Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 153/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (2086/2008)
Completul 1
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECTIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 153
Ședința publică de la 09.03.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Doinița Mihalcea
JUDECĂTOR 2: Daniela Adriana Bînă
GREFIER - I -
Pe rol se află pronunțarea cererilor de apel formulate de apelantul - pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL și de apelanții pârâți -, C, și, împotriva sentinței civile nr. 259 din 06.02.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - reclamanți, intimații - pârâți CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI B, PRIMĂRIA MUNICIPIULUI B și intimații chemați în garanție MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, SC NORD SA.
are ca obiect - revendicare imobiliară.
Dezbaterile cauzei au avut loc în ședința publică de la 23.02.2009, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie și când curtea - pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării - a amânat pronunțarea cauzei la 02.03.2009 și apoi la 09.03.2009, hotărând următoarele:
CURTEA,
Prin cererea formulată la 11.10.1999 reclamanții și au chemat în judecată pe pârâtul Consiliul General al Municipiului B, solicitând să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în B,- compus din parter și două etaje, construit pe o suprafață de 281 mp.
În motivarea acțiunii s-a arătat că autorul lor a dobândit în anul 1938, prin act autentic de vânzare - cumpărare imobilul în litigiu.
Prin actul de donație din anul 1945 autentificat își păstrează pentru sine etajul II și donează descendenților săi parterul și etajul I al imobilului.
Imobilul a trecut în proprietatea statului arbitrar în baza deciziei nr. 14065/27.08.19501 a Sfatului Popular al.
Reclamanții au mai arătat că după apariția Legii nr. 112/1995 au formulat cerere de restituire în natură dar nu au primit nici un răspuns.
La data de 24.04.2000 reclamanții au formulat cerere de introducere în cauză, în calitate de pârât a numitului solicitând în contradictoriu cu acesta să se constate nulitatea absolută a contractului nr. 2434/27.433/1996 și contractul de vânzare - cumpărare nr. 3342/27433/1997 prin care acesta a cumpărat apartamentul nr. 8, etaj 2 din imobil.
În motivarea acestei cereri s-a arătat că actele au fost încheiate în frauda legii, lipsindu-le și cauza, solicitând totodată și obligarea pârâtului să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie acest apartament.
Prin sentința civilă nr. 311/2.04.2001 a Tribunalul București - Secția a V-a Civilă s-a respins acțiunea completată ca nefondată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul și, în calitate de moștenitoare a reclamantului.
Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a IV-a Civilă a soluționat apelul prin decizia civilă nr. 657/21.12.2001 în sensul schimbării sentinței de fond în sensul respingerii ca inadmisibile.
Această decizie a fost casată prin decizia civilă nr. 5727/ 20.10.2004 a Înaltei Curții de Justiție și Casație, prin admiterea recursului declarat de reclamanți, cauza fiind trimisă spre rejudecare.
Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a IV-a Civilă rejudecând apelul a pronunțat decizia civilă nr. 238/1.06.2006 prin care a admis apelul reclamanților, decedați și continuat de și.
S-a dispus desființarea sentinței tribunalului și trimiterea spre rejudecare la aceiași instanță de fond.
Cauza a fost înregistrată la Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, iar la termenul din 5.10.2006 pârâții persoane fizice au formulat cerere de chemare în garanție împotriva MUNICIPIUL B prin PRIMARUL GENERAL, Statului Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor și SC Nord SA, solicitând obligarea în solidar a acestora să răspundă pentru evicțiune în calitate de vânzători ai imobilului în litigiu, în situația în care ar fi anulate contractele de vânzare - cumpărare, încheiate cu bună - credință.
La data de 10.10.2006 s-a depus o precizare a cererii de chemare în garanție, în sensul răspunderii pentru evicțiune în cazul în care se anulează contractele de vânzare - cumpărare, în baza art. 1341 cod civil coroborat cu art. 46 din Legea nr. 10/2001, plătind prețul reactualizat cu indicele de inflație, daune interese și daune morale.
Prin întâmpinare s-a invocat excepția necompetenței materiale a tribunalului cu referire la art. 13 și 10 pct. 1 Cod procedură civilă, excepția inadmisibilității capătului de cerere privind revendicarea întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, față de dispozițiile art. 47 din Legea nr. 10/2001 și procedura administrativă prevăzută de art. 21 din același act normativ, reclamanții formulând și notificarea nr. 698/2001 înregistrată la Primăria Municipiului și nesoluționată până în prezent.
La 16.11.2006 reclamanții au formulat o cerere de modificare a acțiunii, în baza art. 132 Cod procedură civilă prin care au solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâți a numiților -ta și, MUNICIPIUL B prin PRIMARUL GENERAL și SC Nord SA.
MUNICIPIUL B prin PRIMARUL GENERAL a formulat o cerere de chemare în garanție împotriva Ministerului Finanțelor Publice invocând calitatea chematului în garanție de beneficiar al sumelor obținute din vânzarea apartamentelor în baza Legii nr. 112/1995.
La 12.12.2006 pârâții -ta și și, au invocat excepția prescripției dreptului la acțiune prevăzut de art. 46 alin.5 din Legea nr. 10/2001, apreciind că termenul s-a împlinit până la data de 16.11.2001 când reclamanții au formulat cererea de introducere în cauză a pârâților.
Reclamanții au mai formulat o precizare a acțiunii la 18.01.2007 prin care au arătat că au solicitat revendicarea imobilului din mâna celor în care se află.
Prin sentința civilă nr. 110/18.01.2007 Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis excepția necompetenței materiale de soluționare a cauzei și a declinat cauza în favoarea Judecătoriei sectorului 1
Prin decizia civilă nr. 1592/8.10.2007 a Curtea de APEL BUCUREȘTI secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie s-a admis recursul declarat de reclamanți, fiind casată sentința și trimisă cauza spre continuarea judecății la aceiași instanță.
S-a reținut în considerentele acestei decizii că tribunalul a încălcat prevederile art. 137 Cod procedură civilă, prin constatarea necompetenței materiale după acordarea a patru termene de judecată, și faptul că recurenții au evaluat obiectul cauzei ca fiind mai mult de 5 miliarde de lei ROL, iar intimații nu au făcut dovezi contrare acestei prețuiri, astfel că tribunalul a fost legal investit în condițiile art. 2 alin. 1 lit. b Cod procedură civilă.
La data de 17.12. 2007 chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor a formulat întâmpinare față de cererea de chemare în garanție formulată împotriva sa de pârâtul MUNICIPIUL B prin PRIMARUL GENERAL, invocând și excepția lipsei calității procesuale pasive, apreciindu-se că nu sunt incidente în cauză prevederile art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, în speță instanța fiind investită cu acțiune în revendicare față de care trebuie să se aplice prevederile art. 1337 Cod civil pe care își întemeiază și ceilalți pârâți cererea de chemare în garanție, solicitând să se instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț.
În subsidiar, Ministerul Economiei și Finanțelor a solicitat la rândul său chemarea în garanție a SC Nord SA pentru restituirea comisionului de 1% încasat de aceasta la încheierea contractelor de vânzare - cumpărare, invocând cu privire la această solicitare Normele Metodologice de Aplicare a Legii nr. 112/1995.
La termenul de judecată din 18.12.2007 s-au formulat cereri de intervenție în interes propriu și în interesul pârâților de către, și escu, aceștia invocând calitatea lor de chiriași ai imobilului în litigiu. De asemenea, au mai formulat și cerere de chemare în garanție a MUNICIPIUL B prin PRIMARUL GENERAL.
Cererile de intervenție au fost respinse ca inadmisibile la data de 23.01.2008, în consecință fiind respinse și cererile de chemare în garanție.
Tribunalul București - Secția a III-a Civilă prin sentința civilă nr. 259/6.02.2008 a respins excepția inadmisibilității acțiunii, excepția prescripției dreptului la acțiune privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare - cumpărare, excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăria Municipiului B, a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare - cumpărare, a admis capătul de cerere precizat privind revendicarea formulat de reclamanți în contradictoriu cu pârâții Consiliul General al Municipiului B, Primăria Municipiului B și MUNICIPIUL B prin PRIMARUL GENERAL, -ta și și, cu chemații în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor și SC Nord SA.
A obligat pârâtul MUNICIPIUL B prin PRIMARUL GENERAL să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în B,-, construcție și teren aferent - cu excepția apartamentele înstrăinate prin contratul de vânzare - cumpărare nr. 2434/27.433/1996 și contractul de vânzare - cumpărare nr. 3342/27433/1997.
De asemenea, a obligat pârâții, -ta să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în B,-, etaj 2, apartament 8, sectorul 1 - astfel cum este acesta identificat prin contractul de vânzare - cumpărare nr. 3342/24.018/14.02.1997, a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâții persoane fizice, precizată, împotriva MUNICIPIUL B prin PRIMARUL GENERAL, Ministerul Economiei și Finanțelor și SC Nord SA, ca rămasă fără obiect, a respins cererea de chemare în garanție formulată de chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor împotriva pârâtei SC Nord SA, ca rămasă fără obiect, a luat act că reclamanții nu au solicitat cheltuieli de judecată, a respins ca neîntemeiată cererea pârâților persoane fizice pentru acordarea cheltuielilor de judecată.
În considerentele hotărârii s-a arătat prezenta acțiune modificată, întemeiată în ceea ce privește revendicare a pe dispozițiile art. 480 Cod civil și cele ale Legii nr. 213/1998, a fost formulată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, astfel încât demersul judiciar al reclamanților nu poate fi considerat ca fiind inadmisibil în raport de existența legii speciale de reparație în materia imobilelor preluate abuziv în perioada regimului politic comunist, cum de altfel se prevede expres și în art. 52 din Legea nr. 10/2001, tribunalul a respins excepția ridicată în acest sens.
Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiunea în constatarea nulității contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, tribunalul a reținut că termenul de prescripție prevăzut de art. 46 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, modificat prin OUG nr. 109/2001 și OUG nr. 145/2001, este un termen special care nu poate fi aplicabil însă în speță, având în vedere că, așa cum s-a arătat anterior acțiunea de declarare a nulității actelor juridice a fost promovată anterior intrării în vigoare a normelor legale ce instituie această prescripție, moment la care erau incidente normele dreptului comun în materie, respectiv art. 2 din Decretul nr. 167/1958, conform cărora acțiunea în constatarea nulității absolute este imprescriptibilă extinctiv - situație în care excepția procesuală analizată se impune a fi respinsă ca neîntemeiată.
Tribunalul a respins totodată excepția lipsei calității procesual pasive a Primăriei Municipiului B, având în vedere că prin cererea precizatoare a acțiunii din data de 18.01.2007 reclamanții au arătat că au solicitat revendicarea imobilului de la actualii deținători ai acestuia, fapt pentru care excepția a rămas fără obiect în privința cererii de revendicare a apartamentelor înstrăinate de pârâtă, iar în raport de capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității contractelor de vânzare - cumpărare legitimarea procesuală a Primăriei Municipiului B este pe deplin justificată aceasta figurând ca parte contractantă în aceste acte.
Cu privire la fondul cauzei, tribunalul a reținut în ceea ce privește dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu că imobilul situat în B, str. - (fostă - -) nr. 14 sector 1, fost dobândit în anul 1938 de către autorul reclamanților, potrivit contractului de vânzare - cumpărare nr. 37180/17.10.1938, transcris în registrul de transcripțiuni al Tribunalului Ilfov - Secția notariat, sub nr. 1861/17.10.1938.
a donat la data de 03.04.1945 fiului său, -, parterul imobilului, iar fiicei sale, -, etajul 1 al imobilului, etajul doi rămânând donatorului, conform actului de donație autentificat sub nr. 44694/7.09.1945.
Conform certificatului de moștenitor nr. 33/28.03.2000 emis de Biroul Notarului Public " -scu", de pe urma defunctului, decedat la 4.02.1973, au rămas ca moștenitori ia, soție supraviețuitoare, și copiii acestuia, Mia și.
Conform certificatului de moștenitor nr. 935/4.07.1984 emis de Notariatul de Stat Local Sector 2 B, de pe urma defunctei ia, decedată la data de 26.01.1984, au rămas ca moștenitori legali și.
Conform certificatului de moștenitor nr. 68/4.03.1998 emis de Biroul Notarului Public " ", de pe urma defunctei, decedată la 1.08.1997, au rămas ca unic moștenitor, în calitate de legatar universal,.
La data de 4.06.1949 terenul și clădirea din B, str. -. - nr. 14 fost preluat de stat de la "foștii exploatatori" (respectiv, și, menționați în bunurilor preluate de Întreprinderea de Stat " Muntenia" - fila 18 din dosar nr- al Tribunalului București - Secția a III a Civilă), împrejurare care, corelată cu situația imobilului care era închiriat Societății Române de petrol "", îndreptățește concluzia că bunul a fost preluat în aplicarea Legii nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, imobilul fiind de altfel, inclus în tabelul menționat la categoria "instalații".
Trebuie precizat că potrivit art. 2 alin.2 din acest act normativ erau supuse naționalizării și "instalațiunile care servesc în mod permanent activității unei întreprinderi naționalizate, chiar dacă aceste instalațiuni aparțin altui proprietar de cât acel al întreprinderii naționalizate".
Prin Hotărârea Ministrului Minelor și nr. 265/22.06.1949 imobilul trecea din folosința Întreprinderii de Stat " Muntenia", în folosința Întreprinderii de Stat "".
În baza Decretului nr. 326/1949, prin Decizia nr. 1465/27.08.1951 a Sfatului Popular al, imobilul a trecut de la Ministerul Industriei și Industriei Cărbunelui, prin transfer, în administrarea Întreprinderii Locuințe și Localuri.
Nu au deci relevanță în cauză pentru aprecierea valabilității titlului statului susținerile reclamanților conform cărora autorii acestora erau exceptați de la naționalizare (întrucât era avocat, farmacistă, iar inginer) și nici afirmațiile pârâților în sensul că ar fi fost exploatator, fiind inclus în Anexa Decretului nr. 92/1950 cu 20 de apartamente, mai ales că la poziția indicată nu se regăsește imobilul de la adresa din litigiu, precum și temeiul preluării bunului de către stat, așa cum a fost reținut anterior.
Potrivit dispozițiilor art. 8 Constituției Populare Române din anul 1948, era recunoscut și garantat în mod expres, cu de principiu, dreptul de proprietate particulară.
Având în vedere, pe de o parte, că imobilul în litigiu nu aparținea societății naționalizate și că, pe de altă parte, nu se putea încadra în categoria "instalațiilor" conform art. 2 alin. 2 din Legea nr. 119/1948, dispoziții care oricum trebuie privite ca fiind neconstituționale față de cele prevederile sus-menționate ale Constituției din anul 1948 de ocrotire a dreptului de proprietate, rezultă fără echivoc că preluarea imobilului în cauză de către stat s-a făcut fără un titlu valabil, în sensul art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Văzând totodată dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, republicată, conform cărora prevederile acestei legi sunt aplicabile și în cazul acțiunilor în curs de judecată, tribunalul a avut în vedere în analiza valabilității contractelor de vânzare - cumpărare și dispozițiile art. 45 alin. 2 din același act normativ ce prevăd că actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună credință.
Legea ocrotește buna credință înțeleasă ca atitudine a aceluia care a făcut demersuri pentru a afla care este situația juridică a bunului; doar o astfel de conduită poate duce la recunoașterea valabilității actului încheiat cu un neproprietar.
În temeiul Legii nr. 112/1995 atât proprietarii cât și chiriașii erau îndreptățiți să-și valorifice pretențiile, dar comisiile locale și județene pentru aplicarea legii sau unitățile specializate care vindeau locuințele aveau obligația de a întreprinde toate demersurile necesare pentru clarificarea situației juridice a locuințelor. Obligația de a verifica situația juridică a bunului se circumscrie așadar noțiunii de bună credință în lumina act. 45 din Legea nr. 10/2001.
În anul 1991 și au formulat o notificare către Comisia Fondului Funciar a Primăriei B, solicitând prin cererea nr. 21575/01.04.1991 restituirea în natură a imobilului.
După apariția Legii nr. 112/1995, aceștia s-au adresat Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 în vederea restituirii imobilului, prin cererea înregistrată sub nr. 1847/22.07.1996 la Primăria Sectorului 1
Prin contractele de vânzare - cumpărare nr. 2434/27.433/20.12.1996 și nr. 3342/24.018/14.02.1997 Primăria Municipiului B, prin SC Nord SA, a vândut în baza Legii nr. 112/1995 lui și -ta, respectiv, lui și, două, apartamente de la etajul 2 la imobilului situat în B,-, sector 1.
Tribunalul a reținut că reclamanții nu au notificat chiriașii privind intenția lor de a solicita restituirea în natură a apartamentului și că, contrar celor susținute de reclamanți, cumpărătorii au făcut verificări privind situația juridică a imobilului ce urma să facă obiectul contractelor de vânzare - cumpărare.
În consecință, tribunalul a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare - cumpărare nr. 2434/27.433/20.12.1996 și nr. 3342/24.018/14.02.1997.
În ceea ce privește cererea de revendicare întemeiată pe art. 480 Cod civil și precizată în sensul că este îndreptată împotriva pârâților deținători actuali ai imobilului, tribunalul a reținut că, cu excepția apartamentelor înstrăinate prin contractele de vânzare - cumpărare nr. 2434/27.433/ 20.12.1996 și nr. 3342/24.018/14.02.1997, restul imobilului se află încă în patrimoniul Municipiului B, situație necontestată de reprezentanții primăriei acestei unități administrativ - teritoriale.
Constatând că preluarea imobilului în cauză de către stat s-a făcut fără un titlu valabil, pentru considerentele deja expuse, și că aceeași situație o are imobilul și în prezent, fiind deținut fără vreun titlu de Municipiul B, tribunalul a constatat că este întemeiată acțiunea în revendicare îndreptată de reclamanți împotriva acestui pârât.
Referitor la revendicarea restului imobilului îndreptată împotriva pârâților și -ta, respectiv, pârâților și, tribunalul a constatat că, întrucât aceștia dețin apartamentele revendicate în baza contractelor de vânzare - cumpărare nr. 2434/27.433/20.12.1996 și nr. 3342/24.018/14.02.1997, aplicarea în acțiunea reclamanților a dispozițiilor art. 480 Cod Civil face necesară compararea titlurilor exhibate de părți cu privire la imobil.
Comparând titlul reclamanților, în calitate de succesori ai proprietarilor deposedați abuziv și titlul pârâților care invocă calitatea de subdobânditori de bună credință ai aceluiași imobil, tribunalul a apreciat că nu se poate da câștig de cauză decât titlului reclamanților, care au dobândit imobilul de la adevărații proprietari, în timp ce pârâții au dobândit imobilul de la Statul Român, în condițiile unei preluări abuzive.
În cadrul acestei comparări a titlurilor tribunalul a luat în considerare un element deja stabilit în cauză - constând în împrejurarea că imobilul intrat în proprietatea statului a fost preluat fără titlu valabil, iar reclamanții își păstrează calitatea de proprietar avută de autorii săi la momentul preluării bunului. Or, într-o asemenea situație nu se poate susține că statul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, drept pe care să îl poată ulterior transmite pe calea unui contract de vânzare - cumpărare către alte persoane.
Trebuie astfel reținută ca fiind aplicabilă și jurisprudența relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, apreciindu-se în cauza Străin și alții împotriva României ori în cauza Porțeanu împotriva României, precum și în toate cazurile ulterioare soluționate de C și care au pus în discuție situații litigioase similare că vânzare a unei părți a bunului reclamanților, în temeiul Legii nr. 112/1995 care nu permitea să se vândă decât bunurile dobândite legal, îi împiedică pe aceștia să beneficieze de dreptul său. În acest context, s-a statuat că vânzare a de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv al dreptului de proprietate al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privațiune contrară articolului 1 al Protocolului nr. 1, iar dreptul român în vigoare la vremea respectivă și în special legea restituirii nr. 10 din 14 februarie 2001, nu a oferit nicio posibilitate de despăgubire efectivă pentru asemenea privațiuni.
Tribunalul, față de prevederile art. 60 Cod de procedură civilă, să respingă cererea de chemare în garanție formulată de pârâții persoane fizice, precizată ulterior, împotriva Municipiului B prin Primarul General, Statului Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, și SC Nord SA, reținându-se că garantarea dreptului transmis prin contractele de vânzare - cumpărare și despăgubirile pretinse în virtutea acesteia au fost invocate numai pentru situația în care actele cu titlu oneros ar fi anulate, situație ce nu se regăsește în speță, pârâții persoane fizice necăzând în pretențiuni sub acest aspect, iar cererea acestora de chemare în garanție rămânând fără obiect.
Pe cale de consecință, vor fi respinse ca rămase fără obiect și cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul - chemat în garanție Municipiul B prin Primar General, împotriva Ministerului Economiei și Finanțelor, respectiv, cererea de chemare în garanție formulată de chematul în garanție Ministerul Economiei și I Finanțelor împotriva pârâtei SC Nord SA
Împotriva acestei sentințe au declarat apel, -ta și MUNICIPIUL B prin PRIMARUL GENERAL.
Pârâții, -ta și au criticat sentința ca nelegală și netemeinică considerând că în mod greșit a apreciat instanța cu privire la modalitatea de trecere a imobilului în proprietatea statului fără titlu valabil, fiind o motivarea "pro causa".
Din probele administrate rezultă că la momentul aplicării Decretului nr. 326/1952 și a deciziei 1465/1951 deținea spații imobiliare cu mult peste nevoile locative care i s-ar cuvenit, dovada fiind cele două donații făcute de acesta la data de 3.04.1945, conform actului de donație autentificat sub nr. 44694/7.09.1945.
Imobilul din- a fost la data de 15.03.1946 închiriat Societății Române de Petrol până la 1.02.1948, fiind excluse de la închiriere camerele separate construite în fundul curții, o prăvălie precum și alte spații.
În data de 4.06.1949 terenul și clădirea au fost preluate de la foștii exploatatori menționați în bunurilor preluate de Întreprinderea de Stat " Muntenia", instanța apreciind în mod greșit că bunul a fost preluat în aplicarea Legii nr. 119/1948, fiind trecut la categoria instalații, fără a se observa că la 1.02.1948 încetase contractul de închiriere cu Societatea Română de Petrol, imobilul având destinație de locuință pentru familia și, timp de 1 an și 6 luni.
Apreciază apelanții că instanța de apel se contrazice în motivare cu privire la acest aspect, atunci când reține că imobilul a fost inclus la categoria instalații în art. 2 alin. 2 din Legea nr. 119/1948 și apoi, când conchide că imobilul în litigiu nu aparținea societății naționalizate și nu putea intra în categoria instalații.
Se mai arată că instanța a constatat că imobilul a intrat în proprietatea statului cu titlu în baza Decretului nr. 326/1952 și a deciziei nr. 1465/1951, condiții în care susținerile instanței că imobilul ar fi trecut în proprietatea statului fără titlu sunt nejustificate.
În acest sens, se face referire la considerentele reținute în respingerea cererii de constatare a nulității absolute a actelor de vânzare - cumpărare, unde instanța a menționat că cererile de cumpărare formulate de apelanți conțin mențiunea că imobilul a trecut cu titlu în proprietatea statului.
În continuare, apelanții susțin că nu a existat nici o preluare abuzivă a imobilului de către stat, fostul proprietar fiind exploatator, deținând 20 de apartamente conform anexei 92 /1950.
O altă critică se referă la greșita admitere a acțiunii în revendicare.
Se arată că acțiunea a fost înregistrată la data de 11.10.1999 și întemeiată în drept pe dispozițiile art. 480 și a Legii nr. 213/1998 anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acest temei nefiind completat sau modificat.
Instanța era obligată să se pronunțe cu privire la posibilitatea admiterii cererii pe baza actelor normative existente la aceea dată și ținând seama de existența celor două contracte de vânzare - cumpărare încheiate în mod valabil de cei doi cumpărători cu Primăria Municipiului
O altă critică are în vedere faptul că instanța ar fi dat mai mult decât s-a cerut prin acțiunea introductivă, apreciind din oficiu că se impune compararea de titluri, dând greșit preferință titlului fostului proprietar.
De asemenea, deși nu anulează contractele de vânzare - cumpărare, însă admite acțiunea în revendicare, în mod greșit respinge cererea de chemare în garanție întemeiată pe dispozițiile art. 1341 Cod civil, prin care solicita angajarea răspunderii vânzătorului.
Se susține că prin sentința pronunțată s-au încălcat drepturile dobânditorilor de bună - credință, în temeiul Legii nr. 112/1995, dreptul lor de proprietate fiind ocrotit prin lege și Constituție.
Apelanții au invocat în apărare și decizia Curții Supreme de Justiție din 2 II 1995 prin care s-a decis că instanțele nu au competență să cenzureze restituirea imobilelor naționalizate și decizia Curții Constituționale nr. 21/1993 în sensul că nu se poate statua asupra validității unui act normativ care a fost adoptat înaintea Constituției din anul 1991, instanța de judecată depășind cu mult rolul activ prevăzut de art. 129 Cod procedură civilă.
Pârâții și -ta au completat la în 3.11. 2008 motivele de apel.
În afara criticilor expuse s-a mai invocat netemeinicia sentinței și pentru că s-a acordat preferabilitate titlului intimaților când justul lor titlu a fost consolidat prin efectul uzucapiunii scurte de 10 ani.
În susținerea acestui motiv de apel se arată că uzucapiunea poate fi invocată pe cale de excepție în cadrul acțiunii în revendicare, fiind o apărare împotriva celui ce se pretinde proprietar, iar în raport de actul de vânzare - cumpărare nr. 2434/20.12.1996 a dobândit proprietate și prin această modalitate.
O altă critică se referă la preferabilitatea titlului apelanților pe argumentul că imobilul a ce a făcut obiectul donației a fost distrus de bombardament, părțile dovedind reconstruirea cu fișa imobilului, în care imobilul este încadrat la categoria local de comerț și birouri și o autorizație de construire pentru etajul 1 și alta pentru garaj.
Lipsa autorizației de construire pentru etajul 2, în condițiile în care etajul 1 avea nevoie de refacerea acoperișului echivalează cu lipsa titlului pentru acest etaj unde se află apartamentul 8 deținut de reclamanți.
De asemenea se mai susține lipsa identității adresei poștale, respectiv-, fostă, fostă nr. 14/16 ori - - nr. 14, nr. 14/16.
Un alt argument este și acela că s-a ignorat incidența Legii nr. 10/2001 respectiv art. 45 alin. 2 din acest act normativ, care este o consacre a principiului teoriei aparenței în drept și a lui error comunis facit ius, actul fiind încheiat și cu bună - credință.
În temeiul acestor principii trebuia să se acorde preferabilitate actului apelanților, acesta consolidându-se.
În continuare, se susține că instanța de fond a prezentat trunchiat jurisprudența, întrucât acest for a statuat că titlul de proprietate al subdobânditorului de bună - credință constituit prin Legea nr. 112/1995, a cărui valabilitate este recunoscută de instanță, este protejat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (cauza Pincova contra, cauza Raicu contra României).
Referitor la cererea de chemare în garanție precizată se arată că judecătorul trebuia să aibă rol activ pentru a stabili cadrul procesual corect, trebuind să deducă solicita angajarea răspunderii Primăriei Municipiului pentru evicțiune independent de constatarea nulității contractelor de vânzare - cumpărare, în caz contrar trebuind să pună în discuție acest aspect.
MUNICIPIUL B prin PRIMARUL GENERAL a criticat sentința pe motiv că instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile art. 480 Cod civil raportat la dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Legea nr. 10/2001 derogă de la dreptul comun instituind o procedură administrativă de recuperare a bunului, suspusă controlului judiciar, trebuia aplicată în cauză fiind în vigoare la momentul soluționării acțiunii.
Se argumentează față de dispozițiile art. 47 din Legea nr. 10/2001 și necesitatea parcurgerii procedurii administrative, respectiv inadmisibilitatea acțiunii în revendicare după apariția acestui act normativ.
Asupra apelului formulat de, -ta.
Imobilul în litigiu a fost transferat între instituții ale statului prin decizia nr. 467/16.08. 1951 Ministerului și Industriei Cărbunelui, decizie dată în aplicarea Decretului nr. 326/ 6.08. 1949.
Acest decret reglementa transmiterea folosinței bunurilor Statului deținute de ministere, instituții de Stat și Popular și prevedea în art. 1 transmiterea folosinței bunurilor Statului ca bunuri ale întregului popor, deținute de ministere, instituții de Stat și Populare.
De asemenea, prevedea modalitatea în care opera transmiterea folosinței acestor bunuri între diferite organe ale statului, respectiv între ministere și Populare ori diverse instituții ale statului.
efectivă a foștilor proprietari s-a realizat la 4.06.1949, când imobilul apare preluat de la, - și -, mențiune ce apare în bunurilor preluate de Întreprinderea de Stat Muntenia.
Un alt act de preluare a imobilului în cauză nu există, ceea ce a condus instanța de fond la concluzia că imobilul ar fi fost preluat urmare a aplicării Legii nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, dat fiind că imobilul fusese închiriat Societății Române de Petrol.
În lipsa unor înscrisuri, care să ateste neechivoc temeiul în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului, acesta apare ca fiind preluat fără titlu. Chiar și în ipoteza în care s-ar considera că temeiul preluării este legea nr. 119/1948, motivarea tribunalului nu este "pro causa" și nici contradictorie deoarece acest act normativ era în contradicție cu Constituția anului 1948 care în art. 8-11 garanta dreptul de proprietate privată, privarea de proprietate fiind posibilă doar cu o justă și prealabilă despăgubire.
În cauză, deposedarea s-a făcut samavolnic, fără ca proprietarii să fie despăgubiți în vre-un fel.
Argumentul invocat de apelanți că, intimații reclamanți erau exploatatori de locuințe nu poate fi reținut în raport cu dispozițiile constituționale invocate anterior, și nici în raport de art. 480 - 481 Cod civil și art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.
În plus, celelalte argumente referitoare la mai multe locuințe, închiriate ori donate, se circumscriu sferei de aplicare a Decretului nr. 92/1950, însă astfel cum s-a arătat, acest temei de preluare este nedovedit în cauză.
Analizarea valabilității titlului statului se face în raport cu modalitatea efectivă de preluare, ori în prezenta cauză, față de prevederile art. 1169 Cod civil, nu se poate reține decât că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu.
Nici susținerile referitoare la motivarea contradictorie a tribunului pe aspectul existenței titlului statului ori a valabilității acestuia nu sunt de reținut.
Analizând capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a actelor de vânzare - cumpărare, tribunalul s-a referit la mențiunile efectuate de instituția vânzătoare existente pe cererile de cumpărare formulate de apelanți, în nici un caz la modalitatea propriu - zisă de preluare a imobilului care fusese analizată anterior, in extenso.
Nici celelalte critici nu sunt fondate.
Prezenta acțiune a fost formulată la 11.10.1999 întemeiată în drept pe art. 480 Cod civil și Legea nr. 213/1998, tribunalul pronunțându-se în raport de aceste temeiuri de drept, a ținut cont de cele contracte de vânzare - cumpărare, pe care le-a și menținut, situație în care critica este străină de cauză, cu atât mai mult cu cât nu se specifică ce temeiuri de drept greșite ar fi aplicat instanța.
Tribunalul nu a acordat mai mult decât s-a cerut, în sensul art. 304 pct. 6 Cod procedură civilă, deoarece prin cererea formulată la 24.04.2000 de către reclamanți s-a formulat și un capăt de cerere având ca obiect obligarea pârâților persoane fizice să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul.
Acest aspect rezultă, fără putință de tăgadă din cererea formulată și aflată la fila 40 din dosarul nr. 5253/1999 al Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă.
Întrucât actele de vânzare cumpărare au fost menținute prin respingerea cererii de constatare a nulității absolute, aflându-se în prezenta a două titluri de proprietate valabile deopotrivă, tribunalul a procedat corect la compararea lor.
Procedând astfel s-a aplicat legea, nefiind necesar în acest sens o mențiune expresă din partea reclamanților, că solicită compararea de titluri.
Criticile referitoare la titlul preferabil al apelanților, dezvoltate atât prin cererea inițială cât și prin motivele din 3.11.2008 nu sunt fondate, acțiunea fiind pornită anterior Legii nr. 10/2001.
La momentul formulării acțiunii și a cererii completatoare din 24.02.2000 reclamanții aveau legitimă a bunului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la. întemeindu-și pretențiile pe împrejurarea că imobilul trecuse în proprietatea statului fără titlu ori fără titlu valabil, nu făcea obiectul Legii nr. 112/1995, iar HG nr. 11/1997 și Legea nr. 213/1998 preciza ce se înțelege prin titlu valabil.
În același sens, Curtea reține și că reclamanții - intimați au demarat procedurile de retrocedare a imobilului încă din 22.07.1996 solicitând restituirea în natură a proprietății lor.
Recurenții pârâți nu pot invoca legitimă în același sens, dedusă din legea specială - Legea nr. 10/2001, deoarece astfel cum s-a arătat, această lege este ulterioară promovării acțiunii.
Față de această situație de fapt tribunalul a procedat corect aplicând dreptul comun dat de art. 480 Cod civil cât și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat ca fiind întrunită prima cerință a art.1 alin.1 din Protocolul nr.1 atunci când a avut loc recunoașterea dreptului de proprietate asupra imobilelor în patrimoniul petenților, fie ca reprezentând bunuri actuale, fie ca speranță legitimă de redobândire a bunului în natură.
Sub acest aspect Curtea are în vedere împrejurarea că s-a statuat că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu.
Astfel cum rezultă din cauza Păduraru par.83-87, precum și în cauza Porțeanu par.33 titularul dreptului deține un "interes patrimonial" de a obține restituirea în natură, însă cu aceiași valoare ca și un bun actual în ceea ce privește cerința legală a existenței unui "bun" ca "drept efectiv", în sensul art.1 din Protocolul nr.1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr.112/1995 a avut loc anterior pronunțării unei hotărâri judecătorești.
În ceea ce privește modul de aplicare a dispozițiilor art. 45 (fost 46) alin.2 din Legea nr.10/2001, în formă republicată după modificarea survenită prin Legea nr.247/2005, este utilă raportarea tot la raționamentul Curții Europene a Drepturilor Omului, care, în analiza celorlalte condiții presupuse de art.1 din Protocolul nr.1, amintite anterior, a constatat existența unei ingerințe în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor cărora li s-a recunoscut atari prerogative pe cale judecătorească, când a avut loc vânzarea de către stat sau autoritatea administrativă locală a apartamentului în litigiu proprietatea reclamantului, cu consecința imposibilității redobândirii posesiei și a privării de proprietate a titularului dreptului de proprietate, în ciuda hotărârii judecătorești conținând asemenea dispoziție.
În sensul celei de-a doua teze din primul alineat al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporționalității. "Justificarea privării de proprietate" presupune ca ingerința, în primul rând, să fie prevăzută de lege, în sensul dacă dreptul intern răspunde exigențelor de previzibilitate și precizie și dacă interpretarea dată de instanțe este sau nu arbitrară (cauza Străin, par.49).
În ceea ce privește noțiunea de "titlu al statului", a fost definită diferit în acte normative succesive, împrejurare ce s-a reflectat într-o practică neunitară și contradictorie, lucru cu atât mai grav cu cât intervenția legiuitorului s-a produs în plină derulare a procesului de vânzare a locuințelor către chiriași (prin modificarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr.112/1995 în anul 1997, prin HG nr.11/1997), în timp ce buna-credință, deși definită de Codul civil, a fost interpretată diferit de instanțe.
Într-un asemenea raționament, Curtea a constatat neîndeplinirea de către stat a obligației pozitive de a reglementa în timp util și de o manieră coerentă chestiunea de interes general reprezentată de restituirea sau vânzarea imobilelor deținute în virtutea decretelor de naționalizare, cu consecința creării unui climat de incertitudine generală.
În acest context, Curtea a conchis în sensul absenței proporționalității, fiind rupt "justul echilibru" între exigențele de interes public și imperativul garantării dreptului individului la respectarea bunurilor sale (cauza Păduraru, par.112; alte exemple în care se face trimitere la cauza Păduraru, reluându-se aceleași considerente: cauza Penescu - Hotărârea din 5.10.2006, par.24; cauza Suciu A - Hotărârea din 9.10.2006 par.23).
Consecința unui asemenea raționament este aceea că vânzarea de către stat a bunului altuia către terți, chiar dacă aceștia sunt de bună - credință, și chiar atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, constituie o privare de bun. O asemenea privare, combinată cu lipsa totală de despăgubiri, este contrară art.1 din Protocolul nr.1 (cauza Străin, par.39, 43 și 59; cauza Porțeanu, par.32 și, mai recent cauza Penescu, par.26, în care, mai tranșant, se precizează chiar că vânzarea de către stat a bunului adevăratului proprietar, în temeiul Legii nr.112/1995 care nu permitea vânzarea decât a bunurilor naționalizate legal, o împiedică să beneficieze de dreptul său, cu atât mai mult cu cât, pentru această privare, nu i-a fost acordată nicio despăgubire).
Rezultă că eventuala bună - credință a chiriașilor cumpărători la momentul contractării cu autoritatea administrativă locală nu are nicio relevanță în aprecierea privării de proprietate a adevăratului proprietar titular, implicit a încălcării art.1 din Protocolul nr.1. O asemenea constatare echivalează cu inaplicabilitatea art.45 alin.2 din Legea nr.10/2001, ca efect al dispozițiilor art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, normă pe care judecătorul național are obligația de aoa plica prioritar legii naționale, în temeiul art.11 alin.2 și art.20 alin.2 din Constituție.
Întrucât înlăturarea legii speciale s-a realizat prin efectul Convenției europene, urmează a se face aplicarea directă a acesteia.
Și în practica recentă a Curții Europene, respectiv cauza Katz împotriva României,cauza Faimblat contra României pronunțate în 20.01.2009 și contra României pronunțată la 24. 03.2009, ulterioare Deciziei nr.33/09.06.2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat că "Examinând toate elementele cauzei, Curtea consideră că Guvernul nu a adus nici un argument care să determine Curtea să ajungă la o altă concluzie. Curtea reamintește că în contextul legislației care guvernează revendicările imobiliare a imobilelor naționalizate în perioada comunistă, vânzarea bunului altuia către un terț de bună-credință, chiar înainte de confirmarea definitivă a dreptului de proprietate al reclamantului, constituie o privare de proprietate.
O asemenea privare acompaniată de lipsa totală de compensații este contrară art.1 din Primul Protocol adițional.
Instanța de apel are în vedere în egală măsură, la pronunțarea acestei soluții, și art.46 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, conform căruia un stat parte la Convenție este obligat să execute deciziile Curții în toate cauzele aduse împotriva sa, iar Comitetul de Miniștri a Consiliului Europei este responsabil pentru monitorizarea implementării deciziilor Curții.
Decizia Curții Supreme de Justiție din 2.11.1995 invocată de recurenți nu își mai găsește în prezent aplicabilitatea, chiar Înalta Curte de Justiție și Casație schimbându-și practica față de acel moment.
Nici criticile referitoare la lipsa identității imobilului și a lipsei autorizației de construcție nu pot fi primite.
Curtea reține că imobilul a fost identificat de către Primăria Municipiului B ca fiind același cu cel preluat de la autorii reclamanților prin adresa din 25.09.1999, iar în adresa nr. 416/31.01.1996 emisă de SC Nord SA se precizează că "din verificările actelor existente în arhivă, s-a constatat că imobilul din str. - nr. 14 (fostă, fostă nr. 14/16 ) .", apelanții - pârâți nu au contestat aceste înscrisuri și nici nu au făcut dovada contrară în condițiile art. 1169 Cod civil.
Lipsa autorizației de construire a etajului 2 nu constituie un criteriu de preferabilitate în favoarea apelanților, câtă vreme rezultă din actele dosarului că la momentul preluării imobilul avea două etaje.
În ceea ce privește dobândirea imobilului prin intermediul uzucapiunii Curtea constată că nu sunt întrunite cerințele art. 1895 Cod civil, întrucât nu se poate reține neglijența proprietarului în exercitarea atributelor dreptului de proprietate, statul deposedându- abuziv pe proprietari.
Încă din anul 1996 intimații - reclamanți și-au manifestat intenția de a redobândi proprietatea, ocazie cu care au invocat precaritatea posesiei statului.
În ceea ce privește greșita respingere a cererii de chemare în garanție Curtea apreciază că față de conținutul cererilor formulate de apelanți tribunalul a procedat corect.
Astfel, apelanții au solicitat angajarea răspunderii chemaților în garanție doar pentru situația anulării actelor de vânzare - cumpărare, nu și pentru situația pierderii obiectului litigiului în cadrul acțiunii în revendicare.
Art. 129 alin. 6 Cod procedură civilă prevede că "în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății, tribunalul procedând în limitele investirii și cu respectarea principiului disponibilității procesului civil față de cauza invocată în susținerea cererii de chemare în garanție.
Obligația instanței în sensul art. 129 alin. 5 Cod procedură civilă intervine numai în ceea ce privește neclaritățile unor cereri ale părților, însă în speță cererea și motivele pe care s-a sprijinit chemarea în garanție nu a creat nici un dubiu instanței, pretențiile părți fiind clare și neechivoce.
Apelul formulat de MUNICIPIUL B prin PRIMARUL GENERAL nu este fondat.
Deși motivele de apel cuprind mai multe argumente, acestea se pot grupa în critica ce privește inadmisibilitatea acțiunii în revendicare după apariția Legii 10/2001.
Pentru argumentele prezentate anterior referitoare la preferabilitatea titlului intimaților - reclamanți dar și pentru faptul că acțiunea a fost formulată anterior de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, criticile nu sunt fondate.
De altfel, și în decizia nr. 33 /2008 a Înaltei Curți de Justiție și Casație se arată că "dar nici nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție".
Astfel cum deja s-a arătat în analiza criticilor invocate de apelanții - pârâți, -ta, reclamanții - intimați se bucură de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, situație în care argumentul potrivit căruia, Legea nr. 10/2001 asigură accesul la justiție prin intermediul contestației, este nerelevant și străin de cauză câtă vreme reclamanții nu au uzat procedura Legii nr. 10/2001.
De asemenea, Curtea reține și considerentele Curții Europene a Drepturilor Omului din cauza Faimblat contra României.
Astfel fiind, față de prevederile art. 296 Cod procedură civilă Curtea va respinge ambele apeluri ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge apelurile formulate de apelantul - pârât Municipiul B prin Primarul General cu sediul în B,-, sector 5 și de apelanții - pârâți domiciliată în B,-,. 2,. 8, sector 1 și cu domiciliul ales la. Av. " " în B,-,. 20,. 2,. 1. 21, sector 2, domiciliat în B,-,. 2,. 8, sector 1, și -ta cu domiciliul ales la.A " și " în B,-,. 1,. 6, sector 5, împotriva sentinței civile nr. 259 din 06 februarie 2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - reclamanți, cu domiciliul ales la. Av. " " în B,-, sector 1, intimații - pârâți Consiliul General al Municipiului B cu sediul în B,-, sector 5, Primăria Municipiului B cu sediul în B,-, sector 5 și intimații - chemați în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor cu sediul în B,-, sector 5 și Nord cu sediul în B,-, sector 1, ca nefondate.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 09 martie 2009.
Președinte, Judecător, Grefier,
I
Red.
./
14ex./03.04.2009
-3.-
Președinte:Doinița MihalceaJudecători:Doinița Mihalcea, Daniela Adriana Bînă
