Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 159/2009. Curtea de Apel Ploiesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
SECȚIA CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR-
DECIZIA NR. 159
Ședința publică din data de 22 octombrie 2009
PREȘEDINTE: Adriana Maria Radu
JUDECĂTOR: C -
GREFEIR: - -
Pe rol fiind soluționarea apelurilor declarate de pârâta Regia Națională a Pădurilor - Romsilva - Direcția Silvică Târgoviște, cu sediul în Târgoviște, B-ul I, nr. 68, jud. D și de intervenientul Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice D, cu sediul în Târgoviște, Calea Domnească, nr. 166, jud. D, împotriva Sentinței civile nr. 292 din 5 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu reclamanta - - cu sediul în, B-ul, nr. 90, jud.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 15 octombrie 2009, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată care face parte integrantă din prezenta și când instanța, având nevoie de timp mai îndelungat pentru studierea actelor și lucrărilor dosarului a amânat pronunțarea azi, 22 octombrie 2009, când a dat următoarea decizie:
URTEA:
Prin cererea înregistrată sub nr.1567/ 10.03.2005 la Judecătoria Târgoviște reclamanta - a solicitat obligarea pârâtelor Primăria și Direcția Silvică D, să îi lase în deplină proprietate și posesie suprafața de 27 ha teren reprezentând muntele Dudele Mici, cu pădurea, solul și subsolul, situat în comuna, județul
În motivarea cererii reclamanta a arătat că imobilul respectiv a fost proprietatea Fabricii de - actuala - -, fiind cumpărat in anul 1915 cu act de vânzare-cumpărare, înscris în registrul de publicitate imobiliară și preluat abuziv de statul român în anul 1948 prin efectul naționalizării reglementată de Legea nr.19/1948.
A mai precizat reclamanta că Fabrica de și-a continuat activitatea și după naționalizare, devenind proprietate de stat, în anul 1991, în conformitate cu Legea nr.31/1990 a societăților comerciale și Legea nr.26/1990 privind registrul comerțului, a fost înregistrată și înmatriculată în Registrul Comerțului P cu nr.J -, sub denumirea " - - ", iar în martie 2000 fost privatizată prin metoda " vânzare acțiuni deținute de " când s-a schimbat denumirea societății în " - - ".
Pe de altă parte, cererea dedusă judecății este admisibilă pe considerentul că prin OG nr.184/2002 care modifică Legea 10/2001 societățile privatizate nu sunt obligate să urmeze în prealabil procedura Legii 10/2001.
În temeiul art. 115 - 118 Cod pr. civ. pârâta Primăria a formulat întâmpinare, invocând excepțiile lipsei calității sale procesuale pasive, pe considerentul că în conformitate cu Legea nr.215/2001, nu are patrimoniu privat sau public, precum și excepția netimbrării acțiunii la valoarea bunului revendicat.
S-a mai arătat că reclamanta nu a precizat locul situării bunului imobil, întrucât nu se poate cunoaște natura juridică a dreptului cu privire la aceasta și în posesia cui se află pentru a se stabili cine poate sta în judecată ca pârât.
În temeiul art. 115 - 118 Cod pr. civ pârâta Direcția Silvică Târgoviște a formulat întâmpinare prin care a invocat excepțiile netimbrării cererii, lipsei calității procesuale active a reclamantei, cu motivarea că nu a făcut dovada identității cu persoana juridică inițială, înființată în 1882, necompetenței teritoriale a Judecătoriei Târgoviște, față de dispozițiile art.13 alin.l Cod procedură civilă care atrag competența instanței în a cărei rază este situat imobilul.
A mai susținut pârâta netemeinicia acțiunii, întrucât terenul în litigiu este fond forestier de stat, domeniu public al statului, sens în care deține amenajamentul silvic care conform art.16 din Codul silvic constituie titlu de proprietate asupra terenurilor.
La termenul din 11.04.2005, Judecătoria Târgoviștea dispus introducerea în cauză în calitate de pârâtă a comunei -Consiliul local, în loc de Primăria comunei, în baza dispozițiilor Legii nr.215/2001.
Prin sentința civilă nr.1990/ 16.05.2005, judecătoria s-a dezinvestit, declinând competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița întrucât valoarea obiectului revendicat depășește 2 miliarde lei așa încât competența pentru dezlegarea pricinii aparține tribunalului în prima instanță, corespunzător art.2 lit.b Cod procedură civilă.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița la data de 08.06.2005 sub nr.4277/2005.
La data de 08.03.2006 reclamanta prin cerere scrisă depusă la dosar și-a precizat acțiunea în sensul că revendică pădurea aferentă muntelui Dudele Mici -conform literei a din contractul de vânzare-cumpărare și care nu are menționată suprafața, însă cu prilejul expertizei întocmite s-a stabilit că măsoară 262,1 ha, precum și 27 ha pădure aferentă muntelui Dudele Mari, menționată la litera b din contractul de vânzare-cumpărare.
La termenul din 9.03.2006 față de constatarea expertului că bunurile revendicate fac parte din domeniul public al statului, fiind deținute de Direcția Silvic D, în baza amenajamentului silvic întocmit conform titlului II, capitolul II din Codul silvic, s-a dispus introducerea în cauză a Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de intervenient, la cererea Consiliului Local.
Pentru același considerent s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Consiliul Local.
În cauză au fost administrate probe cu înscrisuri și expertiză tehnică specialitate topografie, raportul de expertiză fiind depus la dosar.
După administrarea probatoriilor, prin Sentința civilă nr.941/6.07.2006 tribunalul a respins acțiunea în revendicare, astfel cum a fost modificată.
Pentru a pronunța această hotărâre tribunalul a reținut că așa cum prevăd dispozițiile art.3 alin.2 din Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22.12.1989, societățile privatizate potrivit legii, cum este și reclamanta, nu sunt persoane îndreptățite potrivit acestei legi și nu pot solicita acte de reparație în baza acestui act normativ și că în acest context, reclamanta a înțeles să valorifice calea dreptului comun, respectiv acțiunea în revendicare reglementată de art.480 Cod civil.
A mai reținut instanța că din înscrisurile aflate în dosarul 1567/ 2005 al Judecătoriei Târgoviște rezultă că - - este continuatoarea persoanei juridice " Fabrica de C și ", înființată în 1882 care potrivit mențiunilor din registrul de publicitate imobiliară a dobândit prin cumpărare muntele Dudele Mici și pădurea aferentă muntelui Dudele Mari, de la Em.. la data de 23.11.1915, contractul fiind întocmit în formă autentică, iar ca efect al Legii nr.119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, societatea care la acel moment purta denumirea de Fabrica de " " și-a schimbat denumirea în Fabrica de "1 ", bunurile sale trecând în proprietatea statului.
Întrucât în prezent imobilele ce fac obiectul litigiului se află în proprietatea publică a Statului Român, fiind evidențiate în unitățile amenajistice 115-116-117-118-119-120-121-122-123 și 124 - muntele Dudele Mari, în suprafață de 262,1 ha ) și și parțial 126 muntele Dudele Mici, în suprafață de 27 ha, prima instanță a reținut că acțiunea în revendicare se privește ca inadmisibilă, amenajamentele silvice fiind titluri de proprietate potrivit art.16 din Codul Silvic, aceasta deoarece bunurile din domeniul public al statului sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile, corespunzător art.11 din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, acest regim juridic fiind un impediment pentru admisibilitatea acțiunii dedusă judecății.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru motive de nelegalitate ș netemeinicie.
În motivarea cererii de apel apelanta a arătat că, în mod greșit, s-a respins acțiunea în revendicare ca inadmisibilă, fără să se țină cont de prevederile art.6 din Legea nr.213/ 1998 și de faptul că instanța a soluționat excepțiile la termenul din 8.09.2005, inclusiv excepția inadmisibilități stabilind că acțiunea estre admisibilă.
Curtea de Apel Ploiești prin decizia civilă nr. 380/10.11.2006 a admis apelul declarat de reclamanta - a desființat sentința și a trimis cauza la Tribunalul Dâmbovița pentru a fi soluționată pe fond.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că hotărârea instanței de fond, prin care s-a respins acțiunea în revendicare, ca inadmisibilă, încalcă prevederile art.6 alin.1 din Convenție, potrivit cărora, orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială care va hotărî asupra drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, că instanța de fond a reținut inadmisibilitatea acțiunii din regimul juridic al bunurilor aparținând domeniului public al statului, reglementat de prevederile art.11 din Legea nr.213/1998, dar nu a avut în vedere prevederile art.6 din aceeași lege potrivit cărora, instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului în temeiul căruia bunurile au intrat în proprietatea statului, din domeniul public sau privat al statului făcând parte numai bunurile preluate cu titlu valabil, cu respectarea Constituției, a Tratatelor Internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului putând fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație și că, deși, s-a reținut că potrivit art.3 alin.2 din Legea nr.10/2001.
A mai reținut instanța că deși reclamanta nu are calitate de persoană îndreptățită și nu face obiectul prezentei legi, totuși a fost respinsă ca inadmisibilă acțiunea în revendicare formulată pe dreptul comun, îngrădind acesteia accesul liber la justiție, acțiunea trebuind să fie soluționată pe fond, potrivit prevederilor din Legea nr.213/ 1998.
Împotriva deciziei civile menționate a declarat recurs, pârâta Direcția Silvică.
În motivarea cererii de recurs recurenta a arătat în esență că, acțiunea în contradictoriu cu statul este inadmisibilă, singurul titlu de proprietate ce poate fi luat în discuție fiind al acesteia, nu există identitate între Fabrica de și - -, acțiunea a fost introdusă de o persoană care nu are nici posesia nici proprietatea bunului, iar aprecierea instanței de fond că reclamanta și-a modificat cererea de chemare în judecată este greșită.
Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția civilă și de proprietate intelectuală prin decizia civilă nr.1193/21.02.2008 a respins recursul ca nefondat.
Pentru a pronunța această decizie instanța a reținut că toate criticile recurentei sunt nefondate.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița sub nr-.
Pârâta Direcția Silvică Târgoviște a făcut precizări, susținând că pentru a stabili valabilitatea titlului statului, instanța trebuie să verifice dacă imobilul revendicat se afla în patrimoniul societății la momentul preluării terenului de către stat, că din nicio probă nu rezultă că statul a preluat la momentul naționalizării terenul în litigiu și că reclamanta nu a dovedit că este continuatoarea fabricii de hârtie înființată în anul 1882, dovedind doar că s-a continuat obiectul de activitate, nedovedind că mai are în patrimoniu bunul ce face obiectul revendicării.
Aceeași pârâtă a considerat că nu există identintate între " Fabrica de C & c S-sori" și A, aceasta din urmă nefiind continuatoarea fabricii de hârtie naționalizată în 1948, actuala societate având o altă structură decât cea anterioară, atât sub aspect patrimonial, cât și al membrilor, fabrica fiind fondată în anul 1882 de către nemții și Schil, în timp ce în anul 2000 s-a privatizat primind denumirea de, fiind preluată de grupul de firme, specializată în comerț intern și internațional.
Pârâta a apreciat că reclamanta nu a făcut dovada nici a calității de succesoare a Fabricii de, dar nici a calității de proprietar al bunului revendicat, la momentul așa zisei preluări de către stat, acțiunea în revendicare neputând fi exercitată decât de titularul dreptului de proprietate.
Prin Sentința civilă nr. 292 din 05.02.2009, Tribunalul Dâmbovița - Secția civilă a admis acțiunea astfel cum a fost precizată și a obligat pârâtele să lase în deplină proprietate și posesie reclamantei suprafața de 289,1 ha pădure, situată în comuna, județul D, compusă din 262,1 ha, reprezentând Muntele Dudele Mici și 27 ha cuprinsă în Muntele Dudele mari, astfel cum a fost identificată prin raportul de expertiză întocmit de expertul și schițelor anexe, aflate la filele 40 și următoarele din dosarul nr. 4277/2005.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut că, Legea nr.213 din 17 noiembrie 1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, în art. 6 alin.2 dispune că " Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.
Tot în art. 6, după ce în alin.1 face referiri la modul în care este alcătuit domeniul public și privat al statului, respectiv din " bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat", în alin. 3 prevede că " instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului".
Rezultă așadar că fac parte din domeniul public sau privat al statului, respectiv al unităților administrativ-teritoriale, doar acele imobile trecute în baza unui titlu care era valabil în momentul preluării de către stat.
În consecință, bunul preluat de stat fără un titlu valabil, poate fi revendicat de foștii proprietari sau de succesorii acestora, instanțele judecătorești fiind competente să stabilească valabilitatea titlului.
A mai reținut instanța că, reclamanta a depus în dovedirea dreptului său de proprietate actul de vânzare-cumpărare autentificat încheiat în anul 1915, transcris în registrul de publicitate imobiliară prin care Fabrica de a cumpărat suprafața de teren ce face obiectul acțiunii în revendicare, astfel cum a fost precizată de către reclamantă.
De asemenea, la termenul din data de 8.09.2005, prin încheiere interlocutorie, instanța s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale active, în sensul respingerii ei, excepție invocată de către pârâta Direcția Silvică D, reținând că din înscrisurile depuse de reclamantă rezultă că există identitate între persoana de la care s-a preluat imobilul și societatea reclamantă, aceasta din urmă, deci, dovedind că este continuatoarea și succesoarea Fabricii de, cumpărătoarea terenului revendicat.
Astfel, Fabrica de s-a constituit ca societate anonimă pe acțiuni în anul 1882 cu denumirea " Fabrica de C & S " ( a se vedea procesele-verbale aflate la filele 14 și 15 din dosarul nr. 1567/2005) și a avut ca obiect de activitate, astfel cum rezultă din certificatul 50/1948 ( fila 10 dosar nr.1567/2005) al Camerei de Comerț " producția de hârtii de tot felul, pastă de lemn, celuloză, saci din hârtie, cartoane, etc.".
Din înscrisul eliberat de Camera de Comerț și de Industrie ( aflat la fila 12 dosar nr. 1567/2005) rezultă că în anul 1948 cu nr.50/ 1948 fost atestată naționalizarea Fabricii de în evidențele Camerei de Comerț și Industrie cu denumirea " Fabrica de 1 " - a se vedea și Monitorul Oficial aflat la fila 13 din dosarul nr. 1567/2005 și, ulterior, Fabrica de.
Prin actul de naționalizare din 1948 nu s-a desființat fosta fabrică ca persoană juridică, ci doar a fost etatizată, fiind transformată în proprietate de stat, prin naționalizare nefiind desființate unitățile, schimbându-se doar proprietarul cu statul român, acestea continuându-și activitate, întreprinderile naționalizate preluând activul și pasivul, obligațiile și drepturile unităților naționalizate.
Între 1948 și decembrie 1989 fabrica a funcționat ca întreprindere de stat, cu denumirea " Întreprinderea de ".
În anul 1991, în conformitate cu Legea nr.31/1990 a societăților comerciale și Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului fabrica a fost înregistrată și înmatriculată în Registrul Comerțului P cu nr.J - vol IV, sub denumirea:" - - " - fila 17 dosar nr. 1567/2005.
Prin nr.HG1176/1990, act care transformă întreprinderea de stat în societate comercială conform Legii nr.31/1990, se preia, atât activul și, cât și pasivul, iar potrivit art.6 din aceeași hotărâre societățile ce rezultă din reorganizarea întreprinderilor de stat preiau activul și pasivul acestora și sunt aceleași persoane juridice cu întreprinderea de stat reorganizată sub formă de societate comercială.
In martie 2000 societatea a fost privatizată prin metoda " vânzare acțiuni deținute de " și tot pe această dată s-a schimbat denumirea societății în - -, deci, s-a modificat structura acționariatului și denumirea și nu persoana juridică -fila 18 din dosarul nr. 1567/2005.
Prin procesul de privatizare în 2000 avut loc numai o vânzare-cumpărare de acțiuni între acționarul și actualul acționar, deci, s-a schimbat structura acționariatului, dar societatea ca persoană juridică a rămas titulară de drepturi și obligații și cu patrimonial înregistrat.
Și prin adresa nr.42551/15.09.2002 aflată la fila 19 din dosarul nr. 1567/2005 se atestă funcționarea neîntreruptă a societății de la naționalizare până în prezent.
Astfel, a considerat instanța că, toate cele reținute, îndreptățesc concluzia că actuala fabrică este aceeași persoană juridică și succesoarea în drepturi a Fabricii de & Societate pe acțiuni - preluată de stat în 1948.
A mai reținut prima instanță că dovada preluării imobilului de către stat este chiar faptul deținerii lui fără niciun titlu.
Chiar dacă pentru imobilul respectiv nu se poate face dovada formală a preluării de către stat, soluționarea cererii are în vedere faptul că terenul se regăsește în patrimoniul statului, ceea ce constituie o prezumție relativă de preluare abuzivă, deci, fără titlu.
Reținând că imobilul teren revendicat se regăsește în patrimoniul statului, tribunalul a constatat că, în speță, operează prezumția relativă menționată privitoare la preluarea abuzivă a imobilului și, în lipsă de alte dovezi, constată că s-a făcut dovada că imobilul a fost preluat abuziv de către stat.
În egală măsură, în lipsa altor dovezi din care să rezulte că terenul în litigiu a ieșit din patrimoniul proprietarului înainte de a fi preluat de către stat, tribunalul a considerat că a fost făcută dovada dreptului de proprietate asupra imobilului a cărei restituire se solicită, respectiv dovada deținerii proprietății de către societatea cumpărătoare la momentul preluării abuzive de către stat.
A mai constatat tribunalul că reclamanta invocă drept titlu de proprietate actul de vânzare-cumpărare autentificat încheiat în anul 1915, transcris în registrul de publicitate imobiliară, în timp ce pârâtele nu au justificat un titlu de proprietate în baza căruia ocupă terenul în litigiu.
În contextul reținut, rezultă că doar reclamanta are un titlu prin care justifică proprietatea terenului revendicat, actul de vânzare-cumpărare fiind anterior posesiei pârâtelor, tribunalul apreciind că se impune admiterea acțiunii în revendicare a terenului solicitat și identificat prin expertiza efectuată în cauză de către expertul.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta Regia Națională a Pădurilor - Romsilva - Direcția Silvică Târgoviște, criticând-o pentru motive de nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea cererii de apel apelanta a arătat că, în fapt, în temeiul dispozițiilor art. 480, 483 - 484 și următoarele cod civil reclamanta a solicitat instanței de judecată să oblige Direcția Silvică Târgoviște să lase în proprietatea acestei societăți o suprafață de 27 ha teren fond forestier potrivit actului de vânzare cumpărare din 25.11.1915.
Prin sentința apelată instanța de fond - Tribunalul Dâmbovițaa admis cererea de revendicare formulată de - - obligând pârâtele Regia Națională Romsilva - Direcția Silvică Târgoviște, intervenient fiind Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice să lase în deplină proprietate și posesie reclamantei suprafața de 289,1 ha pădure situată în comuna, județul D, compusă din 262,1 ha reprezentând Muntele Dudele Mici și 27 ha cuprinsă în Muntele Dudele Mari deși actul de vânzare cumpărare invocat prevedea expres suprafața de doar 27 ha și nu de 289,1 ha.
A învederat apelanta că aprecierea instanței de fond că reclamanta și-a modificat cererea de chemare în judecată după identificarea din raportul de expertiză întocmit de expertul este greșită.
Astfel, - - transmite prin fax o cerere primită și înregistrată la dosarul cauzei în data de 8.03.2006 - fila 36 dosar fond prin care arată că înțelege să revendice și suprafața de 262,1 ha identificată de expert.
La termenul de judecată din data de 9.03.2006, reclamanta a solicitat amânarea judecării cauzei și prin urmare cererea acesteia nu a fost pusă în discuția părților.
A precizat apelanta că solicită instanței de apel să aprecieze asupra admisibilității modificării obiectului cauzei în raport de dispozițiile art.132 și 134 Cod procedură civilă care statuează că cererea de modificare a acțiunii nu poate fi primită fără acordul celeilalte părți decât la prima zi de înfățișare, care este aceea în care părțile pot pune concluzii.
Pe de altă parte, reclamanta nu a făcut dovada că, la momentul preluării terenului de către stat, acesta se mai afla în patrimoniul său și, de asemenea, nu a făcut dovada că este succesoarea Fabricii de C& S-sori
În conformitate cu dispozițiile art. 1169 Cod civil, cel care face o propunere înaintea judecății, trebuie să o și dovedească, respectiv, în cadrul unei acțiuni în revendicare reclamantul este cel care trebuie să facă dovada pozitivă că este titularul dreptului de proprietate revendicat.
Ca atare, reclamanta - - era datoare a face dovada că este proprietara bunului revendicat, respectiv că acest bun s-a aflat la un moment dat în patrimoniul său, iar între timp terenul a fost ocupat abuziv de o altă persoană.
În cauză reclamanta afirmă că Societatea pe Acțiuni - Fabrica de C& S-sori - ar fi fost naționalizată în conformitate cu dispozițiile art.1 pct.2 din Legea nr.119/1948, fondul de comerț trecând în proprietatea Fabricii de care, în anul 1990 s-a transformat în Societatea Comercială -, iar în anul 200, și-a schimbat denumirea în - -.
Aceeași lege de naționalizare prevedea însă, la art.11 că statul va acorda despăgubiri acționarilor întreprinderilor naționalizate urmare a bilanțului încheiat în vederea predării către noua conducere desemnată de stat, împrejurare care conduce la concluzia că, prin naționalizarea Fabricii de C& S-sorii - s-a întocmit un inventar al bunurilor care nu a fost depus la dosarul cauzei pentru a se face dovada că terenul revendicat, la data naționalizării, se afla în patrimoniul acestei societăți.
De altfel, dacă reclamanta ar fi fost succesoarea fostului proprietar al terenului ar fi fost în posesia unui astfel de înscris deoarece potrivit art.9 din Legea nr.119/1948 inventarul și bilanțul se întocmeau în trei exemplare dintre care unul se înmâna vechiului proprietar iar altul rămânea la noua întreprindere astfel creată, înscrisuri care nu au fost depuse la dosar.
Față de toate aceste considerente, reclamanta nu și-a dovedit dreptul de proprietate asupra bunurilor revendicate în temeiul art.480 Cod civil.
A mai precizat apelanta că nu există identitate între Fabrica de C& S-sori și - -, aceasta din urmă nu este continuatoarea fabricii de hârtie naționalizată în 1948, actuala societate având o altă structură decât cea anterioară atât sub aspect patrimonial cât și al membrilor.
Astfel, fabrica a fost fondată în anul 1882 de către nemții și care au construit în orașul case pentru muncitori, cinematograf, restaurante, iar ceea ce s-a dovedit că s-a continuat a fost numai obiectul de activitate, că s-a produs hârtie, celuloză, pastă, dar nu că are același patrimoniu.
Instanța de fond a considerat că bunul poate fi revendicat de foștii proprietari sau de succesorii acestora deși reclamanta nu face dovada că este succesoarea dreptului dobândit în 1915 - respectiv 289,1 ha.
A învederat apelanta că, reține instanța de fond că statul a preluat la naționalizare atât activul cât și pasivul însă din documentele prezentate nu rezultă că la momentul preluării de către stat, societatea mai avea în patrimoniu terenul cumpărat în 1915.
Deși reclamanta susține că este proprietara de fapt și de drept a terenului în cauză, în realitate, proprietarul terenului este statul român, terenul fiind înscris în amenajamentul silvic, care constituie baza cadastrului forestier și a titlului de proprietate al statului.
Terenul face parte deci din fondul forestier național proprietate publică a statului având regimul juridic prevăzut de art.35 raportat la art.5 din Legea 18/1991, este caracterizat de inalienabilitate, insesizabilitate și imprescriptibilitate, aparținând domeniului public al statului.
Art. 135 din Constituția României determină formele de proprietate și regimul juridic al acestora, proprietatea publică bucurându-se de un regim juridic de protecție.
Art. 5 coroborat cu art.16 Codul silvic arată că " identificarea terenurilor care constituie fondul forestier național se face pe baza amenajamentelor silvice existente la data prezentului cod silvic, acestea constituind baza cadastrului forestier și al titlului de proprietate al statului ".
Coroborând aceste texte de lege cu art.3,10,11,12 și anexa 1 din Legea 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, cu art.4,7 și 8 din regulamentul privind organizarea și funcționarea Regiei Naționale a Pădurilor aprobat prin HG 1105/2003 și având în vedere probele administrate urmează a se constata că o acțiune în revendicare a dreptului de proprietate în contradictoriu cu statul este inadmisibilă, singurul titlu de proprietate care poate fi luat în discuție este cel deținut de Direcția Silvică Târgoviște, anume amenajamentul silvic, iar trecerea din domeniul public în domeniul privat se face, după caz, prin Hotărârea Guvernului, a Consiliului local, dacă prin Constituție sau prin lege nu se dispune altfel.
Împotriva aceleiași hotărâri a declarat apel și intervenientul Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice D, criticând-o pentru motive de nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea cererii de apel apelantul a arătat că, prin sentința recurată, instanța a admis acțiunea promovată de - și a dispus obligarea pârâtelor să lase în deplină proprietate și posesie reclamantei suprafața de 289,1 ha pădure situată în comun a, județul D, compusă din 262,1 ha, reprezentând Muntele Dudele Mici și 27 ha cuprinsă în Muntele Dudele Mari.
Pentru a pronunța această soluție, instanța a avut drept temei dispozițiile art.6 alin.1 și 2 din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, potrivit cărora fac parte din domeniul public sau privat al statului doar acele bunuri care au trecut în proprietatea acestuia în baza unui titlu valabil în momentul preluării de către stat. Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, instanțele judecătorești fiind competente să stabilească valabilitatea titlului.
În acest context, instanța a considerat că intimata reclamantă a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra bunurilor revendicate, prin contractul de vânzare - cumpărare încheiat în anul 1915, în schimb apelantele pârâte nu au opus un titlu de proprietate valabil.
A mai precizat apelantul că această motivare următoarele mai multe discuții.
Astfel, instanța trebuia să verifice dacă, la momentul preluării bunurilor de către stat, acestea se mai aflau în proprietatea intimatei, din nicio probă administrată în cauză nerezultând că, la nivelul anului 1948, suprafața de teren revendicată se afla în proprietatea intimatei reclamante.
Între momentul dobândirii bunurilor și cel al "preluării abuzive" de către stat s-a scurs o perioadă de timp, care putea să ducă la modificări în situația juridică a suprafeței de teren. Instanța invocă prezumția relativă cu privire la preluarea abuzivă de către stat a bunurilor, prin faptul că acestea, în lipsă de alte dovezi, se află în patrimoniul acestuia.
Într-o atare situație, instanța nu a putut dovedi că bunurile au fost preluate abuziv din patrimoniul intimatei, dar consideră că dacă acestea se află în proprietatea statului, dovedește preluarea de către stat fără titlu valabil
De asemenea, instanța a reținut că statul nu justifică dreptul de proprietate asupra bunurilor revendicate, neavând un titlu de proprietate valabil. Altfel spus, dispozițiile legale ale art. 16 din Codul silvic, incidente în cauză, care conferă dreptul de proprietate al statului asupra terenurilor cuprinse în amenajamentele silvice, nu trebuie avute în vedere.
Totodată, au fost ignorate și prevederile art.35 raportate la art.5 din Legea nr.18/1991, potrivit cărora terenurile care fac parte din fondul forestier național sunt proprietate publică a statului, caracterizează prin inalienabilitate, insesizabilitate și imprescriptibilitate. Mai mult, nu au fost luate în considerare nici dispozițiile art.135 din Constituția României, care prevăd formele de proprietate și regimul juridic al acestora, proprietatea publică bucurându-se de un regim juridic de proporție.
În consecință, la titlul de proprietate al intimatei reclamante - contractul de vânzare - cumpărare din 1915, statul opune amenajamentul silvic. Conform prevederilor art.16 din Codul silvic, "identificarea terenurilor care constituie fondul forestier național se face pe baza amenajamentelor silvice existente la data adoptării prezentului cod silvic, acestea constituind baza cadastrului forestier și al titlului de proprietate al statului.
Față de aceste considerente, acțiunea în revendicare împotriva statului este inadmisibilă, cu atât mai mult cu cât aceasta este formulată de o persoană juridică ce nu are nici posesia, nici proprietatea imobilului, condiții obligatorii pentru valorificarea acțiunii în revendicare.
Pe de altă parte, intimata reclamantă nu a făcut dovada că este succesoarea Fabricii de C& S-sori, nu există identitate între această unitate și S-C-, actuala societate având o altă structură decât cea anterioară, sub aspectul patrimonial și al membrilor.
Intimata - - a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelurilor ca nefondate.
În motivarea întâmpinării intimata că la momentul formulării precizării nu se mai afla la prima zi de înfățișare și părțile nu erau în situația de a pune concluzii, a făcut dovada cu privire la dreptul de proprietate cu actele depuse și a dovedit calitatea procesual activă fiind continuatoarea și succesoarea prin preluarea activului și pasivului "Fabricii de ".
A mai precizat intimata că sunt îndeplinite toate condițiile pentru ca cererea sa de revendicare să fie admisibilă, respectiv: preluarea s-a făcut abuziv, fără titlu valabil, cu nerespectarea legislației și a constituției la momentul naționalizării și cu vicierea consimțământului și nu există o altă procedură obligatorie de reparație.
Pe de altă parte, cererea este admisibilă și în raport cu art. 6 din CEDO și art. 1 din Protocolul 1 la aceasta, precum și în raport de dispozițiile art. 21 și 44 din Constituție, art. 480 Cod civil și art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Intimata a depus la dosar acte.
Apelanta Regia Națională a Pădurilor - Romsilva - Direcția Silvică Târgoviște și intimata au formulat și depus la dosar concluzii scrise.
Curtea, analizând cererile de apel prin prisma actelor și lucrărilor dosarului, a criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente reține următoarele:
Sub aspectul apelului declarat de pârâta Regia Națională a Pădurilor - Romsilva - Direcția Silvică Târgoviște Curtea reține că, reclamanta - - a investit inițial Judecătoria Târgoviște cu o cerere având ca obiect revendicarea unei suprafețe de 27 ha, situată în comuna, jud. și reprezentând muntele Dunele Mici, cu pădurea, solul și subsolul, acțiune formulată în contradictoriu cu pârâtele Primăria și Direcția Silvică Târgoviște.
La termenul de judecată din data de 14.04.2005 s-a dispus introducerea în cauză în calitate de pârât a comunei, în loc de Primăria.
În urma declinării competenței materiale de soluționare a cauzei prin Sentința civilă nr. 1990/16.05.2005, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița.
La termenul de judecată din data de 09.03.2006 tribunalul a dispus introducerea în cauză în calitate de intervenient a Statului Român prin Ministerul Finanțelor.
La data de 08.03.2006, prin cerere scrisă depusă la dosar reclamanta a învederat că înțelege să precizeze acțiunea inițială în sensul că obiectul revendicării îl constituie pădurea aferentă muntelui Dunele Mici, în suprafață de 262,1 ha și 27 ha pădure aferentă muntelui Dunele Mari.
Prin Decizia nr. 30/10.11.2006 Curtea de APEL PLOIEȘTI - Secția civilă a admis apelul reclamantei și a dispus desființarea cu trimitere, în vederea evocării fondului față de soluția primei instanțe de respingere a acțiunii ca inadmisibilă.
Din considerentele instanței de apel se reține că evocarea fondului urma a se face cu privire la acțiune așa cum aceasta a fost precizată.
Mai mult decât atât în cadrul recursului exercitat împotriva acestei din urmă hotărâri Direcția Silvică Târgoviște a susținut ca unul din motive împrejurarea că aprecierea instanței de fond că reclamanta și-a modificat cererea de chemare în judecată este greșită.
Înalta Curt ea de Casația și Justiție - Secția civilă și de Proprietate Intelectuală prin Decizia nr. 1193/21.02.2008 a respins recursul ca nefondat.
În considerentele deciziei de recurs s-a reținut în mod expres că această critică este nefondată întrucât recurenta - Regia Națională a Pădurilor - Romsilva - Direcția Silvică Târgoviște - nu a formulat nici obiecțiune cu privire la cererea din 8.03.2006, de majorare a suprafeței revendicate.
Așa fiind aceiași parte având calitate procesuală de apelantă în prezenta fază procesuală nu mai poate formula aceleași critici împotriva hotărârii pronunțate, în fond după desființare și cărora după cum s-a menționat mai sus li s-a dat dezlegare de către instanța de recurs cu caracter irevocabil.
Pentru considerentele arătate Curtea constată că sunt nefondate criticile apelantei Regia Națională a Pădurilor - Romsilva - Direcția Silvică Târgoviște, subsumate primului motiv de apel și care vizează aprecierea greșită în opinia sa a instanței de fond în sensul că reclamanta și-a modificat cererea de chemare în judecată după identificarea din raportul de expertiză întocmit de expertul.
Totodată instanța de apel în prezentul stadiu al procesului nu mai poate să aprecieze asupra admisibilității modificării obiectului cauzei în raport de dispozițiile art.132 și 134 Cod procedură civilă care statuează că cererea de modificare a acțiunii nu poate fi primită fără acordul celeilalte părți decât la prima zi de înfățișare, care este aceea în care părțile pot pune concluzii, această problemă fiind tranșată irevocabil în primul ciclu procesual.
Sub aspectul criticilor vizând împrejurarea că reclamanta nu a făcut dovada că, la momentul preluării terenului de către stat, acesta se mai afla în patrimoniul său Curtea din coroborarea înscrisurilor cauzei reține că prin actul de vânzare-cumpărare nr. 4654/1915 Fabrica de a devenit proprietara imobilului denumit Muntele Dunele Mici, din județul D, comuna, cu solul și subsolul, precum și asupra peticului de pădure de pe proprietatea Dunele Mari.
Pe de altă parte din cele trei certificate eliberate de Camera de Comerț ș Industrie din P în anii 1946 - 1947 se reține că fabrica de hârtie din avea ca obiect de activitate fabricarea și vânzarea de mai mute produse, precum și exploatări din păduri proprii și din particulare.
Aceiași mențiune apare și în certificatul de modificare din 09.12.1948.
Din aceste documente se desprinde ideea că anterior naționalizării, cât și la momentul preluării de către stat fabrica deținea în proprietate terenuri forestiere.
Mai mult decât atât în inventarul dosarelor cu documentele mai importante aflate în arhiva fabricii, în ziua de 11.06.1948, deci la momentul naționalizării este menționat la punctul 28 un act de vânzare cumpărare a unor munți.
Așadar, din interpretarea coroborată a tuturor acestor înscrisuri, precum și față de faptul că în prezent terenurile revendicate și care fac obiectul prezentului litigiu se află în proprietatea statului se desprinde o prezumție simplă a judecătorului în sensul că ele se aflau în patrimoniul persoanei juridice la data naționalizării.
În ceea ce privește bilanțul din Monitorul Oficial nr. 190/25.08.1948 se reține că acesta a fost întocmit numai valoric.
Sub aspectul inventarului de care face vorbire apelanta în cadrul motivelor de apel, în adevăr, în lumina dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, la predarea întreprinderii se va încheia un proces verbal, în triplu exemplar la care se vor alătura copii de pe inventar și de pe bilanț. Un exemplar al procesului verbal se va înmâna vechiului proprietar, unul se va păstra la întreprindere, iar ultimul se va înainta ministerului d e resort.
Ori, deși atât pârâta cât și intervenientul au susținut că bunul nu se mai afla în patrimoniul întreprinderi la data naționalizării nu au produs la dosar respectivul proces verbal întocmit și copii de pe bilanț și inventar, deși dacă ar fi existat ar fi trebuit la rândul lor, în calitatea de reprezentanți ai statului să dețină astfel de înscrisuri din arhiva ministerului d e resort.
asemenea dovezi se desprinde concluzia că, în fapt un astfel de inventar nici nu a fost întocmit, împrejurare care ține de chiar caracterul abuziv al preluării și de modul în care acesta s-a concretizat efectiv la momentul anului 1948.
Așa fiind Curtea apreciază nefondate criticile apelantei sub aspectele analizate.
În ceea ce privește criticile apelantei în sensul că nu există identitate între Fabrica de C& S-sori și - -, iar aceasta din urmă nu este continuatoarea fabricii de hârtie naționalizată în 1948, Curtea constată că între părțile din prezenta cauză s-au mai purtat litigii având același obiect - revendicare - cu privire la alte suprafețe de teren.
În respectivele cauze Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția civilă și de proprietate intelectuală a stabilit cu caracter irevocabil că potrivit înscrisurilor Fabrica de a fost etatizată, neexistând dovezi că aceasta a fost desființată.
Aceasta a continuat ă funcționeze, având același obiect de activitate, fiind transformată în societate comercială.
Chiar dacă aceste hotărâri nu au autoritate de lucru judecat în prezenta cauză fiind pronunțate în alte litigii, dezlegarea dată de către instanța supremă problemei de drept privind calitatea reclamantei intimate de continuatoare a fostei fabricii ce a fost naționalizată în anul 1948 este pe deplin aplicabilă speței pendinte.
Mai mult decât atât apelanta a formulat o astfel de critică și prin intermediul recursului declarat împotriva primei decizii de apel, cale de atac ce așa cum s-a mai menționat în cuprinsul prezentelor considerente i-a fost respinsă, menținându-se soluția de desființare cu trimitere pentru a se analiza valabilitatea titlului statului și a se soluționa pe fond acțiunea în revendicare.
Așa fiind și criticile vizând aceste aspecte sunt nefondate.
Sub aspectul susținerilor apelantei în sensul că, deși reclamanta afirmă că este proprietara de fapt și de drept a terenului în cauză, în realitate, proprietarul terenului este statul român, terenul fiind înscris în amenajamentul silvic, care constituie baza cadastrului forestier și a titlului de proprietate al statului, deci făcând parte din fondul forestier național proprietate publică a statului, având regimul juridic prevăzut de art.35 raportat la art.5 din Legea 18/1991, și fiind caracterizat de inalienabilitate, insesizabilitate și imprescriptibilitate, Curtea reține că, potrivit art. 6 al. 1 din Legea nr. 213/1948 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ teritoriale și bunurile dobândite în perioada 6 martie 1948 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului cu un titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România este parte și a legilor în vigoare la data preluării de către stat.
În lumina dispozițiilor al. 3 al aceluiași text de lege instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului statului.
Ori, în speța pendinte, în mod corect s-a apreciat ca preluarea bunului în litigiu a fost una abuzivă, întregul act de naționalizare având un astfel de caracter.
Așadar, față de modul de preluare, statul nu și-a constituit un titlu valabil cu privire la bun, astfel că acesta nu poate avea regimul juridic al unui bun proprietate publică și făcând deci parte din domeniul public, simpla sa menționare în amenajamentul silvic neconferindu-i un astfel de caracter.
Într-o atare situație devin pe deplin aplicabile dispozițiile art. 6 al. 3 din Legea nr. 213/1998 potrivit cu care bunurile preluate de către stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului pot fi revendicate de către foști proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparații.
În această teză se încadrează și intimata reclamantă, aceasta nefăcând parte din categoria persoanelor îndreptățite la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 așa cum s-a stabilit cu caracter irevocabil prin decizia de respingere a recursului.
Așa fiind toate susținerile apelantei vizând aspectele învederate și care se constituie în adevărate critici aduse hotărârii de primă instanță sunt nefondate.
În ceea ce privește inadmisibilitatea acțiunii în revendicare întrucât singurul titlu de proprietate care poate fi luat în discuție este cel deținut de Direcția Silvică Târgoviște, anume amenajamentul silvic, iar trecerea din domeniul public în domeniul privat se face, după caz, prin Hotărârea Guvernului, a Consiliului local, dacă prin Constituție sau prin lege nu se dispune altfel, Curtea reține că, în adevăr potrivit art. 11 al. 1 din Legea nr. 213/1998 bunurile din domeniul public sunt inalienabile, imprescriptibile și insesizabile.
Numai că, așa cum s-a demonstrat pe parcursul prezentelor considerente bunul în litigiu a intrat în proprietatea statului fără titlu valabil, așadar acesta nu face parte din domeniul public al statului, iar amenajamentul silvic nu poate constitui titlu de proprietate al apelantei și pe care aceasta să îl opună reclamantei intimate în acțiunea în revendicare.
Așa fiind în mod corect a apreciat prima instanță în fond după desființare că singura care a înfățișat un titlu valabil este reclamanta și a dat câștig de cauză acesteia.
Pentru toate motivele arătate și având în vedere textele de lege menționate, Curtea constată că apelul apelantei pârâte Regia Națională a Pădurilor - Romsilva - Direcția Silvică Târgoviște este nefondat.
Sub aspectul apelului declarat de intervenientul Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice Curtea reține că o primă critică vizează reținerea de către prima instanță a împrejurării că la nivelul anului 1948, suprafața de teren revendicată se afla în proprietatea intimatei reclamante, deși între momentul dobândirii bunurilor și cel al "preluării abuzive" de către stat s-a scurs o perioadă de timp, care putea să ducă modificări în situația juridică a suprafeței de teren.
Aceasta a făcut obiectul unei critici invocată și de către cealaltă apelantă care a susținut că reclamanta nu a făcut dovada că, la momentul preluării terenului de către stat, acesta se mai afla în patrimoniul său.
Cu prilejul analizării respectivei critici Curtea a arătat pe larg argumentele care au format convingerea acesteia și care sunt același și în ceea ce privește primul motiv de apel al apelantului inetrvenient, comun cu cel al apelantei pârâte.
În ceea ce privește criticile privind reținerea de către prima instanță în mod greșit a nevalabilității titlului statului, cu ignorarea art. 6 din Codul silvic, a art. 35 raportat la art. 5 din Legea nr. 18/1991 și a art. 35 din Constituția României, de asemenea Curtea le-a analizat cu prilejul prezentării argumentelor juridice față de cealaltă cale de atac și le-a apreciat ca nefondate.
Totodată Curtea a răspuns și criticilor privind caracterul inadmisibil al acțiunii în revendicare în contra statului, precum și celor privind calitatea reclamantei de succesoare în drepturi a fostei Fabrici de, pe care le-a considerat pentru motivele pe larg arătate ca nefondate.
Sub aspectul susținerilor apelantului în sensul că prezenta acțiune a fost formulată de o persoană care nu are nici posesia, nici proprietatea bunului, condiții obligatorii pentru valorificarea acesteia, Curtea reține că reclamanta a prezentat un titlu de proprietate valabil cu privire la bunul în litigiu, deci a dovedit calitatea de proprietar.
Aceasta însă nu are și posesia bunului, ceea ce urmărește să obțină tocmai pe calea acțiunii în revendicare, care este definită ca fiind tocmai acea acțiune prin care proprietarul neposesor tinde a redobândi bunul de la posesorul neproprietar.
Pentru toate motivele arătate, Curtea constată că și apelul apelantului intervenient Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice D este nefondat.
Având în vedere toate considerentele expuse, precum și dispozițiile art. 296 Cod pr. civ. Curtea urmează să respingă ambele apeluri ca nefondate.
În temeiul art. 274 Cod pr. civ. Curtea va lua act că intimata nu solicită cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelurile declarate de pârâta Regia Națională a Pădurilor - Romsilva - Direcția Silvică Târgoviște, cu sediul în Târgoviște, B-ul I, nr. 68, jud. D și de intervenientul Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice D, cu sediul în Târgoviște, Calea Domnească, nr. 166, jud. D, împotriva Sentinței civile nr. 292 din 5 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu reclamanta - - cu sediul în, B-ul, nr. 90, jud. P, ca nefondate.
Ia act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 22.10.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR 2: Constanța Pană
C
GREFIER,
Red
5 ex/23.10.2009
nr- Tribunalul Dâmbovița - Secția civilă
operator de date cu caracter personal
notificare nr. 3120
Președinte:Adriana Maria RaduJudecători:Adriana Maria Radu, Constanța Pană
