Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 147/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(2532/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.147.
Ședința publică de la 4 februarie 2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Cristian Olteanu
JUDECĂTOR 2: Mihai Andrei Negoescu Gândac
JUDECĂTOR - MARI
GREFIER -
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea asupra recursului declarat de recurenta reclamantă, împotriva deciziei civile nr.891 din 18.06.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a Va Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații pârâți MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL și STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
are ca obiect - revendicare.
Dezbaterile cauzei au avut loc în ședința publică de la 28.01.2010, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de la acea dată care face parte integrantă din prezenta decizie, când curtea - pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării - a amânat pronunțarea la 04.02.2010, hotărând următoarele:
CURTEA,
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 11.09.2008, pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 B - Secția Civilă, reclamanta a chemat în judecată pârâții Municipiul B prin Primar General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor, solicitând instanței să oblige pârâții să îi restituie în natură terenul în suprafață de 300. situat în B,-, sector 6, iar în subsidiar, obligarea pârâților a plata unor despăgubiri la valoarea de circulație a imobilului, în cazul în restituirea în natură nu mai este posibilă, precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentința civilă nr. 6444/09.10.2008, pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 B - Secția Civilă, s-a admis excepția inadmisibilității cererii; s-a respins cererea, ca inadmisibilă.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că, potrivit art. 6 alin. 2 din Legea nr.213/1998, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale reparație.
Instanța a reținut și că, prin cererea de față reclamanta revendică, pe dreptul comun, un teren în suprafață de 300. situat în intravilanul Municipiului B și care a fost preluat de către stat în temeiul Legii nr.58/1974 și, respectiv, Decretului nr.242/1987 nepublicat, ceea ce înseamnă că imobilul face obiectul unei legi speciale de retrocedare, fiindu-i aplicabile dispozițiile art.1, 2, 11 raportat la art. 8 din Legea nr. 10/2001.
În consecință, în cauză devin aplicabile dispozițiile art. 6 alin. 2 din Legea nr.213/1998 și art. 22 alin. 5 din Legea nr.10/2001, conform cărora acțiunea în revendicare formulată pe calea dreptului comun este inadmisibilă, reclamanta trebuind să apeleze la procedura specială prevăzută de Legea nr.10/2001.
Instanța a reținut că procedura specială instituită de Legea nr.10/2001 nu este o procedură administrativ-jurisdicțională, ci pur administrativă, entitatea investită cu soluționarea notificărilor neavând caracterul de instanță independentă și imparțială în (sensul art.6 alin.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fiind chiar persoana juridică care deține imobilul ce se solicită a fi retrocedat.
Chiar Curtea Constituțională a dat interpretarea art.21 alin.4 din Constituție (ex. decizia 188/2004 publicată în Of. nr. 498/02.06.2004, decizia nr.272/2004, publicată în Of. nr. 723/11.08.2004, decizia 549/18.10.2005, publicată în Of. nr.1024/18.11.2005) și a reținut că jurisdicțiile speciale administrative reprezintă o activitate jurisdicțională realizată de un organ de jurisdicție, ce funcționează în cadrul unei instituții a administrației publice sau a unor autorități administrative autonome, ce se desfășoară conform procedurii imperative prevăzute printr-o lege specială, procedură asemănătoare cu cea a instanțelor de judecată, desfășurată însă paralel și separate de aceasta. Or, prin prisma acestor condiții, Curtea a stabilit că Legea nr.10/2001 nu instituie o procedură administrativ - jurisdicțională, ci o procedură administrativă prealabilă.
Ca atare, instanța a apreciat că nu sunt incidente prevederile art. 21 alin. 4 din Constituție, potrivit cărora "jurisdicțiile speciale administrative sunt facultative (. )" ceea ce înseamnă că procedura instituită de Legea nr.10/2001 este obligatorie și primează față de acțiunile în revendicare formulate pe dreptul comun, conform art. 6 alin.2 din Legea nr.213/1998 și art.22 alin. 5 din Legea nr.10/2001.
Instanța a mai reținut și că nu este încălcat nici art. 6 alin.1 din CEDO, întrucât dreptul de acces la o instanță judecătorească nu este un drept absolut, ci poate fi susceptibil de limitări, ceea ce înseamnă că legislația internă poate să prevadă obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile atunci când se urmărește apărarea unui drept civil. Condiția esențială care se cere este aceea ca soluția pronunțată în procedura prealabilă să poată fi atacată în fața unei instanțe judecătorești, care îndeplinește condiția de tribunalul independent și imparțial și care are competență deplină de a verifica decizia administrativă, în acest sens Convenția Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în cauzele Glod contra României și Crișan contra României.
Instanța a considerat că aceste condiții sunt îndeplinite și în cazul Legii nr.10/2001, deoarece art. 26 din lege dă posibilitate părților să conteste în fața tribunalului - secția civilă dispoziția emisă de unitatea deținătoare și contract de închiriere, aceste dispoziții își găsesc aplicabilitatea și în cazul în care entitatea investită cu soluționarea notificării refuză să o soluționeze în termenul legal, în acest sens fiind deciziile nr.IX/2006 și XX/2007 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, care prevăd competența tribunalului - secția civilă de a soluționa atât cererile de obligare a unității deținătoare de a emite dispoziție de soluționare a notificării, cât și de a soluționa pe fond notificarea, în caz de nesoluționare a acesteia în termenul legal. Iar practica constată a instanțelor este în sensul de a soluționa orice contestație referitoare la modul de aplicare a procedurii prevăzute de Legea nr.10/2001.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel reclamanta solicitând admiterea apelului, desființarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru cercetarea fondului.
În motivare, a arătat că cererea sa a fost întemeiată pe dispozițiile art.480 cod civil și pe Decretul - Lege nr. 1/1989 și că nu a făcut nici o notificare în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001 întrucât nu deținea acte, însă nu dorește restituirea acestui teren, teren care în prezent este liber și este situat pe aceeași stradă unde altor persoane li s-au retrocedat terenurile deținute în proprietate.
Consideră că sunt încălcate legile fundamentale, prin legi speciale și restrictive care încalcă dreptul de proprietate prevăzut de dispozițiile art. 480-481 Cod civil și prin Legea specială nr.10/2001 i s-a abrogat dreptul la proprietate, respectiv s-a făcut oad oua naționalizare, fără ca apelanta să fi primit vreo dreaptă și prealabilă despăgubire pentru terenul de 300 mp.
Mai mult, prin hotărârea pronunțata i s-a închis calea la justiție prevăzută de art. 21 alin. 4 din Constituția României și art. 6 alin.1 din CEDO, deoarece nu a făcut notificare conform Legii nr.10/2001 neavând acte și locuind în străinătate.
Deoarece sunt încălcate liberul acces la justiție prevăzut în Constituția României - lege fundamentală - care nu poate fi abrogată printr-o lege specială, drept la proprietate care este prevăzut și de Codul civil - lege fundamentală - ce nu pot fi abrogate prin legi speciale și deoarece după 7 ani de zile de la aprobarea legii speciale, nici un cetățean al României nu a fost despăgubit în prealabil.
În drept, cererea se întemeiază pe dispozițiile art. 282 Cod procedură civilă.
Prin decizia civilă nr.891/18.06.2009, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta - reclamantă, împotriva sentinței civile nr.6444/09.10.2008 a Judecătoriei Sectorului 6
Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a reținut că, șa cum corect a reținut prima instanță, acțiunea în revendicare formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâții Municipiul B și Statul Român, pe calea dreptului comun, în condițiile existenței unor legi speciale reparatorii pentru aceste categorii de proprietari cărora le-au fost preluate în mod abuziv imobilele în perioada 1945-1989, legi care pun la dispoziția celor îndreptățiți proceduri speciale administrative precum și remedii efective în cazul nesoluționării într-un termen rezonabil de către autoritățile competente, asigurând astfel și liberul acces la justiție, este inadmisibilă, fiind nefondate criticile apelantei.
Împotriva deciziei instanței de apel a formulat recurs reclamanta,cererea de recurs fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Secția III-a Civilă, sub nr. 7314/-.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta arata că prin soluționarea cauzei în temeiul excepției inadmisibilității, i- fost încălcat dreptul de acces la instanța, consacrat de art. 21 din Constituție ca și dreptul de proprietate, garantat de art. 48 din Constituție și art. 480 din Codul civil, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 10/2001 nu abrogat dreptul de proprietate iar reclamanta locuiește în străinătate, necunoscând dispozițiile acestui act normativ.
Analizând actele și lucrările dosarului în raport de criticile formulate și de prevederile legale incidente în cauza, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul d procedură civilă, curtea reține următoarele:
Reclamanta și- configurat exercițiul dreptului de acces la instanța de judecata, în scopul valorificării pretenției sale concrete - recunoașterea pe cale judecătorească a dreptului său de proprietate asupra imobilului anterior menționat prin formularea unei acțiuni în revendicare-acțiune reală, de drept comun, ale cărei caracteristici, stabilite de o îndelungată și constantă jurisprudență naționala, sunt acelea că ea însoțește, apără și se întemeiază pe însuși dreptul de proprietate.
Potrivit art. 21 din Constituția României, orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, nici o lege neputând îngrădi exercitarea acestui drept.
În același timp, potrivit prevederilor art. 20 alin. 2 din Constituție,dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Având în vedere considerentele expuse de instanța de apel și de către prima instanță, în aprecierea ca întemeiată a excepției inadmisibilității acțiunii reclamantei, respectiv, în ceea ce privește modul de soluționare conflictului dintre legea internă-Legea nr. 10/2000 și art. 6 din CEDO, curtea retine statuarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, din decizia în interesul legii, nr. 33, pronunțata în dosarul nr. 60/2007 în ședința din 9 iunie 2008, potrivit cu care adoptarea unei reglementari speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementari anterioare, nu încalcă articolul 6 din Convenție însituația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă. Faptul că aceasta cale specială este sau nu una efectivă poate fi constatat printr-o analiză în concret a fiecărei cauze. Prin urmare, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001,în absenta unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a masurilor reparatorii,poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. 2 din Constituția României, prioritatea normei din Convenție care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/18 mai 1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. 2 din legea fundamentală.
Înalta curte mai reținut că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul sau de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional si trebuie să i se asigure accesul la justiție. Este însănecesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsura legea interna intră în conflict cu Convenția Europeana a Drepturilor Omuluisi daca admiterea acțiunii in revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.
Pentru a răspunde unor astfel de exigente, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a preocupat să verifice, "in lumina ansamblului circumstanțelor cauzei", daca gradul de acces oferit de legislația naționala, este suficient pentru a asigura persoanei in cauza "dreptul la un tribunal, având in vedere principiul supremației dreptului intr-o societate democratica".
A constatat ca accesul la un tribunal, dar numai pentru a se declara inadmisibila procedura judiciara inițiata de reclamant, prin jocul dispozițiilor legale care au reglementat o anumita instituție de drept-autoritatea de lucru judecat, inadmisibilitatea etc. ori au schimbat competentei instanțelor de judecata in timpul derulării procesului, ori au generat incertitudine jurisprudențiala etc. nu este de natura sa respecte imperativelor art.6 paragraful 1 din Convenție( Cauza Lungoci, Cauza Caracaș, Cauza Ionescu și, Cauza Zamfirescu, Cauza Crisan, Cauza Beian).În cazul acestor reclamanți s-a reținut că au fost lipsiți de posibilitatea clară și concretă de a avea acces la o instanță care să statueze asupra contestației lor referitoare la drepturi și obligații cu caracter civil.
În Cauza Canciovici împotriva României s-a reținut explicit că refuzul curții de apel respective de a se pronunța asupra temeiniciei cererii reclamantului-in această cauză, procedura in fata ultimei instanțe nu a implicat o apreciere directa si integrală asupra drepturilor cu caracter civil - este contrar dreptului de acces la instanță, astfel cum acesta este garantat de art.21 din Constituție, art.3 din Codul Civil, art.6 alin.1 din Convenție.
Totodată, în cauza Faimblat împotriva României, Curtea Europeană Drepturilor Omului apreciat că limitările implicit acceptate ale dreptului de acces la o instanță, în special în ceea ce privește condițiile de admisibilitate a unei acțiuni, nu îi pot restricționa unui justițiabil accesul liber într-un asemenea mod sau într-o asemenea măsură încât dreptul său de a se adresa unei instanțe judecătorești să fie afectat în însăși esența sa și căastfel de limitări nu sunt compatibile cu prevederile art. 6 & 1 din Convenție decât dacă ele urmăresc un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit. În plus, simplul fapt că partea interesată a avut la dispoziție căi de recurs interne nu satisface exigențele art. 6 & 1: se impune respectarea cerinței ca gradul de acces asigurat de legislația națională să fie suficient pentru a le asigura părților interesate "dreptul la o instanță", având în vedere principiul supremației dreptului într-o societate democratică.Aceasta se întâmplă mai ales atunci când, de exemplu, partea interesată nu a avut acces la o instanță decât pentru a-și vedea acțiunea declarată inadmisibilă prin efectul legii (ibidem).
Curtea a constatat că hotărârea judecătorească, prin care acțiunea introdusă de reclamanți a fost respinsă, de către instanțele judecătorești,care au apreciat că reclamanții trebuiau să urmeze procedura prevăzută deLegea nr. 10/2001, reprezintă o ingerință în dreptul de acces al reclamanților la o instanță judecătorească, apreciind că ingerința suferită de reclamanți nu era proporțională, având în vedere diferitele interese ce trebuie puse în balanță, și aceasta din motivele care urmează.
Pentru a statua astfel, Curtea apreciat căse impune verificarea eficienței procedurii instituite de Legea nr. 10/2000 în speță.
În acord cu considerentele expuse anterior, Curtea concluzionează că în mod eronat instanțele de fond au soluționat procesul în temeiul unei excepții procesuale, peremptorii (dirimantă), care se referă la exercițiul însuși al dreptului la acțiune, analiza efectuată în cauză, prin raportare exclusiv la caracterul special al prevederilor înscrise în Legea nr.10/2000, fiind strict formală, fără a se a pune în discuție fondul dreptului dedus judecății, respectiv caracterul efectiv al procedurii administrative, în raport de circumstanțele concrete ale cauzei și calitatea reclamantei de a fi sau nu deținător al unui bun în sensul celor anterior precizate.
Reținând că în raport de prevederile înscrise în art. 312 Codul d procedură civilă, obiect al recursului nu-l poate forma decât chestiunea admisibilității acțiunii promovată de reclamantă, că reclamanta trebuie să beneficieze de dreptul de acces la judecată, situație care nu poate fi conciliată, pentru considerentele deja arătate, cu admiterea excepției inadmisibilității acțiunii, în aplicarea art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și art. 297 Codul d procedură civilă, curtea apreciază că se impune, admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei civile recurate, admiterea apelului, desființarea sentinței de fond și trimiterea cauzei spre rejudecare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurenta - reclamantă, împotriva deciziei civile nr.891/18.06.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații - pârâți MUNICIPIUL B prin PRIMARUL GENERAL și STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Modifică decizia recurată în sensul că admite apelul formulat de apelanta - reclamantă, împotriva sentinței civile nr.6444/09.10.2008 a Judecătoriei Sectorului 6
Desființează sentința apelată și trimite cauza spre rejudecare la Judecătoria Sectorului 6
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 04.02.2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - --- MARI
GREFIER
Red.
./
2 ex./25.02.2010
TB-5 -;
Jud.6 -
Președinte:Cristian OlteanuJudecători:Cristian Olteanu, Mihai Andrei Negoescu Gândac
