Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 1590/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(1293/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1590
Ședința publică de la 18.11.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Andreea Doris Tomescu
JUDECĂTOR 2: Ioana Aurora Herold
JUDECĂTOR -
GREFIER -
* * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea cererii de recurs formulată de recurenții-reclamanți și, împotriva deciziei civile nr.167 A din 09.02.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații-pârâți și MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL.
Dezbaterile în cauză au avut loc la data de 04.11.2009 și au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie. Pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise și având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunțarea la data de 11.11.2009 și apoi la data de 18.11.2009, când a decis următoarele:
CURTEA,
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.3850/20.03.2008, Judecătoria Sectorului 1 Baa dmis acțiunea formulată de reclamanții și, în contradictoriu cu pârâtul și Municipiul B prin Primar General, a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în B,-,. 4,. 1, sector 1; a obligat pârâtul să lase în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 4 situat în B,-,. 4,. 1, sector 1 și a luat act de faptul că reclamanții nu au solicitat cheltuieli de judecată.
În motivarea sentinței civile s-a reținut că reclamanții, în calitate de succesori ai persoanei al cărei imobil a fost preluat în mod abuziv, păstrează calitatea de proprietar avută la momentul preluării, dobândită prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 16426/11.11.1949 de către Tribunalul Ilfov, în timp ce autorul pârâtului a dobândit același imobil în litigiu prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 138/1975, însă acesta a contractat cu un neproprietar care nu putea și nu i-a transmis dreptul de proprietate.
S-a mai reținut că, în cadrul acțiunii în revendicare în cadrul căreia ambele părți invocă titluri de proprietar, nu se poate acorda preferință cumpărătorului de la stat în fața lui verus dominus, trebuind să fie dată preferință principiului fundamental al respectării dreptului de proprietate, motiv pentru care a fost admisă acțiunea în revendicare.
Împotriva acestei sentințe civile au declarat apel pârâții și Municipiul B prin Primar General, criticând sentința civilă pentru nelegalitate și netemeinicie.
În apelul declarat de apelantul-pârât Municipiul B prin Primar General, se invocă lipsa de interes a intimaților - reclamanți în soluționarea capătului de cerere prin care se solicită constatarea caracterului abuziv al trecerii imobilului în proprietatea statului, în condițiile în care Legea nr.247/2005 precizează că toate imobilele naționalizate au fost preluate abuziv.
S-a mai arătat că trecerea imobilului în proprietatea statului s-a făcut cu respectarea Decretului nr.92/1950, autorul reclamanților nefiind exceptat de la naționalizare.
Apelantul-pârât a criticat sentința civilă pentru nelegalitate și netemeinicie, în sensul că instanța de fond s-a pronunțat pe excepția inadmisibilității primului capăt de cerere, în raport de dispozițiile art.6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, în condițiile în care excepția invocată nu viza inadmisibilitatea acțiunii raportată la competența instanțelor de judecată de a se pronunța cu privire la valabilitatea titlului statului, ci inadmisibilitatea acțiunii în constatare, în condițiile în care intimații-reclamanți puteau cere realizarea dreptului.
Apelanții-pârâți invocă inadmisibilitatea acțiunii în revendicare în raport de dispozițiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 conform cu care bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație, or, în speță, imobilul solicitat spre restituire face obiectul legii speciale de reparație - Legea nr. 10/2001, intimații-reclamanți făcând notificare în temeiul acestui act normativ.
Pe fondul cauzei, arată că, în mod greșit instanța de fond a dat preferință titlului de proprietate al intimaților-reclamanți, afectând, astfel, alt drept de proprietate și periclitând securitatea circuitului civil.
În ședința publică din 26.11.2008, apelantul-pârât Municipiul B prin Primar General a invocat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare din perspectiva soluției pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 33/09.06.2008 pronunțată în dosarul nr. 60/2007, fiind admis recursul în interesul legii.
Prin decizia civilă nr.167 A/09.02.2009, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis apelul declarat de apelantul-pârât împotriva sentinței civile nr. 3850/20.03.2008, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 B, în dosar nr-, în contradictoriu cu intimații-reclamanți și, a chimbat în tot sentința civilă apelată, în sensul că respinge acțiunea ca neîntemeiată; a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-pârât Municipiul B prin Primar General; a bligat intimații-reclamanți la 24.770,94 lei cheltuieli de judecată către apelantul-pârât.
Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a reținut că imobilul în litigiu situat în B,-,. 4,. 1, sector 1, fost dobândit de autoarea reclamanților, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 16426/11.11.1949 de Tribunalul Ilfov. De pe urma defunctei au rămas ca moștenitori intimații-reclamanți, conform certificatului de moștenitor nr. 203/1976. Prin Decretul nr.92/1950 imobilul în litigiu a fost preluat în proprietatea statului, figurând la poziția 653 din anexa la decret.
Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 138/1975 încheiat între și, acesta din urmă a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 4 situat în-,. 1, sector 1. Din certificatul de moștenitor nr. 211/12.02.21992 rezultă că de pe urma defunctului a rămas ca moștenitor apelantul - pârât.
S-a mai reținut că, intimații-reclamanți au solicitat și li s-au acordat despăgubiri în baza Legii nr. 112/1995 în valoare de 391.185.120 lei (vechi) conform adresei din 10.07.2006 (fila 50 dosar fond). De asemenea, intimații-reclamanți au notificat și Primăria Municipiului B pentru acordarea măsurilor reparatorii conform Legii nr. 10/2001 (dosar 6238/2001) procedură ce nu a fost finalizată prin emiterea unei decizii/dispoziții motivate conform Legii nr. 10/2001, nefiind completă documentația depusă în susținerea notificări conform adresei Primăriei Municipiului B (fila 81 - 83 dosar fond).
Referitor la preluarea imobilului în proprietatea statului, tribunalul a reținut că potrivit art. 2 alin. 1 lit. a din Legea nr. 10/2001 republicată, în sensul prezentei legi, prin imobile preluate abuziv se înțelege imobilele preluate în baza Decretului nr.92/1950, astfel că însăși legea prevede, în mod neechivoc, ca preluarea imobilului în proprietatea statului a fost abuzivă.
Procedând la compararea celor două titluri de proprietate, tribunalul a reținut că, deși imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil, actul de înstrăinare către autorul apelantului a fost încheiat cu bună - credință, devenind incidente dispozițiile art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 care reglementează un mijloc juridic de protecție a titlurilor subdobânditorilor de bună - credință.
Tribunalul a apreciat că, încheierea contractului de vânzare-cumpărare în anul 1973 de către autorul apelantului este de natură să creeze premisele pentru buna credință a cumpărătorului și consolidarea erorii comune și invincibile care a condus la crearea unui drept care îi este opozabil adevăratului proprietar, deși contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu proprietarul aparent. Aceasta întrucât, contractul de vânzare-cumpărare s-a încheiat în baza Legii nr. 4/1973 care reglementează vânzarea de locuințe din fondul de stat către populație, iar orice demers ar fi întreprins cumpărătorul la acea epocă nu ar fi fost în măsură să identifice o împrejurare de natură a zdruncina credința că vânzătorul are toate însușirile cerute de lege pentru a transmite proprietatea în mod valabil, conform art. 948 Cod civil.
Cum apelantul-pârât - titular al dreptului de proprietate asupra apartamentului în litigiu nu are calitatea de posesor neproprietar ci, din contră, de posesor proprietar, acțiunea în revendicare de drept comun întemeiată pe dispozițiile art. 480 cod civil a fost respinsă.
Tribunalul a apreciat că nici prevederile articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu pot fi reținute în cauza de față pentru a determina temeinicia acțiunii în revendicare, întrucât reclamanții nu au justificat existența unui bun actual în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului pentru a se ridica problema vreunei atingeri aduse acestuia care să atragă incidența textului din Convenție menționat.
Or, în speță, nu numai că intimaților-reclamanți nu li se recunoaște dreptul de proprietate asupra imobilului printr-o hotărâre judecătorească, ci acest drept aparține patrimoniului apelantului-pârât.
De asemenea, intimații-reclamanți nu pot pretinde existența unei speranțe legitime de redobândire a bunului în materialitatea lui, ca urmare a măsurilor legislative de restituire adoptate de stat raportat la situația de fapt concretă.
Pe de o altă parte, potrivit art. 18 alin. (1) lit. c din Legea nr. 10/2001 (republicată) măsurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent, atunci când imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.
Împotriva deciziei instanței de apel au formulat recurs reclamanții și, prin care solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei civile nr. 167A/09.02.2009, pronunțata de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, ca fiind nelegală, în sensul respingerii apelului formulat de apelantul-pârât și menținerea sentinței civile nr. 3850/20.03.2008, pronunțata de Judecătoria Sectorului 1 B, ca fiind legală și temeinică, precum și reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată la care au fost obligați recurenții, pe care îl apreciază ca fiind unul nejustificat.
În mod corect, instanța de apel a respins ca nefondat apelul declarat de Municipiul
În mod greșit, instanța de apel a admis apelul declarat de apelantul - pârât împotriva sentinței civile nr. 3850/20.03.2008, pronunțata de Judecătoria Sectorului 1
Instanța de apel a reținut în mod cu totul contradictoriu ca "Procedând la compararea celor două titluri de proprietate, tribunalul reține că, deși imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil, actul de înstrăinare către autorul apelantului a fost încheiat cu buna-credința, devenind incidente dispozițiile art. 46 alin. 2 din Legea nr.10/2001 care reglementează un mijloc juridic de protecție a titlurilor subdobânditorilor de buna - credința".
În ceea ce privește cele reținute de instanța de apel, în sensul prevalenței dreptului pârâtului - în calitate de subdobânditor de bună - credință, apreciază că este nefondată pentru următoarele considerente:
O astfel de vânzare realizată de stat către chiriaș, chiar dacă s-a făcut anterior confirmării în justiție în mod irevocabil a dreptului de proprietate al recurenților în calitate de reclamanți, reprezintă o privare de bun, constituind o ingerință în dreptul lor de proprietate.
Eroarea comună presupune un element obiectiv reprezentat de aparența creată de titlul de proprietate prezentat și un element subiectiv, psihologic, constând în credința cumpărătorului în aparența creată de titlul de proprietate coroborată cu celelalte împrejurări de fapt ce întăresc această credință: publicitatea dreptului, conduita proprietarului aparent față de bun, durata de timp în care proprietarul aparent a stăpânit public anterior bunul, percepția față de bunul sau categoria din care face parte bunul deținut de proprietarul aparent.
Apreciază recurenții că nu se poate considera că toți sau aproape toți chiriașii, cu interese în ceea ce privește dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilelor în care locuiau cu chirie, aveau încredere că toate preluările de bunuri realizate în perioada comunistă au fost legale.
Precizează recurenții că era de notorietate la vremea respectivă faptul ca Statul vindea cu rea-credința casele naționalizate și în cazul recurenților particular casele solicitate a fi restituite de către cei cărora li se furaseră de către Statul comunist. Pârâții nu au făcut altceva decât să cumpere cât mai repede și cu orice risc, acceptând să semneze orice numai să cumpere cât mai repede casa despre care știa că este naționalizată.
În acest context, Curtea a conchis în sensul absenței proporționalității, fiind rupt "justul echilibru" între exigențele de interes public și imperativul garantării dreptului individului la respectarea bunurilor sale (cauza și - Hotărârea din 26.07.2007).
Consecința unui asemenea raționament este aceea că vânzarea de către stat a bunului altuia către terți, chiar dacă aceștia sunt de buna-credință, și chiar atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, constituie o privare de bun.
De asemenea, Curtea a analizat în mod constant dispozițiile Legii nr.10/2001, inclusiv în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, apreciind că această lege nu funcționează în prezent într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri proprietarilor deposedați, și că această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, datorită unei lipse prelungite a despăgubirii. (cauza Penescu vs. România).
În mod greșit, instanța de apel arată că admite apelul formulat de și"schimbă în tot sentința civilă apelată, în sensul că respinge acțiunea ca neîntemeiată", deși acest apelant-pârât are calitate procesuală pasivă doar pe al doilea capăt de cerere (revendicarea prin comparare de titluri), nu și pe primul (constatarea nevalabilității titlului statului), astfel că apelul său nu putea duce la schimbarea în tot a sentinței, ci numai la schimbarea în parte.
În mod greșit instanța de apel "Obligă intimații - reclamanți la 24.770, 94 lei cheltuieli de judecată către apelantul-pârât."
Precizează că în calea de atac a apelului au fost acordate doar trei termene de judecată, nefiind administrate probe noi față de cele de la fond.
În această situație, apreciază ca nejustificat cuantumul de 24.770, 94 lei cheltuieli de judecată.
Pentru toate aceste considerente, solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei civile nr. 167A/09.02.2009, pronunțata de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, ca fiind nelegală, în sensul respingerii apelului formulat de apelantul-pârât și menținerea sentinței civile nr. 3850/20.03.2008, pronunțata de Judecătoria Sectorului 1 B ca fiind legală și temeinică, precum și reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată la care au fost obligați, pe care îl apreciază ca fiind unul nejustificat.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate curtea reține următoarele aspecte.
În primul rând este întemeiată critica referitoare la greșita mențiune din dispozitivul deciziei recurate, în sensul că, în urma respingerii apelului Municipiului B, apel ce a vizat exclusiv modalitatea de preluare a imobilului de către stat, cu sau fără titlu valabil, ar fi fost necesar să se schimbe în parte sentința apelată.
Sub acest aspect, curtea urmează să rețină că, prin prisma soluțiilor pronunțate în cauză de instanțele anterioare, în mod irevocabil s-a statuat că imobilul a trecut în proprietatea statului, fără titlu valabil, astfel că sentința trebuia schimbată în parte și nu în tot, cum în mod eronat a procedat tribunalul.
Criticile formulate pe fondul cauzei nu sunt însă întemeiate, în mod temeinic și legal tribunalul apreciind că se impune respingerea acțiunii în revendicare și acordarea preferabilității titlului pârâților, în raport de circumstanțele concrete ale speței.
Sub un prim aspect, în raport de statuarea cu titlu irevocabil a modalității de preluare a imobilului fără titlu valabil, de faptul că recurenții au efectuat toate demersurile necesare în baza Legii nr.112/1995 și a Legii nr.10/2001, curtea reține, contrar celor statuate de tribunal că reclamanții dețin un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.
Pe de altă parte, în virtutea jurisprudenței CEDO exprimate în cauza Raicu contra României din 2006 pârâților, care au cumpărat apartamentul în temeiul Legii nr.4/1973, li se recunoaște un bun ce trebuie protejat de orice ingerință. Pârâții au cel puțin o speranță legitimă în acest sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, nr.112/1995 - care nu recunoaște proprietarului deposedat decât dreptul de a obține despăgubiri în situația în care bunul a fost înstrăinat, precum și în ipoteza în care contractul a fost încheiat cu bună credință - unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect.
Ca atare, Curtea a reamintit că a statuat că atenuarea vechilor neajunsuri nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate (a se vedea cauza Pincova și ). Curtea a mai arătat că, legislația trebuie să permită să se ia în considerare circumstanțele speciale ale fiecărei spețe, astfel încât persoanele care și-au dobândit bunurile de bună credință să nu fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.
În speță, pârâții au încheiat contractul cu bună credință, în condițiile Legii nr.4/1973. Din punct de vedere juridic buna credință a fost definită în temeiul art. 1898 Cod civil ca fiind credința achizitorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege pentru a-i transmite proprietatea. Numai în situația în care pârâții ar fi avut cel mai mic dubiu asupra valabilității titlului statului, aceștia ar fi fost considerați de rea credință. Acest dubiu nu poate rezulta din simpla cunoaștere a împrejurării că imobilul a fost preluat de stat în perioada comunistă și că ar putea fi oricând revendicat. Aceasta cu atât mai mult în cazul de față, când buna credință se apreciază la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare, în 1973, când nici nu se putea concepe o eventuală contestare a titlului statului și o posibilitate cât de mică de a se revendica sau restitui imobilele.
Prin admiterea acțiunii în revendicare ar fi încălcat și principiul securității raporturilor juridice și al circuitului civil, mai ales că, recurenții au obținut potrivit Legii nr.112/1995 despăgubiri.
Nici critica vizând necesitatea reducerii cuantumului cheltuielilor de judecată în apel nu este întemeiată, întrucât în raport de dispozițiile art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă aceasta este o chestiune de apreciere a judecătorului, și nu o obligație a acestuia.
Pentru aceste considerente în baza art. 312 Cod procedură civilă, curtea admite recursul, modifică în parte decizia recurată în sensul că schimbă în parte sentința apelată și menține dispozițiile sentinței cu privire la constatarea nevalabilității titlului statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurenții-reclamanți și, împotriva deciziei civile nr.167 A din 09.02.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații-pârâți și MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL.
Modifică în parte decizia apelată, în sensul că schimbă în parte sentința apelată.
Menține dispozițiile sentinței vizând soluționarea capătului de acțiune având ca obiect nevalabilitatea titlului statului.
Menține restul dispozițiilor deciziei recurate.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 18.11.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - --
GREFIER
Red.
./
2 ex./17.12.2009
TB-3 -;
Jud.1 -
Președinte:Andreea Doris TomescuJudecători:Andreea Doris Tomescu, Ioana Aurora Herold
