Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 1586/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(1955/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1586
Ședința publică de la 18 noiembrie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Elena Vlad
JUDECĂTOR 2: Andreea Doris Tomescu
JUDECĂTOR 3: Ioana
GREFIER -
* * * * * * * * * *
Pe rol pronunțarea asupra contestației în anulare formulată de contestatoarea, împotriva deciziei civile nr.803 din 11.05.2009, pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații G, și MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL.
are ca obiect - contestație în anulare.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă contestatoarea, reprezentată de avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr.-/29.05.2009, emisă de Baroul București - Cabinet Individual (fila 8), intimații G și, reprezentați de avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr.93172/29.10.2009, emisă de Baroul București - Cabinet Individual, pe care o depune la dosar, lipsind intimatul Municipiul B prin Primarul General.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care:
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea contestației în anulare.
Apărătorul contestatoarei învederează faptul că, în conformitate cu dispozițiile art.318 din Codul d e procedură civilă, contestația în anulare poate fi formulată atunci când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de recurs. Totodată, maia arată că, în speță, la data când a fost dezvoltată problema recursului declarat de contestatoare, Curtea nu s-a pronunțat pe unul din motivele de recurs invocate și anume, cel referitor la excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților.
Apărătorul contestatoarei învederează faptul că, garanțiile procesului echitabil se aplică întotdeauna când este vorba despre o contestație privitoare la drepturi și obligații cu caracter civil. De asemenea, mai arată că, această contestație în anulare este admisibilă întrucât nu a fost un proces echitabil al cauzei.
Apărătorul contestatoarei solicită admiterea contestației în anulare, astfel cum a fost formulată, fără cheltuieli de judecată. Totodată, depune la dosar concluzii scrise.
Apărătorul intimaților G și, învederează faptul că nu sunt invocate și dovedite motivele de recurs, iar criticile din recurs vizează un aspect de netemeinicie. De asemenea, mai arată că, recursul este o cale de atac extraordinară și nu se poate invocat omisiunea, cu privire la lipsa calității procesuale active a intimaților - reclamanți.
Apărătorul intimaților solicită respingerea contestației în anulare, ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca nefondată. Cu cheltuieli de judecată.
CURTEA,
La data de 31.08.2009 s-a înregistrat pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie contestația în anulare formulată de contestatoarea împotriva deciziei civile nr.803/11.05.2009 a Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, în contradictoriu cu intimații G și, solicitându-se ca prin decizia ce se va pronunța să se admită contestația în anulare, să se anuleze decizia nr.803/2009 și în rejudecarea recursului, să se dispună modificarea deciziei nr.1512/A/05.12.2007 a Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă și să se respingă ca neîntemeiat apelul împotriva sentinței civile nr.5237/03.04.2007 a Judecătoriei Sectorului 1
În susținerea contestației în anulare contestatoarea susține că instanța de recurs a omis să se pronunțe pe excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, reiterată în motivele de recurs ). pagina 4 din motivele de recurs).
Totodată, instanța de recurs nu s-a pronunțat pe capătul unu de cerere din acțiunea reclamanților, ce are ca obiect "Constatarea nulității absolute a titlului de proprietate al statului asupra imobilului în litigiu".
Curtea de Apel a omis să se pronunțe și cu privire la motivul de nelegalitate a deciziei tribunalului privind greșita aplicare a art.6 din Legea nr.213/1998, față de dispozițiile art.15 alin.2 din Constituția României, deși a reținut ca atare acest motiv la 9 alin.1, 2 și 3 din decizia pronunțată.
Contestația în anulare este întemeiată pe dispozițiile art.318 alin.1 teza a II-a Cod procedură civilă.
La dosarul contestației în anulare s-a atașat întregul dosar de fond.
Curtea constată că prin sentința civilă nr.5237/03.04.2007, Judecătoria Sectorului 1 Bar espins ca nefondată acțiunea reclamanților G și împotriva pârâților Municipiul B prin Primarul General și, prin care se solicita să fie obligați pârâții să lase în deplină proprietate reclamanților imobilul din B,--3,.A,.3, sector 1 și să se constate nulitatea absolută a titlului statului asupra acestui imobil.
Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că la data de 20.12.2006, în temeiul Legii nr.112/1995, prin care s-a dispus vânzarea imobilelor naționalizate preluate cu titlu valabil către chiriași, între Primăria Municipiului B, în calitate de vânzător și pârât, în calitate de cumpărător, s-a încheiat un contract având ca obiect imobilul pentru care s-a formulat prezenta cerere de revendicare.
Pârâții nu aveau nici o calitate în baza căreia să analizeze valabilitatea titlului statului, ci doar obligația de diligență privind aflarea titlului statului, căci prima operațiune este exclusiv de competența instanțelor judecătorești; respectându-și această obligație, pârâtul nu au făcut decât să-și exercite un drept prevăzut de Legea nr.112/1995.
Acest aspect nu mai poate fi verificat de instanța, în condițiile în care nu s-a formulat un capăt de cerere având ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, iar anterior nu s-a dispus anularea acestuia.
În cazul imobilelor naționalizate există însă dispoziții legale exprese, instituite prin Legea nr.10/2001, care reglementează atât soarta juridică a titlului de proprietate al pârâtului, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu statul, cât și instituțiile competente să dispună restituirea și să exercite controlul asupra deciziilor luate.
Prin acest act normativ, legiuitorul a înțeles să dea o rezolvare legală situației create prin schimbarea opticii asupra caracterului legal sau nelegal al naționalizării.
Inițial, la adoptarea Legii nr.112/1995, s-a apreciat că imobilele trecute în proprietatea statului în baza actelor de naționalizare au fost legal preluate, situație în care s-a stabilit dreptul chiriașilor de a cumpăra imobilele în care locuiau de la statul considerat că a devenit proprietar, fiind deci o măsură de politica legislativă cu caracter social care pentru o mare parte din imobile nu a pus nici o problemă, foștii proprietari neinteresându-se nici în prezent de situația acestora.
În timp însă, această concepție s-a schimbat, apreciindu-se că titlul statului nu este valabil chiar dacă a avut la bază un act de naționalizare, întrucât chiar aceste acte normative nesocoteau prevederile Codului civil și tratatele internaționale la care România era parte, ceea ce ar fi de natură să conducă la concluzia că proprietarii deposedați abuziv nu și-au pierdut niciodată dreptul asupra imobilului și să atragă pe cale de consecință anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu un neproprietar.
Prevederile exprese ale art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998, potrivit cărora bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora doar dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație. Un astfel de caracter îl are și Legea nr.10/2001, care a înțeles să reglementeze toate situațiile juridice în legătură cu regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv.
Instanța a apreciat că nu se vor mai aplica normele cu caracter general ale Codului civil, ci cele cu caracter special ale Legii nr.10/2001, care privesc numai regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de stat. Este evident că legea nu reglementează posibilitatea acțiunilor în revendicare în condițiile dreptului comun paralel și în contradicție cu procedura revendicării speciale pe care o prevede expres singura acțiune permisă.
Prin urmare, analizând acțiunea în revendicare formulată de către reclamantă, instanța a constatat că în cazul acestor imobile legea nu mai permite aplicarea regulilor create de literatura de specialitate și de practica judecătorească pornind de la prevederile art.480 cod civil privind compararea titlurilor de proprietate invocate de către cele două părți și restituirea imobilului de la posesorul neproprietar, ci a impus folosirea de către fostul proprietar deposedat abuziv numai a procedurii instituite de acest act normativ pentru restituirea efectivă a imobilului sau după caz, pentru stabilirea unor măsuri reparatorii prin echivalent.
Prin decizia civilă nr.1512/05.12.2007, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis apelul declarat de apelanții - reclamanți G și împotriva sentinței civile nr.5237 din 03 aprilie 2007 pronunțată de Judecătoria Sector 1 B în dosar nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți Municipiul B prin Primar General și și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că: a admis cererea de chemare în judecată modificată și a obligat pârâta să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în B,- - 3,.A,.1,.3, sector 1, cotă parte indiviză de 2,28% din părțile de folosință comună a clădirii și 20,99 mp teren situat sub construcție; a respins cererea apelanților privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca nefondată.
Pentru a pronunța această decizie s-a reținut, în ceea ce privește justificarea calității procesuale active, că această condiție este îndeplinită, având în vedere depunerea la dosar a actului de vânzare - cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov - Secția notariat sub nr.-/14.08.1935 și a contractului de construire autentificat de Tribunalul Ilfov - Secția Notariat sub nr.26885/14.08.1935, completate de certificatele de moștenitor nr.693/1970 și nr.13/1997.
Pe de altă parte, tribunalul a apreciat că cererile privind constatarea nulității absolute a titlului statului și a preluării fără titlu nu pot fi privite ca fiind capete de cerere distincte în sensul art.112 Cod procedură civilă, ci soluționarea obiectului unei astfel de cereri reprezintă unul din aspectele pe care instanța trebuie să îl analizeze în momentul în care verifică temeinicia acțiunii în revendicare.
În acest sens, tribunalul a reținut că imobilul în litigiu a fost preluat abuziv în temeiul Decretului nr.92/1950, decret profund neconstituțional prin raportare chiar la Constituția în vigoare, cât și contrar dispozițiilor 480 - 481 Cod civil, ceea ce atrage concluzia că preluarea s-a făcut fără titlu valabil.
Pe de altă parte, art.6 din Legea nr.213/1998, fiind o dispoziție cuprinsă într-o lege specială, respectiv cea privind proprietatea publică, nu poate fi extins și cu privire la bunuri aflate în proprietatea privată a unor persoane fizice și deci la raporturile juridice dintre proprietarul deposedat și dobânditorul bunului în condițiile Legii nr.112/1995.
În plus, dispozițiile Legii nr.10/2001 privesc doar situația imobilelor care se găsesc în patrimoniul unităților deținătoare în sensul art.21 din lege și nu reglementează raporturile cu dobânditorii imobilelor în temeiul Legii nr.112/1995, cu atât mai mult Legea nr.10/2001 și nicio altă dispoziție normativă nu înlătură posibilitatea reclamantului de a-și apăra dreptul de proprietate în temeiul art.480 Cod civil. Într-adevăr, proprietarul deposedat are la dispoziție mai multe mijloace de apărare a dreptului de proprietate, dar de fiecare dată în contradictoriu cu alte persoane, fiind aceasta și o expresie a importanței care trebuie să se dea dreptului de proprietate privată cât și o consecință a modului defectuos în care legiuitorul a înțeles să reglementeze situația juridică a imobilelor preluate abuziv.
Tribunalul a constatat că pentru soluționarea prezentei acțiuni se impune compararea titlurilor de proprietate invocate de părți, urmând a se da prioritate celui mai bine caracterizat.
În acest sens, tribunalul a constatat că titlul reclamanților este reprezentat de actul vânzare - cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov - Secția Notariat sub nr.- din 14 august 1935 și de contractul de construire autentificat de Tribunalul Ilfov - Secția Notariat sub nr.26885 din 14 august 1935, completate de certificatele de moștenitor nr.693/1970 și nr.13/1997, titlu anterior, provenind de la adevăratul proprietar și înscris în cartea funciară, în timp ce titlul pârâtei este reprezentat de contractul de vânzare - cumpărare nr.2380/25449/1996 încheiat cu pârâtul Municipiul B, completat cu certificatul de moștenitor nr.154 din 06 octombrie 2004, titlu ulterior și provenind de la un neproprietar.
În acest context, trebuie reținut că datorită preluării fără titlu valabil reclamanții și pârâta invocă în fapt titluri de proprietate cu privire de la același bun care provin de autori diferiți.
În ceea ce privește problema dacă ar trebui considerat preferabil dreptul de proprietate dobândit în temeiul Legii nr.112/1995 având în vedere modul în care a fost reglementată problema acordării de reparații persoanelor deposedate abuziv și pentru a asigura stabilitatea circuitului civil, tribunalul a apreciat că doar aceste aspecte nu pot conduce la a considera că titlurile pârâților sunt preferabile și deci acțiunea în revendicare ar trebui respinsă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta - intimată, criticând-o ca nelegală prin prisma dispozițiilor art.304 pct.9 Cod procedură civilă pentru următoarele motive de recurs:
- În mod netemeinic și nelegal instanța a considerat că, în speță, poate fi aplicabilă dispoziția generală a art.480 din Codul civil și a admis cererea de revendicare formulată, deși în speța de față, ne aflăm într-o materie în legătură cu care legiuitorul a înțeles să reglementeze în mod expres prin lege specială, respectiv, prin dispozițiile Legii nr.10/2001. Astfel, instanța de apel a ignorat dispozițiile art.50 alin.1 din Legea nr.10/2001 potrivit cărora, actele juridice de înstrăinare, având ca obiect imobilele care cad sub incidența prevederilor acestei legi sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării, prevederile Legii nr. 213/1998 nefiind în vigoare la data dobândirii de către recurenta - pârâtă a dreptului de proprietate ci cele ale Legii nr.112/1995, titlul statului nefiind desființat. Potrivit cu dispozițiile art.15 alin.2 din Constituție legea civilă dispune numai pentru viitor o prevedere asemănătoare fiind cuprinsă și în art.1 din Codul civil.
Conflictul dintre norma generală impusă de Codul civil și norma specială, respectiv Legea nr.10/2001 a fost soluționat corect prin aplicarea legii speciale și, de aceea, odată cu apariția Legii nr.10/2001 acțiunea în revendicare devine inadmisibilă.
De altfel chiar Legea nr.213/1998 pe care o invocă reclamanții arată în art.6 alin.2 că bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. Potrivit cu dispozițiile art.20 alin.2 din Legea nr.10/2001 în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995 persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, deci nu are deschisă calea acțiunii în revendicare prevederile legii fiind de strictă interpretare.
În cauză, arată recurenta, trebuie luate în considerare două principii fundamentale ale dreptului civil român: principiul derogării normei speciale de la cea generală și principiul siguranței circuitului civil, astfel cum acestea se regăsesc consacrate și în deciziile recente ale Convenției Europene a Drepturilor Omului;
- greșit a fost respinsă și excepția lipsei calității procesuale active fără o interpretare a probelor din dosar și din ansamblul cărora rezultă că nu se poate face o suprapunere între bunul revendicat de către reclamanți și proprietatea recurentei - pârâte;
- deși au solicitat constatarea nevalabilității titlului statului, această solicitare a reclamanților este lipsită de interes în lumina prevederilor Legii nr.10/2001 întrucât acestea nu mai diferențiază imobilele preluate de către stat, arătând că prevederile ei se aplică tuturor imobilelor preluate în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 astfel încât verificarea titlului statului este lipsită de relevanță în lumina acestei legi.
Prin decizia civilă nr.1160/08.09.2007, Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, în opinie majoritară, a respins recursul ca nefondat, reținând, în esență, aceleași argumente juridice ca și instanța de apel.
Împotriva deciziei nr.1160/08.09.2008 a Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie s-a formulat la data de 21.10.2008 o primă contestație în anulare de către pârâta - reclamantă.
Prin decizia civilă nr.261/09.02.2009 a Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie s-a admis contestația în anulare împotriva deciziei nr.1160/2008, decizie ce a fost anulată, și s-a acordat termen pentru rejudecarea recursului îndreptat împotriva deciziei nr.1512/2007 a Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă.
Prin decizia nr.803/11.05.2009, dată în majoritate, s-a respins ca nefondat recursul împotriva deciziei nr.1512/2007 a Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă, reținându-se că nu poate fi analizată critica privind greșita respingere a excepției lipsei calității procesuale active, care vizează faptul că din ansamblul probatoriului administrat nu s-ar putea face o suprapunere între bunul revendicat de către reclamanți și proprietatea sa. Acest motiv de recurs nu se încadrează în dispozițiile art.304 Cod procedură civilă, vizând de fapt o critică de netemeinicie a deciziei recurate, și nu o critică de nelegalitate.
Luând în considerare situația de fapt reținută de către cele două instanțe de fond, Curtea a avut în vedere faptul că problema raportului dintre Legea nr.10/2001, ca lege specială, și Codul civil, ca lege generală, precum și cea a raportului dintre legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificată prin Legea nr.30/1994 au fost rezolvate prindecizia în interesul legii nr.33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanța de recurs, conform art.329 alin.3 Cod procedură civilă.
Curtea a reținut că în situația de față legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, reclamanții G și dețin un drept patrimonial care se analizează ca un bun în sensul în sensul art.1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, dat fiind că în hotărârea din 1 decembrie 2005 pronunțată în CauzaPăduraru contra României, Curtea Europeană a apreciat că "bunul" reclamantului putea consta în interesul de a i se restitui clădirea în natură de către cumpărători și că acest interes respecta condițiile necesare pentru a fi considerat o "valoare patrimonială" de protejat din perspectiva art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție, mai exact că era vorba de un interes patrimonial cu o bază suficientă în dreptul intern. Din această perspectivă, Curtea Europeană a atras atenția și "asupra art.2 alin.(2) din Legea nr.10/2001 care prevede în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul și le-a însușit fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar. Prin urmare, nu este vorba de un nou drept, ci de recunoașterea explicită și retroactivă a vechiului drept, cu mențiunea că legea nu face nicio distincție între situația imobilelor vândute chiriașilor și cea a imobilelor rămase în patrimoniul statului" (CauzaPăduraru contra României, paragraful 84). Acest text de lege era în vigoare și la data sesizării instanței în prezenta cauză.
În schimb, pârâtei, al cărei autor a cumpărat apartamentul în temeiul Legii nr.112/1995, nu i se poate recunoaște un "bun" ce trebuie protejat de orice ingerință. Nu s-ar putea reține nici că pârâta ar avea o speranță legitimă de a păstra bunul, dedusă din dispozițiile legii speciale - care nu recunoaște proprietarului deposedat dreptul de a obține restituirea bunului în natură în cazul în care acesta a fost înstrăinat cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995 (art.18 lit. d, actualmente lit. c din Legea nr. 10/2001), precum și în ipoteza în care contractul de vânzare cumpărare a fost încheiat cu bună credință (art.46 alin.2, în prezent art.45 alin.2 din același act normativ) - unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect.
Or, situația este diferită în speță, întrucât imobilul care formează obiectul litigiului a fost înstrăinat autorului pârâtei cu încălcarea dispozițiilor Legii nr.112/1995, acest act normativ nefiind incident potrivit art.1 decât în cazul bunurilor preluate cu titlu valabil, iar cumpărătorul a fost de rea credință la încheierea contractului de vânzare - cumpărare.
Astfel, în mod corect a reținut tribunalul că prevederile Decretului nr.92/1950, actul normativ în baza căruia s-a efectuat preluarea imobilului, contravin Constituției din 1948, art.8, 10 și 16, potrivit cărora proprietatea particulară se bucură de o protecție specială, cetățenii Populare Române erau egali în fața legii, iar exproprierile pentru cauză de utilitate publică se făceau pe baza unei legi și cu o dreaptă și prealabilă despăgubire stabilită prin justiție. Totodată, prevederile Decretului nr. ă92/1950 contravin dispozițiilor legale în vigoare la acea data, respectiv art.481 Cod civil, potrivit căruia "nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire", precum și dispozițiilor tratatelor internaționale la care România era parte privitoare la proprietate, și anume Declarația Universală a Drepturilor Omului. Prin urmare, în raport de prevederile art.6 alin.1 din Legea nr.213/1998, imobilul care a făcut obiectul naționalizării a fost preluat fără titlu valabil.
Pe baza înscrisurilor depuse direct în recurs, s-a constatat că la data încheierii de către autorul pârâtei, în temeiul Legii nr.112/1995, a contractului de vânzare - cumpărare nr.2380/25449/20.12.1996, se afla în curs de desfășurare litigiul inițiat de reclamantul în contradictoriu cu Ministerul d e Finanțe și Municipiul B, acesta solicitând să se constate calitatea sa de succesibil față de defuncta, să se constate că imobilul situat în B,-,.1,.1,.1, 2 și 3 aparținut părinților săi, să se constate inaplicabilitatea Decretului nr.92/1950 față de aceștia și inexistența unui titlu legal al statului asupra imobilului. Cererea sa a fost înregistrată la data de 29.06.1995 și a fost respinsă prin sentința civilă nr.11895/14.11.2005 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 B în dosarul nr.9387/1995. Prin decizia civilă nr.2210/18.11.1996 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a fost anulat ca netimbrat apelul declarat de împotriva acestei sentințe civile, iar prin decizia civilă nr.653/1.04.1997 pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a III-a Civilă în dosarul nr.437/1997 - ulterior încheierii contractului de vânzare - cumpărare de către - a fost anulat ca netimbrat recursul declarat de reclamantul împotriva acestei din urmă decizii.
Cunoscând sau cel puțin având posibilitatea să cunoască împrejurarea ca titlul statului, de la care a dobândit imobilul, este contestat de o persoană care se pretinde moștenitorul proprietarului deposedat în mod abuziv, cumpărătorul a avut un dubiu cu privire la calitatea celui care i-a transmis proprietatea, ceea ce, din punct de vedere juridic, este de natură să înlăture prezumția de buna credință. Simplul fapt al contestării calității de proprietar a celui care a vândut creează, potrivit chiar principiilor de drept comun, un dubiu suficient pentru a dovedi reaua credință. Există rea - credință nu numai atunci când părțile cunosc împrejurarea că bunul aparține unui terț, ci și atunci când acceptă această posibilitate.
Împrejurarea că reclamanții au avut posibilitatea să soluționeze pretențiile lor față de acest imobil în mai multe rânduri, însă, de fiecare dată, din motive imputabile numai lor, au pierdut procesele intentate, nu are nicio relevanță în prezența cauză, aceasta fiind prima acțiune soluționată în contradictoriu cu o persoană cu calitate procesuală pasivă pe tot parcursul litigiului.
Cât privește critica privind lipsa de interes a capătului de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului, Curtea a constatat că este lipsită de obiect, întrucât dispozitivul deciziei recurate nu cuprinde nicio dispoziție în acest sens.
Împotriva deciziei civile nr.803/2009 s-a formulat prezenta contestație în anulare întemeiată pe dispozițiile art.318 teza I Cod procedură civilă pe care Curtea o va găsi nefondată pentru următoarele considerente:
Pârâta - recurentă susține că instanța de recurs nu a analizat motivul de recurs vizând excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților nu a soluționat primul capăt de acțiune din acțiunea reclamanților vizând nulitatea absolută a titlului statului cu privire la imobilul în litigiu, și nu a analizat motivul de recurs vizând greșita aplicare a dispozițiilor art.6 din Legea nr.213/1998.
Curtea constată că instanța de recurs a răspuns motivului de recurs vizând lipsa calității procesuale active, arătând că acest motiv este un motiv de netemeinicie a deciziei recurate întrucât se solicită reinterpretarea probelor administrate de către instanțele anterioare sub acest aspect. Calificând acest motiv de recurs ca fiind un motiv de netemeinicie, instanța de recurs, reținând că nu este instanță devolutivă și că netemeinicia nu este prevăzută ca motiv de recurs în dispozițiile art.304 Cod procedură civilă, a respins această critică.
Instanța de recurs a analizat și incidența în cauză a dispozițiilor Legii nr.213/1998. S-a argumentat pe larg de către instanța de recurs de ce este admisibilă acțiunea în revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, reținându-se în acest atât decizia nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în interesul legii cât și practica CEDO.
În ceea ce privește critica formulată de către contestatoare vizând nesoluționarea de către instanța de recurs a capătului de acțiune a reclamanților referitor la nulitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu, Curtea constată pe de o parte, lipsa de interes a contestatoarei în susținerea acestui motiv întrucât contestatoarea are calitatea de pârâtă în acțiunea principală, iar pe de altă parte, se constată că atât instanța de apel cât și instanța de recurs au analizat nevalabilitatea titlului statului, au reținut că statul nu a preluat cu titlu valabil imobilul pentru considerentele juridice expuse pe larg în decizie, și au reținut că acest aspect al nevalabilității titlului statului nu reprezintă în sine un capăt de acțiune de sine stătător, ci o argumentare juridică în compararea titlurilor de proprietate ale părților în cadrul acțiunii în revendicare.
Pentru toate aceste considerente, Curtea constată că nu sunt întrunite în cauză dispozițiile art.318 teza I Cod procedură civilă și va respinge ca nefondată contestația în anulare.
În baza art.274 Cod procedură civilă, Curtea va obliga contestatoarea la 1.500 lei cheltuieli de judecată către intimați.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondată contestația în anulare formulată de contestatoarea, împotriva deciziei civile nr.803 din 11.05.2009, pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, în contradictoriu cu intimații G, și MUNICIPIUL B prin PRIMARUL GENERAL.
Obligă contestatoarea la 1.500 lei cheltuieli de judecată către intimați.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi18.11.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - - ---
GREFIER
Red.
.
2 ex./11.02.2010
-3 -;
-;
- -
Președinte:Elena VladJudecători:Elena Vlad, Andreea Doris Tomescu, Ioana
