Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 14/2009. Curtea de Apel Oradea

ROMANIA

CURTEA DE APEL ORADEA

SECȚIA CIVILĂ MIXTĂ

DOSAR NR-

COMPLETUL - I/a/

DECIZIA CIVILĂ NR. 14/2009 -

Ședința publică din 3 februarie 2009

PREȘEDINTE: Roman Florica R - - judecător

- - - - JUDECĂTOR 2: Pantea Viorel

- - - - grefier

Pe rol fiind pronunțarea asupra apelurilor civile declarate de reclamantul domiciliat în S M,- și de pârâții STATUL ROMÂN, prin MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, cu sediul în B,-, sector 5, reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE S M, cu sediul în S M, Romană, nr. 3 - 5 și MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL SATU MARE, împotriva sentinței civile nr. 1174 din 7 iulie 2008 pronunțată de Tribunalul Satu Mare în dosar nr-, precum și a încheierilor de ședință din 18 aprilie 2008, 21 aprilie 2008, 9 mai 2008, 21 mai 2008, 6 iunie 2008, 13 iunie 2008, toate pronunțate în același dosar, având ca obiect: pretenții.

Se constată că dezbaterea în fond a cauzei a avut loc la data de 20 ianuarie 2009, când părțile prezente au pus concluziile consemnate în încheierea de ședință din acea zi, ce face parte integrantă din prezenta, dată la care s-a amânat pronunțarea hotărârii la 27 ianuarie 2009, respectiv 3 februarie 2009.

CURTEA DE APEL

deliberând,

Constată că, prin sentința civilă nr. 1174 din 7 iulie 2008 pronunțată de Tribunalul Satu Mare în dosar nr-, s-a respins incidența în cauză a dispozițiilor art. 96 alin. 5 din Legea nr. 303/2004, susținută ca apărare de fond de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare; s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul ( ), împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului S M și în consecință a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 200.000 lei Ron (2.000.000.000 lei ROL) daune morale și 800.000 lei Ron (8.000.000.000 lei ROL) daune materiale, ca reparație pentru prejudiciul suferit, precum și suma de 16.000 lei cheltuieli de judecată; s-au respins restul pretențiilor solicitate de reclamant, ca nefondate.

Pentru a pronunța astfel, instanța de fond a reținut următoarele:

În primul rând, tribunalul, analizând apărarea de fond invocată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare, respectiv incidența în cauză a dispozițiilor art. 96 alin. 5 din Legea nr. 303/2004, în conformitate cu care: " nu este îndreptățită la repararea pagubei persoana care în cursul procesului a contribuit în orice mod la săvârșirea erorii judiciare de către judecător sau procuror" apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile impuse de textul de lege precitat, câtă vreme independent de atitudinea reclamantului (învinuit-inculpat în faza de urmărire penală) existența faptei penale, respectiv săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală depindea în M măsură de interpretarea dispozițiilor legale (art. VII din Acordul, ratificat prin Decretul nr. 183/1980) și întemeiat pe acestea instanța de judecată a dispus achitarea inculpatului de sub acuzația săvârșirii infracțiunii prevăzută și pedepsită de art. 12 din Legea nr. 87/1994, luând în considerare concluziile cuprinse în raportul de expertiză întocmit de expert (filele 132-139 dosar nr. 818/2003).

În considerentele sentinței penale nr. 1106/2003 cât și în sentința penală nr. 859/2004 pronunțată în rejudecare de Judecătoria Satu Mare, se concluzionează că "-articolele de reclamă, marketing și management nu erau în măsură să mărească prețul produsului importat, nu erau supuse taxării separate".

În consecință, conduita avută de reclamant în perioada urmăririi penale de a lua legătura cu martorii audiați în această fază, cum ar fi de exemplu cu martorul (fila 54 - 56 vol. I - dosar nr. 465/P/1995) și de a discuta asupra ceea ce urma să declare în fața organelor de anchetă, nu este suficientă pentru a da eficiență dispozițiilor art. 96 alin. 5 din Legea nr. 303/2004 și de a respinge pretențiile formulate întemeiat pe efectul normei de drept precitate.

Independent de depozițiile martorilor audiați în faza de urmărire penală, rechizitoriul a fost emis în sarcina reclamantului (inculpat) ținând seama de modul în care s-a realizat facturarea contravalorii produsului (), respectiv divizarea prețului berii făcut în scopul diminuării valorii în vamă și implicit a obligațiilor fiscale către Stat, ceea ce în opinia Parchetului a conturat existența faptei penale, respectiv a infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută și pedepsită de art. 12 din Legea nr. 87/1994.

În consecință, nu poate fi reținută contribuția reclamantului la zădărnicirea anchetei penale sau a cercetării judecătorești, cea din urmă având drept rezultat pronunțarea unei hotărâri de achitare pentru fapta penală imputată.

Întemeiat pe aceste considerente, tribunalul a respins incidența în cauză a dispozițiilor art. 96 alin. 5 din Legea nr. 303/2004.

Pe fond, tribunalul analizând acțiunea ce formează obiectul cauzei, în raport de dispozițiile legale în materie și a probelor administrate, a apreciat ca întemeiat demersul juridic exercitat de reclamant, întemeiat pe următoarele considerente:

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare din 18.12.2001, reclamantul în calitate de inculpat a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută și pedepsită de art. 12 din Legea nr. 87/1994.

Prin același rechizitoriu și față de aceeași persoană, Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Marea dispus scoaterea de sub urmărirea penală pentru infracțiunile prevăzute și pedepsite de art. 194 pct. 5 din Legea nr. 31/1990 și pentru infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 12 din Legea nr. 87/1994, iar în baza art. 243 și art. 10 lit. g Cod procedură penală, a dispus încetarea urmăririi penale efectuate pentru infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 291 Cod penal, reținând intervenția prescripției răspunderii penale.

Inițial, față de reclamant (învinuit pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute și pedepsite de art. 12 din Legea nr. 87/1994, folosirea bunurilor societății cu rea credință în scop contrar intereselor acesteia, prevăzute de art. 194 pct. 5 din Legea nr. 31/1990, fals în evidențe contabile prevăzută și pedepsită de art. 40 din Legea nr. 82/1990 raportat la art. 289 alin. 1 Cod penal) s-a luat măsura reținerii pentru 24 ore prin Ordonanța emisă de S M la 30.11.1995 în dosar nr. P/-/, înlocuită cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea emisă de procuror prin Ordonanța din 1.12.1995 de - Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare în dosar nr. 465/P/1995.

Ulterior, la 12.02.1996 același organ de cercetare penală S M, dispune din nou reținerea reclamantului prin ordonanță, după care Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare la 13.02.1996 dispune arestarea preventivă pe timp de 5 zile cu începere din 13.02.1996 până la 17.02.1996, conform mandatului de arestare preventivă nr. 62/P/1996, iar la 17.02.1996 după punerea în mișcare a acțiunii penale prin ordonanța din aceiași dată emite pentru 25 de zile mandat de arestare preventivă până la data de 12.03.1996.

Luarea măsurii de arestare preventivă se întemeiază conform datelor cuprinse în ordonanță și mandat pe împrejurarea că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea de evaziune fiscală este mai M de 2 ani și lăsarea sa în libertate ar prezenta pericol public, conform art. 148 lit. h Cod procedură penală.

Prin încheierea nr. 543/13.03.1996, Judecătoria Satu Mare la sesizarea Parchetului a prelungit durata arestării preventive cu 30 de zile începând cu data de 13.03.1996 până la 11.04.1996 inclusiv, iar cu încheierea nr. 826/11.04.1006 din nou se admite sesizarea Parchetului și Instanța prelungește cu încă 30 de zile durata arestării preventive începând cu data de 12.04.1996 până la data de 11.05.1996.

Prin încheierea nr. 1060/10.05.1996 pronunțată în dosar nr. 4912/1996, Judecătoria Satu Mare respinge sesizarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare pentru prelungirea duratei arestării preventive a inculpatului, precizând că motivele invocate de Parchet în ultima sesizare (cea din 11.04.1996) au fost solicitate și anterior, iar persoana inculpatului oferă suficiente garanții că nu se va sustrage urmăririi penale în cazul în care va fi cercetat în stare de libertate.

Încheierea pronunțată în cauză a fost menținută prin decizia penală nr. 74/1996 a Tribunalului Satu Mare, sens în care a dispus respingerea recursului ca nefondat, declarat în cauză de Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare.

Așa cum s-a arătat anterior, rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare în privința reclamantului s-a emis la 18.12.2001 pentru faptele arătate, iar instanța de judecată pronunță prima hotărâre în cauză la data de 30.05.2003 (sentința penală nr. 1106/2003) în dosar nr. 818/2003, prin care în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. a Cod procedură penală, dispune achitarea inculpatului de sub acuzația săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută și pedepsită de art. 12 din Legea nr. 87/1994 și cum la data de 11.02.2002 instanța a încuviințat în baza art. 13 alin. 1 Cod penal continuarea judecării procesului și pentru infracțiunea de uz de fals reținută la pct. 2 din rechizitoriu, dar pentru care a intervenit prescripția răspunderii penale, la finalizarea cercetării judecătorești prin aceeași hotărâre, instanța în baza acelorași texte de lege, dispune achitarea inculpatului și de sub acuzația săvârșirii acestei din urmă infracțiuni.

Se constată că inculpatul a executat în stare de arest perioada din 12.02.1996 până la 11.05.1006.

Ca urmare a apelurilor exercitate în cauză împotriva acestor hotărâri, tribunalul prin decizia penală nr. 378/2 octombrie 2003 desființează sentința și trimite cauze spre rejudecare la aceiași instanță.

În rejudecare, dosarul fiind înregistrat sub nr. 6848/R/2003 din nou instanța admite cererea formulată în baza art. 13 alin. 2 Cod procedură penală și dispune continuarea procesului penal, pronunțând pe fond soluții de achitare pentru ambele infracțiuni, conform sentinței penale nr. 859/6.05.2004 menținută în apel prin decizia penală nr. 329/11.11.2004 a Tribunalului Satu Mare și modificată în parte prin decizia penală nr. 138/17.02.2005 a Curții de Apel Oradea.

Ulterior, în urma exercitării contestației în anulare, această din urmă hotărâre a fost desființată și rejudecând recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare împotriva deciziei penale nr. 329/11.11.2004 pronunțată de Tribunalul Satu Mare și a sentinței penale nr. 859/6.05.2004 a Judecătoriei Satu Mare, Curtea de Apel Oradeaa admis calea de atac exercitată de Parchet și a înlăturat din încheierea de ședință din 18.03.2004 a Judecătoriei Satu Mare dispoziția de continuare a cercetărilor față de inculpat pentru săvârșirea infracțiunii de uz de fals prevăzută și pedepsită de art. 289 Cod procedură penală și art. 40 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 Cod penal, precum și dispoziția de achitare a inculpatului luată în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. a Cod procedură penală de sub învinuirea comiteri infracțiunii de uz de fals prevăzută și pedepsită de art. 291 Cod penal luată prin sentința penală nr. 859/2004 a aceleiași instanțe, conform deciziei penale nr. 645/20 octombrie 2005.

După rămânerea definitivă a acestei sentințe penale, reclamantul a promovat prezenta acțiune înregistrată în dosar nr. 1174/15.03.2006 al Tribunalului Satu Mare, având ca obiect pretenții izvorâte din încălcarea unor drepturi recunoscute de Convenție și Constituția României, pe parcursul celor 10 ani cât a durat procesul penal, începând cu 30 noiembrie 1995 până la 20 octombrie 2005.

Natura juridică a acestor pretenții sunt fundamentate în principal pe dispozițiile art. 5 și 6 din Convenție, respectiv pe violarea dreptului la libertate și siguranță a persoanei, cât și a celui de a obține finalizarea procedurii într-un termen optim și rezonabil și a efectelor produse în plan moral și material.

În urma ratificării Convenției prin Legea nr. 30/1994, drepturile conferite și garantate de aceasta obligă autoritățile, ca în raport de conținutul concret al garanției, să pună la dispoziția oricărei persoane un mijloc de corectare a unei situații contrare Convenției, ca obligație pozitivă ce revine Statului în raport cu cetățeanul, respectiv dreptul la un remediu intern în sensul prevăzut de art. 13 din Convenție și care reprezintă posibilitatea oricărei persoane care se pretinde victimă de a sesiza o autoritate de stat cu o acțiune prin care să solicite constatarea acestei violări, încetarea sa și repararea prejudiciului produs.

Convenției în dreptul intern național român, conform art. 11 din Constituție, are drept efect aplicarea directă a Convenției de către instanțele naționale, atât în privința apărării drepturilor fundamentale ale cetățenilor prin garanțiile conferite de Convenție cât și prin repararea unor prejudicii pentru violările produse, sub formă de despăgubiri, instanțele naționale fiind astfel competente a se pronunța în cauză, ținând seama de jurisprudența Curții recunoscută fără rezerve și obligatorie, conform art. 3 din Legea nr. 30/1994. Deciziile Curții Europene de Justiție se bucură de autoritatea de lucru interpretat, fiind opozabile tuturor statelor care au recunoscut Convenția.

Totuși, atunci când reglementările interne conțin prevederi mai favorabile comparativ cu cele internaționale, prin Legea nr. 429/2003 de revizuire a Constituției s-a stabilit principiul subsidiarității normei internaționale în materia drepturilor omului față de normele din sistemul juridic național, formulat în mod expres prin art. 20 din Constituție, în acest sens fiind și dispozițiile art. 60 din Convenție.

La data la care reclamantul a fost privat de libertate, începând cu 30 noiembrie 1995, era în vigoare Constituția din 1991 care în materia drepturilor omului a instituit o prioritate absolută a reglementărilor internaționale în materie față de dreptul intern iar România ratificase deja Convenția prin Legea nr. 30/18 mai 1994.

Atât norma europeană prin art.5 cât și cea constituțională încă din 1991 apără și garantează libertatea individuală și siguranța persoanei, declarate inviolabile art. 23 din Constituție.

Dreptul la libertate fizică al persoanei nu este unul absolut, fiind susceptibil de limitări serioase, dar pentru ca privarea de libertate a unei persoane să fie considerată licită trebuie să îndeplinească cumulativ două condiții - conformitatea măsurii cu dreptul intern și obligativitatea ca măsura internă să se înscrie într-unul dintre cazurile prevăzute în convenție, măsuri instituite în scopul evitării deținerii arbitrare a unei persoane.

Fundamentul juridic al unei astfel de măsuri îl reprezintă suspiciunea că persoana în cauză ar fi comis o infracțiune, iar statul prin autoritățile sale trebuie să probeze faptul că actele materiale care i se reproșează persoanei reținute întrunesc conținutul constitutiv al unei infracțiuni determinate - cauza Lukanov c/a Bulgariei 1997.

În speță, autoritățile statului la data luării măsurii arestării preventive a reclamantului aveau obligația să verifice dacă acțiunea privind divizarea prețului la produsul de import realizată de reclamant reprezintă latura obiectivă a infracțiunii de evaziune fiscală prin diminuarea prețului în mod intenționat și în scop de a obține taxe vamale mult mai mici, cu prejudicii în acest sens, evident pentru Stat, rezultate din nerespectarea tarifului vamal de import și export de mărfuri.

Așa cum rezultă dinart. 5 1 lit. c din Convențiepentru a se dispune arestarea preventivă a unei persoane este necesar să existe motive verosimile de a crede că aceasta a comis o infracțiune, iar autoritățile să producă probele care să susțină acuzația penală îndreptată împotriva celui arestat (cauza Murray c/a Marea Britanie - 1996), ori în speță suspiciunea întemeiată obiectiv emisă de autoritățile statului privind săvârșirea unei fapte penale de către reclamant, a depins de interpretarea dată a prevederilor art. VII din Acordul (OG nr. 26/1993 privind tariful vamal de import al României).

Direcția Generală a Vămilor la solicitarea Inspectoratului Județean de Poliție S M, în privința acestei interpretări, a transmis cu adresa nr. 119/15.02.1996 că valoarea în vamă ca bază de calcul a taxelor vamale și a celorlalte drepturi datorate bugetului este valoare tranzacțională sau prețul efectiv plătit sau de plătit al mărfurilor pe care cumpărătorul trebuie să-l achite furnizorului pentru mărfurile importate, la care se adaugă, în măsura în care au fost efectuate dar nu au fost incluse în preț elementele prevăzute de art. VIII din Acordul (cheltuieli de transport pe parcurs extern, cheltuieli de încărcare/descărcare, manipulare pe parcurs extern, cheltuieli de asigurare pe parcurs extern). Prin aceste elemente precizează Direcția Generală a Vămilor B, nu intră cheltuielile de reclamă sau marketing, în același sens opinând și Direcția Generală a Impozitelor din cadrul Ministerului Finanțelor conform adresei -/30.05.1996 (fila 263-266 vol. I dosar nr. 465/P/1995 și fila 230 vol. II din același dosar).

În faza cercetării judecătorești, instanța a luat în considerare aceeași interpretare confirmată și de poziția expertului, condiții în care probele prezentate de acuzare nu au fost de natură să conducă la condamnarea reclamantului și mai mult instanța a constatat că fapta nu există, adică nu s-a produs nici o tulburare a ordinii juridice sociale și nu a fost necesară intervenția statului prin declanșarea acțiunii penale.

În aceste condiții, la data arestării se poate conchide că a fost violat dreptul la libertate și siguranță a persoanei garantat de Constituție și Convenție, iar limitarea permisă nu satisface cerința impusă de art.5 1 lit. c pentru a putea fi reținut caracterul ilicit al privării de libertate, fiind încălcată și prezumția de nevinovăție.

Cât privește garanția oferită de3 al art. 5 din Convenție, acesta consacră două garanții speciale pentru persoanele lipsite de libertate în baza art.5 1 lit. c și anume: dreptul de a fi adus de îndată în fața unui judecător pe de o parte și dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil pe de altă parte și implicit obligații pentru autorități de îndeplinire a acestor obligații.

Referitor laprima garanție, pornind de la autoritatea de lucru interpretat sub acest aspect, prin decizia pronunțată de C în cauza Vasilescu c/a României - 1998 sau Pantea c/a României - 2003 (ce pot fi considerate hotărâri pilot care au condus la modificarea substanțială a Codului d e procedură penală prin Legea nr. 281/2003 și inclusiv a revizuirii Constituției prin Legea nr. 429/2003 sub aspectul luării măsurii arestării preventive de către judecător), s-a statuat că procurorul nu oferă garanțiile de independență și imparțialitate pe care le presupune noțiunea de magistrat ( 236-238 cauza Pantea), fiind subordonați mai întâi Procurorului General apoi Ministrului Justiției, astfel că nu îndeplinesc condiția de independență în raport cu executivul, dar nici față de părți (cauza Huber c/a Elveția).

Împotriva reclamantului, măsura arestării preventive a fost emisă de procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare, conform ordonanțelor din 13.02.1996, 17.02.1996 și respectiv a mandatelor de arestare preventivă, așa cum prevedeau dispozițiile codului d e procedură penală, în vigoare la vremea respectivă.

Legat de cea de adoua garanție, art. 5 3 din Convenție impune intervenția de îndată a controlului judecătoresc asupra legalității măsurii arestării preventive, promptitudinea unei asemenea proceduri fiind apreciată in concreto, în raport de circumstanțele cauzei, fără ca în interpretarea și aplicarea noțiunii de promptitudine să poată fi aplicat principiul flexibilității decât într-o foarte mică măsură, întrucât un control judecătoresc rapid constituie pentru persoana în cauză o garanție împotriva unor rele tratamente ( 240 - cauza Pantea precum și cauza Aksoy c/a Turciei - 1996).

În hotărârea Brogan susmenționată, Curtea a statuat că o perioadă de 4 luni și 6 ore de la data la care mandatul de arestare a fost pus în executare până la data la care legalitatea măsurii a fost supusă controlului judecătoresc, depășește limitele temporare stricte fixate de art. 5 3 din Convenție, chiar dacă arestarea era necesară în scopul protejării colectivității în ansamblul său împotriva terorismului ( 242 cauza Pantea).

Potrivit dispozițiilor legale în materia procedurii penale de la data la care a avut loc arestarea reclamantului, măsura reținerii putea fi luată de organul de cercetare penală iar arestarea preventivă precum și obligarea de a nu părăsi localitatea, puteau fi luate numai de procuror sau de instanța de instanță conform art. 136 Cod procedură penală.

Împotriva ordonanței de arestare preventivă emisă de procuror, era prevăzută cale de atac sub forma plângerii la instanța căreia i-ar fi revenit competența să judece cauza pe fond - art. 1401Cod procedură penală, astfel cum a fost introdus prin Legea nr. 32/1990 cu completările ulterioare și în tot cursul procesului penal dispozițiile art. 1601Cod procedură penală permiteau inculpatului arestat preventiv să ceară punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune, competența de rezolvare a cererii revenind, în cursul urmăririi penale procurorului, conform art. 1606alin. 5 Cod procedură penală, iar împotriva ordonanței de respingere la fel se putea face plângere la instanța căreia i-ar fi revenit competența să judece cauza în fond, inclusiv încheierea instanței era supusă recursului conform art. 1609Cod procedură penală.

Din datele cuprinse în dosarul de urmărire penală, rezultă că reclamantul în calitate de învinuit-inculpat arestat la data de 17.02.1996, a fost prezentat judecătorului pentru soluționarea plângerii formulată împotriva ordonanței de respingere a cererii de punere în libertate sub control judiciar din data de 19.02.1996 din dosar nr. 62/P/1996 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare.

Judecătoria Satu Mare cu încheierea nr. 400 din 22.02.1996, a admis cererea de punere în libertate provizorie sub control judiciar, soluție care ulterior a fost modificată de instanța de control judiciar, câtă vreme după această dată parchetul a cerut prelungirea duratei arestării preventive, ultima sesizare a parchetului fiind însă respinsă de instanța de judecată cu încheierea nr. 1060/10.05.1996 menținută de Tribunalul Satu Mare prin decizia penală nr. 74/1996.

Esențial este însă pentru a se stabili dacă a avut loc o încălcare a garanției conferită de Convenție prin prisma 3 al art. 5, dacă legalitatea măsurii arestării preventive a fost supusă controlului judecătoresc, ori din datele prezentate rezultă inclusiv posibilitatea legală aflată la dispoziția persoanei arestate de a contesta ordonanța de arestare preventivă emisă de procuror și de a fi adus în fața judecătorului. prin care reclamantul a fost prezentat în fața judecătorului rezultă din data pronunțării încheierii nr. 400/22.02.1996, apreciată în raport cu data de 17.02.1996 ca fiind rezonabilă și de acceptat, cu atât mai mult cu cât existau dispoziții legale în dreptul intern care permiteau contestarea în instanță a ordonanței de arestare preventivă emisă de procuror.

Prin urmare, singura garanție încălcată din acest paragraf ( 3 al art. 5) apare ca fiind în legătură cu emiterea mandatului de arestare de către procuror, unde în raport de reperele stabilite de C prin deciziile ce se bucură de autoritate de lucru interpretat, tribunalul a constatat încălcarea acestei garanții, doar sub acest aspect.

Prin considerentele de mai sus, tribunalul a apreciat că aceleași argumente pot fi folosite și pentru ceea ce garantează 4 al art. 5 din Convenție sub formadreptului la recurs contra privării de libertate, încheierile și hotărârile judecătorești pronunțate în cauză aparțin instanțelor de judecată competente, despre care reclamantul a fost înștiințat și prezentat în fața judecătorului pentru susținerea cauzei în prezența avocatului, condiții în care tribunalul a apreciat că nu poate fi reținută vreo îngrădire a acestui drept.

Concluzionând, din perspectiva acestor garanții tribunalul a reținut că în cursul procesului penal (urmărire penală) reclamantul a fost victima unei arestări nelegale, limitarea dreptului la libertate și siguranță nu a avut un caracter licit prin faptul că motivele verosimile prezentate de autoritățile statului nu au condus la pronunțarea unei hotărâri de condamnare, iar instanța a constatat definitiv că fapta nu există.

Cât privește pretinsa încălcare aarticolului 6 alin. 1 din Convenție, judecarea cauzei în timp rezonabil sau mai nou denumittermen optim și previzibil,ridicat la de drept fundamental prin cuprinderea sa în Constituție, art. 21 alin. 3, tribunalul a apreciat că perioada celor 10 ani de zile, descrisă pe larg mai sus, nu respectă exigențele de celeritate, fiind înregistrate și perioade de inactivitate a autorităților, de nerespectare a unor dispoziții legale de citare, ceea ce a condus la dilatarea procedurii prin rejudecare, iar complexitatea cauzei poate fi considerată de tip mediu, motive pentru care tribunalul a luat în considerare și această încălcare.

intern pentru a obține repararea pagubei, sub aspectele sesizate mai sus, a fost creat prin legiferarea expresă în acest sens a condițiilor în care intervine răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, conform principiului înscris în Legea fundamentată prin art. 52 alin. 3, fiind însă vorba de o eroare comisă într-un proces penal, repararea pagubei materiale sau a daunelor morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal, se realizează în condițiile art. 504 alin. 1 și 2 Cod procedură penală, raportat la art. 998, art. 999 Cod civil, corelate cu art. 5 și 6 din Convenție.

Reținând că reclamantul nu a fost condamnat definitiv și în urma rejudecării cauzei să se fi pronunțat o hotărâre definitivă de achitare, remediul intern în repararea prejudiciului suferit se întemeiază pe dispozițiile art. 504 alin. 2 Cod procedură penală, în conformitate cu care "are dreptul la repararea pagubei și persona care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal",din acest punct de vedere fiind justificată obiecțiunea Statului Român privind stabilirea temeiului de drept care asigură repararea prejudiciului suferit de către reclamant.

Răspunderea patrimonială a Statului pentru erorile judiciare se fundamentează pe principiile răspunderii civile delictuale, sens în care se abordează din perspectiva celor patru condiții clasice în materie: existența prejudiciului, fapta ilicită, vinovăția și legătura de cauzalitate.

În cazul în care eroarea judiciară a produs un prejudiciu, persoana vătămată poate cere repararea acestuia, fie că este vorba de prejudiciu moral sau material. Prejudiciul reprezintă rezultatul încălcării unui drept și în speță acesta reprezintă dreptul la libertatea și inviolabilitatea persoanei, care odată produs dă dreptul la reparație, pentru a se acoperi pierderea suferită.

În condițiile răspunderii civile delictuale, pentru a se putea obține repararea prejudiciului, se cere ca acesta să fie cert și să nu fi fost reparat încă. Caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur atât în privința existenței cât și în privința de evaluare.

Pentru repararea pagubelor materiale și a daunelor morale legiuitorul prin art. 505 Cod procedură penală a prevăzut criteriile pentru stabilirea întinderii reparației în funcție de durata privării de libertate, de consecințele produse asupra persoanei, iar ca modalitate reparația constă și în plata unei sume de bani, ținând seama de condițiile celui îndreptățit la repararea pagubei și de natura daunei produse.

Dacă fapta ilicită se identifică cu însăși eroarea judiciară comisă, raportul de cauzalitate evident că trebuie să existe între aceasta din urmă și prejudiciul produs.

Prin cuantificarea pretențiilor, reclamantul a considerat că suma de 24.402.568 lei RON, respectiv 244.025.680.000 lei ROL, răspunde cerinței de a obține repararea prejudiciului material suferit alături de cel moral pretins la suma de 3.000.000 lei RON (30.000.000.000 lei ROL).

Raționamentul folosit de reclamant pentru justificarea pretențiilor materiale în suma totală de mai sus, a fost găsit de tribunal ca nefondat întrucât:

Proiecția de dezvoltare a societății comerciale ROMÂNO- - SMc uprinsă în expertiza contabilă întocmită de o comisie de experți și descrisă anterior la capitolul probațiune, observăm că folosește o metodă lineară, aplicând creșterea de 60 % prognozată până în anul 2006, fără a demonstra ipoteze plauzibile, certe de menținere a valabilității creșterii economice în acest procent pe parcursul a 10 ani, în raport cu ceilalți factori macroeconomici determinanți, în perioada în care la nivel național, creșterea economiei era de aproximativ 4 - 5 %, pentru perioada de până în anul 2000, iar pe piață au pătruns deja marile brenduri de naționale și internaționale.

Dezvoltarea spectaculoasă a societății din punct de vedere economic și managerial susținută de experți apare totuși ca fiind infirmată de starea de faliment declanșată încă din anul 1998, când lipsa disponibilităților bănești din cont a condus la inițierea acestei proceduri de insolvență din partea creditorilor, finalizată prin încheierea pronunțată de Tribunalul Satu Mare în dosar nr. 2180/1998 la 20.04.2000.

poziției de administrator al societății ca urmare a hotărârii Adunării Generale a Asociaților de la societate din 28.11.1995, nu poate fi pusă exclusiv pe seama declanșării acțiunii penale împotriva reclamantului, deși martorul audiat în această procedură (fila 170) a atribuit o legătură exclusiv de cauzalitate între cele două evenimente ca de altfel și reclamantul. Acesta a fost reținut pentru prima dată 24 ore la 30.11.1995 în baza unei ordonanțe emise de organul de cercetare penală, eveniment situat după data eliberării din funcția de director, fiind foarte apropiate în timp cele două evenimente, nu este exclusă legătura dintre ele.

Conform prevederilor art. 9 din contractul de societate, Adunarea Generală a Asociaților avea dreptul să aleagă cu o majoritate de 75 % din voturi pe o perioadă de 2 ani directorul care va administra societatea, prelungirea mandatului fiind hotărâtă de același organ de conducere și cu aceiași majoritate (fila 146 vol. I), ori în acord cu prevederile statutare la data precitată asociații au aprobat eliberarea din funcția de director al societății a reclamantului al cărui mandat a expirat la data de 1 octombrie 1995 și a numit în funcția de director pe noul administrator. Motivele pentru care Adunarea Generală a Asociaților nu a înțeles să prelungească mandatul de director în persoana reclamantului, nu pot fi puse exclusiv pe seama declanșării acțiunii penale, dar nici excluse în totalitate, ceea ce evident că este în beneficiul acestuia la stabilirea cuantumului prejudiciului.

Exercitarea unui alt tip de management de către noul administrator, dar care din poziția de 24 % din capitalul social deținut, reclamantul nu avea posibilitatea statutară de a schimba forma de organizare, atribut aflat în competența asociatului majoritar Societatea Comercială - Ungaria, a fost imputat de reclamant și considerat cauza principală a declinului economic al societății, așa cum rezultă în mod constant din apărările susținute în procedura de faliment, până la data renunțării la cererea de atragere a răspunderii administratorului.

Prin urmare, pierdereabunuluide care se plânge reclamantul, ca rezultat al declanșării acțiunii penale împotriva sa, nu poate fi privit ca fiind rezultatul exclusiv al acestui eveniment, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu nu este unul direct, ci conex, conjugat cu alte împrejurări.

Situația economică a societății la data arestării reclamantului și a declanșării procesului penal, nu poate fi prezumată că ar fi putut subzista la același nivel, motive pentru care Statul nu poate fi obligat la plata dividendelor cuantificate de comisia de experți, la suma arătată, astfel că în lipsa unei certitudini, a transformării eventualității în probabilitate, s-a apelat la judecata în echitate, și pentru repararea prejudiciului material.

În raționamentul făcut de instanță sub acest aspect, nu au fost luate în considerare, sub nici o formă pretinsa valoare a părților sociale, evaluată de experți, la suma arătată mai sus, întemeiat pe faptul că o astfel de obligație nu cade în sarcina Statului, nu rezultă dintr-un raport juridic obligațional de natură contractuală sau legală, privește raporturile dintre asociați; și în prezent reclamantul a rămas asociat, cel puțin așa rezultă din actele statutare, depuse la dosar.

prejudiciabil se limitează la durata arestării, a depășirii termenului rezonabil și a încălcării garanției prevăzută de paragraful 3 al art. 5 din Convenție.

Prin aceste argumente, nu este înlăturată calitatea de victimă a reclamantului, ci dimpotrivă s-a păstrat dreptul subiectiv în limitele legii, a rezonabilității și a echității, fiind înlăturată orice formă de exercitare abuzivă sau speculativă, aspecte care constituie o preocupare constantă și a Curții Europene care a oferit de multe ori satisfacții doar prin constatarea încălcării dreptului, fără compensare materială, iar atunci când acordă astfel de compensări valoarea este rezonabilă (în cauza Pantea s-au acordat 40.000 EUR, sau 10.000 EUR în cauza Bursuc, victime ale torturii).

Așadar, judecând în echitate, prejudiciul moral suferit de reclamant a fost apreciat la suma de 20.000 lei RON (2.000.000.000.lei ROL), ținând seama de consecințele negative suferite personal cât și de familie, în urma arestării, de intensitatea cu care a perceput și trăit evenimentele, măsura în care i-a fost afectată viața personală și profesională, relațiile sociale și nu în ultimul rând faptul deosebit de grav că a fost vătămată o valoare socială de prim, care este libertatea individuală, declarată de Constituție inviolabilă.

Statutul profesional al reclamantului de profesie economist, cu reale aptitudini manageriale (a se vedea noile societăți înființate cu actele de bilanț în anexă, reținute mai sus), a suferit modificări, prin lipsa de acordare a unui credit moral, a recunoașterii calităților în relațiile de afaceri care au fost reluate la câțiva ani după ce opinia publică nu a mai reacționat, presa nu a mai considerat subiectul de actualitate, fiind astfel știrbit prestigiul și reputația persoanei, valori care definesc personalitatea umană.

Vătămarea acestor drepturi nepatrimoniale acordă celui lezat dreptul la despăgubiri echitabile, compensatorii și proporțional cu dimensiunea suferințelor sale, criterii care au stat și la baza compensării prejudiciului material, stabilit de tribunal la suma de 80.000 lei Ron (8.000.000.000 lei Rol), folosind aceeași statuare în echitate, dar și ceea ce pare mai aproape de realitate, prezumat cu mai multă certitudine și dincolo de orice îndoială rezonabilă.

În considerarea celor arătate mai sus, prima instanță, în baza art. 5, art. 6 din Convenție, art. 52 alin. 3 din Constituție, art. 504 alin. 2, art. 505, art. 506 Cod procedură penală, art. 998 Cod civil, a admis în parte acțiunea reclamantului conform dispozitivului prezentei hotărâri, cu obligarea Statului la plata cheltuielilor de judecată suportate de reclamant, constând în onorarii experți, conform chitanțelor de la dosar (filele 248 vol. I și a încheierii din 9 noiembrie 2007, în sumă de 16.000 lei).

Împotriva acestei sentințe, în termen a declarat apel Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice S M, solicitând în principal modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii civile promovată de reclamant, iar în subsidiar, modificarea în parte în sensul reducerii cuantumului daunelor morale și materiale acordate, precum și reducerea proporțională a cheltuielilor de judecată.

În motivarea apelului se arată că în ceea ce privește acuzația de evaziune fiscală, nu este incident art. 504 alin. 1 Cod procedură penală, în sensul că deși reclamantul a fost achitat pe motiv că fapta nu există, nu este îndeplinită cea de-a doua condiție prevăzută de textul de lege mai sus evocat, și anume - reclamantul nu a fost niciodată condamnat definitiv pentru acuzația de evaziune fiscală și nici pentru cea de uz de fals.

Apreciază de asemenea că nu sunt întrunite nici cerințele alin. 2 și 3 ale art. 504 Cod procedură penală, întrucât nu s-a stabilit că măsura arestării preventive a fost nelegală.

În subsidiar, arată că se impune diminuarea cuantumului daunelor materiale și morale, cuantumul stabilit fiind vădit disproporționat în raport cu dovezile prezentate în cauză, instanța de fond neținând seama de prevederile art. 505 din Codul d e procedură penală.

Referitor la cheltuielile de judecată, se apreciază că în mod greșit au fost acordate în întregime, în condițiile în care acțiunea reclamantului a fost admisă doar în parte.

Apel a declarat și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare, solicitând în principal schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii, iar în subsidiar schimbarea în parte, cu consecința diminuării cuantumului daunelor morale și respingerea daunelor materiale.

În motivarea apelului se arată că în mod greșit instanța de fond a respins incidența în cauză a prevederilor art. 96 alin. 5 din Legea nr. 303/2004, apreciind că măsura reținerii și apoi a arestării preventive s-a făcut cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la acea dată, evidențiindu-se totodată contribuția reclamantului la săvârșirea "erorii judiciare".

În ceea ce privește daunele morale, se apreciază că deși instanța s-a raportat la jurisprudența, suma stabilită cu acest titlu depășește ca valoare sumele pe care Curtea le-a acordat în cazurile în care a constatat încălcări mai grave, chiar ale dispozițiilor Convenției.

În privința prejudiciului material, se apreciază că acesta nu a fost dovedit, instanța folosind la stabilirea și justificarea daunelor materiale aceleași criterii care au stat la baza acordării daunelor morale.

Apel a declarat și reclamantul, solicitând schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii în totalitate a acțiunii introductive de instanță, cu cheltuieli de judecată.

Criticile formulate de reclamant vizează următoarele aspecte:

- instanța a pronunțat o hotărâre judecătorească netemeinică și nelegală, realizând o judecată în echitate nereglementată în procesul civil, ci doar în cadrul procedurilor arbitrale; judecând în echitate și stabilind diferite valori pentru repararea prejudiciului încercat de apelant datorită activității ilicite a Statului Român, instanța a pronunțat o hotărâre care, deși în esență este favorabilă apelantului, încalcă totuși drepturile subiective ale acestuia și nu în ultimul rând dreptul la apărare al părții;

- hotărârea instanței de fond este nemotivată, nesusținută de probe pertinente, utile și concludente: construcția juridică a tribunalului nu are o bază solidă deoarece nu cuprinde motive temeinice, apte să susțină argumentația propusă, calificare ce rezultă cu desăvârșire din infirmarea mijloacelor de probă administrate în cauză; în acest sens, apreciază că eliminarea probei cu expertiza contabilă judiciară nu se realizează în baza unei justificări rezonabile, ori prin raportare la o contraprobă legală și utilă;

- lipsa de stăruință a instanței în stabilirea concretă a faptelor deduse judecății, ceea ce reprezintă în ultimă instanță o încălcare a dreptului la apărare, componentă esențială a dreptului la un proces echitabil.

Examinând apelurile prin prisma motivelor invocate, precum și din oficiu, Curtea reține următoarele:

Referitor la temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamantului, Curtea apreciază că în mod corect instanța de fond a reținut aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 504 alin. 2 Cod procedură penală, raportat la art. 998 - 999 Cod civil, corelate cu art. 5 și 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Întrucât reclamantul nu a fost condamnat definitiv, iar în urma rejudecării nu s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare, este evident că remediul intern pentru repararea prejudiciului cauzat acestuia se fundamentează pe dispozițiile art. 504 alin. 2 Cod procedură penală, care prevăd dreptul la repararea pagubei pentru persoana care, în cursul procesului penal a fost privată de libertate, ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Sub acest aspect, greșit se susține de apelantul Statul Român că instanța ar fi reținut incidența art. 504 alin. 1 Cod procedură penală.

Revenind la textul art. 504 alin. 2 Cod procedură penală, acesta condiționează repararea prejudiciului de caracterul nelegal al privării de libertate.

Atât legea fundamentală, cât și Convenția europeană mai sus evocată (ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994) și care în materia drepturilor omului are prioritate față de dreptul intern, garantează libertatea individuală și siguranța persoanei, însă dreptul la libertate fizică al persoanei nu este absolut, fiind susceptibil de a fi supus unor limitări.

În acest sens, Convenția prevede că arestarea preventivă a unei persoane poate fi dispusă dacă există motive verosimile de a crede că aceasta a comis o infracțiune, iar autoritățile au produs probe care să susțină acuzația penală împotriva celui arestat.

Sub acest aspect, instanța penală a reținut că probele prezentate de acuzare nu au fost de natură să conducă la condamnarea reclamantului, mai mult de atât, a constatat că fapta nu există, respectiv nu a produs vreo tulburare a ordinii de drept, nefiind necesară intervenția Statului pentru pornirea acțiunii penale.

În aceste condiții, corect a statuat instanța civilă că a fost încălcat dreptul la libertate și siguranță al persoanei, nefiind întrunite cerințele pentru a justifica limitarea acestui drept, respectiv pentru a fi reținut caracterul licit al privării de libertate.

Nefondată este și critica Ministerului Public, legată de nereținerea de către instanța de fond a incidenței art. 96 alin. 5 din Legea nr. 303/2004.

Astfel, împrejurările invocate de apelant (încercarea zădărnicirii aflării adevărului, prin influențarea martorilor, declarațiile contradictorii și nesincere, eventualitatea părăsirii țării date fiind relațiile sale din Ungaria și numeroasele plecări în statele europene, etc.), nu pot fi apreciate ca o contribuție a reclamantului la săvârșirea erorii judiciare, câtă vreme indiferent de conduita acestuia, stabilirea existenței faptei penale depindea în M măsură de interpretarea dispozițiilor legale în materie, interpretare care de altfel a stat la baza soluției de achitare pronunțată de instanța penală.

O altă critică ce se regăsește în toate cele trei apeluri declarate în cauză vizează criteriile de stabilire a daunelor materiale și morale, cuantumul și dovada acestora.

Și sub aceste aspecte soluția instanței de fond este corectă.

în echitate adoptată de instanță la stabilirea despăgubirilor, este conformă cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv a instanțelor naționale, inclusiv a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Desigur, așa cum arătam în debutul considerentelor, răspunderea patrimonială a Statului pentru erorile judiciare se întemeiază pe principiile răspunderii civile delictuale, ceea ce presupune întrunirea cumulativă a celor patru condiții: fapta ilicită, existența prejudiciului, raportul de cauzalitate și vinovăția.

Raportarea exclusivă la prevederile care prescriu principiul reparației prejudiciului cauzat este legală, dar nu neapărat și echitabilă, nici o instanță și nici o hotărâre judecătorească nefiind în măsură să-l repună pe reclamant pe deplin în situația anterioară faptei ilicite.

Tocmai de aceea, statuarea în echitate reprezintă o abordare mai apropiată de realitate, permițând în același timp păstrarea dreptului subiectiv în limitele legii, a rezonabilității și a echității, înlăturând orice formă de exercitare abuzivă sau speculativă.

Din acest punct de vedere, pare de neînțeles critica apelantului, în condițiile în care prin concluziile scrise depuse la instanța de fond (filele 47 și următoarele), pleda tocmai pentru judecata în echitate.

Nefondate sunt și criticile apelantului cu privire la evaluarea prejudiciului material prin expertiza dispusă în cauză.

Astfel, expertiza, ca probă în procesul civil, se dispune nu neapărat datorită lipsei cunoștințelor de specialitate ale instanței - cum susține apelantul - ci atunci când instanța consideră necesar, pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, să cunoască părerea unor specialiști.

De altfel, instanța nu este legată de concluziile expertizei, ele constituind doar elemente de convingere, lăsate la libera apreciere a judecătorului, ca toate celelalte probe.

Este adevărat că indiferent dacă primește sau nu concluziile expertizei, judecătorul trebuie să-și motiveze poziția, ceea ce de altfel instanța a și făcut.

Sub acest aspect, în mod corect a reținut instanța de fond că schimbarea reclamantului din postul de administrator al societății a fost decisă de Adunarea Generală a Asociaților din data de 28.11.1995, și nu poate fi pusă exclusiv pe seama declanșării acțiunii penale împotriva acestuia.

De asemenea, dezvoltarea spectaculoasă a societății prognozată de experți, nu se întemeiază pe argumente plauzibile care să prezume menținerea acesteia la același nivel, în raport cu ceilalți factori macroeconomici și de creștere la nivelul economiei naționale.

Referitor la încheierile atacate de apelantul, sunt de menționat următoarele aspecte:

Potrivit art. 282 alin. (2) Cod procedură civilă, împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecății.

De altfel, apelul declarat împotriva hotărârii de fond se consideră făcut și împotriva încheierilor premergătoare, astfel că hotărârea pronunțată de instanța de apel vizează atât hotărârea de fond, cât și încheierile premergătoare.

În concret, instanța de fond în mod corect a luat act de renunțarea pârâtului Statul Român la efectuarea contraexpertizei, nefiind îndeplinită la data respectivă cerințele pentru decăderea din probă a acestuia pentru neplata onorariului, câtă vreme nu fusese soluționat incidentul privitor la compunerea comisiei de experți.

Pe de altă parte, indiferent de soluția adoptată de instanță (decăderea din probă sau validarea renunțării la probă), efectul produs este același, neadministrarea probei cu contraexpertiza.

Față de considerentele mai sus reținute, Curtea urmează în temeiul art. 296 Cod procedură civilă, să respingă apelurile ca nefondate, iar în baza art. 276 Cod procedură civilă, să compenseze cheltuielile de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

RESPINGE ca nefondate apelurile civile declarate de reclamantul domiciliat în S M,- și de pârâții STATUL ROMÂN, prin MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, cu sediul în B,-, sector 5, reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE S M, cu sediul în S M, Romană, nr. 3 - 5 și MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL SATU MARE, împotriva sentinței civile nr. 1174 din 7 iulie 2008 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, precum și a încheierilor de ședință din 18 aprilie 2008, 21 aprilie 2008, 9 mai 2008, 21 mai 2008, 6 iunie 2008, 13 iunie 2008, toate pronunțate în același dosar, pe care le menține în întregime.

Compensează cheltuielile de judecată în apel.

DEFINITIVĂ.

Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședința publică din 3 februarie 2009.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, GREFIER,

R - - - - -

red.Pantea

în concept la 23.02.2009.

jud.fond.

dact.

6 ex./24.02.2009.

- 4 com./

- - S M,-,

- STATUL ROMÂN, prin MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR

- B,-, sector 5,

- DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE S M - S M, Romană, nr.3 - 5,

- MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL ORADEA.

Președinte:Roman Florica
Judecători:Roman Florica, Pantea Viorel, Chivari Alexandrina

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 14/2009. Curtea de Apel Oradea