Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 1634/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (1256/2009)
Completul 5
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 1634
Ședința publică de la 26.11.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Ioana Singh
JUDECĂTOR 2: Stere Learciu
JUDECĂTOR 3: Claudiu Marius
GREFIER - I
Pe rol se află pronunțarea recursului formulat de recurentul - reclamant, împotriva deciziei civile nr. 50 din 14.01.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți - și.
are ca obiect - revendicare imobiliară.
Dezbaterile cauzei au avut loc în ședința publică de la 12.11.2009, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie și când curtea - pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării - a amânat pronunțarea cauzei la 19.11.2009 și apoi la 26.11.2009, hotărând următoarele
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, Curtea constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.3620/17.02.2008 Judecătoria Sectorului 1 Baa dmis acțiunea civilă formulată de reclamantul u în contradictoriu cu pârâtul și a dispus obligarea pârâtului să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie apartamentul nr.3 situat în imobilul din B,-,.1, sector 1.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele:
Prin actul de schimb autentificat la nr.7762/04.03.1936 și transcris la nr.4990/1936, numita -. a dobândit dreptul de proprietate asupra unei suprafețe de teren de 140 mp. situat în B,-.
La data de 31.03.1936, s-a eliberat autorizația nr.1J prin care numitul -. a fost îndreptățit să construiască pe terenul situat în B,-, sector IV, un imobil compus din pivnița, parter și etaj.
La data de 10.02.1943, s-a intabulat pe numele nei G, născută, imobilul situat în B,- A compus din teren în suprafață de 140 mp. și casă având la subsol pivnița, la parter 2 camere, 2 antreuri, 2 bucătari, 2 bai și la etaj "idem".
Prin Decretul nr.92/1950, s-au naționalizat pe numele nului G 11 apartamente situate în B,-A și nr.4
La data de 26.04.1978 a decedat, iar unica moștenitoare a acesteia, în calitate de fiică, a rămas mama reclamantului, (), conform Certificatului de Moștenitor nr.911/1978 eliberat de notariatul de Stat Sector 8
La data de 20.06.2000 a decedat și (fosta ), al cărei unic moștenitor, în calitate de fiu este reclamantul, conform certificatului de moștenitor nr.179/26.09.2001 eliberat de BNP nr.182 din
In anul 1976, apartamentul nr.3 de la etajul 1 din imobil a fost închiriat nei, contractul fiind prelungit până la data de 15.06.1999 de prin SC "-" SA.
La data de 11.02.1998, a cumpărat apartamentul în baza Legii nr.112/1995, încheindu-se contractul de vânzare cumpărare nr-.
La data de 24.11.2004 a decedat, iar unicul său moștenitor a rămas pârâtul în calitate de fiu, conform certificatului de moștenitor nr.75/03.11.2005 eliberat de BNP.
Prin Dispoziția Primarului General nr.4727/17.10.2005, a restituit reclamantului u, în baza Legii nr.10/2001, imobilul situat în B,-, sector 1, format din suprafața de teren de 140 mp. și construcția, cu excepția apartamentelor nr.3 și 4 de la etajul 1 și imobilul de la nr.4C, vândute în baza Legii nr.112/1995.
Prin decizia Tribunalului București -secția a III-a Civilă nr.151/R/18.10.2007, s-a stabilit că imobilul situat în B, str.- - 4A, sector 1, fost bun propriu al nei, al cărei unic moștenitor este reclamantul.
Prin actiunea introductiva, reclamantul a revendicat de la pârât apartamentul nr.3 din imobilul sus menționat, solicitând compararea titlurilor, respectiv actul de schimb autentificat la nr.7762/04.03.1936, transcris la nr.4990/1936 la Grefa Tribunalului Ilfov, Secția Notariat ce emana de la autoarea sa și actul pârâtului, reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare nr-.
Comparând cele două titluri, instanța a dat preferabilitate titlului reclamantului, întrucât provine de la adevăratul proprietar, fiind primul introdus în circuitul civil și intabulat, pe când titlul pârâtului provine de Ia un neproprietar, întrucât s-a stabilit că naționalizarea dispusă prin Decretul nr.92/1950 a contravenit Constituției României din 1948, precum și legilor și Acordurilor Internaționale la care România era parte.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul, solicitând admiterea căii de atac formulate, schimbarea în tot a hotărârii atacate în sensul respingerii acțiunii, ca nefondate.
Apelantul - pârât a criticat sentința atacată pe motive de nelegalitate și netemeinicie, arătând în esență următoarele:
Instanța de fond greșit a respins excepția inadmisibilității acțiunii reclamantului întrucât în raport cu dispozițiile Legii nr.10/2001, lege specială, derogatorie de la dreptul comun, se eludează dispozițiile imperative ale acestei legi prin formularea unei acțiuni în revendicare pe calea dreptului comun. Acțiunea în revendicare prin compararea titlurilor este inadmisibilă, întrucât reclamantul nu a formulat în prealabil, în termenul legal o acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare al pârâților persoane fizice, ce constituie titlul lor de proprietate, așa cum prevede art.50 pct.5 din Legea nr.10/2001.
O eventuală acțiune în realizarea dreptului întemeiată pe dispozițiile dreptului comun nu poate fi primită întrucât legea specială prevede o procedură specifică de restituire a imobilelor preluate abuziv și nu se face dovada că s-ar fi declanșat procedura specială prevăzută de Legea nr.10/2001, dispozițiile art.51 fiind clare în acest sens.
Acțiunea în revendicare căreia îi sunt aplicabile regulile de drept comun ce presupun o comparare de titluri nu poate fi admisă deoarece ar însemna o eludare a intențiilor legiuitorului care a înțeles să dea preferință cumpărătorului prin legea nr.112/1995, derogatorie de la aceasta regulă de drept comun. În acest sens prevederile art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998 sunt exprese: "bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație".
De asemenea, apelantul învederează instanței că în data de 06.06.2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii prin care nu mai pot fi restituite imobilele naționalizate decât în baza legii speciale.
Instanța de fond trebuia să aibă în vedere faptul că, autoarea reclamantului, a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului, iar Gaf ost cel care a obținut autorizația de construire asupra imobilului. Întrucât aceștia au divorțat în anul 1983, iar G nu era tatăl reclamantului, apelantul consideră ca reclamantul nu are calitate de moștenitor asupra imobilului în cauza. Astfel, instanța de fond a admis greșit o acțiune a unei persoane lipsită de calitate procesuală.
În ce privește decizia instanței de a da preferabilitate titlului reclamantului întrucât provine de la adevăratul proprietar, pentru determinarea textului de lege care trebuie avut în vedere la definirea noțiunii, este necesar să fie adoptat cel de la momentul preluării imobilului respectiv, în speță, dispozițiile art.645 Cod civil. În baza acestui principiu, Decretul 92/1950 reprezintă titlu valabil al statului.
Potrivit celui de-al doilea principiu, reglementat de art.15 alin.2 din Constituția României, legile dispun numai pentru viitor și nu pot retroactiva. Astfel, textele de lege adoptate ulterior momentului preluării prin care se definește noțiunea de titlu nu pot fi aplicabile, deoarece se încălcă principiul neretroactivității legii civile.
Rezulta că în definirea noțiunii de titlu și pentru o corectă aplicare a legii, trebuie avute în vedere dispozițiile art.645 cod civil care arată că legea este titlu valabil al statului.
Mai mult decât atât, la momentul vânzării imobilului în temeiul Legii nr.112/1995, titlul statului nu era contestat. În același mod este menținut raționamentul în cuprinsul Legii nr.10/2001 și al HG nr.498/2003 care susțin cele două noțiuni juridice "preluare abuzivă a imobilelor" și "titlu", HG arătând că Decretul nr.92/1950 reprezintă titlul statului.
Acțiunea în revendicare prin comparare de titluri presupune existența concomitentă a două titluri valabil încheiate, iar în acest caz se constată imposibilitatea realizării acestui raționament întrucât s-a dovedit stingerea dreptului de proprietate al reclamantului. Prin efectul legii, pârâtul a dobândit dreptul de proprietate si, concomitent, s-a stins și dreptul de proprietate al statului. Statul, la rândul său, a dobândit dreptul de proprietate de la autorul reclamantului și pe data dobândirii s-a stins dreptul autorului reclamantului.
Rezultă că reclamantul nu probează un titlu provenind de la același autor, ci invocă chiar titlul autorului său, ceea ce prin ficțiune juridică înseamnă că el ocupă chiar locul autorului său.
In concluzie, rezulta că nu există două titluri care să fie comparate și că acțiunea în revendicare prin comparare de titluri provenind de la același autor este imposibilă, întrucât dreptul de proprietate al reclamantului este stins.
Mai mult, se poate spune că titlul pârâtului este mai caracterizat pentru că acesta a beneficiat de prevederile unei legi pe când reclamantul nu și-a dovedit interesul față de proprietatea în cauză lăsând să treacă termenul legal fără a notifica chiriașul la vremea respectivă, fără a-l anunța să nu cumpere pentru că urmează sa revendice.
Prin decizia civilă nr.50 din 14.01.2009, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, a admis apelul pârâtului și a schimbat în tot sentința apelată în sensul respingerii, ca neîntemeiate, a acțiunii introductive.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut următoarele:
Critică vizează modalitatea de soluționare de către instanța de fond a excepției inadmisibilității acțiunii, această excepție fiind susținută de către apelantul pârât motivat de faptul că în raport de dispozițiile speciale ce derogă de la dreptul comun o acțiune în revendicare formulată pe calea dreptului român nu poate fi decât inadmisibilă.
Această primă critică este neîntemeiată, iar modalitatea de soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii nu face obiectul divergenței completului de judecată.
În primul rând se arată că acțiunea în revendicare formulată în cauză, trebuia analizată de către instanță prin raportare la motivele de fapt invocate de către reclamant și la temeiul de drept indicat de acesta.
Acțiunea în revendicare este formulată de reclamant, motivat de faptul că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil de la autorul reclamantului, iar aceasta a fost cumpărat de un subdobânditor cu titlu particular de la un nonproprietar.
Acțiunea în revendicare întemeiată de către reclamant pe dispozițiile art.480 Cod civil, presupune compararea titlurilor de proprietate invocate atât de către reclamanți cât și de către pârât, presupune analiza valabilității titlului statului prin care imobilul a trecut în proprietatea statului și urmează să se dea eficiență juridică titlului mai preferabil.
Pârâtul arată că, după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, prin prisma dispozițiilor Legii nr.213/1998 și Legii nr.10/2001, o acțiune de drept comun ce are ca obiect revendicare apare ca fiind inadmisibilă în raport și de dispozițiile speciale prevăzute de Legea nr.10/2001.
Tribunalul nu a putut reține această apărare întrucât acțiunea este formulată de către reclamant împotriva unui subdobânditor al imobilului, iar această acțiune în revendicare este întemeiată pe dreptul comun potrivit dispozițiilor art.480 Cod civil, iar de esența acțiunii în revendicare este compararea titlurilor de proprietate invocate de către părți urmând să se dea eficiență juridică titlului mai preferabil.
Procedura Legii nr.10/2001 care într-adevăr este o procedură specială privind acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilele trecute abuziv în proprietatea statului în perioada 6.03.1945-22.12.1989 (atât cele trecute în proprietatea statului cu titlu valabil cât și cele fără titlu valabil), este incidentă în situația în care imobilele se află în deținerea unor entității cu personalitate juridică care exercită în numele statului dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii sau în patrimoniul unei entități cu personalitate juridică indiferent de titlul cu care a fost înregistrat bunul în patrimoniul acesteia sau este vorba de o entitate investită cu soluționarea notificării, care după caz poate să fie unitatea deținătoare sau persoana juridică abilitată de lege să soluționeze notificarea cu privire la un bun ce face obiectul notificării, ori în cauză nu poate fi reținută niciuna dintre situațiile prevăzute de legea specială.
Pe de altă parte în temeiul dispozițiilor art.21 din Legea nr.10/2001, nu se poate vorbi nici de restituirea în natură a imobilului în temeiul legii speciale întrucât imobilul nu se mai află în proprietatea statului, acesta fiind înstrăinat anterior în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare încheiat de către stat cu un subdobânditor cu titlu particular.
Legea nr.10/2001 și nici Legea nr.213/1998 nu înlătură posibilitatea reclamantului de a-și apăra dreptul de proprietate în temeiul unei acțiuni în revendicare de drept comun întemeiată pe dispozițiile art.480 Cod civil art.6 din Legea nr.213/1998, referindu-se doar la bunuri aflate în proprietatea statului nu și cele care au ieșit din patrimoniul acestuia, cum este cazul în speță, iar Legea nr.10/2001 nu împiedică promovarea unor astfel de acțiuni în revendicare și nici compararea titlurilor de proprietate.
Instanta de apel a mai aratat că dispozițiile art.45 din Legea nr.10/2001 au doar incidență în cazul stabilirii titlurilor de proprietate ce nu au fost contestate în termenul prevăzut de lege și care intră în obiectul de reglementare prevăzut de acest text de lege și care face posibilă compararea titlurilor de proprietate, urmând a se reține cel mult în ce măsură această normă de drept reglementează sau nu o preferință legală.
Ce-a de-a doua critică vizează modalitate de soluționare a acțiunii în revendicare, pârâtul susținând pe de o parte că nu s-a făcut dovada dobândirii dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantului deoarece a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului, iar Gaf ost cel care obținut autorizația de construcție asupra imobilului construcție, iar cei doi au divorțat în anul 1983, iar G nu este autorul reclamantului, iar pe de altă parte în mod greșit s-a dat preferabilitatea titlului de proprietate al reclamantului.
Tribunalul a reținut că prin contractul de schimb transcris în registrul de transcripțiuni la data de 4.03.1936 s-a dobândit de către dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 140 mp. situat în B,-.
Într-adevăr, autorizația de construire s-a eliberat pe numele lui, însa înscrierea dreptului de proprietate asupra imobilului teren și construcție în cartea funciară potrivit procesului verbal nr.63768/10.02.1994, s-a realizat în favoarea proprietarei terenului G.
Potrivit certificatului de moștenitor nr.911/1978 eliberat de fostul Notariat de Stat sector 6, ca urmare a decesului defunctei, s-a stabilit că are calitate de moștenitor descendenta, iar ca urmare a decesului acesteia potrivit certificatului de moștenitor nr.179/2001 eliberat de NP are calitate de moștenitor u.
Prin decizia de recurs nr.1511/18.10.2007 s-a stabilit în mod irevocabil că până în anul 1954 potrivit Codului civil proprietățile nu erau comune ci proprii ale fiecărui soț, iar sub regimul separației de bunuri, bunurile dobândite de fiecare dintre soți sunt exclusiv ale acestora, iar imobilul în cauză a fost proprietatea exclusivă a lui al cărei unic moștenitor este reclamantul, astfel încât instanța de judecată nu mai poate analiza încă o dată aceste aspecte deja hotărâte cu putere de lucru judecat, iar pe de altă parte, instanța de fond la soluționarea cauzei a avut în vedere și disp.art.315 Cod procedură civilă.
Instanța de fond a admis acțiunea în revendicare, reținând în esență că preluarea imobilului de către stat a fost una fără titlu valabil, iar în urma comparării celor două titluri de proprietate, se impune a se da preferabilitate titlului reclamantului, întrucât acesta provine de la adevăratul proprietar, fiind intabulat, pe când titlul pârâtului provine de la un nonproprietar, având în vedere că naționalizarea s-a făcut fără titlu valabil.
Pe fond, acțiunea în revendicare este neîntemeiată găsindu-se ca fiind preferabil titlul de proprietate al pârâtului în procesul de comparare a titlurilor de proprietate.
Imobilul ce face obiectul acțiunii a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr.92/1950, de la autoarea reclamantului, iar acțiunea în revendicare presupune compararea titlurilor de proprietate invocate de către părți, iar în această comparare se analizează inclusiv valabilitatea titlului statului, analiză ce trebuie făcuta de către instanță chiar și în lipsa investirii cu o cerere care să aibă ca obiect nulitatea sau nevalabilitatea titlului statului. Instanța este abilitată să examineze valabilitatea titlului statului, în temeiul art.6 alin.3 din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.
Tribunalul a mai reținut că, cu privire la același imobil, s-a formulat notificare în temeiul Legii nr.10/2001, iar prin dispoziția nr.4727/17.10.2005 emisă de Primarul Municipiului B s-a restituit în natura imobilul, cu excepția apartamentelor vândute în temeiul Legii nr.112/1995.
În raport de dispozițiile Constituției din anul 1948, sub imperiul căreia a fost adoptat Decretul nr.92/1950 și care, în art. Il, prevedea că mijloacele de producție, băncile și societățile de asigurare, proprietate particulară, pot deveni proprietate de stat, bunuri ale întregului popor, doar pct.3 din art.1 al Decretului nr.92/1950 (referitor la naționalizarea hoteluri lor, ca mijloace de producție), apare ca fiind constituțional.
In celelalte ipoteze, respectiv punctele 1,2,4 și 5 ale art.I din decret, întrucât imobilul în discuție avea calitatea de locuință, iar locuințele, chiar închiriate nu sunt mijloace de producție, naționalizarea acestora a fost făcută cu încălcarea Constituției atunci în vigoare, astfel că imobilul s-a preluat rară titlu valabil.
De altfel nici o interpretare a textului, art.11 din Constituția vremii nu permitea o alta concluzie; înaintea acestui text, art. 8 prevedea cu titlu de principiu ca proprietatea particulara este recunoscuta si garantata de lege; textele ulterioare, inclusiv art. Il, erau prevederi de excepție care derogau de la principiul garantării proprietății private, iar excepțiile sunt de stricta interpretare si aplicare, ceea ce odată mai mult - duce la concluzia ca locuințele la care s-a referit Decretul nr.92/1950 nu puteau fi considerate "alte mijloace de producție" si deci nu puteau fi naționalizate.
Decretul nr.92/1950 arăta în art.II, că sunt exceptate de la naționalizare imobilele aparținând muncitorilor, funcționarilor, micilor meseriași, intelectualilor profesioniști și pensionarilor, Decretul nr.524/1955, întregește prevederile art.II din Decretul nr.92/1950, și prevede că, imobilele aparținând respectivelor categorii, pentru a fi exceptate de la naționalizare, trebuie să fi fost ridicate din venituri provenite din muncă.
Decretul nr.92/1950 este contrar și Declarației Universale a Dreptului Omului (adoptata de Adunarea Generala la 10.12.1948) la care România era parte semnatară și care prevedea în art.17 pct.1 și 2 că orice persoană are dreptul la proprietate, atât singura cât și în asociere cu alții; nimeni nu poate fi lipsit arbitrar de proprietatea sa.
De asemenea, Decretul nr.92/1950 încalcă și dispozițiile art.481 Cod civil potrivit cărora "nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire" tocmai prin faptul că obliga cetățenii romani să cedeze proprietatea în favoarea statului fără să existe o cauză de utilitate publică.
Prin urmare, trecerea imobilului în proprietatea statului în condițiile Decretului nr.92/1950 nefiind subsumată cerințelor unei exproprieri în sensul art.481 Cod civil nu reprezintă un mod valabil de dobândire a proprietății, neputând constitui un titlu al statului (în sensul art.645 Cod civil), ci are valoarea doar a unui instrument probatoriu autoconstituit de către stat pentru a justifica deposedarea proprietarului. Față de aceste considerații susținerile pârâtului că preluarea este făcută cu titlu sunt nefondate.
Așadar, chiar dacă s-ar reține nevalabilitatea titlului statului, instanta de apel a considerat că acțiunea în revendicare este neîntemeiată.
In ceea ce privește acțiunea în revendicare formulată, instanța a reținut că întrucât atât reclamantul cât și pârâtul pretind a avea dreptul de proprietate asupra imobilului, prezentând câte un titlu, iar pârâtul are și posesia bunului în prezent, instanța trebuia să procedeze la compararea titlurilor pentru a stabili care dintre ele este preferabil (superior) deci care dintre ele justifică în plan probatoriu apartenența dreptului la unul său altul dintre patrimoniu.
Așadar, nu există nici o rațiune pentru a considera că la data la care s-au încheiat contractul de vânzare-cumpărare în temeiul Legii 112/1995 pentru apartamentul în litigiu să fi fost considerat ca neintrând în obiectul de reglementare al art. 1 alin. 1 din Legea 112/1995, astfel cum acesta a fost interpretat prin Decizia Curții Constituționale nr. 73/1995.
Prin deciziile pronunțate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele și alții contra Greciei și Malhous contra Cehiei în aplicarea art.1 din Codul Adițional nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului calitatea de titular al titlului de proprietate există conform jurisprudenței CEDO numai la data recunoașterii sale printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă sau printr-un act de aplicare a unor măsuri legislative de restituire, iar, în cauză, cu privire la apartamentul în litigiu nu există un astfel de act de confirmare.
Or, în cazul de față dreptul pârâtului de a cumpăra imobilul a fost consacrat prin lege, act juridic emis de Parlament care are aceeași valoare cu dreptul reclamanților.
Instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate, ca și ocrotirea drepturilor concrete și efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobile naționalizate de la fostele regimuri comuniste, nu este contrară spiritului practicii (cauza Pincoca și Pinc contra Cehiei) care și în cazul Brumărescu contra României s-a referit la principiul stabilității raporturilor juridice și la nelegalitatea unei măsuri de lipsire formală de dreptul de proprietate recunoscut anterior printr-o hotărâre judecătorească.
Astfel, în cauza Raicu contra României, CEDO a statuat că persoanele care și-au dobândit cu bună-credință bunurile nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri iar diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate.
Curtea a reamintit ca un echilibru just trebuie menținut între exigențele interesului general al comunității și imperativele de apărare ale drepturilor fundamentale ale individului. Echilibrul care trebuie păstrat va fi distrus dacă îndividul în discuție suportă o încărcătură specială și exorbitantă. Curtea a precizat că atenuarea vechilor atingeri nu poate crea noi greutăți distorsionate. In acest scop, legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză pentru ca persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună credință să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri.
În speța dedusă judecații, pornind tocmai de la aceste argumente ale Curții Europene, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare ce constituie titlul de proprietate al pârâtului, acesta a fost de bună credința, în sensul că au avut credința că au contractat cu adevăratul proprietar, respectiv Statul Român, iar față de dispozițiile alin.2, 3 și 4 ale art.1 din Normele metodologice privind aplicarea Legii nr.112/1995 aprobată prin HG nr.20/17.01.1996 și republicată în temeiul prevederilor art. II din HG nr.11/1997 se consideră a fi trecute în proprietatea statului cu titlu, imobilele cu destinație de locuință care au fost preluate cu respectarea legilor și decretelor în vigoare la data respectivă, fiind enumerate cu titlu exemplificativ Decretul nr.92/1950, Decretul nr.111/1951, Decretul nr.142/1952, Legea nr.4/1973 și Decretul nr.223/1974. Pe de altă parte se arată că și imobilul supus vânzării la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare se încadra în categoria celor prevăzute de art.1 din Legea nr.112/1995, apartamentul nu putea fi supus restituirii în natură foștilor proprietari, iar titlul statului nu era contestat nici în cadrul unei acțiuni judecătorești, astfel că situația juridică a imobilului nu impunea verificări cu privire la valabilitatea titlului statului.
În doctrină și în practica judiciară a fost exprimată și opinia că în materia acțiunii în revendicare nu are relevanță juridică buna-credință a subdobânditorilor cu titlul particular, aceasta având relevanță juridică doar în măsura în care subdobânditorii cu titlu particular ar invoca în favoarea acestora uzucapiunea de scurtă durată, iar buna-credința se putea analiza în litigiul ce avea ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare, opinie pe care o împărtășește și tribunalul, însa având în vedere practica CEDO s-a analizat buna-credință a subdobânditorului și, în raport de probele administrate în cauză consideră că subdobânditorul pârât a fost de bună-credință la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, așa cum s-a motivat anterior.
Tribunalul a reținut că potrivit art.46 alin.2 din Legea 10/2001 (in prezent art.45), actele juridice de înstrăinare chiar având ca obiect imobile preluate de stat fără titlu sunt valabile dacă au fost încheiate cu bună credință.
de toate aceste susțineri, tribunalul a constatat că potrivit art.18 lit.c din Legea nr.10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în situația în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.
Așadar, în raport de situația de fapt arătată în cele ce preced, tribunalul a apreciat că acțiunea formulată este neîntemeiată întrucât, indiferent de considerentele arătate că către reclamanți prin acțiune, aceasta nu are decât posibilitatea acordării de despăgubiri în baza Legii nr.10/2001 (art.18 lit.c) și nu beneficiază de restituirea în natură a imobilelor, atâta timp cât imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.
Prin această normă juridică, deși este recunoscută existența dreptului de proprietate, i se închide persoanei îndreptățite la beneficiul măsurilor reparatorii calea obținerii unei reparații în natură imposibil de aplicat din punct de vedere juridic, din moment ce dreptul fusese anterior înstrăinat unui terț de bună-credință.
În opinia tribunalului, prin această dispoziție legală având în vedere necesitatea asigurării stabilității circuitului juridic civil se statuează obligativitatea menținerii situației juridice create în mod valabil în aplicarea dispozițiilor Legii nr.112/1995 și se instituie indirect un criteriu de preferință în favoarea persoanelor ce au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în baza art.9 din Legea nr.112/1995, criteriu aplicabil la soluționarea acțiunii în revendicare.
Cu alte cuvinte, voința legiuitorului de a menține situația juridică ce a fost creată în mod valabil în aplicarea Legii nr.112/1995 și de a repara exclusiv prin echivalent prejudiciul cauzat prin preluarea abuzivă a imobilului, constituie un criteriu de preferință în beneficiul pârâților, dobânditori ai imobilului în conformitate cu prevederile art.9 din Legea nr.112/1995, superior vechimii și transmisiunii legale a titlului de proprietate de care s-au prevalat reclamanții.
Așadar, în speța dedusă judecății, dispozițiile art.18 lit.c din Legea nr.10/2001, se constituie într-un impediment la restituirea în natură a imobilului și într-un motiv de respingere a acțiunii formulate pe fondul pretențiilor deduse judecății, fără însă ca Legea nr.10/2001 să atragă inadmisibilitatea acțiunii formulate.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr.10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. or există un act juridic neatacat în termenul prevăzut art.45 din legea nr.10/2001, iar subdobânditorul are un titlu de proprietate consolidat.
Prin dispozițiile art.18 lit.c din Legea nr.10/2001 s-a prevăzut obligativitatea luării unor măsuri reparatorii prin echivalent persoanelor îndreptățite în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.
Prin această normă juridică, deși este recunoscută existența dreptului, prin această dispoziție legală se asigură respectarea principiului stabilității circuitului civil și se instituie indirect un criteriu de preferință în favoarea persoanelor care au dobândit dreptul de proprietate în temeiul dispozițiilor art. 9 din Legea nr.112/1995, criteriu de preferință aplicabil la soluționarea acțiunii în revendicare.
Tribunalul a reținut că într-adevăr Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat mai multe hotărâri împotriva României (hotărârea Păduraru împotriva României, hotărârea Străin împotriva României, hotărârea Săvulescu împotriva României, hotărârea și împotriva României, etc.) prin care a obligat statul român să restituie reclamanților apartamentul înstrăinat chiriașului în baza Legii nr.112/1995, sau în caz de nerestituire statul român să plătească reclamantului o anumită sumă de bani pentru prejudiciul material suferit.
Aceste hotărâri și această practică judiciară conturată de CEDO nu sunt însă aplicabile în speța dedusă judecății, întrucât în toate situațiile în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a obligat statul român să restituie reclamanților apartamentul înstrăinat chiriașului în baza Legii nr.112/1995, reclamanții au deținut ca o situație premisă de la care nu a existat nici o excepție, o hotărâre judecătorească pronunțată în contradictoriu cu statul român, sau cu unitatea administrativ teritorială, hotărâre soluționată irevocabil și în principiu anterioară datei la care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare în baza Legii nr.112/1995, și prin care pârâtul fusese obligat să lase în deplină proprietate și posesie reclamanților imobilul și prin care se constatase nevalabilitatea titlului statului.
Ori, în speța dedusă judecății, reclamantul nu deține nici o hotărâre judecătorească nici anterioară și nici ulterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare pronunțată în contradictoriu cu Statul Român sau cu Municipiul B prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu prin care să se constate existența dreptului de proprietate al reclamantului asupra acestui apartament sau prin care să fie obligate persoanele juridice sus menționate să lase în deplină proprietate și posesie apartamentul astfel încât acțiunea în revendicare formulată în lipsa unei asemenea hotărâri judecătorești nu poate fi admisă.
Tribunalul a mai arătat că, deși CEDO nu impune statelor obligația de a restitui bunurile trecute abuziv în proprietatea sa și față totuși de faptul că masurile reparatorii prevăzute de legea specială sunt iluzorii, având în vedere ca Fondul Proprietatea nu funcționează încă, însa fostul proprietar poate solicita despăgubiri bănești, însa pentru stabilitatea siguranței circuitului civil, având în vedere că și pârâtul are un bun în sensul convenției, iar acesta a fost de bună credință la data dobândirii bunului, iar legea specială înlătură de la aplicare dreptul comun, așadar prin admiterea acțiunii în revendicare pentru că titlului de proprietate al reclamantului ar fi mai vechi, iar preluarea este una abuzivă, fără titlu valabil nu se poate aduce atingere dreptului de proprietate al unui subdobânditor de buna-credință.
Împotriva deciziei pronunțate în apel, reclamantul a declarat recurs, solicitând admiterea căii de atac formulate, modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii apelului ca nefondat.
Recurentul și-a motivat calea de atac promovată, arătând în esență faptul că instanța de apel a făcut o greșită interpretare a legislatiei în materia revendicării, făcând totodată aplicarea unor dispoziții legale care nu au legătură cu fondul cauzei.
În susținerea acestui motiv de recurs, reclamantul a învederat în esență următoarele:
Accesul la justiție este neîngrădit potrivit Constituției României, astfel că în mod greșit instanța susține că acest lucru ar fi posibil prin aplicarea art.18 din Legea nr.10/2001.
Legea nr.10/2001 nu are nici o legătură cu acțiunea de față, care este o acțiune de drept comun, deoarece Legea nr.10/2001 reglementează raporturile juridice numai dintre stat și vechii proprietari și cu excepția art.46 alin.2 nu dispune cu privire la raporturile dintre vechii proprietari și chiriașii cumpărători.
Acțiunea introductiva este o acțiune clasică, de drept comun, întemeiată pe art.480 Cod civil respectiv în teza a II-a a revendicării, adică a comparării de titluri, și este o acțiune între două persoane fizice care dețin, fiecare în parte, câte un titlu asupra aceluiași imobil dar în mod aleatoriu numai unul dintre ei are posesia. Scopul acestei acțiuni este restituirea posesiei către proprietarul al cărui titlu a fost declarat de instanță ca fiind mai bine caracterizat.
In acest sens, recurentul înțelege să se folosească de practica și doctrina aproape unanimă în materie, favorabilă vechilor proprietari, de practica CEDO și nu în cele din urma de opinia separată a magistratului din această cauză.
Greșit instanța de apel susține că CEDO ar fi condiționat restituirea imobilelor preluate abuziv către vechii proprietari de o hotărâre judecătorească anterioară de recunoaștere a drepturilor lor de proprietate, deoarece niciunde în Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu este prevăzut așa ceva și niciunde în primul protocol adițional CEDO de care înțelege să se prevaleze, nu există o astfel de dispoziție.
Instanța de apel ignora un lucru elementar și anume că drepturile de proprietate în legislația civilă română se dobândesc în condițiile Cărții a III-a Cod civil, art.644-645 și nu trebuie confirmat sau reconfirmat de o altă instanță întrucât un titlu de proprietate nu poate fi desființat decât prin hotărâre judecătorească irevocabilă, iar până la desființare el este veșnic, așa cum prevede art.480 - 481 Cod civil.
Nici invocarea deciziilor CEDO contra Cehiei și Greciei nu sunt relevante atâta vreme cât România are o legislație deosebită de a acestor țări, și instanța de apel trece sub tăcere cazuistica mai mult decât bogată a anilor 2006 - 2009 în materie CEDO în special deciziile cu caracter de îndrumare, Catz vs. România.
Referitor la decizia Raicu aceasta este singulară și are o situație deosebită deoarece Raicu fusese proprietar deposedat abuziv de către Stat, mutat tot de stat într-o casă naționalizată care ulterior a fost retrocedată proprietarului, astfel că este dublă victimă a Statului.
Greșit instanța susține că CEDO în toate hotărârile sale a invocat un echilibru just între exigențele interesului general și imperativele de apărare ale omului, ca fiind un principiu în favoarea chiriașului cumpărător atâta vreme cât art.1 alin.1 din Primul Protocol adițional CEDO prevede absolutismul dreptului de proprietate și imposibilitatea preluării proprietății private din mâinile proprietarului de drept, principiu fundamental la care România a aderat la 18 mai 1994, dată la care în afara vechiului proprietar deținător al unui titlu de proprietate intrat în circuitul civil cu efecte erga omnes, nu mai exista un alt proprietar și nici nu exista nici cel puțin perspectiva Legii nr.112/1995.
Articolul 1 alin.1 din Primul Protocol Adițional CEDO se referă categoric la vechiul proprietar și la dreptul său de proprietate și nu la viitorii "proprietari" pe legea nr.112/1995.
Potrivit alin.2 din Primul articol al aceluiași Protocol, Statele semnatare ale acestui protocol, printre care și România, de la data semnării, adică 18 mai 1994 nu mai aveau voie să emită acte normative decât cu privire la folosința imobilelor și aceasta nu oricând și oriunde și numai în trei situații, adică în interes național, pentru neplata taxelor și impozitelor.
Recurentul consideră că instanța de apel, cu acest text face confuzie când se referă la principiul echilibrului just între exigențele interesului general și drepturile fundamentale ale omului, în acest sens exprimându-se textul legii și nu așa cum l-a interpretat eronat instanța.
Cu privire la practica CEDO instanța de apel nu numai că a interpretat-o greșit, dar a sfidat-o, pur și simplu, pentru că este impardonabil să susții că "chiriașul a fost de mai bună credință la cumpărarea de la unnon domnus, decât vechiul proprietar care a cumpărat cu mult timp înainte, de la unverus dominus, atâta vreme cât în legislația civila română vânzarea bunului altuia nu este reglementată.
Nu în cele din urmă consideră recurentul că instanța de apel trebuia să-și însușească sentința instanței de fond și opinia separată a magistratului din apel și să constate că titlul vechiului proprietar, adică al recurentului este mai bine caracterizat pentru că provine de la unverus dominusși a intrat în circuitul civil cu mult înaintea celui al chiriașului, în vreme ce titlul chiriașului cumpărător provine de la un nondominus, situație cunoscută de acesta la cumpărare pentru că Legea nr.112/1995 s-a referit explicit numai la imobilele preluate abuziv de Stat nu și la vânzarea imobilelor proprietatea Statului pentru care statul crease o altă lege, respectiv Legea nr.61/1990.
Analizând actele și lucrările dosarului și decizia atacată prin prisma motivelor de recurs formulate, Curtea constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
Din examinarea motivelor formulate în susținerea căii de atac promovate, Curtea constată că, practic recurentul critică greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor legale și principiilor care guvernează materia revendicării imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist de la foștii proprietari. Față de prevederile art.306 alin.3 Cod procedură civilă care permit instanței să dea calificarea legală criticilor formulate de recurent, Curtea, făcând aplicarea acestor dispozițiile, constată că susținerile reclamantului se încadrează în prevederile art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
Așa cum au reținut instanțele de fond sub aspectul situației de fapt, recurentul - reclamant este succesorul lui -. care a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 140 mp. situat în B,-, prin contractul de schimb autentificat sub nr.7762/1936 și transcris în registrele de publicitate imobiliară, cât și asupra construcției edificate pe acest teren, conform autorizației nr.1J, imobilul - construcție fiind întabulat pe numele autoarei reclamantului în anul 1943.
Imobilul compus din 11 apartamente a fost naționalizat în baza Decretului nr.92/1950, apartamentul revendicat în prezenta cauză fiind închiriat până în anul 1999 mamei pârâtului, care l-a cumpărat în baza Legii nr.112/1995 prin contractul de vânzare - cumpărare nr.1748/1997 (nedesființat).
Așa cum de asemenea au reținut instanțele de fond, reclamantul a formulat notificări în baza Legii nr.10/2001, soluționate favorabil prin dispoziția Primarului General nr.4727/17.10.2005, prin care recurentului i s-a restituit în natură - imobilul situat în B,-, sector 1 cu excepția apartamentelor vândute în temeiul Legii nr.112/1995, printre care se află și apartamentul ce formează obiectul prezentei cauze.
Prin decizia recurată, Tribunalul București, ca instanță de apel, a admis calea de atac formulată de pârât și a schimbat, în tot, sentința atacată în sensul respingerii acțiunii în revendicare ca nefondată, reținând ca argumente principale în motivare faptul că dobânditorii de bună - credință nu trebuie aduși în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a preluat abuziv imobilele în trecut, apreciind că apelantul - pârât a fost de bună - credință la dobândirea apartamentului revendicat, Legea nr.10/2001 prin dispozițiile art.46 alin.2 coroborat cu art.18 lit.c prevăzând pentru fostul proprietar doar posibilitatea obținerii măsurilor reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor, asigurându-se astfel stabilirea circuitului juridic civil. Instanța de apel a mai reținut faptul că, reclamantul în calitate de succesor al fostului proprietar deposedat abuziv, întrucât nu are dreptul de proprietate (pe care-l reclama) recunoscut printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă pronunțată în contradictoriu cu Statul Român sau cu unitatea administrativ teritorială, nu-i este aplicabilă jurisprudența CEDO în care instanța de contencios european obligă Statul Român să restituie foștilor proprietari sau urmașilor săi imobilele înstrăinate în baza Legii nr.112/1995 chiriașilor.
Examinând decizia dată de Tribunalul București în apel, din perspectiva criticilor formulate în recurs de către reclamant cât și cu luarea în considerare a celor statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr.33/2008 pronunțată într-un recurs în interesul legii, Curtea apreciază că tribunalul a pronunțat o hotărâre cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale și a principiilor juridice ce guvernează materia revendicării imobiliare, în cazul particular al imobilelor preluate abuziv sub imperiul regimului comunist.
Tribunalul București reține în mod greșit, datorită interpretării eronate pe care o face, faptul că reclamantul nu e află în situația de a-i restituit, în natură imobilul (potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și a principiilor care se degajă din aceasta) pentru că nu-și are dreptul de proprietate recunoscut printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă sau printr-un act de aplicare a unor măsuri legislative de restituire.
Față de situația de fapt reținută în cauză, Curtea constată că reclamantul se încadrează în cea de-a doua ipoteză, în sensul că recurentul a uzat de dispozițiile Legii nr.10/2001, demarând faza administrativă prin formularea notificării prevăzută de dispozițiile art.22 din Legea nr.10/2001, în condițiile de regularitate procedurală, cererea de retrocedare formulată fiind soluționată prin dispoziția Primarului General nr.4727/2005 în sensul restituirii în natură a imobilului retrocedat (cu excepția apartamentelor înstrăinate conform Legii nr.112/1995).
Având în vedere că, instanța supremă prin decizia nr.33/2008, pronunțată într-un recurs în interesul legii, a circumscris admisibilitatea și temeinicia acțiunii în revendicare formulată de foștii proprietari, deposedați abuziv, unor condiții clare și precise, între care un loc primordial îl ocupă cerința existenței unui bun în sensul dispozițiilor art.1 din Primul Protocol adițional nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea consideră că, în cauza de față, această condiție este îndeplinită în persoana recurentului - reclamant.
Curtea ajunge la această concluzie, având în vedere atât caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat în baza Decretului nr.92/1950 (aspect pe care il reține și il argumentează și instanța de apel și de altfel recunoscut de prevederile art.2 al.1 lit.a din Legea nr.10/2001), precum și faptul că imobilul este preluat fără titlu valabil, ceea ce face ca transferul dreptului de proprietate să nu fi operat în favoarea Statului Român (care a dobândit ilegal doar posesia imobilului în cauză și pe cale de consecință nu a putut transmite valabil proprietatea foștilor chiriași, cumpărători in temeiul Legea nr.112/1995).
În analiza întreprinsă, instanța de recurs are în vedere încă două aspecte, care au egală importanță cu cele anterior enunțate, și anume: faptul că titlul de proprietate al foștilor proprietari nu a fost desființat prin căile procedurale prevăzute de lege, precum și faptul că art.2 al.2 din Legea nr.10/2001 (în redactarea anterioară intrării în vigoare Legii nr.1/2009) recunoștea expres foștilor proprietari calitatea de titular al dreptului în ipoteza preluării imobilului fără titlu valabil).
Deși prevederile al.2 al art.2 din Legea nr.10/2001 în prezent sunt abrogate, instanța apreciază că acest lucru nu este de natură să conducă la o altă concluzie deoarece aceste dispoziții erau în vigoare la data promovăr4ii acțiunii în revendicare, precum și datorită faptului că ele dau expresie unui principiu de drept deja analizat in cele ce preced, în sensul că preluarea abuzivă a imobilului fără titlu valabil nu putea avea efect translativ de proprietate în favoarea Statului Român, recunoscându-se astfel calitatea de titular a fostului proprietar.
Art.2 al.1 din Legea nr.10/2001 (în redactarea actuală) explică noțiunea de imobil preluat abuziv, inventariind în al.1 lit.a-i toate situațiile in care imobilele proprietate privată au fost expoliate în perioada comunistă sub diferite forme (naționalizări, exproprieri, rechiziții), indiferent de existența sau inexistența unui titlu valabil al statului asupra imobilului. Cu alte cuvinte, indiferent de caracterul preluării (cu titlu sau fără titlu), legea specială califică aceste deposedări ca fiind abuzive și recunoaște dreptul la restituire.
Din jurisprudența CEDO în materia restituirii bunurilor preluate de fostele state comuniste, se degajă câteva principii legate de noțiunea de bun în sensul art.1 al Protocolului Adițional 1 la CEDO, pe care trebuie sa le aibă în vedere și instanța cand stabilește dacă părțile au sau nu un bun în sensul convenției.
Pornind de la faptul că CEDO nu garantează dreptul la proprietate (adică dreptul de a dobândi proprietatea unui bun), ci dreptul de proprietate, Curtea a statuat prin hotărârile pronunțate că Convenția se aplică numai în privința bunurilor actuale, adică aflate în patrimoniul celor care se pretind victimă a încălcării dreptului de proprietate. Pe cale de consecință, reclamantul trebuie să fie titularul actual al dreptului de proprietate asupra bunului revendicat, această calitate decurgând fie dintr-o hotărâre judecătorească (prin care s-a recunoscut irevocabil dreptul în favoarea părții reclamante) fie din măsurile legislative de restituire adoptate de stat. Relevanța existentei acestui cadru legislativ ce cuprinde măsuri de reparație sub aspectul recunoașterii existentei unui bun actual în patrimoniul reclamantului este evidențiată de Curtea Europeana a Drepturilor Omului atunci când analizează competența ratione temporis a Curții de a cenzura circumstanțele preluării abuzive a imobilului și efectele sale, apreciind că nu poate fi vorba de o încălcare continuă a CEDO, imputabilă autorităților statale române, incapabila să producă efecte în limitele competenței Curții din punct de vedere temporal. Altfel spus, Curtea a statuat că preluarea unui bun de către stat anterior ratificării CEDO de către statul respectiv (indiferent de caracterul legal sau ilegal al deposedării) nu poate face obiect de analiză din perspectiva art.1 al Protocolului Adițional 1 la CEDO deoarece CEDO nu garantează posibilitatea obținerii unei reparații pentru prejudiciul a cărui cauză inițială nu constituie o consecință a încălcării unui drept pe care ea îl protejează.
În condițiile în care statul (care a preluat abuziv bunuri de la particulari) înțelege să adopte măsuri legislative cu caracter reparator, se schimbă fundamental situația juridică a foștilor proprietari (în măsura in care foștii proprietari au urmat calea reglementata de legislația specială, cum este cazul în speța), întrucât s-a apreciat că o astfel de legislație, recunoscând preluarea abuzivă a imobilelor sub imperiul vechiului regim, le recunoaște implicit și calitatea acestora de titular al dreptului care s-a conservat în patrimoniul lor pe toată perioada deposedării abuzive.
Pe cale de consecință, adoptarea Legii nr.10/2001, care afirmă în art.1 alin.1 principiul restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv de regimul comunist și numai în subsidiar, dacă acest lucru nu e posibil, legea prevede posibilitatea acordării de măsuri reparatorii prin echivalent (reglementând în detaliu procedura de acordare a acestor măsuri) și care în art.2 alin.1defineste noțiunea de "preluare abuzivă", înglobând toate cazurile de deposedare cu titlu valabil, fără titlu valabil și cele fără nici un titlu, este de natură să îndreptățească concluzia în sensul că reconfirma foștilor proprietari dreptul de proprietate în patrimoniul lor, lucru chiar recunoscut expres prin dispozițiile alineatului 2 al art.2, până la abrogarea acestui alineat la data de 30.01.2009 prin Legea nr. 1/2009.
Practic, existența unei astfel de legislații cu caracter reparator, adoptată de stat după ratificarea CEDO, face să se "nască un nou drept de proprietate în favoarea celor îndreptățiți la restituire, evident, cu aceeași fizionomie și conținut juridic, care nu poate avea decât semnificația unei reconfirmări a dreptului de proprietate în patrimoniul foștilor proprietari și care, intra în sfera de protecție a art.1 din Protocolul Adițional 1 la CEDO.
Această concepție (expusă anterior) a fost exprimată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea din data de 28.09.2004, pronunțată în cauza Pressos și alții contra Belgiei, precum și în hotărârea din data de 22.06.2004 pronunțată în cauza Broniovski contra Poloniei, concepția fiind reiterata într-o cauză contra României (cauza contra României), instanța apreciind că cele statuate de C (în sensul arătat anterior) are valoare de principiul și-și găsesc perfect aplicabilitatea în cauza de față, chiar dacă în cauza era vorba de preluarea abuzivă a unor terenuri ce fac obiectul unei alte legi de reparație (Legea nr. 18/1991), dar deficiențele de aplicare a acestor legi și de reparare efectivă a deposedărilor abuzive sunt similare, dat fiind faptul că Legea nr. 247/2005 a unificat sistemul celor două legi speciale (Legea nr.10/2001 și Legea nr. 18/1991, din punct de vedere al modalității de acordare a despagubirilor în ipoteza imposibilității restituirii în natură.
Față de cele expuse anterior, Curtea de APEL BUCUREȘTI apreciază îndeplinite cerințele referitoare la existența unui bun în patrimoniul reclamantului, în sensul art.1 din Protocolul Adițional 1 la CEDO.
Apreciind că ambele părți au un bun în sensul art.1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea consideră necesar să evalueze posibilitățile juridice pe care fiecare parte le are la dispoziție pentru valorificarea dreptului său, cu luarea în considerare a criteriilor și principiilor trasate de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia nr.33/2008 pronunțată într-un recurs în interesul legii.
Coroborând dispozițiile art.18.1 lit. c cu art.20 al.2 și art.26 al.1 din Legea nr.10/2001, în ipoteza în care imobilul preluat abuziv a fost vândut de către chiriași potrivit dispozițiilor Legii nr.112/1995, entitatea competentă să soluționeze notificarea (în prezent Primăria Municipiului B), va acorda măsuri reparatorii prin echivalent, acestea putând consta fie în bunuri sau servicii, fie în despăgubiri calculate potrivit dispozițiilor Legii nr.247/2005 titlul VII. Având în vedere că este de notorietate că modalitatea acordării măsurilor reparatorii prin echivalent sub forma bunurilor sau serviciilor în compensare nu-și găsește aplicabilitate practică, înseamnă că în cazul de față se impune acordarea de despăgubiri la valoarea de piață a apartamentului în litigiu, sens în care Primăria Municipiului B ar fi trebuit să emită o dispoziție motivată de propunere a acordării despăgubirilor, înaintând dosarul la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, potrivit dispozițiilor titlului VII din Legea nr. 247/2005. Pe langa aceasta Comisie, s-a înființat Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților căreia i s-a acordat competența de a valida sumele finale de plată și de a emite titluri de proprietate sau de plată, la propunerea unor evaluatori desemnați pentru stabilirea valorii bunurilor.
În vederea plății despăgubirilor acordate de Comisia Centrală a fost înființat un organism de plasament colectiv de valori mobiliare numit Fondul Proprietatea, capitalul său fiind constituit în majoritate din active ale statului la diferite întreprinderi. Până în prezent, acțiunile Fondului Proprietatea nu au fost cotate la Bursă, acest fond practic nefuncționând de o maniera care să fie considerată echivalentă cu acordarea unei despăgubiri efective cum statuează Curtea Europeana a Drepturilor Omului în hotărârea pronunțată în cauza contra României. Curtea conchide că deși Legea nr.10/2001 oferă părților interesate accesul atat la o procedură administrativă cât și judiciară (daca este necesar), acest acces rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind până în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă. De asemenea, în aceeași cauză, Curtea Europana evidentiaza că existe o mare diferență între termenele fixate de lege pentru luarea unei decizii și cele derulate în realitate, părților neoferindu-li se nici o garanție cu privire la durata sau rezultatul acestor etape procedurale.
Instanța de contencios european a mai reținut faptul că nici Legea nr.10/2001 și nici Legea nr. 247/2005 care o modifică nu iau în considerare prejudiciul suferit din cauza lipsei îndelungate a despăgubirii, relevând totodată lipsa de eficacitate și a procedurii de acordare a măsurilor reparatorii, în ciuda modificărilor repetate aduse Legii nr.10/2001 (cauza Katz contra României).
Față de poziția exprimată de Curtea Europeana în aceste două cauze împotriva României și față de principiul efectivității juridice caruia trebuie să i se supună un act normativ (prin aceasta înțelegând obligatia legiuitorului de a elabora norme juridice eficiente din punct de vedere al aplicabilității practicii unitare, coerente,de a respecta drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor), Curtea de APEL BUCUREȘTI constată că Legea nr.10/2001 (cu toate modificările legislative intervenite) este incompatibilă cu Conventia Europeana a Drepturilor Omului (art.1 al Protocolului 1 Adițional la CEDO), necreând un mecanism eficient de recunoaștere și valorificare a dreptului de proprietate al foștilor proprietari deposedați abuziv în perioada comunistă.
Curtea Europeana nu impune obligativitatea restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv foștilor proprietari, recunoscând statutului o marjă de apreciere în alegerea modalității de reparare a prejudiciilor cauzate de dictatura comunistă, Curtea acceptând și varianta acordării despăgubirilor însă cu respectarea principiului proportionalitatii sub un dublu aspect: perioada de timp care a trecut până la acordarea acestora să fie rezonabilă și cuantumul despăgubirilor să reprezinte o reală reparație), asigurându-se astfel un just echilibru între interesul particular și cel colectiv. Însă, odată aleasă calea acordării despăgubirilor, aceasta trebuie să fie efectivă, să conducă la o reparare concretă și reală a prejudiciului cauzat fostului proprietar.
Constatând caracterul iluzoriu al măsurilor reparatorii reglementate de prevederile Legii nr.10/2001, cu toate modificările ulterioare, instanța de recurs consideră că acțiunea în revendicare, văzută ca o alternativă a sistemului reparatoriu cu caracter special, prevăzută de actul normativ sus - menționat, apare ca fiind admisibilă și întemeiată.
Fără a relua întreaga problematică a criteriilor stabilite de decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, nr.33/2008, Curtea apreciază necesar, pentru acuratețea raționamentului juridic, să amintească următoarele aspecte: atât admisibilitatea cât și temeinicia acțiunii în revendicare trebuie analizate prin raportare la reglementările internaționale în materia drepturilor omului, în special Convenția Europeană a Drepturilor Omului (așa cum au fost interpretate și aplicate de instanța de contencios european).
Astfel, prin decizia sus-menționată (care este obligatorie pentru instanțele de judecată în virtutea dispozițiilor art.329 al. 3 Cod procedură civilă), Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat, în privința concursului dintre Legea nr.10/2001 și acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun (art.480 Cod civil), că are prioritate Legea nr.10/2001, deoarece este o lege specială cu caracter reparator, reglementând o procedură aparte (în două faze: administrativă și judiciară), pentru retrocedarea proprietăților preluate abuziv în perioada comunistă. Instanța supremă a statuat în acest sens, dând expresie principiului "legea specială derogă de la cea generală" și are prioritate la aplicare, arătând totodată că foștii proprietari care intră sub incidența prevederilor reparatorii ale Legii nr.10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea reglementată de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării (art.480 Cod civil). În completarea argumentelor expuse anterior, Înalta Curte de Casație și Justiție a mai învederat faptul că cei care s-au prevalat de dispozițiile Legii nr.10/2001 nu mai pot exercita ulterior acțiuni în revendicare având în vedere regula "electa una non datur recursus ad alteram"si principiul securității raporturilor juridice civile consacrate în jurisprudența CEDO.
Totodată, Înalta Curte de Casație și Justiție atenuează rigoarea regulii stabilite anterior, în sensul inadmisibilității acțiunii în revendicare, arătând că o astfel de acțiune devine admisibilă (Curtea mergând pe ideea acordării prevalenței CEDO în cadrul unei acțiuni în revendicare) dacă fostul proprietar, deposedat abuziv se poate prevala de existența unui bun în sensul art.1 din Protocolul Adițional I la CEDO, iar în raport de circumstanțele concrete ale speței, rezultă că Legea nr.10/2001 (legea specială care se aplică cu prioritate) se dovedește a fi incompatibila cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Practic, în concepția instanței supreme, exprimate prin decizia nr.33/2008, acțiunea în revendicare este văzută ca un remediu destinat sa acopere, până la o eventuală intervenție legislativă neconvenționalitatea unei dispoziții a legii speciale. Curtea detaliază concepția afirmată, arătând că recunoașterea admisibilității acțiunii în revendicare (circumscrise îndeplinirii unor condiții) nu trebuie să conducă la concluzia existenței unui drept de opțiune între Legea nr.10/2001 și acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun, pentru că astfel se încalcă principiul "specialia generalibus derogant".
În egală măsură instanța supremă reține că nici nu se poate tranșa în sensul că existența Legii nr.10/2001 ar exclude în toate situațiile posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, deoarece, argumentează Înalta Curte de Casație și Justiție, este posibil ca reclamantul din acțiunea în revendicare să se poată prevala de un bun în sensul art.1 Protocolul Adițional 1 la CEDO și trebuie să i se garanteze accesul la justiție.
Conchizând, Curtea arată că este necesară o analiză concretă, cu luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale judecării cauzei, în ce măsură legea specială (în speță Legea nr.10/2001) intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea revendicării ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau ar periclita securitatea raporturilor juridice civile.
Practic, Înalta Curte de Casație și Justiție a circumstanțiat admisibilitatea acțiunii în revendicare de îndeplinirea următoarelor conditii: 1) reclamantul să se poată prevala de existența unui bun în sensul art.1 al Protocolului Adițional 1 CEDO, 2) Legea nr.10/2001 să fie incompatibilă cu CEDO în raport de împrejurările concrete și specifice ale fiecărei cauze.
În ceea ce privește temeinicia unei astfel de acțiuni, instanța supremă s-a pronunțat în scopul necesității analizării următoarelor cerințe: admiterea acțiunii să nu aducă atingeri unui alt drept de proprietate, deopotrivă ocrotit si securității raporturilor juridice civile.
Totodată, instanța supremă arată, tot în decizia sus-menționată că în ipoteza în care ambele părți se pot prevala de existența unui bun în sensul art.1 din Protocolul Adițional nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanțele sunt puse în situația de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt. Instanța supremă îndrumă în decizia dată în recurs în interesul legii ca, acest lucru să se realizeze cu observarea principiului securității raporturilor juridice și arătând totodată că în situația în care un terț a dobândit proprietatea imobilului de la uzurpator, obiectul revendicării se convertește în despăgubiri ce formează obiectul unui drept de creanță.
Făcând aplicarea celor statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia sus - menționată, Curtea constată că recunoașterea în favoarea fostului proprietar (respectiv, a succesorului său - recurentul - reclamant) doar a posibilității de a obține despăgubiri pe calea dreptului comun (situația obținerii despăgubirilor în sistemul reparator al Legii nr.10/2001 fiind detaliate în cele ce preced), nu corespunde exigențelor care se degajă din concepția Curții Europene a Drepturilor Omului exprimate elocvent în bogata cazuistică existentă împotriva României.
În susținerea afirmației făcută anterior, Curtea are în vedere în primul rând faptul că nu există certitudine în ceea ce privește admisibilitatea unei acțiuni în despăgubiri întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, față de prevederile Legii nr.10/2001. Or, această incertitudine face ca demersul unei astfel de acțiuni să nu corespundă principiului efectivității juridice afirmat de multe ori în jurisprudența sa de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și care reclamă o reală siguranță a mijlocului legal sub aspectul admisibilității. Pe de altă parte, dacă am adopta o astfel de concepție, fostul proprietar, respectiv succesorul său în drepturi ar fi obligat să declanseze un alt demers judiciar pentru obținerea unei reparații echitabile, ceea ce nu corespunde exigenței justului echilibru ce trebuie păstrat în opinia instanței de contencios european în materia drepturilor omului. Principiul proporționalității (care se identifică ca fiind criteriul cu ajutorul căruia se verifica mentinerea acestui deziderat) impune să existe un echilibru între scopul urmărit și mijloacele folosite pentru atingerea acestui scop sau altfel spus, între interesele corelative și cele particulare.
Curtea apreciază că obligarea fostului proprietar să urmeze o nouă cale procedurală în vederea obținerii unei reparații echitabile, în condițiile în care s-a conformat prevederilor legii speciale și a depus notificare în termenul legal (dar care nu a putut primi o soluționare integrală și concretă, prin plata efectivă a despăgubirilor aferente apartamentelor înstrăinate în baza Legii nr.112/1995), apare ca fiind o sarcină excesivă, cu luarea în considerare și a faptului că acest demers judiciar nu prezintă avantajul certitudinii pentru motivele anterior expuse.
Concluzionând, instanța de recurs consideră că este prea împovărător pentru fostul proprietar (sau succesorii săi) să i se pretindă să promoveze o nouă acțiune în justiție pentru obținerea unei reparații echitabile, în absența căreia ne aflăm într-o veritabila situație de privare de proprietate în sensul art.1 din Protocolul Adițional nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
, situația fostului chiriaș cumpărător în temeiul Legii nr.112/1995 se prezintă cu totul altfel, dat fiind faptul că în ipoteza pierderii proprietății asupra imobilului, are la dispoziție o acțiune în garanție pentru evicțiune, care beneficiază atât de o reglementare de drept comun (art. xxxxx Cod civil) cât și de o reglementare specială reprezentată de dispozițiile art.50 din Legea nr.10/2001, care permite obținerea valorii reala de circulație a imobilului, în ipoteza contractelor încheiate cu respectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995. Pe cale de consecință, existența unei astfel de reglementări pledează în favoarea caracterului cert și sigur al acestui demers judiciar, practica judiciară fiind constanta în a soluționa favorabil astfel de acțiuni.
În ceea ce privește principiul stabilității raporturilor juridice civile pe care instanța supremă îl stabilește drept criteriu pentru aprecierea temeiniciei unei acțiuni în revendicare de natura celei deduse judecății în prezenta cauză, Curtea de APEL BUCUREȘTI apreciază că nu se poate da prevalență acestui principiu în fața necesității de a găsi o soluție echitabilă pentru repararea unei privări de proprietate în sensul art.1 din Protocolul Adițional nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Atâta timp cât fostul chiriaș, actualul dobânditor al imobilului în temeiul Legii nr.112/1995 are la dispoziție o cale procedurală sigură, reglementată legal și eficient de despăgubire la valoarea reală de circulație (art.50 alin.2 indice 1 din Legea nr.10/2001) nu se poate considera că suporta ponderea răspunderii statului (pentru abuzurile săvârșite în perioada comunistă) cu caracter definitiv, deoarece prin admiterea acțiunii în garanție pentru evicțiune contra Ministerului Finanțelor Publice (în calitate de reprezentant al Statului Român) în final, răspunderea se transferă înapoi statului, singurul culpabil pentru situația creată prin deposedarea abuzivă a foștilor proprietari în perioada dictaturii comuniste.
În ceea ce privește buna - credință a intimatului - pârât la perfectarea contractului de vânzare - cumpărare în baza Legii nr.112/1995, Curtea apreciază că această are relevanță în, cadrul sistemului reparator reglementat de Legea nr.10/2001, care potrivit dispozițiilor art.45 alin.2 coroborat cu prevederile art.20 alin.2 și art.18 lit.c din actul normativ sus menționat, în ipoteza înstrăinării imobilului către fostul chiriaș care-l dobândește cu bună - credință, fostului proprietar îi era recunoscut doar dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor. Având în vedere că această cale specială de obținerea a unei reparații echitabile este ineficientă, în condițiile în care Fondul Proprietatea nu funcționează, Curtea apreciază că în cadrul unei acțiuni în revendicare buna credință nu este de natură să paralizeze acest demers. Din coroborarea dispozițiilor art.45 cu prevederile art.50 din Legea nr.10/2001, rezultă că buna credință este de natură să influențeze cuantumul despăgubirilor ce urmează a fi primite de fostul chiriaș în carul unei acțiuni în garanție pentru evicțiune întemeiată pe dispozițiile speciale ale Legii nr.10/2001.
Pentru aceste considerente, Curtea, văzând dispozițiile art.312 Cod procedură civilă și apreciind ca recursul reclamantului ca fiind fondat, îl va admite, va modifica în tot decizia recurată în sensul respingerii apelului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurentul - reclamant, împotriva deciziei civile nr.50 A din 14.01.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți - și.
Modifică în tot decizia recurată în sensul că:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelantul - pârât împotriva sentinței civile nr.3620 din data de 17.03.2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 B în contradictoriu cu intimatul - reclamant u și cu intimata - pârâtă.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 26.11.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
I
Red.
Tehnodact.
Ex.2/28.01.2010
Secția a IV-a Civ. -
-
Jud. sector 1. -
Președinte:Ioana SinghJudecători:Ioana Singh, Stere Learciu, Claudiu Marius
