Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 1417/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (1452/2009)
Completul 4
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1417
Ședința publică de la 28.10.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Andreea Doris Tomescu
JUDECĂTOR 2: Ioana Aurora Herold
JUDECĂTOR -
GREFIER - I
Pe rol pronunțarea recursului declarat de recurentul - pârât, împotriva deciziei civile nr.1700 din 10.12.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a civilă, în dosarul nr- în contradictoriu cu intimații - reclamanți și.
are ca obiect - revendicare.
Dezbaterile cauzei au avut loc în ședința publică de la 14.10.2009, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie și când curtea - pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării - a amânat pronunțarea cauzei la 21.10.2009 și apoi la 28.10.2009, hotărând următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 25.05.2006, sub nr-, reclamanții și au solicitat în contradictoriu cu pârâtul în temeiul art.480 Cod civil, să le fie lăsat în deplină proprietate și posesie imobilul situat în B,-, corp A,.8, sector 3.
Pârâtul a formulat cerere de chemare în garanție a Municipiului B prin Primarul General, pentru ca în cazul în care va cădea în pretenții chemata în garanție să fie obligată a-l despăgubi.
La 16.11.2006, Municipiul B prin Primarul General a depus întâmpinare și cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, susținând că prețul plătit de către chiriași și cumpărători se constituie într-un fond extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor, în consecință, nu poate fi reținută răspunderea pentru evicțiune în sarcina pârâtului Municipiul B prin Primar General.
Prin sentința civilă nr. 9264/21.11.2006, a fost admisă excepția netimbrării cererii principale, ce a fost anulată ca netimbrată, iar cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul-reclamant în contradictoriu cu Primăria Municipiului B prin Primar General, precum și cererea de chemare în garanție formulata de Primăria Municipiului B prin Primar General în contradictoriu cu chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice, au fost disjunse, formându-se dosarul nr-.
Prin încheierea din 23.01.2007 pronunțata în dosar -, a fost suspendata judecata cauzei, în temeiul art.244 pct.1 Cod procedură civilă, până la soluționarea irevocabilă a dosarului nr-.
Prin decizia civilă nr.446 R/30.03.2007 a Tribunalului București Secția a IV-a Civilă, s-a admis recursul declarat de recurenții reclamanți împotriva sentinței civile menționate ce a fost casată iar cauza trimisă spre judecare primei instanțe, instanța apreciind ca cererea este scutită de plata taxei de timbru judiciar.
Cauza a fost restituită judecătoriei și s-a format dosarul cu nr-.
Prin sentința civilă nr.5061/19.05.2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 B - Secția Civilă în dosarul nr-, s-a admis cererea formulată de reclamanții și, în contradictoriu cu pârâtul și chemații în garanție Primăria Municipiului B prin Primarul General și Ministerul Finanțelor Publice și au fost obligați pârâții să lase în deplină proprietate și posesie imobilul reclamanților.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că reclamanții sunt moștenitorii proprietarilor de drept ai apartamentului aflat în litigiu, situat în-, Corp A,.8, sector 3, B și că autorii acestora, defuncții și au deținut acest imobil în baza actului de proprietate nr.18223/27.05.1928, transcris sub nr.18226/1928, acest imobil fiind preluat de către stat prin Decretul nr.92/1950 și înstrăinat chiriașilor în baza Legii nr.112/1995 prin contractul de vânzare cumpărare cu plata în rate nr.2630/06.01.1999.
Instanța, a constatat ca revendicarea este întemeiată, titlul reclamanților fiind valid și preferabil, orice altă soluție în cauza ducând la încălcarea art.6 și art.1 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului. Instanța a constatat că, la momentul intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, dreptul reclamanților la proprietate asupra imobilului în litigiu era deja constatat prin sentința civilă nr.12235/11.12.1998 a Judecătoriei Sector 3 B, prin care Municipiul Baf ost obligat să lase în proprietate și posesie întreg imobilul din B,-, fostă- bis, sector 3, considerându-se ca acest imobil a fost preluat fără titlu.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel pârâtul, criticând hotărârea pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea apelului a arătat că hotărârea este lipsită de temei legal fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, fiind nesocotit art.1 din Protocolul nr.1 la. și dispozițiile Legii nr.10/2001.
Imobilul situat în B,-,.8, sector 3 fost dobândit de în baza contractului de vânzare-cumpărare nr.2630/ 06.01.1999 încheiat în baza Legea nr.112/1995 și preluarea bunului de către stat s-a realizat în baza Decretului nr.92/1950.
Imobilul în litigiu intră sub incidența Legii nr.10/2001, lege specială în materia proprietății și care, conform principiului de drept
"specialia generalibus derogant" derogă de la general.
Pe cale de consecință pentru a analiza care din cele două titluri este preferabil, instanța trebuie să se raporteze la dispozițiile legii speciale.
Admiterea acțiunii în revendicare ar aduce atingere dreptului de proprietate al pârâtului și securității raporturilor juridice, astfel că, la soluționarea cererii, urmează a se acorda prioritate dispozițiilor legii speciale, respectiv dispozițiilor Legii nr.10/2001 care consacră cu efect retroactiv preferabilitatea titlului de proprietate al pârâtului dobândit în condițiile Legii nr. 112/1995.
Legea nr. 10/2001, ca și lege specială în materie, derogatorie de la dreptul comun, conferă cu efect retroactiv preferabilitatea actelor de înstrăinare încheiate în baza Legii nr.112/1995 dacă actul a fost încheiat cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării și cu bună-credință. ~
Prin decizia civilă nr. 1700 din 10.12.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul - pârât.
Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că imobilul revendicat, respectiv apartamentul nr.8 din-, corp A, sector 3, aparținut autorilor reclamanților, și preot, fiind dobândit de aceștia conform actului de vânzare cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov - Secția notariat sub nr.18223/1928. Dovada privind istoricul de adresă poștală se regăsește la fila 36 dosar fond și atestă fără echivoc identitatea dintre imobilul revendicat și cel dobândit de autorii reclamanților.
Tribunalul a constatat că, reclamanții au înțeles să iasă din pasivitate cât privește redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului abuziv preluat de către stat, ciclul demersurilor judiciare, pe care le-au întreprins, debutând cu acțiunea în revendicarea întregului imobil ce a aparținut autorilor lor, acțiune ce a fost admisă, prin sentința civilă nr.12235/11.12.1998 a Judecătoriei Sectorului 3, irevocabilă (fila 18 dos. fond), pârâtul fiind obligat să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul compus din teren de 305 mp. și construcție.
În executarea acestei sentințe, s-a emis și dispoziția de restituire în natură a imobilului precum și procesul verbal de punere în posesie, ocazie în care s-a constatat că mai multe apartamente din clădire, printre care și cel în litigiu, fuseseră vândute persoanelor care le ocupau în calitate de chiriaș, în temeiul Legii nr.112/1995.
Instanța de apel a reținut că reclamanții au urmat și calea prevăzută de Legea nr.10/2001, formulând notificare în sensul restituirii în natură a apartamentului ocupat de pârât (filele 38,39 dosar fond nr-), neexistând dovezi în sensul că aceasta ar fi fost soluționată până în prezent.
Reținând această situație de fapt, făcând aplicarea dispozițiilor art.480 cod civil și procedând la compararea titlurilor prezentate de părți, Tribunalul a reținut că sentința apelata este temeinică întrucât titlul exhibat de reclamanți, respectiv actul de vânzare cumpărare autentificat sub nr.18223/1928 de fostul Tribunal I, Secția Notariat, este preferabil, dreptul acestora de proprietate fiind consolidat prin sentința civilă nr.12235/11.12.1998 a Judecătoriei Sectorului 3, irevocabilă.
Pe de altă parte, titlul prezentat de pârât provine de la un neproprietar, în speță statul român, care a intrat în posesia bunului imobil prin abuz și cu încălcarea drepturilor proprietarului legitim, înstrăinându-l ulterior, fără însă ca viciile titlului său, date de precaritatea calității de proprietar și împrejurările în care a dobândit imobilul, să fie înlăturate prin retransmiterea către terți, în speță pârâtul.
Astfel, contrar celor susținute de apelantul pârât, exista mai mult decât o speranță legitimă a reclamanților să redobândească imobilul ce a aparținut autorilor lor, aceasta devenind o reală certitudine, dreptul lor fiind unul actual, consfințit prin sentința civilă de care s-a făcut vorbire, condiții în care apelantul pârât nu poate invoca deținerea unui "bun" în sensul art.1 al Protocolului 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, atâta vreme cât, la data dobândirii acestuia, anume 06.01.1999, conform contractului depus la dosar (fila 9 dosar -), vânzătorul, în speță Statul, nu mai era proprietarul apartamentului înstrăinat, ca efect al hotărârii judecătorești sus menționate, prin care fusese obligat să restituie întregul imobil proprietarilor de drept, împrejurări care nu îi erau sau nu trebuiau să îi fie necunoscute apelantului pârât, din moment ce bunul pe care intenționa să îl cumpere făcea obiectul unui litigiu.
Referitor la acest ultim aspect, deși nu face obiectul prezentei acțiuni, nu poate fi lipsită de orice consecințe juridice poziția subiectivă a apelantului pârât, ce a cumpărat un bun a cărui situație juridică era incertă, la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare, acesta având posibilitatea ca, depunând minime diligențe, să constate că apartamentul pe care intenționa să îl achiziționeze face obiectul unei revendicări judiciare din partea fostului proprietar, respectiv a moștenitorilor acestuia.
În mod evident, la pronunțarea hotărârii, tribunalul nu a putut ignora Decizia nr.33 din 09.06.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, anterioară soluționării cauzei, obligatorie însă pentru instanță fiind dată în interesul legii, în vederea unificării practicii judiciare.
Soluția însă nu va fi cu nimic diferită, având în vedere că această decizie de unificare nu exclude nuanțarea soluțiilor date în materia revendicărilor de acest tip, în raport de situația concretă ce rezultă din datele fiecărei spețe în parte, cu observarea criteriilor stabilite în Decizie, respectiv a raportului dintre legea specială și cea generală, a concordanței normei speciale cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului și a concordanței acesteia cu jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, în raport cu situația de fapt dedusă judecății.
Prin formularea acțiunii, reclamanții au posibilitatea să redobândească efectiv proprietatea imobilului, deja recunoscută printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, o soluție contrară lipsind practic de eficacitate o hotărâre judecătorească, ceea ce ar contraveni atât Convenției cât și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, încălcând în mod evident dreptul de proprietate recunoscut cu valoare de principiu și garantat de normele interne și internaționale.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs pârâtul solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate și admiterea apelului declarat cu consecința respingerii acțiunii în revendicare formulată de reclamanți.
În motivarea recursului, recurentul a arătat că în cauză s-a pornit de la reținerea unei situații de fapt care, nu numai că rezultă din dosar dar este și dovedită în cauză, și anume că, în speță, acțiunea reclamanților a fost formulată ca o acțiune în revendicare, prin procedeul comparării celor două titluri și s-a întemeiat pe prevederile Codului civil (legea generală în materie).
Totodată, trebuie reținut faptul că anterior acestei acțiuni, reclamanții nu au formulat și deci nu există nici o hotărâre judecătorească care să invalideze titlul recurentului subdobânditor în baza Legii nr.112/1995, reprezentat de contractul său de vânzare cumpărare încheiat cu statul cu nr.N 2630/6.01.1999 ce a fost intabulat în CF la nr.56881 a Municipiului B prin încheierea nr.6500/9.03.2005.
Consecințele neatacării actului recurentului de vânzare - cumpărare în termenul de prescripție prevăzut de lege, conduce pe de o parte la consolidarea validității actului său de proprietate, iar pe de altă parte, închide reclamanților posibilitatea de a redobândi proprietatea imobilului de care a fost deposedat.
În analiza judecării acestui recurs, recurentul susține că, în raport de prevederile legii 1/2009, precum și prin raportare la decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și la deciziile Curții Constituționale în materie, în mod greșit instanțele au ajuns la concluzia preferabilității titlului reclamanților.
Pe de altă parte, legea 10/2001 prevede că în această situație, când nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului preluat abuziv de stat, cu sau fără titlu valabil, pentru că titlul subdobânditorului nu a fost anulat (cazul în speță), urmează să i să plătească fostului proprietar despăgubiri bănești actuale și egale cu valoarea de piață a Imobilului respectiv.
Recurentul arată că dacă se va trece peste argumentația făcută, înseamnă că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a legii, în ce privește aplicarea prezumției de bună credință (ce nu a fost răsturnată de reclamanți) a sa la data, dobândirii imobilului de la stat prin contractul de vânzare cumpărare amintit mai sus.
Astfel, faptul ca recurentul a fost de bună credință, derivă din aceea că - statul, de notorietate era cunoscut ca adevărat proprietar și își exercita de notorietate toate atributele dreptului de proprietate, așa cum recunoaște și instanța de apel; - nu era notată la Cartea funciară nici o interdicție de vânzare sau existența vreunui proces pe rolul instanțelor; - nu a fost notificat de reclamanți niciodată cu privire la demersurile lor de a redobândi proprietatea.
Susținerea instanței potrivit căreia recurentul cunoștea (nu exista nici o proba in acest sens) sau ar fi trebuit să cunoască de existența hotărârii nr.12.235/11.12.1998 a Judecătoriei sectorului 3 B prin care pârâtul a fost obligat să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul din litigiu, câtă vreme recurentul nu a fost parte în procesul acela și câtă vreme nu a fost notată la Cartea funciară nu poate avea nici un efect asupra valabilității și egalității titlului său pe care l-a opus reclamanților și pe care l-a dobândit cu respectarea prevederilor Legii nr.11/1995.
Este irelevant în această analiză faptul că vânzătorul său, statul a fost de rea credință, câtă vreme în privința sa, așa cum am arătat nu a fost răsturnată prezumția de buna credință.
În speță, instanța de apel, deși nu a fost investită cu stabilirea relei credințe, s-a pronunțat în acest sens, acordând mai mult decât ceea ce s-a cerut.
Greșit s-a pronunțat instanța de apel și în ce privește excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare pe dreptul comun în raport de Legea nr.10/2001, care este lege specială și care are prioritate față de dreptul comun.
aplicării cu "prioritate" a legii speciale este afirmată și de art.46 alin.4 din Legea nr.10/2001, astfel cum a fost modificată de Legea nr.1/2009 care prevede că: "Persoana îndreptățită are obligația de a urma calea prevăzută de prezenta lege, după intrarea sa în vigoare. Prevederile prezentei legi se aplica cu prioritate".
Așa cum rezultă din probele dosarului, reclamanții au formulat notificare pe Legea nr.10/2001 în ce privește apartamentul din litigiu ce nu a fost soluționata până în prezent, aceștia neparcurgând calea prevăzută de această lege specială.
Din acest punct de vedere, instanța de apel face o interpretare greșită a deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a legii, în sensul că în speță ar fi vorba de neconcordanță între legea specială și CEDO, în raport de care ultima ar trebui să prevaleze și că în speță s-ar aduce atingere dreptului de proprietate al reclamanților și art.1 alin.1 din Primul Protocol adițional la CEDO, care ar fi puși în imposibilitatea redobândirii efective a dreptului lor de proprietate, in condițiile în care legea nr.10/2001 nu ar prevedea norme de natură să asigure aplicarea efectivă și concretă a masurilor reparatorii.
Contrar acestei opinii, se socotește că, restituirea imobilelor înstrăinate, prin echivalent nu este de natură să încalce normele internaționale, și nu se aduce atingere art. 1 di Protocolul 1 atâta timp cât despăgubirea ce urmează să o primească fostul proprietar este rezonabilă.
Recurentul precizează, totodată, faptul că prin abrogarea art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001 după apariția Legii nr.1/2009, foștii proprietari nu mai pot invoca deținerea unui "bun" în sensul art.1 din Protocolul 1 din CEDO.
Dispoziția din Legea nr.1/2009 care abroga art.2 alin.2 din legea nr.10/2001, este în concordanță cu jurisprudența CEDO, care prin deciziile sale obligă Statul R la măsuri reparatorii, dar nu în mod exclusiv la restituirea în natura a imobilelor, măsurile reparatorii puțind consta și în despăgubiri prin echivalent.
Hotărârile CEDO nu vizează modalitățile de restituire a imobilelor în natură sau prin echivalent și au statuat că reprezintă o încălcare a art.1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, numai atunci când vânzarea de către stat a bunului către chiriași în baza Legii nr.112/1995 este combinată cu lipsa totală de despăgubire.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate curtea reține următoarele aspecte.
Deși motivele de recurs formulate sunt pe larg expuse, în realitate au fost formulate trei mari critici referitoare la greșita respingere a excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare după intrarea în vigoare a legii 10/2001, la aplicarea greșită a dispozițiilor dreptului comun, art. 480. civil, cât privește compararea titlurilor de proprietate ale părților, cu ignorarea principiului preferabilității instituit de legea specială și greșita aplicare a legii în ceea ce privește prezumția de bună credință a recurentului.
În primul rând, curtea apreciază că, în mod corect au reținut instanțele anterioare că, deși legea 10/2001 reglementând regimul juridic al imobilelor preluate abuziv este o lege specială de reparație, acest fapt nu reprezintă un impediment pentru fostul proprietar de a formula acțiune în revendicare în scopul redobândirii posesiei imobilului. Se apreciază că legea 10/2001 nu a declarat inadmisibile astfel de acțiuni și, de altfel, pentru situația concretă în care se află intimații - reclamanți, al căror bun nu se află în patrimoniul vreunei unități deținătoare din cele enumerate de legea 10/2001, ca urmare a înstrăinării sale către chiriaș, legea specială nu prevede nici o cale directă de a acționa pentru recuperarea bunului.
Cât privește pretinsa inadmisibilitate a acțiunii în revendicare ce ar fi impusă de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 33/2008, curtea constată că o asemenea soluție nu este consacrată prin decizia sus menționată. Astfel, se motivează în cuprinsul deciziei că, nu se poate aprecia că existența legii 10/2001 exclude, în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție". Pe de altă parte, se arată că, adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție, în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă. Faptul că această cale este sau nu una efectivă poate fi constatat printr-o analiză în concret a fiecărei cauze.
Prin urmare, acțiunea în revendicare este pe deplin admisibilă în speță, fiind necesară o analiză în concret a titlurilor de proprietate exhibate de păți, reclamanți și pârât, analiză ce nu poate fi făcută decât în acest cadru procesual.
Pe fondul litigiului, curtea reține că reclamanții au dobândit prin succesiune dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu de la autorii lor, și, care au dobândit imobilul prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov - secția notariat sub nr. 18223/1928. Imobilul în litigiu a trecut fără titlu valabil în proprietatea statului, în baza decretului 92/1950, fapt statuat irevocabil prin sentința civilă nr. 12235/11.12.1998 a Judecătoriei sectorului 3, irevocabilă, prin care a fost obligat să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul. În executarea acestei sentințe, s-a și emis dispoziția de restituire în natură și procesul verbal de punere în posesie, ocazie cu care s-a constatat că mai multe apartamente au fost înstrăinate în baza legii 112/1995.
Sub acest aspect nu poate fi primită critica recurentului referitoare la faptul că, în urma abrogării art. 2 din legea 10/2001 se poate aprecia că preluarea imobilului în cauză s-a făcut în mod valabil de către stat, pe de o parte, întrucât această dispoziție legală a intrat în vigoare pe parcursul soluționării prezentului litigiu, nefiind aplicabilă, iar pe de altă parte, întrucât s-a statuat cu putere de lucru judecat că preluarea imobilului a fost făcută cu încălcarea prevederilor legale.
Prin urmare, curtea reține că reclamanții beneficiază de un "bun" în sensul paragrafului 1 al art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, întrucât instanțele naționale le-au recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu prin sentința civilă nr. 12235/11.12.1998 a Judecătoriei sectorului 3.
În aplicarea dispozițiilor legale este utilă raportarea la raționamentul CEDO care, în analiza condițiilor impuse de art. 1 din protocolul nr. 1 constatat existența unei ingerințe în exercițiul dreptului de proprietate al reclamanților cărora li s-a recunoscut dreptul pe cale judecătorească ( prin constatarea nevalabilității titlului statului ), chiar dacă înstrăinarea imobilului către un terț dobânditor a avut loc chiar anterior confirmării în justiție, în mod definitiv a dreptului de proprietate, combinată evident cu lipsa totală de despăgubiri și cu atât mai mult în speță, când vânzarea către chiriași a apartamentelor a avut loc ulterior pronunțării hotărârii judecătorești.
Este cert că, și pârâtul este titularul dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, conform contractului de vânzare - cumpărare nr. -/06.01.1999 încheiat cu Primăria Municipiului B, act necontestat în instanță, cum corect a apreciat și recurentul. Sub acest aspect nu poate fi reținută reaua sa credință, instanțele nefiind investite cu o acțiune în constatarea nulității contractului de vânzare - cumpărare, ci cu o acțiune în revendicare.
Prin urmare, în concursul dintre reclamant, aflat în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu reconfirmat cu efect retroactiv și irevocabil, printr-o hotărâre judecătorească prin care s-a recunoscut nevalabilitatea preluării imobilului de către stat și, implicit existența valabilă și neîntreruptă a bunului în patrimoniul lor și actualul deținător al imobilului, apelantul - pârât se va da preferabilitate, cum corect a reținut și tribunalul titlului reclamanților, ca fiind cel originar și mai bine caracterizat, provenind de la proprietarul inițial, care obținuse bunul în condiții de perfectă legalitate, necontestat și anterior naționalizării sale.
În speță, titlul subdobânditorului provine de la stat și, chiar dacă nu se poate reține reaua lui credință, actul nefiind atacat în instanță în acest sens, dreptul acestuia din urmă nu poate fi preferabil în raport cu titlul adevăratului proprietar, pentru că, prin ipoteză, trecerea bunului în proprietatea statului a fost abuzivă.
Din cele expuse rezultă că buna credință a recurentului la momentul dobândirii bunului nu are nici o relevanță în aprecierea privării de proprietate a adevăratului proprietar, implicit a încălcării art. 1 din Protocolul 1, cu consecința că se impune a se constata preferabilitatea titlului fostului proprietar față de titlul subdobânditorului de bună credință, în absența oricărei posibilități reale de despăgubire a proprietarului conferite prin legea specială.
Este de remarcat că, la momentul actual recuperarea bunului, în materialitatea sa nu poate fi obținută decât pe calea admiterii acțiunii în revendicare, în lipsa oricărei reparări, sub orice formă a prejudiciului suferit de reclamanți, care s-au adresat prin notificarea formulată în baza legii speciale, fără a obține vreun răspuns.
În compararea de titluri presupusă de acțiunea în revendicare, nu se poate reține, în toate cazurile că este preferabil, în baza dispozițiilor legii speciale, titlul dobânditorului de bună credință, ci, în cazul de față, curtea nu poate decât să constate inaplicabilitatea dispozițiilor legii speciale, ca efect al dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană, ce se aplică prioritar legii naționale, în temeiul art. 11 alin. 2 și art. 20 alin. 2 din Constituție.
Pentru aceste considerente în baza dispozițiilor art. 312. pr. Civ curtea respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul - pârât împotriva deciziei civile nr.1700 din 10.12.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - reclamanți și.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 28.10.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
ADREEA - - - - -
GREFIER
I
Red.
Tehnodact.
Ex.2/12.11.2009
Secția a V-a Civ. -
-
Jud.sector 3. -
Președinte:Andreea Doris TomescuJudecători:Andreea Doris Tomescu, Ioana Aurora Herold
