Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 152/2009. Curtea de Apel Alba Iulia
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 152/A/2009
Ședința publică de la 16 Octombrie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Mihaela Florentina Cojan
JUDECĂTOR 2: Daniela Mărginean
Grefier - -
Pe rol fiind soluționarea apelurilor declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva încheierii civile din 13.04.2009 pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosar nr- și împotriva sentinței civile nr. 287/30.03.2009 pronunțată de aceiași instanță, în același dosar, avînd ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă avocat, cu delegație la dosar pentru intimata reclamantă Universitatea C N, lipsă fiind restul părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că s-a înregistrat la dosar, prin serviciul registratură al instanței, cerere formulată de mandatarul intimatei reclamante Universitatea C N - avocat, de strigare la urmă a prezentei cauze, cerere rămasă fără obiect față de prezența acestuia în instanță.
Instanța, solicită reprezentantului intimatei, depunerea la dosar a întâmpinării formulate în cauză.
Mandatarul intimatei reclamante - avocat, învederează instanței că nu a formulat și nu a depus la dosar în cauză întâmpinare, deoarece ICCJ s-a pronunțat asupra unei cauze identice, urmând ca în funcție de această soluție să formuleze o întâmpinare, însă depune la dosar concluzii scrise, pe care solicită instanței a le avea în vedere la soluționarea cauzei. acestora, chitanță reprezentând onorariu de avocat, din care pentru prezenta cauză urmând a se ține seama doar de 1000 lei și înscrisuri, reprezentând: copie a deciziei civile nr. 15/A/06.02.2009, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia în dosar civil nr-.
Cu privire la motivele invocate în apel doar în ceea ce privește sentința atacată, acestea sunt de ordine publică, astfel că apelul declarat împotriva încheierii de ședință din 13.04.2009 nu este justificat. Arată faptul că este vorba de o încheiere de îndreptare a erorii materiale și nu una privind completarea sentinței pronunțate de instanța de fond.
În ceea ce privește nedepunerea întâmpinării la dosar, arată faptul că la acest moment este decăzut din termenul de a depune întâmpinare, însă va răspunde oral la motivele de apel invocate.
Nefiind alte cereri formulate și probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Mandatarul intimatei reclamante Universitatea C N - avocat, solicită respingerea ca nefondate a apelurilor declarate în prezenta cauză de Statul Român prin PBr eprezentat de P Sibiu, pentru următoarele considerente:
Cu privire la primul motiv de apel, respectiv că dispozitivul hotărârii instanței de fond este împotriva Ministerului Finanțelor Publice și nu al Statului Român, arată că este nefondat, deoarece dintr-o eroare instanța nu a precizat acest aspect, eroare care se poate îndrepta în orice moment, chiar și din oficiu.
În ceea ce privește cel de al doilea motiv de apel, referitor la cererile și apărările formulate pe fondul cauzei, așa cum a arătat și în fața instanței de fond, Legea 10/2001 nu are relevanță în prezenta cauză, așa cum corect a reținut Tribunalul Sibiu. Împrejurarea că în dispozitivul hotărârii nu a fost trecută completarea considerentelelor sentinței atacate, așa cum s-a arătat la pct. 4 din apelul declarat în cauză, este o cerere incidentală formulată și s-a interpretat de către instanța de fond ca fiind o eroare materială, soluție întărită în motivarea considerentelor, deci instanța s-a pronunțat asupra acesteia.
În ceea ce privește excepția prescripției invocată în apel, precizează faptul că această acțiune nu se prescrie, dreptul de proprietate este imprescriptibil și s-a demonstrat faptul că acesta a fost preluat de către Statul Român în mod abuziv. Invocă în acest sens prevederile art. 481 cod civil, care în speța de față reprezintă norma imperativă nerespectată, iar consecința acestei nerespectări reprezintă nulitatea oricărei acțiuni. De asemenea, precizează că în lipsa unei legi de reparație, dreptul nu se poate prescrie în 3 ani, deoarece ar duce și la nerespectarea Convenției Europene a Drepturilor Omului. S-a stabilit și demonstrat că în speța de față nu este vorba de preluarea imobilului pentru utilitate publică și de asemenea nu au fost acordate despăgubiri în conformitate cu normele codului civil. În subsidiar, cu privire la acest aspect mai învederează a se ține seama de prevederile art. 44 din Constituția României prin care se arată că dreptul de proprietate este garantat precum și de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, cu privire la lipsa despăgubirilor.
În concluzie, dreptul la acordarea de despăgubiri face parte din dreptul de proprietate, iar dacă preluarea imobilului a fost una abuzivă, cum este cazul în speța de față, atunci proprietarul are dreptul recunoscut de lege la acordare de despăgubiri.
Cu privire la apelul declarat de pârât împotriva încheierii de completare a hotărârii atacate, invocând prevederile art. 281 cod procedură civilă, arată că dispozitivul hotărârii este clar, iar instanța a admis cererea de completare, lămurind considerentele acesteia, considerând-o de fapt o eroare materială, iar în ce privește citarea părților acestea trebuie citate numai dacă instanța socotește că este necesar să dea anumite lămuriri.
Pentru considerentele arătate solicită respingerea apelurilor ca nefondate, cu 1000 lei cheltuieli de judecată, justificate cu chitanță la dosar pentru această cauză, lăsând la aprecierea instanței cu privire la acestea.
CURTEA DE APEL
Asupra apelurilor civile de față,
Prin sentința civilă nr. 287/2009 pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosar nr- a fost admisă acțiunea civilă promovată de reclamanta Universitatea - C - N în contradictoriu cu intimatul Ministerul Economiei și Finanțelor, acesta din urmă fiind obligat să plătească reclamantei suma de 912.268 lei reprezentând despăgubire echitabilă pentru imobilul înscris în CF nr. 6225 Sibiu, nr. top. 1560/2, indexată cu indicele de inflație la data plății.
În considerentele sentinței s-a reținut că prin hotărâre judecătorească irevocabilă că reclamanta este continuatoarea în drepturi a Universității ICN.
Imobilul înscris în CF 6225 top 1560/2 a trecut fără titlu valabil la Statul Român și fără acordarea de despăgubiri corespunzătoare. Ulterior, imobilul a fost înstrăinat prin contracte de vânzare cumpărare către deținătorii de la acea dată. Cererea reclamantei vizează îmbogățirea fără just titlu a Statului Român prin înstrăinarea apartamentelor către chiriași și aproprierea prețului încasat. Deși imobilul a fost preluat fără titlu valabil de către Statul Român, contractele de vânzare-cumpărare încheiate asupra lui sunt valabile și au intrat în circuitul civil. Ca urmare, retrocedarea efectivă a imobilului este imposibilă, Statul s-a îmbogățit în detrimentul reclamantei, astfel că despăgubirea trebuie să vină de la acesta către păgubită.
Intimatul a invocat lipsa calității procesuale active a reclamantei motivat de faptul că Legea 10/01 nu a instituit măsuri reparatorii pentru instituții publice, iar o acțiune în revendicare nu poate fi exercitată în condițiile în care există o lege specială reparatorie. Dar reclamanta a fost proprietara imobilului revendicat, care a trecut în proprietatea Statului Român fără titlu valabil. Despăgubirile se impun a fi acordate avându-se în vedere prevederile art. 481 cod civil, care prevăd că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire, dar și prevederile art. 44 din Constituția României. Este de remarcat și faptul că reclamanta nu are altă posibilitate de a-și face respectat dreptul și a-l recupera odată cu toți ceilalți din țară. S-a respins astfel excepția, invocată de intimat, a lipsei calității procesuale active a reclamantei, deoarece aceasta nu s-a prevalat de dispozițiile Legii 10/01, ci de prevederile dreptului comun, care sunt incidente în cauză, căci conform art.1 din OUG nr.148/2002, reclamanta nu este beneficiara/titulară de despăgubiri, neavând calitate de persoană îndreptățită. Ca atare, avându-se în vedere prevederile art. 6 din Legea 213/98, care prevede că bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație, instanța apreciază că reclamanta se poate prevala de dispozițiile dreptului comun pentru obținerea de reparații/despăgubiri.
În ce privește cuantumul despăgubirilor ce se vor acorda instanța a apreciat că valoarea acestora trebuie să constituie o reparație echitabilă, reprezentând valoarea de circulație a imobilului, în cuantum conform expertizei tehnice efectuată în cauză de expert autorizat, actualizat cu indicele inflației la data plății conform art. 998 cod civil, valoare care, oricum nu reprezintă o despăgubire integrală, ci doar echitabilă.
Deși cerute, cheltuielile de judecată nu au mai fost susținute la cuvântul în fond și nici dovedite, în formă legală, astfel că nu s-au putut acorda.
Prin încheierea pronunțată de Tribunalul Sibiu în același dosar la data de 13 aprilie 2009 fost admisă cererea promovată de petenta Universitatea - C N și a fost dispusă completarea considerentelor sentinței civile menționate mai sus, cu următoarele: "În ceea ce privește prescripția dreptului la acțiune, se constată că, în materia dreptului de proprietate, dreptul la acțiune este imprescriptibil, iar în cauzele de felul celei de față, în care sunt cerute despăgubiri, motivat de imposibilitatea restituirii imobilului în natură, termenul de prescripție începe să curgă de la data când această imposibilitate de restituire este evidentă. Cum petenta a inițiat mai multe litigii, având ca scop revendicarea imobilului, pe fondul vidului legislativ în ce privește retrocedarea dreptului de proprietate al persoanelor de felul petentei și necesității promovării acțiunii în recunoașterea succesiunii în drepturi, termenul de prescripție începe să curgă doar începând cu definitivarea ultimului demers făcut în sensul aproprierii dreptului sau expresiei bănești a acestuia.
Față de cele reținute, se constată neîntemeiată excepția invocată și va fi respinsă".
În considerentele încheierii s-a reținut că s-a omis motivarea detaliată a respingerii excepției prescripției dreptului la acțiune deși trecerea la soluționarea pe fond a cauzei valorează respingerea implicită a excepției.
Împotriva acestei încheieri a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând schimbarea în tot a acesteia și respingerea cererii formulate de intimata Universitatea - privind completarea sentinței civile nr. 287/2009.
În expunerea motivelor de apel se arată că încheierea este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, instanța de fond neputând să dispună completarea considerentelor decât în situațiile reglementate expres și limitativ de art. 281/2 cod procedură civilă și nu în situațiile reglementate de art. 281 cod procedură civilă.
Precizează că instanța de fond a dispus completarea considerentelor deși nu s-a pronunțat asupra excepției prescripției dreptului la acțiune, ceea ce face că așa-zisa completare a considerentelor să fie inutilă, dispozitivul hotărârii neconținând nicio referire la respingerea excepției. În acest mod se încearcă complinirea unor lipsuri grave ale sentinței, care fac obiectul criticilor aduse prin cererea de apel iar scopul completării este vădit ilicit, realizat prin fraudă la lege, încheierea fiind lovită de nulitate absolută.
Mai susține că cele reținute de instanța de fond ca temei pentru respingerea excepției sunt în contradicție cu dispozițiile dreptului comun, fiind vorba doar de considerații generale, fără a se stabili prin metode juridice începutul curgerii termenului de prescripție, împrejurare ce face ca încheierea să fie nemotivată și în acest fel lovită de nulitate absolută.
Pârâtul a promovat apel și împotriva sentinței nr. 287/2009 a Tribunalului Sibiu, solicitând schimbarea în tot a acesteia și respingerea acțiunii reclamantei motivat de faptul că soluția instanței de fond este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.
În dezvoltarea motivelor de apel se susține că Ministerul Finanțelor Publice nu a avut calitatea de parte în proces ci de reprezentant al pârâtului chemat în judecată, Statul Român, astfel că obligarea unei persoane juridice care nu are calitatea de parte ci doar de reprezentant al părții, la pretențiile reclamantului trebuie să ducă la desființarea hotărârii judecătorești și trimiterea cauzei spre rejudecare.
Sub un al doilea motiv de apel se invocă faptul că instanța de fond nu a analizat în nici un fel apărările formulate de Statul Român, fiind încălcate principiile relative la dreptul de apărare și proces echitabil. Astfel, se afirmă că instanța nu a analizat în niciun fel excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepție care are o înrâurire importantă asupra soluționării litigiului.
Consideră că data la care a început să curgă termenul de prescripție este data la care sentința civilă nr. 883/2003 a Tribunalului Sibiua devenit irevocabilă, respectiv 19 mai 2005.
Apreciază că, luând în considerație aspectele legate de procedurile stabilite prin Legea nr. 10/2001, câtă vreme prin hotărâre irevocabilă ( la 19 mai 2005) Tribunalul Sibiua considerat că Universitatea - nu are calitate de persoană îndreptățită, cererea nefăcând obiectul Legii nr. 10/2001, cel mai favorabil termen pentru intimată ar fi fost cel de la care s-a soluționat irevocabil contestația Universității reclamante împotriva dispoziției nr. 177/18.02.2003 a Primarului Municipiului Sibiu, respectiv data de 19.05.2005.
Cum acțiunea reclamanților a fost formulată după termenul de 3 ani, dreptul material la acțiune s-a stins ca efect al prescripției extinctive, astfel că universitatea nu mai poate apela la forța de constrângere a statului pentru obligarea instituției apelante la plata despăgubirilor, dreptul obiectiv și obligația corelativă devenind imperfectă.
Mai precizează că față de modificările aduse Legii 10/2001 prin OUG nr. 184/2002, Universitatea nu a avut niciodată calitatea de persoană îndreptățită potrivit Legii 10/2001, astfel că data de la care începe să curgă termenul de prescripție de 3 ani este 22.12.1989, pentru că, așa după cum a stabilit și ICCJ în decizia nr. 33/2008 pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii, dacă bunul imobil revendicat a fost dobândit de un terț, în mod iremediabil, obiectul revendicării urmează să fie convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală.
În drept invocă dispozițiile Decretului nr. 167/1958, codul civil, Legea 10/2001, art. 242 alin. 2, art. 282 - 298 și art. 329 cod procedură civilă.
Nu s-a formulat întâmpinare în cauză.
Verificând încheierea și sentința atacate prin prisma motivelor invocate și în raport cu normele legale incidente, Curtea reține următoarele:
Cererea de completare a hotărârii primei instanțe formulată de reclamanta Universitatea - a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 281/2 cod procedură civilă.
In condițiile în care prima instanță a admis pe fond acțiunea reclamantei rezultă că în mod implicit aceasta a considerat că excepția prescripției invocată de pârât este neîntemeiată.
Prin urmare, nepronunțându-se în mod explicit asupra acestei excepții, prima instanță avea posibilitatea legală dată de prevederile art. 281/2 cod procedură civilă de a-și completa hotărârea în acest sens.
Împrejurarea că tribunalul și-a întemeiat încheierea de completare pe dispozițiile art. 281 și următoarele cod procedură civilă nu este de natură a atrage schimbarea acestei încheieri ci doar substituirea temeiului de drept incident cu cel indicat în mod corect de reclamantă, respectiv cu art. 281/2 cod procedură civilă.
Așa cum s-a arătat mai sus, este adevărat că prima instanță nu s-a pronunțat în mod explicit asupra excepției prescripției dreptului la acțiune al reclamantei, însă a admis acțiunea fapt din care rezultă, în mod implicit că a considerat această excepție ca fiind nefondată.
În aceste condiții, nu se poate susține cu temei faptul că este inutilă completarea considerentelor hotărârii sau că scopul acestei completări este vădit ilicit și realizat prin fraudă la lege.
Față de cele reținute, Curtea constată că nu pot fi primite criticile apelantului prin care se susține că încheierea a fost dată cu încălcarea legii și că este lovită de nulitate absolută.
C de-al treilea motiv de apel invocat în motivarea apelului îndreptat împotriva încheierii de completare vizează chiar excepția prescripției dreptului material la acțiune, urmând să fie analizat în cele ce urmează cu ocazia examinării apelului promovat împotriva sentinței primei instanțe.
Prima critică adusă sentinței pronunțate de tribunal se referă la persoana care a fost obligată la plata despăgubirilor către reclamantă.
Într-adevăr, acțiunea reclamantei a fost introdusă împotriva Statului Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, iar întreaga procedură în fața instanței de fond s-a desfășurat în contradictoriu cu acest pârât.
Din analizarea hotărârii atacate rezultă cu evidență că Statul Român este pârâtul în raport de care prima instanță a examinat circumstanțele de fapt și de drept ale cauzei iar din cuprinsul considerentelor rezultă fără dubiu că obligația la despăgubiri incumbă Statului Român, pârâtul din cauză.
Față de toate acestea, Curtea apreciază că numai dintr-o eroare materială, prima instanță a reținut în dispozitivul hotărârii calitatea de intimat a Ministerului Economiei și Finanțelor deși acesta are în speță doar calitatea de reprezentant al Statului Român. Această eroare poate fi corectată însă pe calea procedurii instituite de dispozițiile art. 281 cod procedură civilă iar nu în cadrul apelului de față, astfel că motivul de apel invocat cu referire la acest aspect se va constata ca fiind nefondat.
Sub un al doilea motiv de apel se invocă faptul că instanța nu ar fi analizat în nici fel apărările formulate de Statul Român, fiind încălcate principiile relative ca dreptul de apărare și proces echitabil.
Nici acest motiv de apel și care este parte comun cu cel de-al treilea motiv al apelului împotriva încheierii de completare nu poate fi reținut ca fiind fondat.
Curtea a constatat anterior că prima instanță s-a pronunțat asupra excepției prescripției dreptului la acțiune astfel că nu va mai reveni cu considerentele reținute cu acea ocazie care sunt de natură a înlătura afirmațiile apelantului în sensul că această excepție a fost ignorată de tribunal, nefiind analizată în niciun fel.
Soluția instanței supreme în ce privește data de la care curge termenul de prescripție extinctivă respectiv 22.12.1989 nu este incidentă cauzei și nu poate fi luată în considerare în contextul în care, după data menționată reclamanta nu a stat în pasivitate ci a obținut o hotărâre judecătorească prin care s-a constatat că imobilul în litigiu a fost preluat fără titlu valabil de Statul român, dispunându-se anularea încheierii de întabulare a acestuia din urmă în cartea funciară ( sentința civilă nr. 2264/2001 pronunțată de Judecătoria Sibiu ) și, totodată, reclamanta a formulat cerere de restituire conform Legii 10/2001 soluționată irevocabil în procedura de control judecătoresc la data de 19.05.2005.
Nici celelalte argumente aduse în susținerea excepției prescripției nu pot fi primite.
Potrivit art. 21 din Decretul nr. 167/1958, dispozițiile acestui act normativ nu se aplică dreptului la acțiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, abitație, etc. Rezultă că în domeniul dreptului de proprietate regula o reprezintă imprescriptibilitatea, soluție care este dedusă din caracterul perpetuu al dreptului de proprietate care este nelimitat în timp și nu se pierde prin neuz.
Încă din anul 2001, prin hotărâre judecătorească irevocabilă s-a recunoscut reclamantei dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu și, cu toate acestea, în pofida demersurilor pe care aceasta le-a făcut pentru restituirea bunului atât prin proceduri administrative cât și în conformitate cu Legea 10/2001, nici până în prezent (2009) aceasta nu a beneficiat nici măcar de o despăgubire care să compenseze pierderea proprietății asupra bunului în discuție.
Este evident că reclamanta are un bun în sensul definit de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la.O iar aplicarea dispozițiilor referitoare la prescripția extinctivă invocate de pârâtul apelant cu consecința imposibilității reclamantei de a obține fie și o despăgubire pentru privarea sa de proprietate o face să sufere o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale garantat de textul menționat din CEDO.
Ca atare Curtea consideră că în mod corect tribunalul a trecut peste excepția prescripției dreptului la acțiune și a procedat la analizarea pe fond a acțiunii reclamantei, fiind lipsită de orice relevanță împrejurarea că prima instanță ar fi făcut doar considerații generale cu privire la excepția invocată de pârât.
Apelantul nu a adus critici pe fondul cauzei, cu toate acestea, Curtea constată că soluția adoptată de prima instanță este temeinică și legală.
Imobilul a fost preluat de stat fără nicio indemnizare a proprietarei, antecesoarea reclamantei fiind privată de proprietate în sensul că i-a fost preluat complet și definitiv bunul.
Această privare de proprietate impune statului obligația de a despăgubi pe reclamantă pentru că, fără plata unei sume rezonabile raportată la valoarea bunului, ea constituie o atingere excesivă a dreptului la respectarea bunurilor sale înscris în art. 1 din Protocolul nr. 1 al Imposibilitatea de a obține despăgubire adecvată în cadrul privării de proprietate constituie o rupere a echilibrului între necesitatea protecției dreptului de proprietate și exigențele de ordin general.
Față de cele reținute, văzând dispozițiile art. 480, 481 cod civil și ale art. 44 alin. 1 din Constituția României și luând în considerare prejudiciul suferit de reclamanta privată de bunul său și absența îndelungată a oricărei despăgubiri, Curtea constată că în mod judicios a fost obligat pârâtul la plata unei despăgubiri în cuantumul reținut prin expertiza efectuată în cauză.
Se constată că hotărârea primei instanțe este la adăpost de criticile formulate de pârâtul - apelant astfel că, în baza art. 296 cod procedură civilă, apelurile promovate de acesta împotriva încheierii și a sentinței vor fi respinse ca nefondate.
În temeiul art. 274 cod procedură civilă apelantul va fi obligată să plătească reclamantei intimate suma de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat ( 31).
Pentru aceste motive:
În numele legii
DECIDE
Respinge apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva încheierii civile din 13.04.2009 pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosar nr- și împotriva sentinței civile nr. 287/30.03.2009 pronunțată de aceeași instanță în dosarul arătat mai sus.
Obligă apelantul să plătească intimatei Universitatea - CNs uma de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 16.10.2009.
Președinte Judecător
- - - - -
Grefier
- -
.
Tehn.
5 ex/12.11.2009
Jud. fond -
Președinte:Mihaela Florentina CojanJudecători:Mihaela Florentina Cojan, Daniela Mărginean
