Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 137/2009. Curtea de Apel Ploiesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
-Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie-
Dosar nr-
DECIZIA NR.137
Ședința publică din data de 26 AUGUST 2009
PREȘEDINTE: Niculae Gherghina
JUDECĂTORI: Niculae Gherghina, Constanța Ștefan C -
Grefier - - -
Ministerul Public reprezentat de procuror C din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești
Pe rol fiind judecarea apelurilor declarate de PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL DÂMBOVIȚA, reclamantul, domiciliat în Târgoviște,-, cod poștal -, județul D și pârâtul MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR PUBLICE prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE D cu sediul în Târgoviște, Calea Domnească, nr.166, cod poștal -, județul, împotriva sentinței civile nr.1269 din 4 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul Dâmbovițaîn contradictoriu cu intimatul pârât STATUL ROMÂN - prin MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în B,-, sector 5, cod poștal -.
Apelurile sunt scutite de plata taxei de timbru.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns apelantul reclamant, lipsind apelantul pârât Ministerul Economiei Și Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice D și intimatul pârât Statul Român - prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice.
Procedura îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care a învederat instanței că apelantul reclamant a depus la dosar întâmpinare la apelul formulat de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor Publice.
Părțile, având pe rând cuvântul declară că nu mai au alte cereri de formulat în cauză.
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul părților în susținerea și dezbaterea apelurilor.
Reprezentantul Parchetului, având cuvântul, susține apelul formulat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, arătând în esență că sentința instanței de fond este nelegală și netemeinică, având în vedere că instanța nu a dat eficiență în mod corect dispozițiilor art.504 - 506 alin.1 și 2 cod pr.penală, în sensul că titularul dreptului - tatăl reclamantului - nu valorificat dispoziția legală în termenul de 18 luni, iar pe cale de consecință nici reclamantul nu este îndreptățit a formula o asemenea acțiune.
Pe fond, consideră că această acțiune apare nejustificată, având în vedere că nu erau îndeplinite prevederile Decretului Lege 118/1990, privind acordare unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice.
Solicită admiterea apelului formulat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, schimbarea sentinței atacate și pe fond respingerea cererii.
Apelantul, având cuvântul cu privire la apelul Parchetului, solicită respingerea ca nefundat, având în vedere că termenul de 18 luni prevăzut de dispozițiile art.506 cod pr.penală se interpretează coroborat cu dispozițiile art.7 din Decretul 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, în sensul că începe să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune, care este relevat de momentul în care a luat la cunoștință despre hotărârea de achitare, respectiv 29.01.2009, când CNSAS i-a predat dosarul tatălui său.
De asemenea, precizează că tatăl său nu a făcut aceste demersuri cât a fost în viață, deoarece a fost bolnav, iar în 1994 a decedat.
Solicită respingerea apelurilor formulate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița și Ministerul Economiei și Finanțelor, ca nefondate.
Referitor la apelul său, arată că din actele depuse la dosar rezultă cu certitudine că pe timpul arestării tatălui său a fost privat material de lipsa veniturilor tatălui ce le putea realiza, parte din aceste venituri fiind necesare creșterii și întreținerii sale.
Referitor la daunele morale, arată că în mod injust instanța a motivat soluția în sensul că, fiind la o vârstă fragedă nu a suferit tot atât de mult ca și un adult, cu atât mai mult cu cât, a depus la dosar acte din care rezultă că aceste suferințe au continuat mulți ani după achitarea și punerea în libertate a tatălui său și au fost urmăriți informativ prin dosar de urmărire informativă specială.
Solicită admiterea apelului său, schimbarea sentinței atacate și acordarea daunelor morale la o justă și echitabilă valoare, în sensul acordării unei sume rezonabile.
Reprezentantul Parchetului, având cuvântul cu privire la apelul formulat de reclamantul solicită respingerea apelului ca nefondat și admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune, având în vedere că acțiunea a fost introdusă tardiv.
Referitor la apelul declarat de Ministerul Economiei și Finanțelor Publice, solicită admiterea acestuia astfel cum a fost formulat.
CURTEA
Deliberând asupra apelurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată a pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, înregistrată la 27 martie 2009, reclamantul a solicitat obligarea acestuia la plata sumelor de 150.000 lei despăgubiri materiale și 200.000 lei daune morale, reprezentând repararea prejudiciilor produse tatălui său, dar și reclamantului prin privarea nelegală de libertate a acestuia, în perioada 16.04.1954-4.03.1955.
Motivând cererea, reclamantul a arătat că tatăl său a fost arestat la 16.04.1954, în baza mandatului nr. 1265/1954 și trimis în judecată prin Rechizitoriul nr. 876/9.04.1954, reținându-i-se în sarcină că a găsit un manifest contrarevoluționar și că în loc să-l predea autorităților, l-a păstrat acasă și l-a citit altor persoane, săvârșind delictul de deținere și răspundere de publicații interzise, infracțiune prevăzută și pedepsită de art.325 pct. c) Cod penal.
Reclamantul a mai arătat că prin sentința nr.985/21.06.1954 a Tribunalului Militar Teritorial B, tatăl său a fost condamnat la 3 ani închisoare corecțională, prin deciziunea nr.1793/15.10.1954 a Tribunalului Militar pentru Unitățile, s-a admis recursul și a fost casată sentința cu trimiterea cauzei spre rejudecare, iar prin sentința nr.239/28.02.1954 a Tribunalului Militar Teritorial B, tatăl reclamantului a fost găsit neculpabil și a fost achitat fiind pus în libertate la 4.03.1955.
S-a susținut că deși a efectuat numeroase demersuri la diferite instituții ale statului pentru a i se comunica hotărârile penale menționate (Autoritatea Națională a Penitenciarelor, Tribunalul Militar Teritorial B, Ministerul Justiției, Ministerul Public, ) reclamantul a obținut doar copii extras după sentința 985/1954 și deciziunea nr. 1793/1954, dar nu și după sentința de achitare, de la UM 02405 Pitești, împrejurare în care a cerut și a obținut de la toate hotărârile judecătorești, la data de 30.01.2009.
În argumentarea cererii s-a menționat că la data arestării tatălui său, în prezent decedat, reclamantul avea vârsta de 2 ani și 5 luni, împrejurare în care a fost lipsit de mijloacele de existență materială, nemaiavând cine să muncească suprafața de 1,75 ha teren agricol pe care îl deținea, așa cum rezultă din fișa matricolă penală nr.913/16.04.1954 a Penitenciarului Craiova și Jilava 2 ( și pentru care era considerat chiabur) și să cultive cele necesare asigurării hranei zilnice.
A învederat reclamantul că a fost privat de afecțiunea tatălui său la acea vârstă fragedă, când orice copil are nevoie de părinți și atât el cât și mama sa erau marginalizați, supuși perchezițiilor, izolați de comunitate, supuși suferințelor fizice și psihice de neimaginat, știrbindu-se astfel onoarea, demnitatea, reputația întregii familii.
De asemenea s-a subliniat că prin comportamentul agresiv, arbitrar și nelegal al organelor de securitate, tatăl reclamantului a suferit prejudicii corporale care au semnificat, pe lângă suferința fizică și psihică, pierderea speranței de viață și prejudiciile de agrement, fiind supus unui regim dur de cercetare, izolare, amenințare și tortură.
S-a mai susținut că în toată perioada arestării cât și ani de zile după aceea, familia reclamantului a fost urmărită informativ, chemată periodic la miliție și securitate, ceea ce a provocat traume psihice marcante pentru toată viața, iar când reclamantul era elev al Școlii Militare de Ofițeri a B, în ultimul an de studiu, s-a primit din partea securității o adresă prin care, în baza Ordinului nr. 09108/19.07.1973 s-a dispus ca la absolvire, să nu fie repartizat în județul care l-a selectat (V), ajungând astfel în județul D.
În drept s-a invocat art. 504-506 Cod procedură penală.
S-au anexat cererii scutită de plata taxei judiciare de timbru, potrivit art. 15 lit.o) din Legea nr. 146/1997, în copie, certificate de stare civilă, înscrisurile menționate în cuprinsul cererii și biletul de liberare nr. 3569/1955.
Pârâtul a formulat întâmpinare invocând prescripția dreptului la acțiune, cu argumentarea că arestarea s-a produs în 1953, liberarea în 1955 iar de la această dată și până la momentul decesului, în 1994, tatăl reclamantului nu a făcut niciun demers pentru despăgubire și art. 506 alin.2 Cod procedură penală prevede că acțiunea poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare, ori până în prezent au trecut 64 de ani.
În privința fondului cererii s-a susținut că suma pretinsă depășește cu mult cuantumul cerut de alți reclamanți în spețe similare și oricum, acestea trebuie dovedite.
La termenul de judecată din 30.04.2009, pe lângă excepția prescripției, invocată de pârât, reprezentantul Ministerului Publica invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului.
Prin încheierea din 7 mai 2009, reținând că victimă a erorilor judiciare poate fi nu numai persoana condamnată pe nedrept, ci și copiii acestuia sau soțul așa cum rezultă din prevederile art. 506 alin 1 Cod procedură penală ( după moartea persoanei îndreptățite, acțiunea poate fi pornită de către persoanele care se aflau în întreținerea sa ) și văzând că prin cererea introductivă reclamantul solicită și repararea prejudiciului personal, pe lângă cel material și moral încercat de autorul său, decedat la 3.10.1994, constatând că prevederile art. 504-506 Cod procedură penală se referă la două categorii de despăgubiri, respectiv pentru victimele erorilor judiciare, care au caracter strict personal și nu pot fi transmise pe cale succesorală și pentru persoanele aflate în întreținerea persoanei îndreptățite la plata daunelor, față de împrejurarea că termenul de 18 luni prevăzut de art. 506alin 2 Cod procedură penală, se interpretează coroborat cu dispozițiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, în sensul că începe să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune care este marcat de momentul în care reclamantul a luat cunoștință despre hotărârea de achitare, aceasta fiind 29.01.2009 ( potrivit procesului verbal prin care i-a predat dosarul privitor la persoana tatălui său - fila 31) tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâtă și a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului numai în ce privește despăgubirile solicitate în numele autorului său, respingându-se această excepție în privința despăgubirilor cerute în nume propriu.
Tribunalul Dâmbovița prin sentința civilă nr.1269 din 4 iunie 2009 admis în parte cererea formulată de reclamant, a respins capătul de cerere privitor la acordarea daunelor materiale și a obligat pârâtul la 5.000 lei cu titlu de daune morale.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că potrivit celor expuse prin încheierea interlocutorie din 7 mai 2009, reclamantul poate să solicite despăgubirile pentru prejudiciile ce i-au fost cauzate ca urmare a arestării și trimiterii în mod nelegal în judecată a tatălui său.
S-a avut în vedere, din coroborarea tuturor înscrisurilor depuse la dosar, că situația de fapt este cea descrisă de reclamant prin cererea de chemare în judecată, astfel încât măsura privativă de libertate și cea a trimiterii în judecată a tatălui reclamantului care în final a fost achitat, potrivit sentinței penale nr. 239/28.02.1955 a Tribunalului Teritorial Militar B, au semnificația unei erori judiciare în sensul art. 504 alin 1 și 2 Cod procedură penală.
Daunele materiale restrânse la 100.000 lei la termenul de judecată din 28 mai 2009 au fost respinse ca nedovedite deoarece înscrisurile menționate privesc arestarea și derularea procesului tatălui reclamantului și nu existența și întinderea prejudiciului material încercat de petiționar în calitate de membru al familiei iar reclamantul nu a înțeles să administreze alte probe sub acest aspect.
Relativ la daunele morale, tribunalul a reținut că dată fiind durata arestării autorului reclamantului ( 15/16 aprilie 1954-4 martie 1955 ) când petiționarul avea o vârstă fragedă, acesta din urmă a fost lipsit de afecțiunea și ocrotirea părintească paternă, fapt de natură să antreneze consecințe negative în plan afectiv - emoțional și spiritual pe care acesta le-a resimțit și pe care însă nu le-a putut conștientiza în toată amploarea lor decât ca persoană adultă.
S-a mai avut în vedere că daunele pretinse, reduse la cuantumul de 100.000 lei trebuie să reflecte importante valori lezate și măsura în care acestea au fost afectate dar și intensitatea cu care s-au perceput consecințele vătămării, sub acest ultim aspect, apreciindu-se că vârsta reclamantului minor nu permitea o conștientizare decât parțială a consecințelor arestării părintelui său, concretizată în absența legăturii directe cu tatăl și a afecțiunii ce caracterizează relația dintre părinte-copil.
Pe de altă parte, raportat la circumstanțele speței, în lipsa criteriilor legale de determinare a prejudiciului moral, aspectele menționate mai sus urmează a se concretiza într-o apreciere rezonabilă a prejudiciului real și efectiv resimțit de reclamant în perioada minorității.
Tot astfel, s-a reținut că în afara consecințelor prezumate în planul relațiilor personale dintre părinte și copil, reclamantului nu-i putea fi lezată onoarea, demnitatea și reputația, acestea fiind valori sociale care îl privesc în exclusivitate pe tatăl său care însă nu a formulat în timpul vieții cerere pentru dezdăunare.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantul, precum și Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița și pârâtul Ministerul finanțelor Publice prin direcția Generală a Finanțelor Publice
Reclamantul prin apelul formulat critică hotărârea instanței de fond, considerând-o netemeinică și nelegală întrucât în mod greșit i s-a respins capătul de cerere privind acordarea daunelor materiale și a fost admisă în parte numai cererea privind acordarea de daune morale de numai 5.000 lei.
Apelantul susține că în mod greșit instanța de fond a reținut că nu s-ar fi făcut dovada daunelor materiale, în realitate din actele depuse se despprinde cu claritate că pe timpul arestării nelegale a tatălui său a fost privat material de lipsa veniturilor tatălui ce le putea realiza, parte din ele necesitând a fi afectate creșterii și întreținerii sale.
Este adevărat că nu a făcut dovada cuantumului pagubelor materiale, însă instanța putea aprecia asupra unei sume necesare întreținerii sale pe timp de 1 an.
Pe de altă parte, în mod greșit instanța de fond a reținut, în privința daunelor morale, că fiind la o vârstă fragedă nu a suferit tot atât de mult ca și un adult, raționament juridic total ilogic, întrucât așa cum a arătat în motivarea cererii, pe lângă lipsa afecțiunii tatălui, a trebuit permanent să suporte jigniri, ridiculizări, insulte, izolare socială din partea copiilor de vârsta sa sau mai mari, legate de fapta "contrarevoluționară" reprobabilă pe atunci, ce fost pusă în sarcina tatălui său.
Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice D, prin apelul formulat, critică hotărârea instanței de fond ca fiind netemeinică și nelegală, întrucât în mod greșit a fost respinsă excepția prescrierii dreptului de a mai solicita acordarea de despăgubiri materiale și daune morale, pentru suportarea consecințelor generate de arestarea pe nedrept a tatălui său, arătând că Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Civilă a decis repetat că în cazul despăgubirii pentru erori judiciare acțiunea titularului este o acțiune personală, având ca obiect un drept de creanță care poate fi valorificat în condițiile art.3 din Decretul 167/1958 referitor la prescripția extinctivă.
De asemenea, Curtea Constituțională a stabilit că termenul de un an prevăzut de art.505 (2) cod pr.penală este un termen de prescripție a dreptului la acțiune rezonabil care asigură condițiile optime celui prejudiciat pentru a exercita acțiunea în justiție.
Apelantul precizează că, în conformitate cu art.506 alin.2 cod pr. penală, acțiunea putea fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare, respectiv din anul 1955, termen care însă nu a fost respectat.
Din anul 1955 și până la data decesului intervenit în anul 1994 defunctul tată nu a întreprins nici un demers pentru a se adresa instanței judecătorești, iar fiul acestuia, de asemenea, a rămas în pasivitate ani în șir.
Cât privește fondul cauzei apelantul a susținut că, în ceea ce privește acordarea sumei de 5000 lei cu titlu de daune morale, statul român nu poate fi obligat la plata acestei sume, întrucât intimatul reclamant nu a produs probe în sensul celor solicitate.
Ori, așa cum a reținut și instanța de fond, având în vedere vârsta fragedă a intimatului reclamant la acel moment, gradul de conștientizare redus al faptelor și evenimentelor produse, nu se poate spune că, prin eroarea judiciară suferită de autorul său, i-au fost lezate onoarea, demnitatea și reputația.
Totodată, învederează instanței că intimatul reclamant a deținut funcția de conducere în cadrul poliției și pe vremea regimului comunist și după decembrie 1989, situație în care nu se regăsesc răsfrânte asupra sa, consecințele erorii judiciare.
Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița prin apelul formulat, critică hotărârea instanței de fond pe motive de netemeinice și nelegalitate, constând în aceea că în mod greșit instanța de fond a respins excepția prescrierii dreptului la acțiune, termenul de prescripție de 18 luni prevăzut de art.506 alin.1 și 2 cod pr.penală, fiind depășit.
Consideră că titularul dreptului - tatăl reclamantului, pe nume nu a valorificat dispoziția legală în termenul de 18 luni și pe cale de consecință nici acesta nu este îndreptățit a formula o asemenea acțiune.
Apelantul susține că termenul de prescripție extinctivă s-a împlinit, fiind întemeiată excepția invocată de procuror, care însă în mod greșit a fost respinsă de instanța de fond.
Pe fondul cauzei apelantul consideră că acordarea daunelor morale apare nejustificată, dat fiind că așa cum reclamantului nu-i poate fi lezată reputația și demnitatea (aceasta privindu-l pe tatăl său) nici nu se poate formula o apreciere prejudiciului real și efectiv.
Nu se poate transforma instituția de drept procesual penal, reglementată în art. 504 - 506 cod pr. penală într-un izvor de îmbogățire fără justă cauză.
Efectul negativ privește afectarea acelor atribute ale persoanei care influențează relațiile sale sociale și cele care se situează în domeniul efectiv al vieții persoanei. Ori, vârsta reclamantului minor nu permitea o conștientizare a consecințelor arestării tatălui său.
Apelantul nu consideră că a existat o atingere adusă acelor valori care definesc personalitatea umană și care să se refere la existența fizică a reclamantului, la cinstea, demnitatea, onoarea sau prestigiul profesional.
Curtea, examinând apelurile declarate de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice D și Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, constată că există motive de apel comune ce vor fi analizate împreună.
Este întemeiat motivul de apel prin care se susține că în mod greșit instanța de fond a respins excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantului, urmând ca în baza dispozițiilor art.296 cod pr.civilă să fie admise ambele apeluri, să fie schimbată sentința în sensul admiterii excepției prescrierii dreptului la acțiune și respingerii acțiunii ca prescrise, pentru următoarele considerente:
Potrivit art.504 alin.(1) și (3) cod pr.penală persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-au pronunțat hotărâri definitive de achitare.
Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art.10 alin.(1) litera j ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art.10 alin.(1) litera
Art.506 alin. (2) prevede că acțiunea poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, hotărârilor instanței de judecată sau a ordonanțelor procurorului, prevăzute în art.504 cod pr.penală.
Aplicând în speță aceste prevederi legale, se reține că acțiunea reclamantului este prescrisă, întrucât hotărârea prin care autorul acestuia a fost achitat "de orice penalitate pentru delictul de deținere și răspândire de publicații interzise prevăzut și pedepsit de art.325 litera c din codul penal, respectiv sentința nr.239, s-a pronunțat de Tribunalul Militar București în dosarul nr.2175/1954 la data de 28 februarie 1955, în baza căreia a fost pus în libertate în data de 4 martie 1955 conform Biletului de liberare nr.3569 din 4 martie 1955, iar prezenta acțiune a fost formulată de reclamant - fiul condamnatului la data de 27.03.2009, peste termenul de prescripție de 18 luni prevăzut de art.506 cod pr.penală.
Este de reținut că de la data achitării 1955 și până la data decesului intervenit în anul 1994, tatăl reclamantului nu a întreprins niciun demers în sensul prezentei acțiuni.
Chiar dacă s-ar considera că până la 22 decembrie 1989 tatăl reclamantului s-a aflat în imposibilitate morală de a formula o astfel de acțiune, după această dată s-au creat premisele favorabile formulării acțiunii în despăgubiri, începând să curgă o nouă prescripție de 18 luni.
În ambele situații termenul de prescripție de 18 luni a fost depășit, astfel că acțiunea reclamantului este prescrisă.
Față de prevederile imperative ale art.506 alin.2 cod pr.penală nu se poate reține că termenul de prescripție de 18 luni începe să curgă diferit după cum acțiunea în despăgubire este formulată de persoana care a fost condamnată definitiv sau de succesorii acestuia, textul nefăcând nicio distincție.
Întrucât acțiunea reclamantului urmează a fi respinsă pe excepție, celelalte motive de apel, referitoare la fondul cauzei, nu mai prezintă relevanță și de aceea nu mai pot fi analizate.
În ceea ce privește apelul declarat de reclamant, prin care se susține că în mod greșit i s-a respins capătul de cerere privind acordarea daunelor materiale și i s- admis numai în parte cererea privind acordarea de daune morale, fiind deci motive ce privesc fondul cauzei, urmează a fi respins ca o consecință a admiterii apelurilor declarate de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice D și Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița și respingerii acțiunii pe excepția prescrierii dreptului la acțiune.
PENTRU ACESTE MOTIVE
. NUMELE LEGII
DECIDE
Admite apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița și pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice D împotriva sentinței civile nr.1269 din 4 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița și în consecință:
Schimbă în tot sus menționata sentință în sensul că admite excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâte și respinge acțiunea formulată de reclamantul, domiciliat în Târgoviște,-, județul D, în contradictoriu cu8 pârâtul Statul român prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice, ca fiind prescrisă.
Respinge ca nefondat apelul declarat de reclamantul împotriva aceleiași sentințe.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 26 august 2009.
Președinte, JUDECĂTOR 2: Constanța Ștefan
- - C -
Grefier,
- -
Operator date cu caracter personal
Notificare nr.3120
Red.Tehnored GN/CC
7.ex.09.09.2009
fond- Trib.
fond
Președinte:Niculae GherghinaJudecători:Niculae Gherghina, Constanța Ștefan
