Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 145/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
DOSAR NR-
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IX-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.145 R
Ședința publică de la 12.03.2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Georgeta Stegaru
JUDECĂTOR 2: Elena Viviane Tiu
JUDECĂTOR 3: Carmen
GREFIER -
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulată de recurentele - pârâte și împotriva deciziei civile nr. 72/13.06.2008 pronunțată de Tribunalul Giurgiu, Secția Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatele - reclamante și și intimații - pârâți STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR - DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE G, CONSILIUL LOCAL G, MUNICIPIUL G PRIN PRIMAR și PRIMĂRIA MUNICIPIULUI
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurentele - pârâte și, prin avocat în baza împuternicirii avocațiale nr.175/10236 aflată la fila 6 din dosar și intimatele - reclamante și, prin procurator și avocat -, cu împuternicire avocațială nr. -/18.11.2008, lipsind intimații - pârâți STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR - DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE G, CONSILIUL LOCAL G, MUNICIPIUL G PRIN PRIMAR și PRIMĂRIA MUNICIPIULUI
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Reprezentantul intimatelor reclamante depune la dosar o adeverință emisă de Primăria orașului G, practică judiciară și dovada cheltuielilor de judecată, un exemplar al acestora fiindu-i înmânat și reprezentantului recurentelor pârâte.
Reprezentantul recurentelor pârâte arată că nu se opune administrării acestei probe.
Curtea, admite proba solicitată de intimatele reclamante prin reprezentant având în vedere că este pertinentă în raport de apărările făcute. Ia act că se și administrează la termenul de judecată de astăzi.
Curtea pune în discuția părților excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor invocată prin întâmpinare de către Direcția Generală a Finanțelor Publice
Reprezentantul recurentelor - pârâte și solicită admiterea excepției ca fiind întemeiată.
Reprezentantul intimatelor - reclamante și solicită respingerea acestei excepții și arată că un capăt de cerere îl reprezintă constatarea nevalabilității actului, în timpul procesului a fost emis un ordin în care se vorbește de o restituire de teren proprietate de stat, iar acest teren se află în continuare în proprietatea statului, astfel că, în opinia sa, statul este reprezentat în mod corect de Ministerul Finanțelor.
La interpelarea Curții în sensul de a se preciza dacă la notificarea formulată pe dispozițiile Legii nr.10/2001 s-a răspuns, reprezentantul intimatelor reclamante arată că nu au primit nici un răspuns.
Curtea unește excepția invocată cu fondul cauzei și acordă cuvântul părților pe cererea de recurs.
Reprezentantul recurentelor - pârâte și solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea deciziei în sensul admiterii apelului și schimbării în tot a sentinței în sensul respingerii capetelor de cerere constatând în revendicarea bunului și evacuarea pârâților. În susținerea recursului arată că s-a susținut că în cauza de față operează autoritatea de lucru judecat pentru că a fost solicitată odată de către părți restituirea bunului, iar acum se solicită revendicarea bunului, astfel că între aceste chestiuni nu există nici o deosebire, important este scopul urmărit de către părți. Totodată arată că în sentința pronunțată de instanța de fond nu se reia această excepție cu toate că instanța era obligată să se pronunțe pe excepția autorității de lucru judecat și trebuia admisă în baza art. 1201 cod civil; invocă hotărârea CEDO, respectiv cazul Brumărescu contra României. Un alt motiv de recurs vizează admisibilitatea acțiunii de revendicare, astfel că în opinia sa, apreciază că acțiunea este inadmisibilă, întrucât în materie de restituire Legea nr.10/2001 este o lege generală iar această inadmisibilitate vine de la situația în care autorul nu a intrat în posesia bunului de mai mulți ani. Totodată solicită a se avea în vedere buna credință a pârâților, titlul intimaților este un act de dotă care nu este suficient dacă donatorul nu are titlu, însă titlul pârâților este validat printr-o hotărâre pronunțată anterior. Invocă dispozițiile art. 45 alin 2 din Legea nr.10/2001 cu modificările ulterioare în sensul că sunt nule actele încheiate, însă cu excepția celor încheiate cu bună credință. Solicită acordarea cheltuielilor de judecată.
Reprezentantul intimatelor reclamante și solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea celor două hotărâri ca fiind legale și temeinice. Solicită a se avea în vedere că la instanța de fond s-a constatat că cererea de amânare nu este întemeiată și că nu s-a produs nici o vătămare părții. Cu privire la motivul doi de recurs solicită a fi respins ca nefondat și arată că dispozițiile Legii nr.10/2001 nu abrogă dispozițiile art. 480 cod civil, iar această acțiune este imprescriptibilă și nu îngrădește nimeni accesul liber la justiție. Totodată arată că este de observat și faptul că la data intrării în vigoare a Legii 10/2001 acest bun nu se mai afla în proprietatea statului, iar acțiunea fiind întemeiată pe dispozițiile art. 480 cod civil, este perfect admisibilă. Pe motivul trei de recurs cu privire la autoritatea de lucru judecat, a se respinge ca nefondat, motivat de faptul că nu este îndeplinită condiția de triplă identitate așa cum prevăd dispozițiile art. 1201 Cod civil, iar în această a doua acțiune sunt invocate temeiuri diferite, astfel că față de această situație nu operează autoritatea de lucru judecat. Cu privire la buna credință mai arată că nu operează în speță și nu poate fi invocată, acest imobil este perfect restituibil în natură, nefiind locuit de nimeni și este lăsat în degradare conform planșelor foto depuse la dosar. Concluzionând arată că titlul pârâților este mai puțin caracterizat și provine de la stat care nu a fost proprietar și nu avea voie să vândă. Solicită acordarea cheltuielilor de judecată.
Curtea reține cauza în pronunțare ce are ca obiect soluționarea cererii de recurs formulată de recurentele - pârâte și împotriva deciziei civile nr. 72/13.06.2008 pronunțată de Tribunalul Giurgiu, Secția Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatele - reclamante și și intimații - pârâți STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR - DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE G, CONSILIUL LOCAL G, MUNICIPIUL G PRIN PRIMAR și PRIMĂRIA MUNICIPIULUI
CURTEA,
Asupra recursului civil de față, deliberând, constată:
Prin sentința civilă nr. 3895/18.06.2007 pronunțată de Judecătoria Giurgiua fost admisă acțiunea reclamantelor și HG, astfel cum a fost precizată, împotriva pârâților Primăria Municipiului G - prin Primar, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - DGFP G, Consiliul Local G - prin Primar și Municipiul G prin Primar.
S-a constatat ca nefiind valabil titlul Statului de preluare în proprietate a imobilului - casă de locuit situat în G, str -, actuala-,. 1, județul
Au fost obligate pârâtele să lase în deplină proprietate și posesie reclamantelor imobilul situat în G- compus din teren intravilan cu o suprafață de 200 mp și casă de locuit alcătuită din 2 camere, hol, baie și bucătărie.
S-a dispus evacuarea pârâtelor și din imobil.
Au fost obligate pârâtele, și Municipiul G reprezentat prin Primar, în solidar, la plata către reclamante a sumei de 1500 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarele:
Prin actul dotal autentificat sub nr. 37971/25.10.1939 de Tribunalul Ilfov, transcris în Registrul de foi dotale al Tribunalului sub nr. 4/22.02.1940, numiții și, (fostă ), au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în G- (ulterior str. -), în prezent-, iar prin Decretul nr. 92/1950 acest imobil a fost trecut în proprietatea statului.
Această măsură s-a luat cu nerespectarea dreptului de proprietate al titularilor în raport de art. 481.civ. și prin încălcarea art. 8 din Constituția în vigoare la acea vreme.
Au fost încălcate și dispozițiile art. 2 din Decretul nr. 92/1950 conform cărora erau exceptate de la naționalizare imobilele proprietatea muncitorilor, a pensionarilor proveniți din muncitori, a funcționarilor, micilor meseriași, intelectualilor profesioniști și a celorlalți pensionari, provenite din muncă.
La data naționalizării, numitul era profesor de tâmplărie la Școala medie tehnică profesională de băieți G, iar soția sa era casnică.
Prin urmare, imobilul proprietatea acestora era exceptat de la naționalizare, astfel că în conformitate cu disp. art. 6 alin. 1 din Lg 213 /1998, titlul statului de preluare în proprietate a acestui imobil nu este valabil, măsura fiind luată cu încălcarea dispozițiilor legale din acea vreme.
Terenul intravilan de 200 mp aferent casei de locuit nu a ieșit din proprietatea titularilor deoarece în anexa la Decretul pentru naționalizarea unor imobile, cuprinzând tabelul imobilelor naționalizate din județul, așa cum este emis în extras de Filiala arhivelor Statului G se individualizează imobilul la poziția 90 ca fiind numai locuința, fără a se face vreo referire la teren, ceea ce dovedește că nu a făcut obiectul nationalizării.
Acțiunea în revendicare este acea acțiune prin care proprietarul care a pierdut posesia unui bun individual determinat cere instanței să i se stabilească dreptul de proprietate asupra bunului și să redobândească posesia lui de la cel care îl stăpânește fără a fi proprietar.
În cazul conflictului între titlurile deținute de părți, dacă titlurile emană de la autori diferiți, se compară drepturile autorilor de la care provin titlurile și se dă eficientă titlului ce provine de la autorul al cărui drept este preferabil.
În prezenta cauză instanța a reținut că prin actul dotal mai sus invocat numiții și (fostă ) au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în G- (ulterior str. -) în prezent-, iar de pe urma defunctului decedat la 25.06.1961 a rămas ca unică moștenitoare reclamanta, în calitate de fiică, conform certificatului de moștenitor nr. 182 din 29.10.1997.
Referitor la Titlul de proprietate al pârâtelor s-a reținut că prin contractul de vânzare - cumpărare nr. 31 din 20.12.1973 numiții G și G, în calitate de chiriași, conform contractului de închiriere nr. 5614/29.11.1960 au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în G-, județul G, constând în casă de locuit compusă din 3 camere, cu o suprafață de 58,54 mp și magazie, terenul de 230 mp fiind atribuit în folosință acestora.
Prin Decretul 116 din 15.04.1985 acest imobil a fost expropriat însă proprietarii au continuat să exercite posesia, construcția nefiind demolată.
Potrivit certificatelor de moștenitor nr. 791 din 27.10.1996 și nr. 144 din 16.05.2003, de pe urma acestora au rămas ca moștenitoare pârâtele și, în calitate de fiice.
Din compararea titlurilor părților asupra imobilului situat s-a apreciat că titlul reclamantelor este mai bine caracterizat față de al celorlalte părți, fiind preferabil.
Imobilul proprietatea reclamantelor a fost preluat cu titlu nevalabil de către stat, prin naționalizare, cu încălcarea dispozițiilor legale, invocându-se Decretul nr. 92/1950.
Titlul pârâtelor se constată a fi mai puțin caracterizat deoarece este afectat de nevalabilitatea titlului statului care a transferat dreptul de proprietate în favoarea autorului acestora.
Prin Decretul 116 /1985 imobilul din G- constând în casă de locuit a fost expropriat, fiind scos din patrimoniul autorilor pârâtei și chiar dacă actul normativ nu și-a produs efectele, imobilul a reintrat în patrimoniul statului, în privința căruia s-a constatat că nu are titlu valabil.
Terenul intravilan aferent casei de locuit nu a ieșit din patrimoniul reclamantelor ulterior Decretului nr. 92/1950, nefăcând obiectul naționalizării, chiar dacă pârâtul Municipiul G invocă un drept de proprietate, invocând fără nici o justificare că se află în proprietatea privată a orașului.
Împotriva acestei sentințe și a încheierii din 15.02.2007 prin care s-au respins excepțiile invocate de pârâte, acestea au declarat apel, considerându-le nelegale și netemeinice.
Au solicitat apelantele, în temeiul art. 297 pct. 1.proc.civ. desființarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare întrucât la termenul din 31.05.2007 instanța în mod nelegal a respins cererea de amânare formulată de apărător, situație în care nu s-a îndeplinit nici procedura de citare, nu s-au putut administra probele, nu s-a luat cunoștință de istoricul situației juridice și răspunsul la interogatoriu.
Instanța a motivat că împuternicirea avocațială nu era semnată de client și cererea de amânare este neîntemeiată.
Apărătorul a făcut dovada imposibilități prezentării sale iar în ce privește semnătura clientului nu era necesară întrucât semnătura apărătorului atestă identitatea părților, conținutul și data contractului de asistență juridică.
În aceste condiții s-a încălcat dreptul la apărare, neputându-se administra proba cu interogatoriu admisă prin încheierea din 02.03.2007.
Cea de a doua critică a privit încheierea din 15.02.2007 prin care s-a respins inadmisibilitatea acțiunii și excepția autorității de lucru judecat, instanța a motivat că imobilul nu se mai află în patrimoniul uneia din unitățile prevăzute de art. 20 alin. 1 din Lg 10/2001, astfel încât nu li se poate nega dreptul la acțiune în justiție pentru revendicarea acestui imobil, precum și faptul că legea specială nu exclude aplicarea dreptului comun.
E adevărat că imobilul se află în proprietatea pârâtelor, dar terenul era tot în proprietatea statului.
Reclamantele au formulat cerere în baza Lg. 10/2001 solicitând să se constate nevalabilitatea titlului statului și să li se restituie imobilul atât de la stat cât și de la pârâte, după ce s-a constatat nulitatea actului de cumpărare al acestora.
Atât în dosarul format în baza Lg. 10/2001 cât și în prezenta revendicare, solicitarea este de restituire a aceluiași obiect.
Prin sentința civilă 128/2003 rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 679/2005 a Curții de APEL BUCUREȘTIs -a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare, fiind obligate pârâtele să restituie imobilul.
Prin decizia civilă nr. 1124/2006 a s-a admis recursul pârâtelor motivat de faptul că nu s-a dovedit reaua credință a subdobânditorului care la momentul încheierii actului de vânzare știa că adevăratul proprietar este vânzătorul.
Cererea este inadmisibilă deoarece, după data de 14.02.2001 a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001, astfel că acțiunea fondată pe dispozițiile Codului civil este inadmisibilă.
Reclamantele au urmat procedura specială dar fiind nemulțumite de soluție se prevalează de Legea nr. 213 /1998, art. 6, potrivit cărora bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari dacă nu fac obiectul legii speciale. Rezultă că acțiunea în revendicare are un caracter subsidiar.
Admiterea acțiunii de revendicare este condiționată de admiterea cererii de constatare a nulități contractului prin care statul a vândut chiriașului imobilul naționalizat, chiar dacă statul a preluat imobilul fără titlu valabil, ori cererea reclamantelor în acest sens a fost respinsă în mod irevocabil.
În privința respingerii autorității de lucru judecat, instanța nu a motivat soluția ci doar a constatat că nu există identitate de părți.
În ceea ce privește primul capăt de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului de preluare în proprietate, această cerere a fost soluționată în procesul anterior, deși nu s-a solicitat acest lucru prin cererea introductivă, Primăria G recunoscând nevalabilitatea titlului statului și acordând despăgubiri.
S-a invocat excepția inadmisibilității celui de al doilea capăt de cerere întrucât prin deciziile menționate s-a reținut buna credință a pârâtelor, în calitate de cumpărător al imobilului, ceea ce exclude orice operațiune de comparare a celor două titluri, legiuitorul acordând prioritate principiului ocrotirii bunei credințe.
Efectul bunei credințe se coroborează cu prevederile Lg. 10/2001 statuând astfel că nulitatea absolută a actului de vânzare se impune ca o premisă neechitabilă admiterii acțiunii în revendicare împotriva subdobânditorului, motiv pentru care nu se poate opera soluția clasică în materie de revendicare, a comparării drepturilor părților.
Pe fondul cauzei, în situația respingerii excepțiilor invocate, s-a solicitat desființarea sentinței apelate și pe fond respingerea cererii.
Instanța de fond a comparat cele două titluri de proprietate raportându-se la nevalabilitatea titlurilor statului conform principiului" nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are".
Instanța trebuia să procedeze la compararea celor două titluri din punct de vedere al eficienței juridice și al preferabilității în raport de disp. Lg. 10/2001
Intenția legiuitorului la apariția Lg 10/2001 a fost de menținere a contractelor de vânzare - cumpărare încheiate cu bună credință, pentru asigurarea securității circuitului civil și stabilității raporturilor juridice.
Criteriul de analiză a acțiunii în revendicare trebuie să-l constituie atitudinea subiectivă a subdobânditorului cu titlu oneros a bunului proprietatea altei persoane, acest criteriu impunându-se prin voința legiuitorului exprimată în dispozițiile Lg. 10/2001.
Raționamentul trebuie să-l constituie buna credință a subdobânditorului la momentul contractării.
La momentul întocmirii contractului nr. 31/1973 atât vânzătorii cât și cumpărătorii au fost de bună credință, aspect ce a fost constatat în speță printr-o hotărâre irevocabilă.
În condițiile în care buna credință este evidentă și constatată, cererea reclamantelor este neîntemeiată, titlul pârâtelor fiind conservat și astfel preferabil.
Astfel pârâtele dețin un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană.
În virtutea jurisprudenței Curții exprimate în hotărârea Raicu contra României se recunoaște că imobilul cumpărat în temeiul Decretului nr. 4/1973 constituie un bun ce trebuie protejat de orice ingerință.
Articolul 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor de a alege condițiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice convenția.
Prin dispozițiile Lg. 10/2001 legiuitorul român și-a manifestat dreptul de opțiune, reglementând regimul juridic al actelor de înstrăinare având ca obiect imobile preluate abuziv, prin disp. art. 45 precum și măsurile preparatori care se dispun în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă.
Dacă printr-o hotărâre irevocabilă s-a constatat buna credință a pârâtelor și s-a respins cererea reclamantelor de restituire a imobilelor prin admiterea acțiunii în revendicare, s-ar da o hotărâre contrară bazată pe dreptul comun prin care acestea ar fi private de bunul astfel dobândit.
Conform practicii CEDO privarea de proprietate în baza celei de a doua norme poate fi justificată doar dacă se demonstrează că a intervenit din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege.
În afară de acestea, orice ingerință în folosința proprietății trebuie să răspundă unui criteriu de proporționalitate și să se păstreze un echilibru just între cerințele de interes general ale comunității și imperativele de salvgardare a drepturilor fundamentale ale persoanei. Curtea a statuat că diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate. În acest sens legislația ar trebui să permită să se ia în considerare circumstanțele speciale ale fiecărei spețe, astfel încât persoanelor care și-au dobândit bunurile de bună credință să nu fie în situația de a suporta ponderea iresponsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.
La apelul formulat intimatele reclamante au depus întâmpinare, solicitând respingerea acestuia ca nefondat și obligarea apelantelor la plata cheltuielilor de judecată.
În dovedirea motivelor de apel, apelantele au solicitat proba cu acte și interogatoriul pentru intimatele reclamante, iar acestea au solicitat proba cu acte. S-a luat interogatoriu intimatei, s-au depus note scrise și practică judiciară de către ambele părți.
Apelul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Giurgiu.
Prin decizia civilă nr. 72 din 13 iunie 2008, Tribunalul a respins apelul ca nefondat, reținând în considerente următoarele:
Referitor la primul motiv, prin care s-a cerut desființarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, în temeiul dis part 297 pct. 1.proc.civ. întrucât s-a încălcat dreptul la apărare al pârâtelor pentru imposibilitatea obiectivă a apărătorului acestora de a se prezenta, s-a reținut că este nefondat, întrucât la termenul din 31.05.2007 când s-a judecat cauza în fond nu a existat lipsă de procedură cu pârâta, aceasta fiind prezentă anterior în instanță la termenul din 22.03.2007 când a luat termen în cunoștință, urmând să se prezinte la termenul din 31.03.2007 pentru a i se lua interogatoriu, termen la care nu s-a prezentat și nici nu a făcut dovada imposibilității prezentării.
Chiar dacă această cauză a fost soluționată în lipsa apărătorului pârâtei a cărui cerere de amânare, instanța a apreciat-o nejustificată, pronunțarea s-a amânat în vederea depunerii de note scrise, chiar de mai multe ori.
Asupra motivului inadmisibilității acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480.civ. ca urmare a apariției Legii 10/2001 critica a fost găsită deasemenea ca fiind nefondată, cu motivarea că Legea 10/2001 reglementează doar măsurile reparatorii ce se impun și cu atât mai mult în speța de față reclamantele nu se află în situația prevăzută de art. 21 din lege, întrucât imobilul revendicat nu se află în posesia vreunei unități deținătoare ci a unor persoane fizice care au dobândit imobilul prin cumpărare de la statul neproprietar.
Legea 10/2001 nu privește și raporturi juridice dintre proprietarul deposedat și cumpărătorul persoană fizică, astfel că aceste raporturi rămân în continuare supuse dreptului comun, deoarece dispozițiile art. 18 lit. c din Legea specială nu se aplică în raporturile dintre proprietarul deposedat și cumpărător.
Dispozițiile art. 45 din Lg. 10/2001 nu instituie posibilitatea comparării titlurilor și nici o prioritate a titlului chiriașului, respectiv a chiriașului cumpărător.
Legea specială nu exclude accesul la justiție pe dreptul comun pentru că astfel s-ar încălca disp. art 21 din Constituția României, coroborate cu prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 al acestei convenții, privind ocrotirea proprietății.
În plus, dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 oferă posibilitatea celor ce se consideră îndreptățiți să solicite instanțelor cercetarea valabilității titlurilor de proprietate invocate de părți, pentru a aprecia care este mai bine caracterizat.
De asemeni, Lg 10/2001 nu abrogă dispozițiile art 480.civ. și nu instituie vreo restricție față de foștii proprietari de imobile deposedați abuziv de a se adresa instanțelor de judecată cu acțiune în revendicare.
Acțiunea în revendicare formulată în cauză nu pune în discuție valabilitatea contractului de vânzare cumpărare pe care îl dețin pârâtele, ci compararea titlurilor ambelor părți.
Prin prezenta acțiune intimatele reclamante revendică și terenul de 200 mp aferent casei în litigiu, teren ce nu s-a aflat niciodată în proprietatea statului, întrucât nu a făcut obiectul actului de naționalizare, nu a figurat nici în actul de proprietate al pârâtelor și cu atât mai mult Primăria G se consideră proprietar fără a face nici o dovadă în acest sens, astfel că acest teren a fost și rămâne proprietatea reclamantelor întrucât pârâtele au avut doar un drept de folosință al acestuia.
Faptul că pârâtul Municipiul G reprezentat prin Primar a înaintat instituției Prefectului propunere de atribuire în proprietatea pârâtelor acestui teren, acest act a fost întocmit ulterior Legii 10/2001, când deja reclamantele notificaseră această instituție cu cerere de restituire, astfel încât nu mai putea dispune de un bun ce făcea obiectul retrocedării.
Astfel că, și numai sub acest aspect, acțiunea în revendicare a reclamantelor se constată întemeiată.
În ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat tribunalul a apreciat că și aceasta este de asemenea nefondată, întrucât din cuprinsul 128/2003 pronunțată de Tribunalul Giurgiu nu rezultă că a existat identitate de obiect, cauză și părți cu prezenta cauză.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că în mod legal instanța de fond a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului din litigiu, pentru considerentele reținute în cuprinsul sentinței apelate.
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs pârâtele și, criticând-o ca fiind nefondată, pentru motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 și 7 Cod procedură civilă.
1. Instanța a aplicat greșit legea, mai precis dispozițiile legii ce garantează dreptul de apărare ( motiv prev. de art.304 pct.9 pr.civ. ).
Instanța de fond, Judecătoria Giurgiu, a respins cererea de amânare a cauzei pentru lipsă de apărare, mai precis pentru lipsa avocatului ales al recurentelor, pe considerentul că acesta nu are o împuternicire semnată valabi.
Critica a fost invocată și în fața instanței de apel dar aceasta a considerat motivul nefondat deoarece la termenul respectiv, 31.05.2007, procedura a fost realizată cu recurenta deoarece fusese prezentă la 22.03.2007 și avea termen în cunoștință. Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra caracterului justificat sau nejustificat al cererii pentru lipsă de apărare, limitându-se la precizarea poziției instanței de fond, în sensul că a considerat cererea nejustificată, considerând că instanța de fond, prin amânarea pronunțării, a înlăturat eventualele atingeri ale dreptului de apărare.
Procedând în modul arătat mai sus, instanța de apel a încălcat dispozițiile art.156 pr.civ., prin omisiunea analizării criticii aduse, critică punctuală ce viza respingerea cererii pe considerentul lipsei împuternicirii valabile, împuternicire care se afla la dosarul cauzei și îndeplinea cerințele impuse de Legea nr.51/1995 și Statutul profesiei de avocat.
Art.156 pr.civ. statuează în sensul că instanța va putea da un singur termen pentru lipsă de apărare, dacă aceasta este temeinic motivată.
Este evident faptul că textul de lege limitează eventualele tergiversări ale judecății dar respectă drepturile procesuale ale părților, permițând solicitarea unui termen motivat pentru lipsă de apărare.
În condițiile în care avocatul ales era plecat din localitate, având un litigiu la Judecătoria Buzău, cererea de amânare era legală.
În condițiile arătate, eventuala amânare a pronunțării nu înlătură vătămarea adusă prin judecarea pricinii în lipsa avocatului ales, cu atât mai mult cu cât nu s-au depus note scrise.
2. Instanța a încălcat și aplicat greșit dispozițiile legii, dispoziții ce vizează condițiile de admisibilitate a acțiunii in revendicare (motiv prev. de art.304 pct.9 pr.civ.).
După anul 1989, problema restituirii imobilelor naționalizate (revendicării acestora) a constituit o problemă deosebită pentru organele legislative și instanțele judecătorești.
Dacă inițial instanțele s-au declarat necompetente în judecarea pricinilor ce aveau ca obiect exproprierile făcute de statul totalitar, pe considerentul neimixtiunii în legislativ, prin apariția Legii nr.213/1998, inițial a HG 11/1997, s-a statuat în sensul că instanțele judecătorești sunt în drept să aprecieze cu privire la respectarea legii în materie de expropriere sau naționalizare.
Cu toate acestea, legiuitorul a făcut precizarea în art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998 în sensul că pot fi revendicate bunurile preluate de stat fără titlu valabil, dacă nu fac obiectul unei legi speciale.
Legiuitorul a avut în vedere Legea nr.112/1995 și legea reparatorie care era în discuție, respectiv legea care avea să devină Legea nr.10/2001.
Legea nr.10/2001 are o mențiune specială în sensul că, după intrarea în vigoare a acestei legi, măsurile reparatorii în natură și echivalent (inclusiv cererile de restituire ori revendicare) nu pot fi luate în baza altor texte de lege. Textul menționat era de natură să pună în aplicare dispozițiile legii speciale, cu consecința derogării de la legea generală.
Instanțele judecătorești, după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, au avut poziții contradictorii în sensul că, deși majoritatea instanțelor considerau inadmisibilă acțiunea în revendicare (restituire) a imobilelor naționalizate sau expropriate în perioada 1945-1989, unele instanțe (puține) au considerat că este posibilă revendicarea imobilelor prin acțiune de drept comun, de persoanele care nu au apelat la dispozițiile Legii nr.10/2001.
In condițiile menționate, la 04 octombrie 2006 fost promovat recurs în interesul legii iar Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat în iunie 2008 în sensul inadmisibilității acțiunii în revendicare, cu privire la imobilele preluate de stat până în decembrie 1989, pe considerentul că restituirea acestora a fost reglementată prin Legea nr.10/2001 și urmează a se efectua numai pe baza procedurii reglementate de această lege.
Față de această situație, ținând seama de faptul că deciziile pronunțate în recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe, este evident caracterul inadmisibil al acțiunii reclamantelor, cu atât mai mult cu cât acestea au apelat la dispozițiile Legii nr.10/2001, instanțele pronunțându-se în mod irevocabil asupra cererii lor.
3. Instanța a aplicat greșit legea și în momentul pronunțării asupra excepției autorității de lucru judecat, excepție invocată de recurente și soluționată de instanța de fond prin respingerea acesteia, prin încheiere, la 15.02.2007, încheiere nemotivată (motiv prev. de art.304 pct.9 pr.civ.).
Instanța de apel a considerat motivul de apel privind autoritatea de lucru judecat ca fiind nefondat, fără o motivare reală, limitându-se la motivarea "nu rezultă că a existat identitate de obiect, cauză și părți cu prezenta cauză".
Este evident faptul că instanța nu motivează în nici un mod, neanalizând practic motivul de apel invocat.
Prin sentința civilă nr.128 din 23.10.2003, Tribunalul Giurgiua respins acțiunea acelorași reclamante, împotriva autorului recurentelor, G și a acestora, după decesul autorului, acțiune prin care s-a solicitat instanței constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr.31 din 14.12.1973 ce reprezenta titlul de proprietate, ca și restituirea imobilului din G,-, constând din teren în suprafață de 200 mp și casa de locuit de pe acest teren. Sentința a fost schimbată de Curtea de APEL BUCUREȘTI, prin decizia civilă nr.679 din 13.04.2005, în sensul admiterii acțiunii, constatării nulității contractului și obligării la restituirea imobilului. Curtea de APEL BUCUREȘTI, secția a III-a civilă, prin decizia civilă nr.1124 din 16.05.2006, a admis recursul declarat și a modificat decizia civilă nr.679/2005 în sensul respingerii apelului.
În consecință, părțile se află în situația în care, în mod irevocabil, a fost respinsă acțiunea reclamantelor de constatare a nulității titlului recurentelor și de obligare la restituirea imobilului din G,-.
În cauza de față, reclamantele revendică același imobil, existând și două capete de cerere distincte, unul vizând constatarea nulității preluării imobilului de către stat în baza Decretului nr.92/1950 și altul vizând cererea de evacuare a pârâtelor.
Este evident faptul că acțiunea formulată în contradictoriu cu acestea este acțiunea în revendicare, acțiune ce a făcut obiectul cauzei anterioare, soluționată irevocabil prin decizia civilă nr.1124/2006 a Curții de APEL BUCUREȘTI.
În acțiunea în revendicare părți erau reclamantele și recurentele, ca pârâte.
Calitatea era identică.
Obiectul pricinii îl reprezenta revendicarea imobilului din G,-, fiind irelevant faptul că în cauza anterioară s-a folosit termenul de "restituire" iar în cauza de față cel de "revendicare".
Cauza este identică, reclamantele invocând preluarea abuzivă a bunului de statul totalitar, transmiterea bunului către pârâte de un neproprietar și caracterizarea pronunțată a titlului lor.
În condițiile arătate, este inexplicabil modul în care instanțele de fond și apel au respins această excepție fără aoa naliza, ajungându-se la situația în care se încalcă în mod flagrant principii fundamentale, precum principiul siguranței circuitului civil și al autorității de lucru judecat a hotărârilor pronunțate anterior.
Instanța de apel, ca și instanța de fond, a încălcat atât dispozițiile art. 1201.civ. cât și dispozițiile art.166 și art.163 pr.civ.
4. Hotărârea pronunțată nu cuprinde motivele pe care se sprijină (motiv prev. de art.304 pct.7 pr.civ.).
Nemotivarea deciziei vizează excepția autorității de lucru judecat, instanța mărginindu-se să susțină că nu există identitate de părți, obiect și cauză.
5. Hotărârea pronunțată nu cuprinde motivele pe care se sprijină nici cu privire la modul de soluționare a acțiunii în revendicare, respectiv compararea titlurilor (motiv prev de art.304 pct.7 pr.civ.).
Al treilea motiv de apel formulat de către pârâte critica modul în care instanța de fond a soluționat acțiunea în revendicare și a comparat titlurile.
Tribunalul Giurgiu, în decizia pronunțată, cu privire la acest motiv de apel, s- limitat la următoarea "motivare" "pe fondul cauzei, tribunalul constată că în mod legal instanța de fond a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului pentru considerentele reținute în cuprinsul sentinței apelate". Este evident faptul că instanța de apel nu a motivat decizia, limitându-se la trimiterea la motivarea instanței de fond. Pe de altă parte, și această trimitere se face numai cu privire la unul din capetele de cerere, cel vizând nevalabilitatea titlului statului, nu și cu privire la acțiunea în revendicare ce reprezintă esența cauzei.
6. Instanța a aplicat greșit dispozițiile legii și în momentul analizării motivului de apel ce viza greșita judecare a pricinii de instanța de fond, cu ocazia comparării titlurilor ( motiv prev. de art.304 pct.9 pr.civ.).
Instanța de fond, după respingerea nejustificată a celor două excepții ridicate de pârâte, a făcut o pretinsă comparare a titlurilor, susținând că titlul reclamantelor este mai caracterizat.
Acest punct de vedere a fost menținut și de instanța de apel, fără o motivare efectivă.
Ambele instanțe au greșit pentru considerentele mai jos arătate:
-în mod greșit instanța de fond consideră mai caracterizat titlul reclamantelor, respectiv actul dotal din 25.10.1939.
Prin actul respectiv, la căsătoria reclamantei cu ( căsătorie desfăcută prin divorț în anul 1960 ), s-a constituit dotă imobilul din G,-.
Fără a pretinde că reclamantele trebuiau să administreze proba diabolică, respectiv din autor în autor, recurentele consideră că instanța avea obligația minimei diligențe, respectiv de a pune în vedere reclamantelor să dovedească identitatea imobilului cu cel în litigiu și, mai ales, titlul celui care constituie dotă, deoarece actul dotal are limitele sale cu privire la opozabilitate. Instanța s-a limitat la preluarea acestui act dotal ca un veritabil act de proprietate, inatacabil.
În mod greșit instanța de fond a apreciat cu privire la eventuala viciere a titlului pârâtelor recurente, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr.31 din 20.12.1973, contract prin care autorii acestora, G și G, au cumpărat imobilul în litigiu.
Orice referire a instanței de fond la eventuala viciere a acestui titlu încalcă dispozițiile unei hotărâri judecătorești irevocabilă, hotărâre care are autoritate de lucru judecat și împiedică pe oricine să mai analizeze din punct de vedere legal acest contract.
Prin decizia civilă nr.1124 din 16.05.2006, Curtea de APEL BUCUREȘTIa menținut sentința civilă nr.128 din 23.10.2003 prin care fusese respinsă acțiunea acelorași rec1amante în nulitatea titlului autorilor pârâtelor. Mai mult, Curtea de APEL BUCUREȘTI, în motivarea deciziei, demonstrează buna credință a autorilor pârâtelor, cu consecința valabilității titlului.
- prin încălcarea flagrantă a legii, judecătorul fondului neglijează total autoritatea de lucru judecat, considerându-se în drept să reia o judecată finalizată irevocabil.
Din moment ce o instanță s-a pronunțat în mod irevocabil în sensul caracterului valabil și neviciat al titlului lor, acest titlu preia autoritatea dată de instanță și devine un titlu mai caracterizat și preferabil, cu atât mai mult cu cât, prin hotărâre irevocabilă a fost respinsă o acțiune în revendicare identică promovată de aceleași reclamante.
Este inacceptabilă încălcarea autorității aceleiași hotărâri de instanța de fond prin invocarea principiului "nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are". Aceste aspecte au fost verificate de instanță în hotărârea irevocabilă, cu autoritate de lucru judecat, pronunțată anterior.
-de neacceptat este și teza conform căreia terenul de 200 mp nu a ieșit nici formal din patrimoniul reclamantelor. Aceasta deoarece acest teren este revendicat tocmai pe considerentul ieșirii din patrimoniul reclamantelor.
De altfel, pentru terenul respectiv, recurentele susțin că dețin titlu de proprietate, respectiv Ordinul Prefectului județului G nr.249 din 25.10.2007, cu mențiunea că întreg dreptul acestora este înscris în CF nr.6159/N, cu număr cadastral 5156.
Autorii recurentelor au cumpărat imobilul în anul 1973 și nu după Legea nr.112/1995, fiind evidentă buna lor credință, constatată printr-o hotărâre judecătorească anterioară.
În anul 1973 era imposibil să contești titlul statului. De altfel, autorii lor au cumpărat bunul care le era închiriat iar după cumpărare, au contestat contractul de vânzare-cumpărare, încercând să evite această cumpărare. Cu toate acestea, în acea perioadă s-a decis în sensul valabilității contractului.
Pe de altă parte, nu li se poate imputa o cumpărare a bunului în anul 1973, cumpărare care s-a realizat în baza unor dispoziții ale statului, de vânzare a bunurilor deteriorate și în stare precară. Practic, autorii acestora au cumpărat bunul care era în stare de paragină, fiind obligați să-l refacă.
În orice caz, din moment ce contractul este recunoscut ca valabil prin hotărâre irevocabilă, este irelevant titlul statului, esențială fiind buna lor credință (de fapt a autorilor ). Chiar dacă titlul statului nu era valabil, codul civil ocrotește pe cel care dobândește cu bună credință de la un neproprietar, operând și uzucapiunea de scurtă durată ( 10 ani ).
7. Instanța a încălcat legea și în momentul în care a dispus evacuarea recurentelor, motiv prev. de art.304 pct.9 pr.civ.
Este evidentă confuzia regretabilă făcută în sentință și decizie, între acțiunea în revendicare și acțiunea în evacuare. Practic, instanțele au realizat o compilație între două instituții total diferite. Acțiunea în revendicare exclude, prin natura sa, acțiunea în evacuare. Aceasta, deoarece în acțiunea în revendicare se compară titlurile, iar în acțiunea în evacuare se tinde la evacuarea celui care nu deține nici un titlu.
În cazul de față, este indubitabil faptul că recurentele dețin un titlu valabil, așa cum a decis Curtea de APEL BUCUREȘTI prin decizia civilă nr.l124/2006.
În consecință acțiunea în evacuare era inadmisibilă. Fiind o excepție de ordine publică, inadmisibilitatea acțiuni poate fi invocată și direct în recurs.
Intimatele reclamante au formulat întâmpinare în cauză, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Intimatul Statul Român, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Gaf ormulat la rândul său întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, invocând în susținerea acestei apărări dispozițiile art. 4 și art. 12 alin.4 și 5 din Legea nr. 213/1998.
Analizând cu precădere excepția invocată de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Curtea constată că aceasta este întemeiată.
Obiectul cererii de chemare în judecată l-a constituit constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului situat în G,-, fostă -, titlu care s-a constituit în baza Decretului nr. 92/1950 și revendicarea acestui imobil de la recurenții persoane fizice care îl dețin în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare nr. 31/14.12.1973, încheiat între I și G, autorul pârâților.
Potrivit dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 213/1998,Domeniul privat al statului sau al unităților administrativ teritoriale este alcătuit din bunurile aflate în proprietatea lor și care nu fac parte din domeniul public. Asupra acestor bunuri statul sau unitățile administrativ teritoriale au drept de proprietate privată."
Conform art. 25 din același act normativ,în accepțiunea prezentei legi, prin sintagma domeniu public, cuprinsă în art. 477 din codul civil, se înțelege domeniul privat al statului sau al unităților administrativ teritoriale, după caz."
În lipsa unui alt criteriu de delimitare a domeniului privat al statului de cel al unităților administrativ teritoriale, se impune aplicarea prin analogie a criteriului de delimitare a domeniului public al statului de cel al unităților administrativ teritoriale și anume interesul național sau local al acestor bunuri, conform art. 3 din Legea nr. 213/1998.
În speță, imobilul trecut în proprietatea statului a intrat în proprietatea statului, a unității administrative G, reprezentat la nivel local, potrivit actualei structuri a organelor statului prin primar, ca reprezentant al municipiului
Așa fiind, nu există nici un raport juridic care să poată fi stabilit între reclamante și Statul Român, chemat în judecată și care nu poate fi obligat în cadrul acestui raport, nefiind, în nici o situație, titularul vreunei obligații de restituire a imobilului.
Prin urmare, Statul Român nu are calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecății, situație în raport de care se impune admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului și schimbării sentinței în sensul respingerii cererii formulate împotriva Statului Român pentru lipsa calității procesuale pasive, soluția dată asupra excepției de ordine publică fiind cea care conduce la schimbarea sentinței, sub acest prim aspect.
În ceea ce privește recursul declarat în cauză de către părâții persoane fizice, Curtea reține următoarele:
Motivele susținute de recurenți la punctele 1, 2 și 4, pe temeiul art. 304 pct. 9 și 7 Cod procedură civilă nu pot fi reținute.
Dispozițiile art. 156 Cod procedură civilă au fost corect aplicate de către prima instanță, în respingerea cererii de amânare a judecării cauzei, motivul de nelegalitate invocat fiind analizat în mod corect în cadrul apelului declarat în cauză.
La termenul din 31.05.2007, când prima instanță a considerat cauza ca aflată în stare de judecată, a analizat cererea de amânare, pe care a regăsit-o în dosar, ca fiind din partea apărătoarei pârâtelor recurente, av., considerând că nu o poate avea în vedere ca motiv justificat de amânare, din mai multe considerente și nu din cauzele susținute de către recurente.
Astfel, prima instanță a apreciat ca neîntemeiată cererea de amânare în considerarea faptului că nu poartă viza judecătorului de serviciu, neputându-se cunoaște când și cine a depus-o la dosarul cauzei.
Pe de altă parte, Curtea constată că pe delegația avocațială aflată la fila 70 din dosarul de fond, figurează mai mulți apărători, ca de altfel și pe delegația depusă în dovedirea imposibilității de prezentare (justificarea prezenței la o altă instanță), astfel încât nu ar fi existat nici un temei pentru a se considera întemeiată această cerere, ceilalți apărători menționați în delegație putând, deopotrivă, să reprezinte interesele recurentelor, în privința acestora nefiind făcute nici un fel de dovezi în sprijinul ideii imposibilității lor de prezentare.
Prima instanță a respectat dreptul de apărare al pârâtelor, amânând pronunțarea pentru a le da posibilitate acestora și apărătorului lor să depună note scrise, astfel cum de altfel s-a și întâmplat, fiind astfel respectate dispozițiile art. 156 alin.2 Cod procedură civilă.
Instanța de apel a respins motivul de apel susținut pe aceleași argumente, iar motivarea dată corespunde exigențelor art. 261 Cod procedură civilă.
În ce privește cel de-al doilea motiv de recurs, Curtea apreciază că susținerile recurentelor nu pot fi primite pe temeiul art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă. Decizia în interesul legii nr. XXXIII /2008 pronunțată de Inalta C de Casație și Justiție nu conține dispoziții în sensul aprecierii ca fiind inadmisibile acțiunile în revendicare formulate ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, raportat la situația de speță, a parcurgerii de către reclamantele intimate a procedurii pe care Legea nr. 10/2001 a stabilit-
A susține, exclusiv cu referire la această decizie, excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare presupune ca din conținutul acesteia să se deducă în mod clar, neechivoc, teza inadmisibilității, numai astfel putându-se considera, potrivit dispozițiilor art. 329 alin.3 că,dezlegarea dată problemei de drept judecată este obligatorie pentru instanțe", condiție ce nu poate fi considerată îndeplinită în cauză, în raport de datele concrete ale acesteia.
Potrivit acestei decizii,Cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, stabilesc:
Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice."
Decizia invocată pe temeiul art. 329 Cod procedură civilă acceptă prin urmare teza admisibilității acțiunii în revendicare a imobilelor preluate în mod abuziv de către stat, din domeniul de referință al Legii nr. 10/2001, astfel cum rezultă din ultimul alineat al dispozitivului anterior citat, indicațiile date de către instanța supremă fiind în legătură cu modul de soluționare a cauzelor în care se pune în discuție concursul dintre legea specială și legea generală.
Nefondată este și critica recurentelor privind lipsa motivării cu privire la respingerea excepției autorității de lucru judecat, excepție pe care Curtea o va analiza distinct, cu referire la motivul 3 de recurs.
În analiza acestei excepții Tribunalul a motivat in sensul că nu este întrunită tripla identitate de obiect, părți și cauză, motivare care, din perspectiva dispozițiilor art. 261 Cod procedură civilă este corectă, legalitatea acesteia reprezentând o chestiune distinctă.
Analizând din perspectiva art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, acest motiv de recurs, Curtea apreciază că este fondat.
Prin cererea de chemare în judecată ce a fost înregistrată sub nr. 2805/2002 pe rolul Tribunalului Giurgiu, reclamanta a chemat în judecată pe pârâtele Primăria Municipiului G și pe G (autorul recurentelor), solicitând restituirea imobilului situat în G,-, format din teren intravilan de 200 mp și casă de locuit, preluat de stat în mod nelegal, în baza Decretului nr. 92/1950 și constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 31/1973 ce constituia titlul de proprietate al pârâtului.
La cererea reclamantei, instanța investită cu soluționarea acestei cauze a admis cererea de introducere în calitate de pârât a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.
Ulterior decesului pârâtului G, în această cauză au fost introduse, în calitate de succesoare în drepturi, actualele recurente.
Cauza a fost soluționată în fond, prin sentința civilă nr. 128 din 23.10.2003, în apelul soluționat de Curtea de Apel Secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 679 din 13.04.2005 și în recurs, de către Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a III-a civilă, devenită competentă în baza dispozițiilor tranzitorii ale Legii nr. 219/2005, prin decizia civilă nr. 1124/16.05.2006, soluția irevocabilă dată acesteia fiind de respingere a acțiunii.
Soluția pronunțată asupra recursului a fost aceea a respingerii excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare, admiterii recursului declarat de pârâtele și împotriva deciziei pronunțate în apel și modificarea acesteia în sensul respingerii ca nefondat a apelului declarat de apelantele și împotriva sentinței civile nr. 128/23.10.2003 pronunțată de Tribunalul Giurgiu.
Potrivit considerentelor pe care s-a fundamentat această decizie, s-a reținut că imobilul a fost preluat de stat cu încălcarea dispozițiilor Decretului nr. 92/1950, proprietarii fiind excepțați de la naționalizare, iar dispozițiile acestuia contraveneau Constituției de la 1948 și reglementărilor internaționale, iar această constatare a intrat în puterea de lucru judecat, nemaiputând face obiectul unei alte judecăți, astfel că reluarea acestei analize de către prima instanță și, ulterior, de către instanța de apel s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 1201 Cod civil.
Chestiunea incidentă a nevalabilității titlului de preluare de către stat a imobilului a reprezentat, în cadrul acelui litigiu, unul dintre aspectele litigioase de a cărui rezolvare a depins analiza cererii formulate pe cale principală, a nulității contractului de vânzare cumpărare încheiat de pârâte, astfel încât, fiind menită să fundamenteze soluția pronunțată în cauză, a căpătat putere de lucru judecat.
În limita analizei efectuate în cadrul acelui prim proces, cu privire la această chestiune incidentă, prejudicială, este întrunită cerința triplei identități de obiect - constatarea nevalabilității titlului statului, de părți, în mod neîndoielnic și de cauză, înțeleasă aceasta ca fiind acea situație de fapt calificată juridic, pe care se fundamentează pretenția concretă, dreptul afirmat.
Cu privire la cele două cereri, cea soluționată în mod irevocabil și cea din prezenta cauză, identitatea de obiect și de cauză este numai parțială, lucrul judecat anterior pe cale incidentală, încercându-se a fi valorificat în prezenta cauză pe cale principală, astfel încât reluarea judecății ar presupune încălcarea aspectului pozitiv al puterii de lucru judecat pe care l-a dobândit hotărârea anterioară.
Autoritatea de lucru judecat nu poate fi însă reținută și în ce privește cererea în revendicarea imobilului, astfel cum au pretins recurentele.
Respingerea acțiunii în revendicare, în cea dintâi cauză soluționată, s-a bazat exclusiv pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, capătul principal al cererii de chemare în judecată fiind cel al constatării nulității contractului de vânzare cumpărare încheiat între autorul recurentelor și stat, prin I, consecința unei asemenea constatări, unite cu cea potrivit căreia imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, urmărită de reclamanta, fiind cea a restituirii în natură a imobilului, pe temeiul dispozițiilor aceleiași legi speciale.
În recursul prin care acea primă cauză a fost irevocabil soluționată și potrivit considerentelor pe care s-a sprijinit hotărârea intrată în puterea de lucru judecat, s-a reținut că,Potrivit dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, în ipoteza în care imobilul a fost înstrăinat, fostul proprietar are la îndemână acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 480 din Codul civil. a contrario, (a mai subliniat instanța de recurs)se ajunge la o încălcare a dreptului de acces la o instanță de judecată pentru apărarea dreptului de proprietate ce este imprescriptibil, contrar dispozițiilor constituționale și ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului".
Această analiză efectuată de instanța de recurs în legătură cu acele critici aduse hotărârii pronunțate în apel, vizând greșita soluționare a excepției de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare, nu poate fi considerată, prin prisma dispozitivului aceleiași decizii și față de considerentele primei instanțe, pe care le-a menținut astfel, care au făcut trimitere la dispozițiile art. 46 alin.2 din Legea nr. 10/2001, decât în sensul că instanța de recurs a apreciat că o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 480 cod civil (temei juridic neinvocat de reclamantă) este menită să asigure reclamantei accesul la o instanță carear urmasă se pronunțe asupra încălcării dreptului său de proprietate, fără a analiza, în cadrul acelui litigiu, în mod concret, dacă și în ce măsură dreptul recunoscut i-a fost încălcat.
Privită prin prisma acestor considerente, Curtea apreciază că decizia invocată de recurente ca având autoritate de lucru judecat în prezenta cauză nu poate fi reținută ca atare în ce privește cererea de restituire/revendicare a imobilului, distincția regăsindu-se în cauza diferită a celor două cereri de chemare în judecată din perspectiva temeiului de drept pe care atât partea, cât și instanța l-au avut în vedere, cea dintâi cerere fiind fundamentată din punct de vedere juridic exclusiv pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, cea de fața fiind fundamentată pe dispozițiile art. 480 și următoarele din Codul civil.
Prin urmare, cu referire la motivul de recurs încadrat in dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Curtea reține caracterul fondat al acestuia în ce privește existența autorității de lucru judecat în legătură cu cererea privind constatarea nevalabilității titlului statului, soluție care are consecințe și în ce privește exceptia lipsei calității procesuale a Statului român, prin DGFP G, și caracterul nefondat al criticii în legătură cu cererea în revendicarea imobilului, astfel încât, urmare admiterii apelului, se impune și schimbarea sentinței, urmând a se respinge pentru autoritate de lucru judecat cererea privind constatarea nevalabilității titlului statului.
Cu privire la criticile susținute de recurente pe temeiul art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă, (pct. 5 al motivelor de recurs) în legătură cu motivarea acelor critici care au vizat greșita admitere a acțiunii în revendicare, Curtea reține caracterul nefondat al acestora.
Decizia a raspuns, punctual, sustinerilor formulate în apel și care, în principiu, au avut în vedere preferabilitatea titlului de proprietate al apelantelor - recurente pârâte, ca fiind fondat pe buna lor credință și analiza cauzei din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001, concluzia primei instanțe, menținută de instanța de apel, fiind argumentată în sensul unei mai bune caracterizări a titlului reclamantelor, a caracterului preferabil al titlului acestora, în ce privește construcția, care a fost preluată de stat fără un titlu valabil și lipsei oricărui titlu al pârâților asupra terenului aferent construcției, considerat ca nefiind preluat prin Decretul de naționalizare, intrat în proprietatea statului ca urmare a unui decret de expropriere care nu și-a produs efectele, atribuit pârâtelor în baza unui ordin al Prefectului, întocmit ulterior Legii nr. 10/2001, când reclamantele deja notificaseră această instituție cu cererea de restituire.
În ce privește motivul 6 de recurs, susținut pe temeiul art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, criticile aduse deciziei și sentinței sunt însă fondate.
Interpretarea instanțelor de fond în legătură cu modul de soluționare a cauzei, pornind de la concursul dintre aplicarea legii speciale de reparație și legea generală și a modului de aplicare a Convenției Internaționale a Drepturilor Omului, ca act normativ de aplicabilitate generală și care are prioritate, este unul ce nu corespunde Deciziei pronunțate în interesul legii de Inalta C de Casație și Justiție, nr. XXXIII/2008.
Teza de la care pornesc recurentele și care reprezintă aspecte particulare ale speței, este aceea potrivit cu care titlul de proprietate dobândit cu privire la imobilul în litigiu a fost analizat anterior, cu putere de lucru judecat și a fost apreciat ca fiind unul valabil, dobândit cu bună credință.
Asupra acestei chestiuni, Decizia în interesul legii conține dispoziții clare, statuând în sensul că,Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.
Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul;"
În cauză, admiterea acțiunii în revendicare are ca și consecință imediată atingerea dreptului de proprietate dovândit de recurente printr-un contract încheiat in anul 1973, cu bună credință, drept confirmat printr-o decizie irevocabilă pronunțată în anul 2006 și prin aceasta ocrotit în mod egal de dispozițiile legii interne și ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la aceasta, precum și atingerea adusă securității raporturilor juridice.
În ce privește dreptul de proprietate asupra terenulului aferent construcției, admiterea acțiunii în revendicare implică ignorarea titlului de proprietate - Ordinul nr. 249/25.10.2007 emis de Prefectul județului G în baza art. 36 alin.3 din Legea nr. 18/1991, republicată, act care nu putea fi contestat în prezenta cauză, limitată la obiectul cererii introductive și nu a fost contestat nici pe cale separată, chiar dacă intimatele au făcut apărări legate de ineficiența acestuia.
Din perspectiva principiilor CEDO, potrivit și considerentelor Curții Europene din cauza Raicu împotriva României,,diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate..persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună credință nu trebuie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității Statului care a confiscat in trecut aceste bunuri"(paragraful 37).
Față de aceste principii ce decurg din aplicarea Convenției, cuprinse în decizia pronunțată în recursul în interesul legii, cu referire la securitatea raporturilor juridice, admiterea acțiunii în revendicare de către instanța de apel reprezintă o soluție care nu corespunde practicii afirmate de ÎCCJ prin decizia pronunțată în interesul legii și nici Convenției Europene a Drepturilor Omului.
De remarcat, sub acest ultim aspect, este faptul că în cauzele soluționate de CEDO pe care intimatele reclamante le-au invocat în susținerea apărărilor lor, instanța europeană nu a fost și nici nu ar fi putut fi pusă în situația de a analiza litigiul ivit între foștii proprietari și chiriașii dobânditori ai imobilelor cu bună sau cu rea-credință, ci numai încălcarea dreptului de proprietate al foștilor proprietari de către statul care,odată ce a adoptat o soluție ( ca obligație de a restitui anumite bunuri confiscate), aceasta trebuia implementată cu o claritate și o coerență rezonabile pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții."(cauza Păduraru contra României, paragraf 92).
Cu referire la argumentele din aceeași cauză anterior menționată, prin raportare la situația concretă din speța de față, Curtea reține că vânzarea imobilului asupra căruia poartă litigiul, cu mult înainte (1973) de a fi chiar și numai previzibilă adoptarea de către stat a unor măsuri cu caracter reparatoriu în favoarea foștilor proprietari, ar conduce la o poziție nerezonabilă, în sensul de a se aprecia că această măsură s-ar putea datora, fie și numai în parte, unei incertitudini create de autoritățile administrative, în aplicarea unor acte normative cu caracter reparator.
În acest context, se poate conchide că în chiar momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 care le-a conferit intimatelor dreptul de a obține reparații pentru bunul preluat de stat în mod nelegal, acestea nu se puteau bucura decât de dobândirii unor reparații de altă natură decât restituirea în natură a bunului, situație ce nu poate fi modificată în cadrul prezentei acțiuni în revendicare.
Așa fiind, instanțele anterioare au făcut o greșită aplicare în cauză a dispozițiilor art. 480 Cod civil, cum și a dispozițiilor art. 1 din Protocolul adițional la CEDO, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă care fiind fondat, conduce la schimbarea sentinței, în sensul respingerii cererii în revendicare ca neîntemeiate.
În ce privește ultimul motiv de recurs, ce vizează nelegalitatea deciziei sub aspectul capătului de cerere privind evacuarea recurentelor din imobil, ca și consecință a admiterii acțiunii în revendicare, acesta nu se mai impune a fi analizat, având în vedere soluția dată cererii principale.
Având în vedere considerentele anterior expuse, Curtea va admite recursul declarat în cauză, în baza art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă și va dispune, potrivit art. 312 alin.3 Cod procedură civilă admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului român, reprezentat prin DGFP G, admiterea recursului declarat de pârâți, modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul că va admite apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 3895 din 18.06.2007 a Judecătoriei Giurgiu și va schimba în tot sentința civilă apelată, respingând cererea formulată împotriva Statului Român pentru lipsa calității procesuale pasive, respingând, pentru autoritate de lucru judecat, cererea privind constatarea nevalabilității titlului statului și respingând ca neîntemeiată cererea în revendicare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin DGFP
Admite recursul declarat de recurentele pârâte și împotriva deciziei civile nr. 72 din 13.06.2008 pronunțată de Tribunalul Giurgiu în contradictoriu cu intimatele reclamante și și cu intimații pârâți STATUL R, prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - DIRECȚIA GENERALă A FINANȚELOR PUBLICE G, CONSILIUL LOCAL G, MUNICIPIUL G, prin PRIMAR și PRIMARIA MUNICIPIULUI.
Modifică în tot decizia civilă recurată în sensul că:
Admite apelul declarat de pârâte împotriva sentinței civile nr. 3895 din 18.06.2007 a Judecătoriei Giurgiu.
Schimbă în tot sentința apelată, astfel:
Respinge cererea formulată împotriva Statului Român pentru lipsa calității procesuale pasive.
Respinge pentru autoritate de lucru judecat cererea privind constatarea nevalabilității titlului statului.
Respinge, ca neîntemeiată, cererea în revendicare cu privire la imobilul situat în G,-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 12 martie 2009.
PREȘEDINTE JUDECATOR JUDECATOR
- - - - - - - -
GREFIER
Th.Red. /2 ex.
3.06.2009
Trib.
Președinte:Georgeta StegaruJudecători:Georgeta Stegaru, Elena Viviane Tiu, Carmen
