imobilului de către statul român, o reprezintă restituirea către reclamant a bunului său în natură. Reparațiile bănești nu pot compensa ieșirea bunului din patrimoniul familiei reclamantului.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâții și, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, calea de atac fiind calificată drept apel prin încheierea de ședință din 01.04.2008.
În motivarea apelului, apelanții pârâți au arătat că instanța de fond a soluționat în mod greșit excepția inadmisibilității acțiunii, întrucât bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație; or, Legea nr.10/2001 este o astfel de lege specială cu caracter reparatoriu pentru imobilele preluate abuziv de stat și exclude, pe cale de consecință, posibilitatea de a acționa în instanță pe calea dreptului comun.
De asemenea, art.22 alin.5 din Legea nr.10/2001 stabilește în mod clar că nerespectarea termenului legal prevăzut "atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii sau prin echivalent", astfel încât respingerea excepției inadmisibilității și judecarea pe fond a unei astfel de acțiuni ar conduce la o serie de anomalii, imposibil de soluționat just și echitabil, cu atât mai mult cu cât reclamantului, fost proprietar, i s-a aprobat deja acordarea de despăgubiri.
Pe fondul cauzei, apelanții au apreciat că nu s-au făcut dovezi cât privește naționalizarea imobilului de către stat prin Decretul nr.92/1950, pentru a se putea aprecia asupra caracterului preluării.
Mai mult, din certificatele de moștenitor depuse de reclamant la dosarul cauzei rezultă că acesta a moștenit de la părinții săi garsoniera în cauză, astfel că nu era posibil ca același apartament să fie și naționalizat în anii 1950 și dobândit prin succesiune de către intimat.
Apelanții pârâți au arătat și faptul că intimatul reclamant nu deține decât din bun, iar restul de a revenit, la momentul naționalizării, tatălui său,.
Prin decizia civilă nr.1351/21.10.2008, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în majoritate, a admis apelul formulat de pârâți, a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea în revendicare, ca nefondată, a obligat pe reclamant la plata cheltuielilor de judecată.
În considerentele hotărârii, instanța de apel a reținut că reclamantul a invocat faptul preluării imobilului cu încălcarea Decretului nr.92/1950, fără a arăta însă în ce constă această încălcare a actului normativ menționat; acesta nu a făcut dovada faptului că nu era aplicabilă măsura naționalizării asupra imobilului proprietatea autorului său, invocând doar împrejurarea că nu au fost acordate despăgubiri la momentul preluării, precum și faptul că nu s-a făcut dovada existenței unei cauze de utilitate publică.
Acțiunea în revendicare prin comparare de titluri presupune existența concomitentă a două titluri valabil încheiate; în speță, titlul pe care reclamantul îl exhibă în fața instanței de judecată este însăși titlul autorilor săi, de la care dreptul de proprietate a trecut către stat prin efectul legii, iar, de la stat, către pârâții din prezenta cauză. Rezultă că este vorba de același autor și, deci, nu se poate face o comparație de titluri ce provin de la autori diferiți.
În aceste condiții, dreptul de proprietate al reclamantului este stins, singurii care dețin un titlu și dreptul de proprietate asupra imobilului fiind pârâții.
În opinia minoritară s-a reținut că sunt incidente regulile comparației de titluri, că, în ceea ce privește titlul reclamantului, dispozițiile art.6 din Legea nr.213/1998 recunosc în mod explicit posibilitatea instanțelor judecătorești de a cenzura faptul preluării, că buna credință invocată de chiriașii cumpărători nu poate paraliza acțiunea în revendicare a proprietarului inițial, că în cadrul acțiunii în revendicare se dă preferință titlului cel mai bine caracterizat.
În termen legal, împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii recurate și menținerea ca temeinică și legală a sentinței instanței de fond.
Invocând dispozițiile art.304 pct.8 Cod de procedură civilă, recurentul a arătat că, prin decizia civilă nr.1351/2008, Tribunalul Bucureștia interpretat greșit actul juridic dedus judecății, în speță fiind vorba de cele două înscrisuri în baza cărora părțile justifică calitatea de proprietar, iar nu de motivele invocate de reclamant în legătură cu preluarea imobilului de către stat.
Prin Decretul nr.92/1950, în pofida legilor și tratatelor la care România era parte, statul a luat cu forța proprietățile propriilor cetățeni, cu nerespectarea dispozițiilor Codului civil.
Legiuitorul actual a înțeles să repare inechitatea făcută și să declare abuzive toate actele care au fost edictate de regimul comunist, cu încălcarea principiilor, legilor interne și actelor internaționale la care România aderase.
În acest sens este art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001, care precizează ce înseamnă prin imobile preluate abuziv, indicând în acest sens și cele ce au făcut obiectul Decretului nr.92/1950.
Iată de ce aprecierea instanței de apel, potrivit căreia preluarea proprietății în temeiul Decretului nr.92/1950 ar fi fost o preluare valabilă, este total eronată.
Recurentul a arătat, cu referire la dispozițiile art.304 pct.9 Cod de procedură civilă, că instanța de apel a ignorat toate prevederile legale ce au stat la baza introducerii acțiuni în revendicare, făcând trimitere la art.480 - 481 Cod de procedură civilă, Constituția României, Declarația Universală a Drepturilor Omului, Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
A precizat că, acceptând că statul are un titlu valabil asupra proprietății preluate abuziv, apreciere făcută de tribunal, înseamnă a constata încălcarea deliberată a normelor legale invocate în cauză.
Dreptul de proprietate al reclamantului este imprescriptibil, există, nu a fost desființat prin niciun mijloc legal, proprietatea sa este veșnică și ocrotită prin lege.
În speță, s-a făcut dovada incontestabilă a dreptului de proprietate, a preluării abuzive a imobilului de către statul comunist și, drept consecință, se poate proceda la compararea titlurilor de proprietate depuse de reclamant și pârâți prin stabilirea drept valabil a celui înfățișat de recurent.
În recurs, s-a administrat proba cu înscrisuri, conform art.305 Cod de procedură civilă, depunându-se acte cu privire la actul de naționalizare (anexa nr.2 la Decretul nr.92/1950), precum și copie de pe notificarea formulată de recurent în temeiul Legii nr.10/2001 și modul de soluționare a acesteia prin Dispoziția nr.7415/2007 emisă de Primarul General al Municipiului
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, instanța de recurs constată următoarele:
Curtea nu poate reține aplicarea prevederilor art.304 pct.8 Cod procedură civilă, referitoare la interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, întrucât recurentul are în vedere motivele invocate în legătură cu preluarea imobilului de către stat, iar nu nesocotirea principiului înscris în art.969 Cod civil.
Ne aflăm în situația reglementată de textul de lege invocat atunci când un act este calificat de așa manieră încât este alterată în mod substanțial natura sa. Așadar, legiuitorul are în vedere un act juridic, nu și chestiuni de fapt care vin să susțină cererea de chemare în judecată și aprecierile instanței asupra unor chestiuni de drept.
Tribunalul a considerat, într-adevăr, că acțiunea în revendicare prin comparare de titluri presupune existența concomitentă a două titluri valabil încheiate, că titlul pe care reclamantul îl exhibă în fața instanței de judecată este însăși titlul autorilor săi, de la care dreptul de proprietate a trecut către stat prin efectul legii, apoi de la stat către pârâții din prezenta cauză, fiind vorba de același autor și, deci, că nu se poate face o comparație de titluri ce provin de la autori diferiți.
Acest argument poate fi analizat doar din perspectiva art.304 pct.9 Cod procedură civilă, astfel încât se va cerceta, în continuare, dacă preluarea proprietății autorilor reclamantului în temeiul Decretului nr.92/1950 a fost o preluare valabilă sau nu.
Autoarea reclamantului, a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului din B, nr.95, etaj 9,.37, sector 1 prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.21942/28.06.1940 de Tribunalul Ilfov - Secția Notariat. Ulterior, mama reclamantului a decedat, fiind moștenită de soțul supraviețuitor, și de fiul său,. La decesul lui a rămas ca succesor reclamantul din prezenta cauză, situație de fapt și de drept stabilită deja de instanțe și necriticată de părți.
Prin Decretul nr.92/1950, imobilul în litigiu a fost naționalizat, trecând în proprietatea statului, după care, prin contractul de vânzare-cumpărare nr.4965/30971/16.07.1997, a fost înstrăinat către pârâții și.
Decretul nr.92/1950 a fost un act normativ neconstituțional în ansamblul său în raport de prevederile Constituției din 1948, care garanta proprietatea particulară, precum și în raport de dispozițiile Declarației universale a drepturilor omului la care România era parte. În aceste condiții, raportat și la prevederile art.6 alin.3 din Legea nr.213/1998, nu are relevanță dacă autorii reclamantului erau sau nu exceptați de la naționalizare prin chiar prevederile actului, au fost sau nu acordate despăgubiri la momentul preluării și că nu s-a făcut dovada existenței unei cauze de utilitate publică pentru a se constata o existența unei preluări abuzive.
De altfel, față de prevederile art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001, reclamantul, în calitate de moștenitor al persoanei al cărei imobil a fost naționalizat în mod abuziv, își păstrează calitatea de proprietar avută la momentul preluării, calitate dobândită prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.21942/1940. Așadar, statul a recunoscut explicit și retroactiv dreptul de proprietate al tuturor proprietarilor deposedați fără titlu valabil, drept care a rămas nealterat până în prezent, în tot acest timp proprietarul pierzând doar posesia.
Prin urmare, titlul pârâților, reprezentat de un act de înstrăinare încheiat cu statul neproprietar, care nu putea transmite mai multe drepturi decât dobândise el însuși, fiind o " res alios acta" în raport de adevăratul proprietar, nu-l poate lipsi pe reclamant de dreptul său de proprietate.
În cadrul acțiunii în revendicare promovate de reclamant nu se poate pune în discuție eventuala bună credință a pârâților, ci se procedează la compararea titlurilor exhibate de părți, dând eficiență titlului ce provine de la autorul al cărui drept este preferabil. A da eficiență, în mod necondiționat, principiului ocrotirii bunei credințe în materia drepturilor reale ar însemna acceptarea regulii că orice subdobânditor de bună-credință de la un neproprietar devine, prin simpla sa bună credință, proprietar legitim, soluție care nu poate fi admisă în lumina dispozițiilor art.480 Cod civil. În realitate, buna credință conduce la dobândirea dreptului de proprietate în condițiile art.1909 alin.1 cod civil cu referire la bunurile mobile și ale art.1895 și urm. Cod civil cu privire la uzucapiunea de scurtă durată în cazul bunurilor imobile. De asemenea, bunei-credințe i se poate da eficiență în cadrul acțiunii în revendicare, în favoarea uneia dintre părți, numai în situația în care niciuna dintre acestea nu are titlu, situația în care va câștiga partea care probează posesia cea mai caracterizată, în raport și de trăsătura bunei credințe a acesteia. Prin urmare, Curtea reține că eventuala bună credință a pârâților nu poate constitui, prin ea însăși, un mod de dobândire a proprietății.
Stabilind această chestiune se impune a soluționa pe fond acțiunea în revendicare prin compararea celor două titluri exhibate de către părți, din prisma considerentelor Deciziei nr.33 din 09.06.2008 a Înaltei Curți de Casație și de Justiție și a prevederilor articolului 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, care garantează dreptul de proprietate.
- Asupra raportului dintre dreptul intern și Convenția europeană a drepturilor omului.
În baza art.11 alin.2 și art.20 alin.2 din Constituția României, "dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte", iar "dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile".
Așadar, se stabilește cu valoare constituțională că prevederile Convenției europene a drepturilor omului se aplică în ipoteza unui conflict cu reglementările interne, în mod direct și prioritar.
Potrivit jurisprudenței CEDO și a principiului subsidiarității mecanismului convențional față de sistemele naționale (astfel cum este acesta reflectat în articolul 13 și art.35 parag.1 din Convenție), judecătorul național este primul judecător al drepturilor și libertăților convenționale.
Pe cale de consecință, prezenta cauză are a fi analizată inclusiv din prisma prevederilor Convenției europene a drepturilor omului și a jurisprudenței instanței europene împotriva României în materia protecției dreptului de proprietate, analiză care a fost impusă instanțelor naționale inclusiv prin Decizia nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
- Articolului 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția europeană a drepturilor omului.
Articolul 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție prevede că "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau a amenzilor".
Instanța europeană a statuat că prevederile articolului 1 sunt aplicabile doar în măsura în care ele se raportează la un "bun" în sensul autonom al acestei noțiuni, astfel cum a fost aceasta definită pe cale jurisprudențială de către curte.
Noțiunea autonomă de "bun" în sensul art.1 din Primul Protocol Adițional acoperă atât "bunurile actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a beneficia efectiv de un drept de proprietate. Dimpotrivă, de a i se recunoaște un drept de proprietate ce nu poate fi exercitat efectiv nu poate fi considerat ca un "bun", în sensul art.1 din Protocolul nr.1.
Având în vedere că în speță fiecare dintre cele două părți invocă un drept de proprietate asupra bunului revendicat, trebuie verificat dacă atât recurentul, cât și intimații beneficiază de un "bun actual" în sensul CEDO.
Referitor la intimații pârâți și, Curtea constată că aceștia au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr.4965/30971/16.07.1997 încheiat în baza Legii nr.112/1995 cu Municipiul
Acest contract nu a fost anulat până în acest moment de către instanțele de judecată, iar, având în vedere că, la ora actuală, pârâții au posesia imobilului în cauză, precum și prevederile art.969 Cod civil, trebuie apreciat că aceștia au "un bun actual" în sensul Convenției, constând în dreptul de proprietate transmis în baza actului de vânzare-cumpărare menționat.
În ceea ce privește problema de a ști dacă reclamantul are "un bun" în sensul autonom al Convenției asupra imobilului, Curtea apreciază că, potrivit jurisprudenței CEDO în cauza Păduraru României, acesta are un "interes de ordin patrimonial" de a i se restitui imobilul de către cumpărători, urmând astfel a se verifica, din perspectiva art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție, dacă este vorba de un interes patrimonial cu o bază suficientă în dreptul intern.
Având în vedere că inclusiv după anul 2001 și după adoptarea Legii nr.10/2001 exista o practica, ce-i drept neunitară, prin care astfel de acțiuni în revendicare erau admise, iar art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001 (înaintea modificării operate prin Legea nr.1/2009, act normativ intervenit după introducerea prezentei acțiuni) prevedea în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul și le-a însușit fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar, rezultă că nu este vorba de un nou drept, ci de recunoașterea explicită și retroactivă a supraviețuirii vechiului drept, iar reclamantul este titularul unui interes patrimonial recunoscut în dreptul român și care era protejat de art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție (cauza Păduraru României, parag.85, 86).
Un argument în plus în susținerea acestei concluzii este oferit chiar în considerentele deciziei adoptate în privința preluării fără titlu de către stat a bunului revendicat. Astfel cum a stabilit instanța europeană, concluzia unei instanțe judecătorești că un imobil a fost preluat de către stat fără titlu valabil, chiar dacă nu este menționată în dispozitiv (cauza Popescu și Dimecă României), relevă recunoașterea cu caracter retroactiv a dreptului de proprietate în patrimoniul celor privați ilegal de bunul lor, astfel încât aceștia beneficiază de un interes patrimonial în sensul art.1 din Protocolul adițional nr.1.
În concluzie, în prezenta cauză ne aflăm în situația unui conflict dintre două drepturi de proprietate, egal protejate de către CEDO, dar care aparțin unor titulari cu interese contrarii. Această situație se încadrează, de altfel, în ipoteza de lucru la care face referire și Decizia nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție: "Din cauza inconsecvenței și deficiențelor legislative, precum și a eventualelor litigii anterior soluționate, nu este exclus ca într-o astfel de acțiune în revendicare ambele părți să se poată prevala de existența unui bun în sensul Convenției, instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în același timp, a principiului securității raporturilor juridice".
- Asupra existenței unei ingerințe în dreptul de proprietate al părților.
În ceea ce privește ingerința în dreptul de proprietate care aparține pârâților și, Curtea apreciază că aceasta ar putea fi reprezentată de admiterea prezentei acțiuni în revendicare și obligarea lor de a lăsa în deplină proprietate și posesie reclamantului imobilul în cauză.
, ingerința în dreptul de proprietate al reclamantului constă în vânzarea apartamentului de către stat, unnon dominus, către un terț, consecințele respingerii prezentei acțiuni în revendicare, combinate cu imposibilitatea de a obține despăgubiri pentru bunul de care a fost privat în mod ilegal.
Tot asupra acestui aspect, al naturii pretinsei încălcări de care se pot prevala ambele părți în speță, articolul 1 din Primul Protocol Adițional obligă statele semnatare nu doar să se abțină de la acte prin care se aduce atingere dreptului de proprietate, dar implică și o serie de obligații pozitive sub forma adoptării unor măsuri necesare pentru a se asigura caracterul efectiv al dreptului de proprietate (cauza Păduraru României, parag.88).
În materia restituirii imobilelor confiscate în timpul regimului comunist, în măsura în care se adoptă o legislație cu caracter reparator, această obligație pozitivă se traduce prin "obligația de a implementa în timp util această legislație cu o claritate și o coerență rezonabile pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept și de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura respectarea obligațiilor pozitive ce îi revin" (cauza Păduraru României, parag.91, 92). În egală măsură, aplicarea acestei legislații cu caracter reparator nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporționate în sarcina noile proprietari care ar fi astfel puși în situația "de a suporta povara responsabilității statului care confiscase odinioară aceste bunuri"( cauza Raicu României, parag.37)
- Asupra justificării ingerinței în dreptul de proprietate al ambelor părți.
Rămâne de stabilit dacă ingerințele identificate atât pentru pârâți, cât și pentru reclamant încălcă sau nu art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție. Acesta conține trei norme distincte: "prima, care se exprimă în prima frază a primului alineat și îmbracă un caracter general, enunță principiul respectării proprietății; a doua, ce figurează în cea de-a doua frază a aceluiași alineat, vizează privarea de proprietate și o supune anumitor condiții; cât despre a treia, menționată în cel de-al doilea alineat, recunoaște dreptul statelor, printre altele, de a reglementa utilizarea bunurilor conform interesului general (. ). Nu este vorba totuși de reguli lipsite de legătură între ele. A doua și a treia dintre ele se referă la anumite exemple de atingeri ale dreptului de proprietate; ca atare, ele trebuie interpretate în lumina principiului consacrat de prima normă" (cauza James și alții Marii Britanii).
Pentru a stabili dacă a avut loc privarea de proprietate în sensul celei de-a doua "norme", trebuie nu numai să se verifice dacă a avut loc deposedarea sau exproprierea formală, ci și să se treacă dincolo de aparențe și să se analizeze realitățile situației litigioase, dacă situația respectivă echivalează cu o expropriere de fapt (cauza Brumărescu României).
Atât pentru pârâți, cât și pentru reclamant admiterea acțiunii în revendicare, respectiv respingerea acesteia ar avea ca efect privarea de proprietatea în sensul celei de-a doua fraze din primul alineat al art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție (cauza Străin și alții României), care nu se poate justifica decât dacă se demonstrează că ea a avut loc în condițiile prevăzute de lege, pentru cauză de utilitate publică și cu respectarea principiului proporționalității.
Principiului proporționalității implică existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile. Noțiunea autonomă de "lege" înglobează pe lângă actele normative și practica judiciară și doctrina. Acțiunea în revendicare, deși nu beneficiază de o reglementare legislativă, este consacrată de o jurisprudență constantă a instanțelor naționale. Din acest punct de vedere, admiterea acțiunii în revendicare, fie în favoarea pârâților, fie în favoarea reclamantului este prevăzută de lege, în sensul autonom al Convenției.
În privința scopului urmărit, Curtea apreciază că prin admiterea acțiunii în revendicare a reclamantului, în defavoarea pârâților și, se urmărește respectarea dreptului de proprietate al acestuia asupra unui imobil preluat fără titlu de către stat și înstrăinat de către unnon dominusunui terț.
În egală măsură, o soluție favorabilă pârâților, rezultată din respingerea prezentei acțiuni în revendicare pe fond, ar răspunde unei exigențe convenționale relative la respectarea securității juridice.
În ceea ce privește ultima condiție pe care ingerința astfel identificată în dreptul de proprietate al părților ar trebui să o respecte, proporționalitatea, Curtea apreciază că analiza celor două drepturi ale omului aflate în conflict trebuie corelată cu considerentele Deciziei nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și de Justiție, precum și cu aspectele inerente ale respectării dreptului la un proces echitabil.
- Asupra posibilității pârâților cumpărători ai imobilului în baza Legii nr.112/1995 de a primi despăgubiri la nivel prețului de piață.
În cauza Tudor și Tudor României, instanța europeană, având în vedere practica constantă a instanțelor românești în materie, subliniază că pentru cumpărătorii unui imobil în baza Legii nr.112/1995, ulterior evinși, fie în cadrul unei acțiuni în revendicare câștigată de către foștii proprietari, fie aflați în situația anulării contractului de vânzare - cumpărare, dreptul intern oferă posibilitatea de a obține, în temeiul Codului Civil, prețul actualizat achitat la cumpărarea imobilului sau chiar prețul de piață al imobilului.
Mai mult, soluția despăgubirii cumpărătorilor evinși prin acordarea unor sume care să reflecte prețul de piață al imobilelor stabilit conform standardelor internaționale de evaluare este consacrată legislativ prin Legea nr.1/2009.
Pe cale de consecință, în speță, în situația admiterii prezentului recurs și a respingerii apelului, cu consecința păstrării soluției primei instanțe asupra acțiunii în revendicare intentată de reclamant, pârâții și ar fi îndreptățiți să primească prețul de piață al imobilului, ceea ce corespunde exigențelor convenționale relative la respectarea principiului proporționalității.
- Asupra posibilității reclamantului de a primi despăgubiri pentru imobilului preluat fără titlu de către stat
Jurisprudența instanței europene este constantă în sensul că mecanismul reparatoriu instituit prin Legea nr.10/2001, modificată prin Legea nr.247/2005, "nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil să ducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri (cauza Jujescu României)". "În plus, această reglementare nu ia în considerare prejudiciul suferit de către persoanele care au fost în acest mod private de bunurile lor, înainte de intrarea în vigoare a legii, din cauza absenței îndelungate a oricărei despăgubiri (cauza Porțeanu României).
Mai mult, începând cu cauza Faimblat României, CEDO a statuat, în temeiul art.46 din Convenție, că există o încălcare sistemică, structurală a dreptului de proprietate a foștilor proprietari, al căror drept fie la restituirea în natură a imobilelor, fie la primirea de măsuri reparatorii rămâne teoretic și iluzoriu, iar România este obligată să "suprime obstacolele juridice care îmE. foștii proprietari să obține restituirea bunurilor lor și să ia măsuri legislative, administrative și bugetare adecvate" (cauza Katz României).
Așadar, în absența posibilității reale pentru reclamant de a primi despăgubiri pentru imobilul preluat fără titlu de către stat, în contextul hotărârilor CEDO de constatare a violării sistemice a dreptului de proprietate ca urmare a mecanismului legislativ, administrativ de acordare a despăgubirilor cuvenite foștilor proprietari, Curtea apreciază că respingerea prezentei acțiuni în revendicare ar încălca "justul echilibru" ce trebuie să existe între cerințele interesului public și imperativele protejării dreptului celui interesat la respectarea bunurilor sale.
Punând în balanță cele două drepturi de proprietate protejate în egală măsură de CEDO, dar aflate în conflict, Curtea constată că posibilitatea consacrată legislativ, jurisprudențial, atât în dreptul intern, cât și la nivelul instanței europene, pentru pârâți de a obține despăgubiri la nivelul prețului de piață, pentru imobilul în cauză, face ca doar în cazul acesteia principiul proporționalității stipulat de articolul 1 din Primul Protocol la Convenție să fie respectat în ipoteza menținerii soluției de admitere a acțiunii în revendicare a fostului proprietar. Respingerea acțiunii în revendicare a reclamantului, soluție adoptată de tribunalul, în baza unor criterii străine de cele consacrate în mod constant în practica judecătorească, combinată cu imposibilitatea de a primi despăgubiri în temeiul Legii nr.10/2001, datorită disfuncționalității mecanismului reparatoriu stipulat prin Lega nr.247/2005, constatată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în mai bine de 50 de cauze, ar avea drept consecință faptul că acesta ar trebui să suporte o sarcină excesivă și exorbitantă, prin transformarea dreptului de proprietate într-un drept lipsit de efectivitate și concret, cu încălcarea de către statul român a obligațiilor pozitive care îi revin în materia dreptului garantat de către art.1 din primul Protocol Adițional la CEDO (cauza Păduraru României).
Pentru toate aceste considerente, conform art.312 alin.1 Cod procedură civilă, Curtea va admite recursul declarat de recurentul împotriva deciziei civile nr.1351/A/21.10.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, va modifică decizia recurată, în sensul că va respinge apelul formulat de apelanții și, ca nefondat.
Având în vedere că cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de recurentul reclamant nu a fost însoțită de înscrisuri doveditoare sub acest aspect, potrivit art.274 Cod procedură civilă, Curtea o va respinge, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurentul reclamant împotriva deciziei civile nr.1351/A/21.10.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți și.
Modifică decizia recurată, în sensul că respinge apelul declarat de apelanții pârâți și împotriva sentinței civile nr.4414/21.03.2007 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 B, în contradictoriu cu intimatul reclamant, ca nefondat.
Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de recurent, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 20 octombrie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - - -
GREFIER
-
Red.
Tehnored.
2 ex/13.01.2010
---------------------------------------
- Secția a V-a -
-
-
Sector 1 -
Președinte:Mirela VișanJudecători:Mirela Vișan, Bianca Elena Țăndărescu, Simona
