Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 1397/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(1164/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1397
Ședința publică de la 26 octombrie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Daniela Adriana Bînă
JUDECĂTOR 2: Ioana Buzea
JUDECĂTOR 3: Doinița
GREFIER -
* * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea recursurilor formulate de recurenții-pârâți și și de către recurentul chemat în garanție MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva deciziei civile nr. 1358 din 22.10.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a Va Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații-reclamanți, și intimata chemată în garanție PRIMĂRIA MUNICIPIULUI
are ca obiect - revendicare imobiliară.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 12 octombrie 2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la această dată, care face parte integrantă din prezenta decizie; pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării, Curtea a amânat pronunțarea cauzei la data de 19 octombrie 2009 și apoi la 26 octombrie 2009, când a decis următoarele:
CURTEA
Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 12.12.2006, sub nr-, pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 B - Secția a II-a Civilă, reclamanții (fostă ), și au chemat în judecată pe pârâții și, solicitând instanței pronunțarea unei sentințe prin care pârâții să fie obligați să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr.22 situat în B, 13, nr.194 - 196,.1, sector 5.
Motivându-și cererea, reclamanții au susținut că în anul 1932, tatăl lor, G, a dobândit în proprietate terenul situat în B,- - 196, pe care ulterior a construit trei corpuri de clădire. Imobilul teren și construcție a fost trecut în mod abuziv în proprietatea statului prin naționalizare, iar în anul 1997 apartamentul nr.22 din imobil a fost înstrăinat pârâților de către Primăria Municipiului B prin mandatar SC SA, deși reclamanții le adusese la cunoștință încă din anul 1991 faptul că nu înțeleg să renunțe la dreptul lor de proprietate asupra apartamentului.
În drept, reclamanții au invocat dispozițiile art.480 - 481 și art.644 Cod civil, art.8, 17, 29 și 30 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.6 din Legea nr.213/1998, art.2 din Legea nr.10/2001, art.20, 21, 44, 46 și 154 din Constituția României și art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
La data de 22.02.2007 pârâții au depus la dosar întâmpinare prin care au invocat excepția inadmisibilității acțiunii de revendicare formulată de reclamanți, iar pe fond, au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, susținând că au cumpărat imobilul în baza Legii nr.112/1995, cu respectarea tuturor dispozițiilor acestei legi și cu bună-credință.
La termenul de judecată din data de 08.02.2007 aceiași pârâți au depus la dosar și cerere de chemare în garanție a Primăriei Municipiului B prin Primarul General, prin care au solicitat ca, în cazul în care vor cădea în pretenții, să se dispună obligarea chematei în garanție, în temeiul art.1341 pct.1 cod civil coroborat cu art.1344 Cod civil, la restituirea prețului imobilului calculat la valoarea de circulație din momentul evicțiunii, la restituirea sporului de valoare dobândit de imobil între momentul încheierii contractului lor de vânzare - cumpărare și data producerii evicțiunii, la restituirea cheltuielilor necesare și utile efectuate cu acest imobil și la plata cheltuielilor de judecată de vor fi ocazionate de acest proces.
Motivându-și cererea, pârâții au susținut că locuiesc în apartamentul revendicat de reclamanți din anul 1962, iar în această perioadă de timp i-au adus numeroase îmbunătățiri. Prin contractul de vânzare - cumpărare nr.41630/21.01.1997 încheiat cu Primăria Municipiului B prin mandatar SC SA au dobândit, în baza Legii nr.112/1995, dreptul de proprietate asupra apartamentului revendicat de reclamanți, iar în ipoteza în care instanța va aprecia că este întemeiată cererea acestora, se impune obligarea vânzătoarei la acoperirea prejudiciului suferit de ei prin evicțiune.
La termenul de judecată din data de 03.05.2007 Primăria Municipiului Bad epus la dosar întâmpinare la cererea de chemare în garanție formulată de pârâți, prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive cu privire la cererea având ca obiect restituirea prețului locuinței, în raport de dispozițiile Legii nr.10/2001 și cerere de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor prin care s-a solicitat ca, în ipoteza în care instanța va admite cererea de chemare în garanție formulată de pârâți, să se dispună obligarea acestui minister la plata prețului reactualizat solicitat de pârâți.
Prin sentința civilă nr.681/31.01.2008, instanța de fond a admis acțiunea principală formulată de reclamanți, a obligat pe pârâții și să lase acestora în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr.22 situat în B, 13, nr.194 - 196,.1, sector 5, admis în parte cererea de chemare în garanție formulată de către pârâții împotriva Primăriei Municipiului B, a obligat chemata în garanție Primăria Municipiului B să plătească pârâților sporul de valoare al apartamentului restituit reclamanților (rezultat ca diferența între valoarea de circulație la zi a imobilului de 486.418 lei și suma de 1.712,9984 lei actualizată la data plății efective reprezentând valoarea prețului plătit de către pârâți pentru imobil), a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a chematei în garanție Primăria Municipiului B cu privire la restituirea prețului reactualizat al imobilului și la plata cheltuielilor necesare și utile efectuate cu imobilul, a respins aceste capete de cerere formulate de pârâții și prin cererea de chemare în garanție, împotriva Primăriei Municipiului B, ca fiind formulate împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanție formulată de Primăria Municipiului B împotriva Ministerului Economiei și Finanțelor, a luat act că reclamanții nu solicită cheltuieli de judecată și a obligat chemata în garanție Primăria Municipiului B la plata către pârâții a sumei de 3.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, că prin intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001 nu s-a impus foștilor proprietari obligația de revendicare a locuințelor ce intră sub incidența legii, exclusiv în temeiul acestui act normativ, fiind permisă în continuare și revendicarea de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art.480 Cod civil, astfel cum s-a reținut și în decizia nr.145/2004 a Curții Constituționale.
Pe fondul cauzei, instanța a reținut, în esență, că autorul reclamanților Gaf ost proprietarul imobilului situat în situat în B,- - 196, sector 5, conform actului de adjudecare nr.818/23.01.1932, autentificat de Tribunalul Ilfov - Secția notariat și autorizațiilor nr.305/16.06.1932 și nr.212/24.10.1932, imobil care a fost în mod abuziv trecut în patrimoniul statului, prin naționalizare.
Reclamanții sunt, conform actelor de stare civilă și certificatelor de moștenitor depuse la dosar, singurii succesori ai fostului proprietar, calitate în care înțeleg să revendice imobilul de la pârâți.
Pârâții, la rândul lor, a reținut instanța de fond, ocupă apartamentul nr.22 situat în acest imobil, în baza contractului de vânzare - cumpărare cu plata în rate nr.41630/21.01.1997, încheiat cu Primăria Municipiului B prin mandatar SC SA, în baza Legii nr.112/1995.
Comparând cele două titluri de proprietate, instanța de fond a reținut că titlul invocat de reclamanți este preferabil, fiind sigurul care provine de la adevăratul proprietar, în timp ce titlul pârâților provine de la stat, care nu a avut niciodată un titlu legal asupra apartamentului în litigiu.
În ceea ce privește cererea de chemare în garanție formulată de pârâți, instanța de fond a reținut că sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de art.1344 Cod civil, pentru angajarea răspunderii Primăriei Municipiului B, în calitate de vânzător, față de evicțiunea totală suferită de pârâți prin admiterea acțiunii de revendicare a reclamanților.
În cadrul acestei răspunderi, s-a considerat de instanță că Primăria Municipiului B urmează să suporte contravaloarea sporului de valoare al apartamentului ocupat de pârâți, rezultat ca diferență între suma de 486.418 lei, reprezentând valoarea de circulație a imobilului la zi și suma de 1.712,9984 lei, actualizată la data plății efective, reprezentând valoarea prețului plătit de către pârâți pentru apartament.
Cu privire la suma reprezentând cheltuielile necesare și utile efectuate de pârâți, instanța a reținut că potrivit art.48 alin.1, 2 și 3 din Legea nr.10/2001, republicată, chiriașii au dreptul la îmbunătățirile necesare și utile, dar în cazul în care imobilul care se restituie a fost preluat cu titlu valabil, obligația de plată revine persoanei îndreptățite, iar în cazul în care a fost preluat fără titlu valabil, obligația de despăgubire revine statului sau unității deținătoare. Având în vedere faptul că apartamentul în litigiu a trecut în patrimoniul statului fără titlu valabil, s-a considerat că obligația de despăgubire pentru cheltuielile necesare și utile revine Statului Român și nu Primăriei Municipiului B, norma specială menționată anterior având prioritate față de norma de drept comun din materia evicțiunii.
De asemenea, în privința restituirii prețului reactualizat al imobilului, instanța a reținut că potrivit art.13 din Legea nr.112/1995, acesta a fost vărsat într-un cont aflat la dispoziția actualului Minister al Economiei și Finanțelor, și nu în contul Primăriei Municipiului
Urmare a respingerii cererii de chemare în garanție a Primăriei Municipiului B, în ceea ce privește restituirea prețului reactualizat și plata cheltuielilor necesare și utile, instanța a apreciat că se impune și respingerea ca rămasă fără obiect a cererii de chemare în garanție formulată de aceasta împotriva Ministerului Economiei și Finanțelor.
Admiterea în parte a cererii de chemare în garanție formulată de pârâți împotriva Primăriei Municipiului Bad eterminat instanța să oblige Primăria Municipiului B la achitarea parțială a cheltuielilor de judecată efectuate de pârâți, respectiv doar a sumei de 3.000 lei.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții și și chemata în garanție Primăria Municipiului B prin Primarul General, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin motivele de apel formulate de apelanții - pârâți și s-a susținut că instanța de fond a greșit atunci când a respins excepția inadmisibilității acțiunii reclamanților, deși din actele existente la dosar rezulta că aceștia au înțeles să beneficieze și de dispozițiile Legii nr.10/2001 pentru restituirea aceluiași imobil.
Au susținut că în mod greșit instanța de fond a procedat la compararea titlurilor părților și a considerat în final că titlul reclamanților este preferabil, deși actul apelanților - pârâți fusese încheiat în baza Legii nr.112/1995, cu respectarea dispozițiilor acestei legi și cu bună-credință.
Cu privire la cererea de chemare în garanție, apelanții - pârâți au susținut că în mod greșit instanța de fond a dispus admiterea parțială a acesteia, deși admiterea acțiunii principale formulate de reclamanți și obligarea apelanților - pârâți la predarea imobilului, impuneau obligarea Primăriei Municipiului B, în calitate de vânzător, la acoperirea integrală a prejudiciului suferit de aceștia prin pierderea apartamentului.
În opinia apelanților - pârâți nu erau incidente în cauză dispozițiile art.48 din Legea nr.10/2001 și nici dispozițiile art.13 din Legea nr.112/1995.
În finalul motivelor de apel formulate de aceștia s-a mai susținut că instanța de fond a greșit și atunci când a obligat în parte Primăria Municipiului B la plata cheltuielilor de judecată, deși dispozițiile art.274 Cod procedură civilă nu fac distincție și nu condiționează obligarea părții care a căzut în pretenții la plata integrală a cheltuielilor de judecată, de admiterea în totalitate a pretențiilor.
Prin motivele de apel formulate de apelanta - chemată în garanție Primăria Municipiului B prin Primarul General s-a susținut că în mod greșit instanța de fond a admis în parte cererea de chemare în garanție formulată de pârâți și a obligat Primăria Municipiului B la restituirea sporului de valoare adus apartamentului în litigiu, deoarece, în cauză erau incidente dispozițiile art.1356 Cod civil, potrivit căruia vânzătorul poate fi obligat la plata despăgubirilor rezultate din evicțiune, doar în situația în care se dovedește că ar fi cunoscut viciile lucrului înstrăinat. A susținut că la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare statul nu cunoștea că imobilul a fost revendicat iar titlul său nu era contestat.
Pe de altă parte, prețul a fost încasat de Ministerului Economiei și Finanțelor, situație în care numai acesta poate fi obligat la restituirea prețului, dar nu la restituirea prețului pieței, deoarece la data încheierii actului de vânzare - cumpărare, apelanții - pârâți au plătit un preț special, calculat în conformitate cu dispozițiile Legii nr.112/1995 și nu prețul pieței.
În finalul motivelor de apel a susținut că în cauză nu s-a dovedit culpa Primăriei Municipiului B, situație în care aceasta nu putea fi obligată, conform art.274 Cod procedură civilă, la plata parțială a cheltuielilor de judecată.
Prin decizia civilă nr.1358 A/22.10.2008, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta - chemată în garanție Primăria Municipiului B prin Primarul General, a admis apelul declarat de apelanții - pârâți și, a obligat chemata în garanție Primăria Municipiului B la plata sumei de 1.712,9984 lei - actualizată la data plății prețului imobilului plus 571 lei cheltuieli de judecată, a admis cererea de chemare în garanție formulată de Primăria Municipiului B împotriva Ministerului Economiei și Finanțelor și a obligat pe chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor la plata prețului reactualizat către Primăria Municipiului B, a menținut celelalte dispoziții ale instanței de fond și a obligat pe apelanții - pârâți și la plata sumei de 1.450 lei cheltuieli de judecată către intimata.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că soluția dispusă de instanța de fond asupra cererii de revendicare este corectă în raport de decizia nr.33/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a statuat cu putere obligatorie prevalența dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului în situația în care dispozițiile legii interne de reparație sunt în contradicție cu normele europene, cu condiția ca restituirea să nu aducă atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice.
Verificând îndeplinirea în cauză a ultimei condiții impusă prin decizia menționată anterior, tribunalul a apreciat că în situația în care dreptul de proprietate opus de pârâți a fost câștigat nevalabil, în condițiile în care la data încheierii contractului lor de vânzare - cumpărare reclamanții își anunțaseră intenția de a reintra în posesia imobilului, acesta nu poate fi opus fostului proprietar, soluția instanței de fond dispusă cu privire la revendicare fiind apreciată ca legală și temeinică.
Cât privește persoana obligată la plata cheltuielilor necesare și utile, față de aceeași decizie a instanței supreme, tribunalul a reținut că legiuitorul și practica judiciară au înțeles să supună regimul imobilelor intrate în proprietatea statului, legii speciale, fiind aplicabile în cauză dispozițiile art.48 din Legea nr.10/2001.
Față de soluția dispusă asupra acțiunii în revendicare și având în vedere faptul că Primăria Municipiului B fusese înștiințată de reclamanți în legătură cu intenția lor de revendicare a imobilului, tribunalul a considerat că aceasta este răspunzătoare de despăgubirea totală a cumpărătorilor pentru prejudiciul suferit de aceștia prin evicțiune.
Cu privire la cheltuielile de judecată, tribunalul a apreciat că pârâții și urmează să suporte cheltuielile de judecată având în vedere faptul că în soluționarea acțiunii principale s-a reținut nevalabilitatea titlului lor pentru motive care țin de buna-credință, iar Primăria Municipiului B va suporta, de asemenea, cheltuielile de judecată ocazionate de admiterea cererii de chemare în garanție formulată de pârâți, cerere cu care chemata în garanție nu a fost de acord.
Având în vedere că în soluționarea apelului tribunalul a decis asupra schimbării soluției privind cererea de plată a prețului, s-a apreciat că urmează să se schimbe, incidental, și soluția asupra cererii de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor, instituție care este obligată să despăgubească pe vânzătorul imobilului în temeiul art.13 din Legea nr.112/1995, ca persoană titulară a contului în care s-au depus sumele de bani plătite pentru cumpărarea imobilelor.
Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs apelanții - pârâți și, precum și apelantul - chemat în garanție
Ministerul Finanțelor Publice (fost Ministerul Economiei și Finanțelor), criticând-o pentru nelegalitate.
Prin motivele de recurs formulate de recurenții - pârâți și s-a susținut că decizia instanței de apel a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, ceea ce atrage aplicarea dispozițiilor articolului 304 pct.9 Cod Procedură Civilă.
În dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate s-a susținut că instanța de apel a menținut ca fiind legală și temeinică soluția pronunțată de instanța de fond cu privire la cererea de revendicare formulată de reclamanți, în baza dispozițiilor articolului 1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a jurisprudenței instanței europene, deși aceștia nu justificau existența unui bun actual sau a unei speranțe legitime, care să se poată bucura de protecția normei internaționale. Singurii care justificau existența unei speranțe legitime de a se bucura de bun erau recurenții - pârâți, în condițiile în care titlul lor de proprietate dobândit în baza Legii nr.112/1995, nu numai că nu a fost desființat, dar a fost și consolidat prin expirarea termenului în care reclamanții puteau invoca nulitatea acestuia, conform articolului 45 din Legea nr.10/2001, republicată.
Au fost invocate în sprijinul acestor susțineri deciziile pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Poenaru României și Raicu României.
În opinia recurenților - pârâți instanța de apel a încălcat prin soluția pronunțată și dispozițiile Legii nr.1/2009 pentru modificarea și completarea Legii nr.10/2001 potrivit cărora imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr.112/1995 și terenurile aferente acestor imobile nu se vor restitui în natură, ci doar în echivalent (art.4), iar contractele de vânzare - cumpărare încheiate în baza Legii nr.112/1995 sunt acte autentice și constituie titlu de proprietate opozabil la data încheierii acestora (art.11).
În subsidiar, pentru ipoteza în care instanța de recurs va menține soluția pronunțată de instanțele anterioare asupra cererii de revendicare, recurenții - pârâți au invocat și nelegalitatea sentinței instanței de fond și a deciziei instanței de apel cu privire la soluția pronunțată asupra cererii lor de chemare în garanție.
Cu privire la sentința instanței de fond au susținut că din dispozitivul acesteia nu rezultă cu claritate care sumă este supusă reactualizării la data efectuării plății, respectiv: diferența între valoarea de circulație a imobilului și valoarea prețului plătit sau numai valoarea prețului plătit.
În opinia recurenților, atât instanța de fond, cât și cea de apel au greșit atunci când au admis doar în parte cererea de chemare în garanție, deși conform dispozițiilor de drept comun care reglementează evicțiunea, vânzătorul este obligat să restituie cumpărătorului evins prețul vânzării, cheltuielile de judecată efectuate atât în litigiul cu terțul evingător cât și în litigiul cu însuși vânzătorul și poate totodată să fie obligat la plata de daune interese. Conform dispozițiilor articolului 1344 Cod Civil, pe lângă prețul vânzării, vânzătorul trebuie să restituie excedentul valorii imobilului, calculat la momentul evicțiunii, iar conform articolului 1435 Cod Civil trebuie să restituie toate cheltuielile necesare și utile efectuate cu întreținerea imobilului.
În consecință, recurenții - pârâți au solicitat instanței de recurs, în principal admiterea recursului și modificarea deciziei instanței de apel, în sensul respingerii cererii de revendicare formulată de reclamanți, iar în subsidiar, admiterea recursului, schimbarea în parte a deciziei recurate, în sensul obligării Primăriei Municipiului B la restituirea prețului, la plata valorii de circulație a imobilului, la plata cheltuielilor necesare și utile și la plata cheltuielilor de judecată.
Prin motivele de recurs formulate de recurentul - chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice s-a susținut că decizia instanței de apel cuprinde motive contradictorii și a fost pronunțată cu încălcarea legii.
În dezvoltarea primului motiv de nelegalitate, întemeiat în drept pe dispozițiile articolului 304 pct.7 Cod Procedură Civilă, recurenta a susținut că, deși a respins ca nefondat apelul pronunțat de apelanta - pârâtă Primăria Municipiului B, prin aceiași decizie, tribunalul a admis cererea de chemare în garanție formulată de Primăria Municipiului B și a obligat Ministerul Economiei și Finanțelor să plătească acesteia prețul reactualizat.
În susținerea celui de-al doilea motiv de nelegalitate, întemeiat în drept pe dispozițiile articolului 304 pct.9 Cod Procedură Civilă, recurentul Ministerul Finanțelor Publice a susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile articolului 50 alin.3 din Legea nr.10/2001, care pun în sarcina acestei instituții obligația de restituire a prețului reactualizat, numai în situația în care contractul de vânzare - cumpărare încheiat în favoarea chiriașului, conform Legii nr.112/1995 a fost desființat prin hotărâre judecătorească. În speța dedusă judecății, contractul de vânzare - cumpărare al recurenților - pârâți nu a fost desființat de instanța de judecată, în condițiile articolului 45 din Legea nr.10/2001, situație în care instanța de apel ar fi trebuit să rețină lipsa calității procesuale pasive a Ministerul Finanțelor Publice pe cererea de chemare în garanție formulată de Primăria Municipiului
În opinia acestei recurente, prin admiterea cererii de chemare în garanție formulată de Primăria Municipiului B și obligarea sa la plata integrală a prețului reactualizat, instanța de apel a încălcat și dispozițiile din Legea nr.112/1995, potrivit cărora 1% din prețul plătit de chiriașii cumpărători se reține cu titlu de comision de către unitatea vânzătoare.
În concluzie, recurentul Ministerul Finanțelor Publice a solicitat, în principal, admiterea recursului și modificarea deciziei instanței de apel, în sensul respingerii cererii de chemare în garanție formulată de Primăria Municipiului B, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar în subsidiar, modificarea, în sensul respingerii cererii de chemare în garanție ca neîntemeiată.
Analizând decizia instanței de apel în raport de criticile formulate de recurenți și de dispozițiile articolului 304 pct.7 și 9 Cod Procedură Civilă, invocate ca și motive de nelegalitate, Curtea va reține că recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente:
Conform dispozițiilor articolului 304 pct.7 Cod Procedură Civilă coroborat cu articolului 312 pct.3 Cod Procedură Civilă, modificarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Invocând acest text de lege, recurentul Ministerul Finanțelor Publice a susținut că decizia instanței de apel cuprinde motive contradictorii, în sensul că, deși prin aceasta s-a respins ca nefondat apelul declarat de Primăria Municipiului B, s-a dispus în același timp schimbarea sentinței instanței de fond, în sensul admiterii cererii de chemare în garanție formulată de Primăria Municipiului B și obligarea Ministerul Economiei și Finanțelor la restituirea prețului reactualizat.
Din considerentele deciziei instanței de apel rezultă însă că, admiterea cererii de chemare în garanție formulată de Primăria Municipiului B și, implicit, obligarea Ministerul Economiei și Finanțelor la restituirea prețului reactualizat, nu s-a dispus în urma soluției pronunțată asupra apelului declarat de Primăria Municipiului B, ci ca o consecință firească a admiterii apelului declarat de pârâții, a cererii de chemare în garanție formulată de aceștia împotriva Primăriei Municipiului B și a obligării Primăriei Municipiului B la restituirea prețului reactualizat.
Conform articolului 60 Cod Procedură Civilă, partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenții cu o cerere în garanție sau în despăgubire, iar cel chemat în garanție poate, la rândul său, să cheme în garanție o altă persoană, în aceleași condiții.
În baza acestui text de lege, pârâții au formulat în fața instanței de fond cerere de chemare în garanție a Primăriei Municipiului B prin Primarul General prin care au solicitat ca, în ipoteza în care instanța va admite cererea de revendicare formulată de reclamanți,să oblige Primăria Municipiului B la restituirea prețului imobilului de care vor fi evinși, la valoarea de circulație a acestuia, la plata contravalorii sporului de valoare pe care imobilul l-a dobândit, a cheltuielilor necesare și utile pe care le-au făcut la imobil cât timp l-au posedat și la plata cheltuielilor de judecată. Primăria Municipiului B, la rândul său, a formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, solicitând, pentru situația în care va admisă cererea de chemare în garanție formulată de pârâți, obligarea Ministerului Economiei și Finanțelor la plata despăgubirilor solicitate de aceștia, în conformitate cu dispozițiile Legii nr.10/2001.
Conform dispozițiilor articolului 63 din Codul d e Procedură Civilă cererea de chemare în garanție se judecă odată cu cererea principală.
Admițând apelul declarat de pârâții și schimbând sentința instanței de fond, în sensul obligării Primăriei Municipiului B să restituie acestora și prețul reactualizat al imobilului, tribunalul, nu numai că putea, dar era și obligat, conform textului legal menționat anterior să soluționeze și cererea de chemare în garanție formulată de Primăria Municipiului B împotriva Ministerului Economiei și Finanțelor (în prezent Ministerul Finanțelor Publice).
De altfel, în considerentele deciziei instanței de apel (fila 8) se reține expres că soluția instanței de fond asupra cererii de chemare în garanție formulată de Primăria Municipiului B urmează a fi schimbată, pe cale incidentală, având în vedere că în soluționarea apelului pârâților se decide cu privire la soluția instanței de fond privind restituirea prețului, ceea ce exclude incidența în cauză a motivului de nelegalitate prevăzut de articolul 304 pct.7 Cod Procedură Civilă, invocat de recurentul - chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice.
Nefondată este și critica recurenților privind nelegalitatea deciziei instanței de apel, din punct de vedere al dispozițiilor articolului 304 pct.9 Cod Procedură Civilă.
Acest text de lege impune modificarea deciziei atacată cu recurs, în cazul în care a fost pronunțată cu interpretarea sau aplicarea greșită a legii.
Invocând acest motiv de nelegalitate, recurenții - pârâți, au susținut că decizia instanței de apel a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor articolului 1 din Protocolul 1 și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, precum și a dispozițiilor Legii nr.1/2009.
Susținerea recurenților - pârâți în sensul că intimații - reclamanți nu aveau unbun actualîn sensul articolului 1 din Protocolul nr.1, care să conducă la aplicarea prioritară în cauză a acestei norme internaționale și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, iar în final la admiterea cererii de revendicare formulată de către reclamanți, nu poate fi primită de instanța de recurs.
În hotărârea din 04.11.2008 pronunțată în cauza Gingis României, ca și în multe altele, pronunțate ulterior celei invocate de recurenții - pârâți, Curtea a reamintit că, astfel cum a reținut și în alte cauze (Porțeanu României; Străin României):,în contextul legislativ român care reglementează acțiunile în revendicare imobiliară și restituirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a bunului altuia către terți de bună-credință, chiar dacă aceasta a fost anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, reprezintă o privare de bunuri. O astfel de privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirilor, este contrară articolului 1 din Protocolul nr.1. În plus, nici Legea nr.10/2001, nici Legea nr.247/2005 care o modifică nu iau în considerare prejudiciul suferit din cauza absenței îndelungate a acordării despăgubirilor, de către persoane care, la fel ca reclamanții, au fost lipsite de bunurile lor".
Prin hotărârile anterioare pronunțate în cauza de față, instanțele au reținut că imobilul revendicat de reclamanți a fost proprietatea autorului lor G, conform actului de adjudecare nr.818/23.01.1932 eliberat de Tribunalul Ilfov - Secția Notariat și a fost trecut în mod abuziv în proprietatea statului, prin naționalizare.
Atât în baza Legii nr.112/1995, cât și în baza Legii nr.10/2001, reclamanții au solicitat restituirea în natură a imobilului.
Cererea de restituire în natură a imobilului formulată de reclamanți în baza Legii nr.10/2001 a fost respinsă de Primăria Municipiului B, cu propunerea de acordare de despăgubiri, motivat de faptul că imobilul a fost înstrăinat chiriașilor în baza Legii nr.112/1995, deși reclamanții formulaseră anterior cerere de restituire pe Legea nr.112/1995 (fila 85 din dosarul instanței de fond), iar aceasta nu fusese soluționată.
În cauze ca cele enunțate anterior Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a cărei jurisprudență era obligatorie pentru instanța internă, a stabilit constat că reținerea caracterului ilegal al naționalizării, chiar dacă a fost reținută doar în considerente, iar nu în dispozitiv și chiar dacă s-a făcut ulterior înstrăinării imobilului de către stat, combinată cu lipsa oricărei despăgubiri reprezintă o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În cauza dedusă judecății, atât instanța de fond, cât și cea de apel au reținut în considerentele hotărârilor pronunțate nelegalitatea titlului statului asupra imobilului și valabilitatea neîntreruptă a dreptului de proprietate al reclamanților asupra acestuia, situație de fapt și de drept intrată în puterea lucrului judecat, de vreme ce nu a fost contestată prin motivele de recurs.
În aceste condiții, având în vedere și faptul că despăgubirile propuse de stat nu s-a dovedit că ar fi fost plătite reclamanților până la data soluționării prezentei cauze, în mod corect instanțele anterioare au reținut că a avut loc în cauză o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar aceștia sunt îndreptățiți, conform jurisprudenței CEDO, la restituirea imobilului.
După aderarea României la Uniunea Europeană, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este obligatorie pentru instanțele naționale, iar conform articolului 20 din Constituție, atunci când există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.
Dispozițiile din Legea nr.1/2009, invocate de recurenții - pârâți, contravin în mod evident articolului 1 din Protocolul nr.1 și jurisprudenței CEDO, situație în care, nu se poate reține nelegalitatea deciziei instanței de apel pentru faptul de a nu fi respectat aceste norme de drept intern.
Susținerea recurenților, în sensul că dreptul lor de proprietate asupra imobilului s-ar fi consolidat prin neatacarea în instanță de către reclamanți a actului lor de vânzare - cumpărare, în termenul prevăzut de articolul 45 din Legea nr.10/2001, care ar fi creat acestora și legitimă că vor rămâne cu imobilul, nu poate fi reținută de instanța de recurs, atâta vreme cât prin hotărârile pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a reafirmat constant că vânzarea de către stat a bunului altuia către terți de bună - credință, reprezintă o privare de bun, chiar dacă ea a fost anterioară confirmării definitive în justiție a dreptului de proprietate.
Acest principiu se aplică cu atât mai mult în cauza de față, în care nu se poate reține buna - credință a recurenților - pârâți la momentul încheierii actului, în condițiile în care, la data înstrăinării nu fusese încă soluționată cererea de restituire formulată anterior de reclamanți, în baza Legii nr.112/1995.
Cu privire la cererea de chemare în garanție a Primăriei Municipiului B, formulată de recurenții - pârâți, instanța va reține că aceasta a fost în mod corect soluționată de instanța de apel, cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor de drept comun care reglementează răspunderea vânzătorului pentru evicțiune și a dispozițiilor speciale cuprinse în Legea nr.10/2001.
Primăria Municipiului B, în calitate de vânzător al imobilului de care recurenții - pârâți au fost evinși prin admiterea acțiunii de revendicare, este datoare să suporte în totalitate prejudiciul suferit de aceștia prin evicțiune, indiferent că a fost sau nu de bună - credință la încheierea actului, conform dispozițiilor articolului 1337 și următoarele Cod Civil.
Prin hotărârea pronunțată de instanța de fond s-a considerat că în cadrul acestei răspunderi Primăria Municipiului B trebuie să plătească pârâților cumpărători doar sporul de valoare al imobilului, explicat ca fiind diferența între valoarea de circulație a imobilului și prețul reactualizat pe care aceștia l-au plătit pentru imobil.
Cu privire la prețul reactualizat, instanța de fond a reținut că acesta nu se datorează de Primăria Municipiului B, conform dispozițiilor speciale cuprinse în Legea nr.10/2001.
Făcând o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor care reglementează răspunderea pentru evicțiune, tribunalul, admițând apelul declarat de recurenții - pârâți a schimbat în parte sentința instanței de fond, obligând Primăria Municipiului B și la plata prețului reactualizat, reținând că aceasta răspunde pentru întreg prejudiciul produs pârâților cumpărători prin evicțiune și nu doar pentru sporul de valoare.
S-a ajuns astfel ca pârâta Primăria Municipiului B, să suporte în cadrul obligației generale de evicțiune, plata către recurenții - pârâți a despăgubirilor reprezentând valoarea de circulație a imobilului.
Despăgubirile acordate recurenților-pârâți de instanțele anterioare, acoperă integral prejudiciul suferit de către aceștia prin evicțiune, inclusiv sporul de valoare și cheltuielile necesare și utile, care sunt în mod evident incluse în valoarea de circulație a imobilului, stabilită la instanța de fond, pe baza unui raport de expertiză de specialitate.
În consecință, critica formulată în subsidiar în recurs, prin care se solicită modificarea deciziei instanței de apel, în sensul obligării Primăriei Municipiului la plata valorii de circulație a imobilului, a cheltuielilor necesare și utile și a cheltuielilor de judecată, urmează a fi respinsă ca nefondată.
Valoarea de circulație a imobilului și cheltuielile de judecată au fost acordate recurenților - pârâți prin sentința instanței de fond, astfel cum a fost schimbată în apel, iar contravaloarea cheltuielilor necesare și utile este inclusă în valoarea de circulație a imobilului, care reprezintă prețul de vânzare a imobilului pe piața liberă, în starea în care acesta se află în prezent, deci inclusiv cu îmbunătățirile aduse de recurenții - pârâți.
Nefondată este și critica formulată de recurentul Ministerul Finanțelor Publice, întemeiată în drept pe dispozițiile articolului 304 pct.9 Cod Procedură Civilă și motivată, în special, pe lipsa calității procesuale pasive a acestui minister, pe capătul de cerere privind restituirea prețului reactualizat, iar în subsidiar, pe încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor din Legea nr.112/1995, potrivit cărora unitățile specializate, care evaluează și vând apartamentele ce fac obiectul acestei legi, rețin un comision de 1% din preț.
În susținerea excepției lipsei calității sale procesuale pasive în cadrul cererii având ca obiect restituirea prețului reactualizat, recurentul Ministerul Finanțelor Publice a susținut că articolul 50 din Legea nr.10/2001 prevede posibilitatea obligării acestui minister la restituirea prețului doar în cazul contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în baza Legii nr.112/1995 și desființate prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Atâta timp cât actul de vânzare - cumpărare încheiat în favoarea recurenților - pârâți, conform Legii nr.112/1995, nu a fost desființat de instanța de judecată, prin hotărâre irevocabilă, s-a apreciat de recurentul chemat în garanție că nu erau incidente în cauză dispozițiile legale menționate anterior și nu putea fi obligat la plata prețului reactualizat.
Obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata către Primăria Municipiului Bap rețului reactualizat, pe care aceasta din urmă a fost obligată la rândul său să-l restituie pârâților, nu s-a dispus însă, de tribunal, în baza dispozițiilor articolului 50 din Legea nr.10/2001, ci ca o consecință firească a dispozițiilor articolului 13 din Legea nr.112/1995 și a admiterii cererii de chemare în garanție formulată de Primăria Municipiului B împotriva Ministerul Finanțelor Publice.
Soluționând apelul declarat de pârâții și reținând temeinicia acestuia, instanța de apel a schimbat în parte sentința instanței de fond și a obligat chemata în garanție Primăria Municipiului B să restituie acestora prețul reactualizat al imobilului de care au fost evinși prin admiterea acțiunii în revendicare formulată de reclamanți.
În condițiile în care, suma obținută de Primăria Municipiului B prin vânzarea imobilului către pârâții s-a vărsat în fondul extrabugetar constituit la dispoziția Ministerul Finanțelor Publice pentru asigurarea punerii în aplicare a dispozițiilor acestei legi, în conformitate cu dispozițiile articolului 13 din lege, iar Primăria Municipiului B formulase cerere de chemare în garanție a Ministerul Finanțelor Publice, în mod corect tribunalul a apreciat că se impune obligarea acestuia la plata prețului reactualizat.
În ceea ce privește comisionul de 1% din preț, reținut conform legii de unitatea vânzătoare (în speță SC SA), Curtea constată că aceasta nu putea fi obligată la restituirea sumei reținută cu acest titlu, cât timp, nici una dintre părți nu a formulat o astfel de cerere, recurentul chemat în garanție având posibilitatea ca, ulterior, prin acțiune separată să solicite restituirea sumei de la unitatea vânzătoare.
În consecință, apreciind că decizia instanței de fond este legală, Curtea va dispune în baza articolului 312 Cod Procedură Civilă, respingerea recursurilor ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile formulate de recurenții - pârâți și și de către recurentul - chemat în garanție MINISTERULUI FINANȚELOR PUBLICE, împotriva deciziei civile nr.1358 A/22.10.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații - reclamanți (fostă ), și și intimata - chemată în garanție PRIMĂRIA MUNICIPIULUI
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 26.10.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
Red.
./
2 ex./29.10.2009
TB-5 -;
Jud.5 -
Președinte:Daniela Adriana BînăJudecători:Daniela Adriana Bînă, Ioana Buzea, Doinița
