Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 166/2009. Curtea de Apel Ploiesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
-Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie-
Dosar nr-
DECIZIA NR.166
Ședința publică din data de 28 octombrie 2009
PREȘEDINTE: Iolanda Mioara Grecu
JUDECĂTOR 2: Aurelia Popa
Grefier - - -
Ministerul Public reprezentat de procuror C din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de APEL PLOIEȘTI
Pe rol fiind judecarea apelului declarat de reclamanta (), cu domiciliul ales la Cabinetul Av.G, cu sediul în B, nr.153, -.4,.47, cod poștal -, sector 1, împotriva sentinței civile nr.272 din 30 ianuarie 2009 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimatul pârât STATUL ROMÂN - prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE B, cu sediul în-, sector 5, cod poștal -.
Apelul este scutit de plata taxei de timbru.
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit apelanta reclamantă () și intimatul pârât Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Reprezentantul Ministerul Public, având cuvântul, declară că nu are alte cereri de formulat în cauză.
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită respingerea apelului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a sentinței pronunțată de instanța de fond.
CURTEA
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea civilă înregistrată inițial pe rolul Tribunalului București, Secția a IV-a Civilă, sub nr-, reclamanta a chemat în judecată Statul R reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 5.000.000 euro în echivalent lei la data executării, cu titlu de daune morale, precum și la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că prin sentința penală nr.77 din 14.06.1995 a Tribunalului Prahova, definitivă prin decizia nr.1/14.01.1997 a Curții Supreme de Justiție - Secția Penală, a fost condamnată la o pedeapsă rezultantă de 16 ani închisoare și 7 ani interzicerea unor drepturi, pentru pretinsa săvârșire, în concurs real, a infracțiunilor de omor și violare de domiciliu, prevăzute de art.174 cod penal și respectiv art.192 alin.2 din același cod.
Reclamanta a mai arătat că a fost arestată preventiv la data de 21.10.1994 și deținută în continuare în penitenciar până la data de 08.10.2004, când a fost pusă în libertate în temeiul încheierii din 08.10.2004, pronunțată în dosarul nr.6703/2004 al Tribunalului Prahova.
A precizat reclamanta, că, urmare a punerii în executare a hotărârii definitive, a executat, efectiv, 10 ani de închisoare, iar prin sentința penală nr.215/15.09.2005 definitivă prin neapelare, pronunțată de Tribunalul Alba în rejudecare, a fost achitată în temeiul art.11 pct.2 litera raportat la art.10 litera c din codul d e procedură penală.
În raport de hotărârile judecătorești menționate, reclamanta a apreciat că este dovedită cert eroarea judiciară, în sensul anulării condamnării penale definitive, ca urmare a constatării indubitabile a împrejurării că faptele care au făcut obiectul procesului penal nu au fost săvârșite de aceasta.
Ca atare, apreciază reclamanta că are dreptul la repararea pagubei suferită pentru cazul prevăzut în art.504 alin.l cod procedură penală, corespunzător dispozițiilor art.3 din Protocolul nr.7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Reclamanta a mai arătat că pe perioada detenției s-a îmbolnăvit, iar copiii, cărora le-ar fi putut fi sprijin material și suport moral pe perioada detenției, atunci când aceștia ar fi avut cea mai mare nevoie în acest sens, s-au îndepărtat de ea, fiecare urmându-și propriul drum, cu excluderea acesteia din viața lor.
Prin sentința civilă nr.1474 din 15.11.2006, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis excepția necompetenței teritoriale a instanței, invocată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova, apreciind că această instanță este competentă în raport de ultimul domiciliu al reclamantei, respectiv orașul, județul
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr-.
La data de 14.04.2008, pârâta DGFP Paf ormulat concluzii scrise prin care a solicitat respingerea acțiunii promovate de reclamanta, ca neîntemeiată, deoarece, în speță, nu există condițiile necesare pentru a se putea face aplicarea art.504 și următoarele cod procedură penală, iar măsura luată împotriva reclamantei nu a fost nelegală sau abuzivă.
Pârâta a învederat că din materialul de urmărire penală, finalizat cu sentința penală nr. 77/14.06.1995 a Tribunalului Prahova, rămasă definitivă prin Decizia nr. 1/14.01.1997 a - Secția penală, prin care reclamanta a fost condamnată la 16 ani închisoare pentru omor și violare de domiciliu, se constată că nu este vorba de o eroare judiciară, de vreo greșeală sau rea voință a organelor de urmărire penală sau a instanțelor de judecată. Faptul că reclamanta și-a protejat fiul și și-a asumat consecințele faptei acestuia, nu poate fi imputat reprezentanților poliției, parchetului și instanțelor penale.
În subsidiar, în situația în care instanța ar aprecia că acțiunea ar putea fi admisă, pârâta a solicitat reducerea sumei cerută de reclamantă, cu titlu de daune, ca fiind absolut exagerată.
Prin sentința civilă nr.1281/21.04.2008, Tribunalul Prahovaa admis în parte acțiunea în sensul că a constituit în favoarea reclamantei și în sarcina Statului Român prin o rentă viageră în cuantum de 900 lei lunar, reținând că cea mai potrivită modalitate de acordare a despăgubirilor de către stat este prin constituirea unei rente viagere, de natură să-i asigure cele necesare traiului zilnic, tocmai ținând seama de vârsta la care a fost eliberată, când este mai dificil să se reintegreze social, coroborat cu starea sănătății acesteia.
La stabilirea cuantumului rentei viagere, instanța a avut în vedere și faptul că, în faza anchetei penale, reclamanta a recunoscut inițial săvârșirea faptei, furnizând o serie de detalii în acest sens, dar și că cel care a săvârșit, în realitate, infracțiunea este fiul acesteia,.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta care a arătat că, deși a formulat numeroase cereri ca sentința să-i fie comunicată la sediul avocatului, aceasta i-a fost comunicată greșit la sediul unei societăți care în prezent nu mai există.
Cu privire la fondul cauzei, apelanta a arătat că hotărârea este lipsită de fundament legal, deoarece instanța a înlocuit cererea de despăgubiri cu instituirea unei rente viagere și a nesocotit faptul că eroare judiciară se datorează lipsei de obiectivitate cu care s-a efectuat urmărirea penală, iar la stabilirea cuantumului nu s-a ținut cont de numeroasele acte medicale care atestă afecțiunile de care suferă și desele internări în spital, detenția îndelungată, lăsând urme iremediabile asupra vieții sale.
Împotriva aceleiași sentințe a declarat apel și pârâtul, care a criticat sentința în sensul că nu au fost luate în considerare apărările sale, iar în cauza de față nu există condițiile necesare pentru a se aplica art.504 și următoarele cod pr. penală pentru că măsura luată nu a fost abuzivă, nefiind vorba de o eroare judiciară, deoarece organele judiciare nu au avut nicio culpă în stabilirea gradului de vinovăție al inculpatei de atunci.
Prin decizia nr.227 pronunțată la 9.10.2008, Curtea de APEL PLOIEȘTI a admis apelurile, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare, reținând următoarele:
Cu privire la apelul reclamantei, Curtea de APEL PLOIEȘTIa apreciat că este fondat numai în parte, nefiind întemeiată critica referitoare la comunicarea sentinței, în condițiile în care sentința a fost comunicată corect, la domiciliul ales al Cabinetului de Avocatură G.
Cât privește cuantumul despăgubirilor, Curtea a apreciat că, în realitate, instanța de fond nu a cercetat fondul pentru că a dat altceva decât s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată, fiind incidente dispozițiile art.297 alin.1 pr.civilă.
Referitor la apelul pârâtului, Curtea a reținut că și acesta este fondat, constatând că este întemeiată critica în sensul de a se verifica dacă sunt aplicabile dispozițiile art.504 și următoarele cod pr. penală, dacă arestarea a fost nelegală sau abuzivă și dacă, într-adevăr, a fost vorba de o eroare judiciară, urmând să țină cont și de dispozițiile art.3 din Protocolul nr.7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
S-a dispus, ca instanța, cu ocazia rejudecării, să administreze probe pentru a stabili întinderea pretinselor suferințe fizice și psihice, a prejudiciului moral suferit de reclamantă, în funcție de care va stabili modalitatea de reparație a prejudiciului moral și întinderea acestuia.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr-.
Rejudecând cauza, după casare, în raport de actele și lucrările dosarului, prin decizia nr. 272 pronunțată la 30.01.2009 Tribunalul Prahova a respins acțiunea formulată de reclamantă, reținând că, potrivit art.504 pr.penală, persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.
S-a mai reținut că, în cauză, reclamanta a solicitat obligarea Statului Român la plata sumei de 5.000.000 euro, echivalent în lei la data executării cu titlu de daune morale pentru condamnarea la 16 ani închisoare, dispusă prin sentința penală nr.77/14.06.1005 a Tribunalului Prahova, motivat de faptul că ulterior a fost achitată, prin sentința penală nr.215/15.09.2005, definitivă prin neapelare, pronunțată de Tribunalul Alba.
Pentru a stabili dreptul reclamantei la repararea unui eventual prejudiciu moral datorat erorii judiciare, tribunalul a apreciat că dispozițiile art.504 și urm. Cod pr. penală trebuie examinate prin prisma art.3 din Protocolul nr.7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în considerarea principiului supremației dreptului comunitar asupra normelor legale de drept intern aplicabile în litigiu.
S-a mai arătat că persoana privată de libertate, în cazul constatării erorii judiciare, nu beneficiază de repararea pagubei suferite atunci când urmărirea penală s-a desfășurat conform legii, dar eroarea judiciară a fost determinată în tot sau în parte de conduita sa.
În cauză, prin sentința penală nr.125/2005 a Tribunalului Albaa fost admisă cererea de revizuire formulată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova și a fost anulată sentința penală nr.77/1995 pronunțată de Tribunalul Prahova, fiind achitată reclamanta, în temeiul art.11 pct.2 litera a cod pr. penală. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de omor prevăzută și pedepsită de art.174 cod penal și violare de domiciliu, prevăzută și pedepsită de art.192 alin.2 cod penal.
Cererea de revizuire a fost formulată în baza autodenunțului formulat de unul dintre fiii reclamantei, la data de 9 septembrie 2004, la aproape 10 ani de la data de 21 octombrie 1994, când a fost arestată preventiv mama sa, în care arată că el este autorul omorului comis asupra bunicii paterne, -.
Instanța de apel a reținut că, deși, în speță, condamnarea reclamantei a fost urmată de achitare, față de circumstanțele cauzei, reclamanta nu este îndreptățită la repararea unui pretins prejudiciu, deoarece prin conduita sa a determinat producerea erorii judiciare pentru considerentele expuse în continuare:
Astfel, reclamanta a avut o atitudine nesinceră încă de la început, deoarece, numărându-se printre cei chestionați de către vecini în legătură cu dispariția bătrânei, a prezentat lipsa soacrei ca pe ceva firesc, afirmând că aceasta a plecat la rude la Mediaș, așa cum obișnuia de fiecare dată în timpul iernii.
După primele cercetări, reclamanta a fost inclusă pe lista suspecților, datorită stării conflictuale de notorietate dintre aceasta și victimă, stare ce de peste 20 de ani, și datorită deselor amenințări cu moartea din partea acesteia, confirmate de către vecini, cu atât mai mult cu cât inculpata afirmase că în acea perioadă se va răzbuna pe soacra sa pentru suferințele îndurate mai mult de 20 de ani.
Prin sentința de condamnare s-a reținut că, inițial, inculpata a negat săvârșirea faptei, însă, ulterior, la data de 21.10.1994, pe parcursul urmăririi penale, a recunoscut fapta atât în fața organelor de poliție, cât și în fața procurorului, în declarațiile sale descriind cu lux de amănunte modalitatea de comitere a faptei.
Situația de fapt a fost reținută nu numai pe baza declarației inculpatei, care recunoscuse săvârșirea faptelor imputate, ci și în raport de toate probele administrate în cauză, respectiv: procesul verbal de cercetare la fața locului, planșele fotografice, raportul medico-legal de autopsie și avizare, raportul de constatare tehnico-științifică, declarațiile martorilor, G, probe ce s-au coroborat cu recunoașterea inculpatei.
În mod inexplicabil, deși a negat săvârșirea faptei, la prima instanță, reclamanta a fost de acord să achite cheltuielile de înmormântare, solicitate de fiul victimei, prin acțiunea civilă, în sumă de 300.000 lei.
În motivele de apel, inculpata a susținut, în principal, că este nevinovată și în subsidiar, că, în ipoteza în care se va reține totuși vinovăția sa, instanța de apel să rețină că a comis faptele în stare de provocare pentru că pe parcursul a 20 de ani de conviețuire în același imobil cu victima, aceasta a supus-o multor umilințe și, în plus, a determinat-o să-și înstrăineze apartamentul din și să se mute cu cei 5 copii la, unde au existat permanent certuri și umilințe.
Mai mult, s-a reținut că, din examinarea conduitei reclamantei, așa cum a fost mai sus prezentată, se poate ajunge la concluzia că aceasta, cu bună-știință, a indus în eroare organele de cercetare penală și instanțele de judecată, în condițiile în care știa cu certitudine autorul omorului, nimeni altul decât fiul său, fiind evidentă intenția acesteia de a-și proteja fiul.
Referitor la conduita reclamantei, instanța a reținut că, începând cu prima zi din care s-a constatat dispariția soacrei sale, se poate observa intenția acesteia de a conduce ancheta pe o pistă greșită din moment ce a lansat ideea că soacra sa plecase la nora sa la Mediaș, iar ulterior că a plecat cu alți bărbați, deși firesc era, date fiind relațiile tensionate, în ipoteza nevinovăției sale, să susțină că nu cunoaște modul în care dispăruse victima.
Tribunalul a mai reținut că reclamanta, acuzată la acel moment, nu numai că a recunoscut săvârșirea omorului, dar a și descris detaliat modul în care s-a străduit să șteargă urmele și să ascundă cadavrul, precizând chiar că a și verificat traseul infracțional pentru a fi sigură că a șters toate urmele, pentru ca în final să arate și un amănunt de natură să atenueze sentimentele sale de vinovăție, în sensul că după ce s-a asigurat că a șters toate urmele, acuzata a declarat că a avut grijă să aprindă o lumină în curtea victimei, în imediata apropiere a locului unde era îngropată pentru a respecta obiceiul religios de a aprinde o lumânare, care conform tradiției luminează drumul persoanei decedate în trecerea într-o altă lume.
Se arată de către instanța de fond că, este incontestabil căfactorul timpeste esențial în descoperirea autorului unei infracțiuni, ori, prin atitudinea sa de a acredita ideea că victima plecase la rudele sale din Mediaș, reclamanta a contribuit la ștergerea urmelor infracțiunilor și la dispariția unor probe esențiale, cauzate de trecerea timpului, în condițiile în care de la data când vecinii au sesizat dispariția victimei și până la întoarcerea din spital a fiului victimei, persoana cea mai interesată și care ar fi sesizat cel mai repede dispariția victimei pentru că locuia în același imobil cu aceasta au mai trecut câteva zile, știut fiind că primele zile după săvârșirea faptelor sunt cele mai importante în ceea ce privește conservarea probelor.
Față de considerentele expuse, constatând că datorită atitudinii sale culpabile manifestată pe parcursul urmăririi penale, reclamanta, cu bună-știință a indus în eroare organele de cercetare penală, pentru a-și proteja fiul, asumându-și consecințele faptelor acestuia, tribunalul a apreciat că reclamanta nu este îndreptățită la repararea pretinsului prejudiciu cauzat de executarea celor 10 ani de detenție,
Împotriva sentinței Tribunalului Prahovaa formulat apel reclamanta (), criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, arătând că instanța de fond, în cel de-al doilea ciclu procesual, respingând acțiunea întemeiată de dispozițiile art.504 și următorii Cod pr.penală, a făcut o greșită aplicare a legii.
Astfel, arată că prin Titlul IV - "Proceduri speciale" din codul d e procedură penală, Capitolul IV intitulat "repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal", art.504 - 506, astfel cum a fost modificat prin art.1 pct.219 din Legea nr.281/2003, legiuitorul a reglementat cazurile care dau dreptul la repararea pagubei, felul și întinderea reparației, precum și calea procesuală pentru realizarea pe cale judiciară a dreptului substanțial menționat.
Prin urmare, în raport de probele administrate, cu referire specială la hotărârea definitivă de condamnare și hotărârea penală de achitare și dovezile privind privarea de libertate timp de 10 ani și însăși situația actuală reținută de prima instanță, este evident că sunt îndeplinite în cauză condițiile răspunderii statului, astfel cum au fost reglementate prin dispozițiile legale menționate din legea procesual penală, cu referire la principiul constituțional statuat prin art.52 alin. (3) din Constituția României, revizuită.
Susține apelanta că anterior modificării art.504 - 507 din codul d e procedură penală prin art. I pct.219 din Legea nr.281/2003, prin art.504 alin.(3) legiuitorul statuase un caz în care persoana condamnată, față de care ulterior s-a pronunțat o hotărâre de achitare nu are dreptul la despăgubiri, respectiv dacă în cursul urmăririi penale sau a judecății, cu intenție sau din culpă gravă a stânjenit sau încercat să stânjenească aflarea adevărului, dar această dispoziție legală nu este incidentă în cauză din cel puțin două motive și anume.
Apreciază apelanta că instanța de judecată nu poate stabili silogismul judiciar în raport de un text legal abrogat, în cauză o dispoziție procesuală modificată anterior sesizării instanței competente cu acțiunea întemeiată pe dispozițiile art.504 din codul d e procedură penală.
Chiar și dacă textul menționat ar fi fost în vigoare la data sesizării instanței de judecată și judecării acțiunii în repararea prejudiciului produs prin condamnarea nelegală, acesta ar fi fost inaplicabil în cauză, în raport de neîndeplinirea condițiilor stabilite de legiuitor prin textul menționat, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr.281/2003.
Este de reținut, însă, sub acest aspect, cu referire la invocarea unui text abrogat, că prin modificarea art.504 din codul d e procedură penală prin art. I pct.219 din Legea nr.281/2003, norma procesual penală din legea națională a devenit
concordantă cu dispozițiile art.5 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
De altfel, modificarea alin.3 al art.504 din codul d e procedură penală se impunea cu necesitate, în raport de cel puțin următoarele motive:
- realizarea concordanței din dispoziția legală menționată și dispozițiile art.1 din codul d e procedură penală și art.17 alin.2 din codul penal; atribuțiile organelor de urmărire penală și a instanțelor de judecată privitor la aflarea adevărului, astfel încât, orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală; înlăturarea posibilității nelegale, inechitabile, discriminatorii a localizării consecințelor culpei statului, prin organele sale, în sarcina persoanei condamnate pe nedrept, persoană neabilitată prin normele atributive de competență cu realizarea urmăririi penale sau judecarea cauzelor penale.
Întrucât soluția de respingere a acțiunii în repararea daunelor pentru eroare judiciară nu era susținută de legea națională, instanța de judecată a invocat ca temei legal dispozițiile art.3 din Protocolul nr.7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Pentru a se pronunța în raport de dispoziția comunitară menționată, instanța de judecată a pretins a da prevalență dreptului comunitar.
În acest sens, instanța de judecată a reținut că se impune examinarea dreptului reclamantei la despăgubiri în raport de dispozițiile art.3 din Protocolul nr.7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, față de faptul că reclamanta a susținut că eroarea judiciară nu s-ar fi produs dacă urmărirea penală s-ar fi desfășurat cu respectarea dispozițiilor legii procesuale naționale, considerent ce nu poate fi primit, întrucât reclamanta nu a invocat coliziunea între o dispoziție legală din legea internă și o dispoziție din dreptul comunitar, neobservată de organul de urmărire penală, cu nerespectarea principiului privind prevalența dreptului comunitar.
De altfel, potrivit art. 20 alin. 2 din Constituția României, pot avea prioritate reglementările internaționale doar în cazul în care Constituția și legile interne conțin dispoziții nefavorabile, ori, în speța de față, neconcordanța dintre dispozițiile art. 504 Cod pr. penală, modificate prin Legea nr. 281/2003 și dispozițiile art. 3 din Protocolul nr.7 la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, este în favoarea apelantei.
Astfel, legea internă nu condiționează acordarea despăgubirilor de inexistența cauzei dovedite de nedescoperirea la timp a autorului faptei dintr-o culpă imputabilă, în tot sau în parte, reclamantului, astfel cum impune dispoziția internațională, motiv pentru care, nu poate fi aplicabil dreptul comunitar, ci dreptul intern care conține dispoziții mai favorabile.
În ceea ce privește netemeinicia hotărârii primei instanțe, se apreciază că aceasta a stabilit în mod greșit situația de fapt, întrucât autodenunțul adevăratului făptuitor este ultimul dintr-o serie de trei, iar primele două autodenunțuri au fost refuzate de către organul de urmărire penală, în scopul menținerii condamnării nedrepte dispusă prin hotărâre judecătorească.
Se apreciază, de asemenea, că în mod greșit au fost refuzate cererile reclamantei de administrare a unor probatorii și se procedează la o interpretare tendențioasă, afirmându-se că reclamanta a încercat să acrediteze ideea că victima infracțiunii de omor a plecat la rude sau la alți bărbați.
Susține apelanta că, raportat la starea conflictuală existentă între ea și victimă, contactele fizice erau sporadice și este real că aceasta pleca pe timp de iarnă la rude, la Mediaș și la alți bărbați în mod repetat, fără a-și anunța nora, reclamanta din prezenta cauză.
De asemenea, se arată că este greșită aprecierea instanței de fond în sensul că reclamanta a recunoscut comiterea faptei și a descris modalitatea de săvârșire a acesteia, având în vedere că, în cauză, au fost date declarații succesive, contradictorii, că există o constantă a susținerii nevinovăției atât în cursul urmăririi penale, cât și în cursul cercetării judecătorești, iar pe de altă parte, reclamanta era o persoană simplă, aflată în stare de arest, ce genera o stare psihică deosebită, putând fi ușor manipulată prin amenințări sau promisiuni de către organele de cercetare penală.
Examinând sentința apelată, prin prisma motivelor de apel formulate, raportat la actele și lucrările dosarului și textele legale incidente în cauză, Curtea de Apel constată că apelul este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Art. 504 cod pr. penală, astfel cum a fost adoptat prin Legea nr.29/1968, prevedea la alineatul 3 că nu are dreptul la repararea pagubei persoana care în cursul urmăririi penale sau al judecății, cu intenție sau din culpă gravă, a stânjenit sau a încercat să stânjenească aflarea adevărului, însă acest alineat a fost abrogat prin Legea nr. 281/24.06.2003, care dat art. 504 o altă formă, aplicabilă și în prezent, reprodusă în cele ce urmează:
Art. 504 - care dau dreptul la repararea pagubei
Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.
Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j).
Are drept la repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei.
Ca atare, legea internă nu mai condiționează acordarea, sau nu, a reparării pagubei de comportamentul reclamantului care în cursul urmăririi penale sau în cursul judecății a stânjenit în vreun mod aflarea adevărului.
Această condiționare este prevăzută, într-adevăr, în dreptul internațional, care stabilește în art.3 din Protocolul nr.7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale că "atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau când este acordată grațierea, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedește că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepția cazului în care se dovedește că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă în tot sau în parte".
Cu toate acestea, instanța de fond a apreciat în mod greșit că pot fi aplicabile dispozițiile internaționale sus-arătate, fără a avea în vedere prevederile art. 20 alin. 2 din Constituția României, potrivit cărora, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Or, în speța de față, se poate lesne observa că în reglementarea actuală art. 504 cod pr. penală conține dispoziții mai favorabile față de cele prevăzute în art. 3 din Protocolul nr.7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, astfel încât, este deplin aplicabil dreptul intern.
De altfel, potrivit art. 52 alin. 3 din Constituția României, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, iar conform art. 5 paragraful 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, orice persoană care este victima unei arestări sau a unei dețineri în condiții contrare Convenției, are dreptul la reparație.
Raportat la cele arătate mai sus, constatând că reclamanta se află în situația expres stabilită de art. 504 Cod pr. penală, în sensul că a fost condamnată prin sentința penală nr.77/14.06.1995 a Tribunalului Prahova și ulterior achitată în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. c cod pr. penală, prin sentința penală nr. 215/2005 a Tribunalului Alba, dat fiind faptul că infracțiunea de omor nu a fost săvârșită de către inculpată, Curtea de Apel apreciază că aceasta este îndreptățită a primi o reparare a pagubei suferite.
Studiind cererea de chemare în judecată, se observă că reclamanta a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice doar la achitarea daunelor morale, respectiv suma de 5.000.000 EURO și nu și a daunelor materiale.
n legislația noastră nu există niciun text care să prevadă după ce criteriu trebuie evaluat cuantumul despăgubirii pentru repararea daunelor morale.
Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală, prin decizia nr. 542 din 14 februarie 2008, a apreciat că stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, ceea ce este de esența unui proces de apreciere, nefiind expresia unei realități materiale, susceptibilă de o constatare obiectivă, însă pot fi avute în vedere o serie de criterii, și anume: consecințele negative suferite de cel în cauză în plan fizic și psihic, importanța valorilor sociale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială, iar celui care le pretinde îi revine sarcina să producă un minimum de argumente și indicii din care să rezulte în ce măsură i-a fost produs un prejudiciu nepatrimonial.
Este de semnalat faptul că reglementarea cadru în ceea ce privește daunele morale o constituie prevederile art. 48 (3) din Constituție, care statuează că statul răspunde patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale, iar reglementarea legală care îndrituiește victimele unei erori judiciare să solicite despăgubiri, este dată de prevederile art.504-507 din Cod procedură penală.
În literatura juridică, s-a conchis că dauna morală constă în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existența fizica a omului, sănătatea și integritatea corporală, la cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional și alte valori similare.
Din aceasta perspectivă, prin privarea de libertate din perioada 21 oct.1994 -8.oct.2004 cât a fost arestată în baza sentinței penale nr.77/1995 a Tribunalului Prahova, ulterior desființată, reclamantei i s-a adus atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, iar durerile psihice și suferințele fizice provocate de o atare măsura, pot și trebuie să fie reparate prin acordarea unor despăgubiri.
La stabilirea întinderii reparației prin acordarea daunelor morale pentru privarea de libertate, ca urmare a condamnării greșite a reclamantei, urmează ca instanța de apel să țină cont de dispozițiile art. 505 alin. 1 cod pr. penală, potrivit căruia "la stabilirea întinderii reparației se ține seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă".
Instanța apreciază că este suficientă acordarea sumei de 1000 EURO cu titlu de reparație morală reclamantei, pentru privarea sa de libertate, având în vedere faptul că, așa cum chiar aceasta a recunoscut în cererea de apel, la data arestării era o femeie simplă, fără pretenții materiale sau profesionale deosebite, care, prin atitudinea sa, a indus în eroare organele judiciare, prezentându-le, în detaliu, o altă situație de fapt, pentru evitarea condamnării adevăratului autor al infracțiunii, respectiv fiul acesteia.
Comportamentul său anterior săvârșirii faptei infracționale este, de asemenea, relevant în aprecierea cuantumului daunelor morale, în sensul că, între reclamantă și soacra sa, victimă a omorului, exista o stare conflictuală de notorietate, ce de peste 20 ani, soldată cu dese amenințări cu moartea din partea reclamantei, amenințări confirmate și de către vecini.
În aceste condiții afirmațiile sale, precum că victima este plecată la rude sau cu alți bărbați, afirmații care au deturnat și întârziat mersul anchetei, confirmă faptul că reclamanta, cu rea-credință, a încercat să împiedice aflarea adevărului în cauză.
Declarația sa din data de 21.10.1994, prin care a recunoscut fapta, nu poate fi considerată o declarație dată prin constrângere, astfel cum s-a arătat ulterior, câtă vreme nimeni nu o putea obliga să descrie cu lux de amănunte modalitatea de comitere a faptei.
Chiar în condițiile unei presupuse presiuni din partea organelor de urmărire penală trebuie observat că și în faza cercetării judecătorești inculpata a avut o atitudine oscilantă și ambiguă, fiind de acord să achite cheltuielile de înmormântare solicitate de fiul victimei prin acțiunea civilă sau solicitând ca în ipoteza în care se va reține, totuși, vinovăția sa, să se ia în considerare faptul că a comis faptele în stare de provocare, pentru că pe parcursul a 20 ani de conviețuire în același imobil cu victima aceasta a supus-o multor umilințe și în plus, a determinat-o să își înstrăineze apartamentul din și să se mute cu cei 5 copii la, unde au existat permanent certuri.
Este cert în acest context faptul că reclamanta a împiedicat aflarea adevărului, prin furnizarea unor relații greșite organelor de urmărire penală, care au deturnat cursul anchetei tocmai pentru ascunderea adevărului și protejarea fiului său, adevăratul autor al omorului.
Față de cele arătate mai sus, este nerelevant faptul că acesta, ulterior condamnării reclamantei, a formulat autodenunțuri, pe când se afla, la rândul său, în stare de arest, câtă vreme, ceea ce contează în prezent în stabilirea cuantumului reparației pagubei pricinuite reclamantei, este atitudinea acesteia, și nu a fiului său.
De menționat este că suma de 1000 EURO stabilită de către instanță, reprezintă o despăgubire suficientă, raportat atât la situația familială a reclamantei anterior săvârșirii faptei, poziția sa în societate, conduita afișată atât anterior săvârșirii infracțiunii, cât și ulterior, pe parcursul desfășurării cercetării penale, precum și la impactul social și psihologic pe care l-a avut deturnarea conștientă a anchetei în vederea ascunderii adevăratului făptuitor.
Față de considerentele mai sus arătate, observând că instanța de fond a pronunțat o sentință nelegală, raportat la dispozițiile art. 504 cod pr.civilă și art. 20 alin. 2 din Constituția României, Curtea de Apel, în baza art. 296 cod pr.civilă, ca urmare a admiterii apelului, va schimba în tot hotărârea atacată, în sensul că va admite acțiunea reclamantei în parte și va obliga pârâtul la plata sumei de 1000 EURO, echivalent în lei la data executării, cu titlu de daune morale, către reclamantă.
Făcând aplicarea dispozițiilor art. 274 Cod pr. civilă și a principiului disponibilității părților, principiu ce guvernează procesul civil, se va lua act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul formulat de reclamanta (), cu domiciliul ales la Cabinetul de Avocatură G, cu sediul în B, nr.153, -.4,.47, cod poștal -, sector 1 împotriva sentinței civile nr.272 pronunțată la 30 ianuarie 2009 de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu pârâtul STATUL ROMÂN - prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE B, cu sediul în B,-, sector 5, cod poștal -.
Schimbă în tot sentința civilă, în sensul că:
Admite acțiunea în parte și obligă pârâtul la plata sumei de 1000 Euro (o mie de euro), echivalent în lei la data executării.
Ia act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 octombrie 2009.
Președinte, Judecător,
- - - - -
Grefier,
- -
Red.
tehnored. JP
6ex./20.11.2009
f- Tribunalul Prahova
Operator date cu caracter personal
Notificare nr.3120
Președinte:Iolanda Mioara GrecuJudecători:Iolanda Mioara Grecu, Aurelia Popa
