Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 167/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(112/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 167
Ședința publică de la 16.03.2009.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Doina Anghel
JUDECĂTOR 2: Cristina Nica
GREFIER - - -
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea cererii de apel formulate de apelanta pârâtă împotriva sentinței civile nr. 1606 din 10.11.2008 pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimații reclamanți și.
are ca obiect acțiune în revendicare.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocatul pentru apelanta pârâtă, în baza împuternicirii avocațiale nr. - din 16.02.2009, eliberate de Baroul București (fila 58 dosar) și avocatul, în calitate de reprezentant al intimaților reclamanți și, în baza împuternicirii avocațiale nr. - din 12.02.2009, eliberate de Baroul București (fila 57 dosar).
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează depunerea la dosar, prin serviciul registratură al instanței, la data de 10 martie 2009, unei întâmpinări formulate de intimații reclamanți, cu copie pentru comunicare.
Curtea comunică avocatului apelantei copia întâmpinării depuse la dosar.
Avocatul apelantei pârâte, în susținerea motivelor de apel, solicită încuviințarea administrării probei cu înscrisuri, constând în extras din Monitorul Oficial, referitor la publicarea Legii nr. 1/2009, decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 60/2007, pe care le depune la dosar, un exemplar fiind comunică și părții adverse.
Avocatul intimaților reclamanți, având cuvântul, arată că nu are probe noi de administrat în cauză.
Curtea, după deliberare, încuviințează pentru apelanta pârâtă proba cu înscrisuri, astfel cum a fost formulată și administrată la acest termen.
Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, arată că nu au cereri prealabile de formulat.
Curtea, având în vedere că nu sunt probe de solicitat și administrat și nici cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pentru dezbaterea motivelor de apel.
Avocatul apelantei pârâte solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat și motivat.
În principal, solicită anularea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare în fond.
În subsidiar, solicită modificarea hotărârii apelate, în sensul admiterii excepțiilor invocate, fie a lipsei calității procesuale active a reclamanților, fie a inadmisibilității acțiunii în revendicare. În măsura în care se va trece peste aceste excepții, solicită respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
O primă critică vizează faptul că instanța tribunalului a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, fără însă a motiva această soluție. Dispozițiile art. 261 pct. 5 din Codul d e procedură civilă prevăd obligația instanței de a indica motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților, nerespectarea acestora ducând la nulitatea hotărârii.
Pe de altă parte, instanța de fond a omis să se pronunțe asupra excepției inadmisibilității acțiunii.
În mod nelegal instanța a considerat că reclamanții au probat calitatea procesuală și că dispozițiile art. 66 și 67 din Legea nr. 105/1992 nu sunt incidente în cauză, acestea vizând raporturile de drept internațional privat în ceea ce privește moștenirea. Or, în cauză nu a fost supusă o cerere de dezbatere succesorală, ci o acțiune în revendicare. În condițiile prezentei acțiuni în revendicare formulate pe calea dreptului comun, simpla exhibare a certificatelor de naștere, căsătorie, nu este în măsură să probeze calitatea de moștenitori a reclamanților. Cu atât mai puțin este valabil certificatul de calitate de moștenitor din 25.02.2008, emis de notar în Districtul, Provincia, cu sigiliul și semnătura legalizată de Ambasada României. Având în vedere că acest certificat de calitate de moștenitor provenea dintr-un alt stat, ca urmare a dezbaterii succesiunii pe un teritoriu străin și care nu a fost recunoscut de către Statul Român, instanța avea obligația fie să-l înlăture, fie să-l analizeze din perspectiva dispozițiilor emise de Legea nr. 105/1992, incidente în speța de față.
Având în vedere faptul că legea națională la data morții pretinsei autoare a reclamanților era legea română, în cauză, față de dispozițiile legale mai sus invocate, este aplicabilă legea din România, urmând a fi obținut un certificat de moștenitor emis de autoritățile române. Astfel, un certificat de calitate de moștenitor este valabil și pe deplin opozabil numai dacă este emis de autoritățile române, de către un birou notarial aflat pe teritoriul României.
Referitor la susținerea părții adverse că respectivul certificat de calitate de moștenitor a fost supralegalizat, aceasta nu poate fi reținută, deoarece un agent consular sau diplomatic român nu are posibilitatea legală de a confirma efectele și valabilitatea unor acte întocmite de persoane fizice sau juridice într-o altă țară, căreia îi este aplicabilă o altă legislație. Pe de altă parte, decesul pretinsei autoare a reclamanților nu a fost înregistrat pe teritoriul României.
Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii, înțelege să unească concluziile cu cele pe care le va pune și pe fond. Astfel, din acest punct de vedere consideră că hotărârea primei instanțe este nelegală. Raporturile juridice dintre foștii proprietari și cumpărătorii imobilelor naționalizate cu destinația de locuință sunt reglementate de prevederile Legii nr. 10/2001. În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia dată în recursul în interesul legii, referitor la admisibilitatea acțiunii întemeiate pe dispozițiile dreptului comun ce au ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, acțiuni formulate după intrarea în vigoarea a Legii nr. 10/2001. Apreciază că, în situația în care reclamanții nu au parcurs procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, nu se pot adresa direct instanței de judecată cu o acțiune în revendicare. Pentru a asigura stabilitatea circuitului civil, actul normativ menționat a prevăzut o serie de termene limită atât pentru formularea notificării, pentru depunerea actelor doveditoare a dreptului de proprietate, cât și pentru contestarea contractelor de vânzare cumpărare încheiate cu privire la imobilele naționalizate.
Față de împrejurarea că reclamanta nu a parcurs procedura reglementată prin legile de retrocedare, că Statul Român nu a dat curs notificării acesteia, acceptarea la acest moment a posibilității promovării unei acțiuni în revendicare ar echivala cu o eludarea flagrantă a tuturor dispozițiilor speciale, derogatorii de la dreptul comun. Mai mult, pârâta nici nu poate fi sancționată pentru lipsa răspunsului la notificarea înaintată de către reclamanți, sub rezerva că aceasta ar îndeplini condițiile prevăzute de lege. Legea nr. 10/2001 este o lege specială de reparație, care reglementează regimul juridic al bunurilor preluate de stat, indiferent dacă această preluare s-a făcut cu sau fără titlu și oricare ar fi fost destinația acestora la data preluării. Prin urmare, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare formulată în condițiile dreptului comun nu mai poate fi primită, urmând a fi respinsă ca inadmisibilă. Pârâtei, în calitate de cumpărătoare de bună credință i se recunoaște dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului în condițiile art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, dispoziții care protejează subdobânditorul de bună credință. Mai arată că imobilul în litigiu a fost preluat de stat cu titlu valabil, cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării.
Solicită obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat în cuantum de 16.800 lei, pentru fond, apel și recurs, potrivit chitanței nr. 41/19.10.2007, pe care o depune la dosar. Mai arată că înțelege să lase la aprecierea instanței stabilirea proporției privind cheltuielile de judecată.
Avocatul intimaților reclamanți și solicită respingerea apelului ca nefondat și menținerea hotărârii apelate ca temeinică și legală, pentru următoarele considerente:
Cu privire la pretinsa incidență a dispozițiilor art. 261 pct. 5 din Codul d e procedură civilă, coroborate cu prevederile art. 105 al. 2 din Codul d e procedură civilă, aceasta nu se constituie într-un motiv veritabil de desființare a hotărârii apelate. Lipsa din dispozitiv a soluției excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare nu este cuprinsă în ipoteza art. 261 pct. 5 din Codul d e procedură civilă, invocate de apelantă ca temei de drept al nelegalității hotărârii instanței de fond. Motivul pentru care instanța tribunalului nu a reluat în dispozitivul sentinței soluția și motivele avute în vedere de instanță în soluționarea excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare este că asupra acestui incident procedura s-a pronunțat prin încheierea interlocutorie din data de 11 martie 2008. Or, această încheiere reprezintă o hotărâre judecătorească și este susceptibilă de a fi atacată odată cu fondul cauzei. Pentru a opera sancțiunea nulității în ceea ce privește hotărârea apelată, ar fi trebuit că apelanta să dovedească că, prin necuprinderea în considerente și dispozitiv a mențiunilor referitoare la excepția inadmisibilități acțiunii în revendicare, i s-a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată altfel decât prin anularea hotărârii. Însă, apelanta a avut cunoștință despre soluția pronunțată în judecarea acestui impediment procedural, ea însăși face referire la considerentele avute în vedere de Judecătoria Sectorului 5 B în respingerea excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare, considerente care fac parte integrantă din încheierea mai sus menționată.
În ceea ce privește al doilea motiv de apel, arată că, pentru dovedirea calități de moștenitori au lui, intimații reclamanți au depus la dosarul cauzei acte de stare civilă și certificatul de calitate de moștenitor. În mod corect, instanța tribunalului a înlăturat criticile apelantei cu privire la valabilitatea certificatului de calitate de moștenitor pe motivul că dispozițiile art. 66 și 67 din Legea nr. 105/1992 nu sunt incidente în cauză, întrucât acestea vizează raporturile de drept internațional privat în ceea ce privește moștenirea; or, în cauză nu a fost supusă judecății o cerere de dezbatere succesorală, ci o acțiune în revendicare. Pentru ca un înscris emis pe teritoriul unui sat să își producă efectele juridice pe teritoriul altui stat, acesta trebuie să fie supus procedurii supralegalizării, ceea ce intimații au și făcut.
Referitor la despăgubirile acordate pentru imobil la data preluării bunului, arată că părțile pe care le reprezintă sunt în măsură să le restituie, despăgubiri care oricum au fost într-un cuantum foarte mic față de valoarea imobilului preluat în mod abuziv.
Valabilitatea titlului intimaților este incontestabilă, întrucât aceștia au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat de la adevăratul proprietar. Imobilul în litigiu a aparținut autoarei intimaților reclamanți, care l-a dobândit prin contractul de donație nr. 988/08.02.1978 de la tatăl său, care îl dobândise la rândul său prin moșteniri succesive. Din momentul dobândirii imobilului în patrimoniul lui și până la momentul decesului acesteia, dreptul de proprietate asupra imobilului s-a aflat în mod neîntrerupt în patrimoniul autoarei intimaților, el nu a trecut în patrimoniul altei persoane fizice sau juridice de drept public sau privat. Decizia de preluare a imobilului litigios a fost lipsită de caracterul său translativ de proprietate de însuși actul normativ în baza căruia a fost emisă, respectiv Decretul nr. 223/1974, act normativ cu un profund caracter nelegal.
Caracterul abuziv al Decretului nr. 223/1974 a fost confirmat din punct de vedere legislativ și jurisprudențial atât pe plan intern dar mai ales la nivel european.
Referitor la titlul invocat de apelanta pârâtă, arată că acesta provine de la statul român care este unnon - dominusîn cauză. În plus, imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, astfel că dreptul de proprietate asupra imobilului nu a trecut niciodată în patrimoniul statului, iar statul s-a aflat în imposibilitate juridică de a transmite un drept pe care, în realitate, nu îl avea. Prin urmare, imobilul nu intra sub incidența dispozițiilor Legii nr. 112/1995 pentru a putea fi înstrăinat.
Solicită obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat, potrivit facturii fiscale seria -/12/12.02.2009, în valoare de 4.700,19 lei, pe care o depune la dosar
Avocatul apelantei pârâte, în replică, referitor la valoarea de 80.000 lei, reprezentând despăgubiri pentru imobilul în litigiu, arată că această valoare a fost contestată de autoarea intimaților în anul 1982 și că a obținut o altă sumă, maximă la momentul respingerii acțiunii. Imobilul a fost înstrăinat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, părțile contractante fiind de bună credință la momentul respectiv, ceea ce conduce la restituirea bunului prin echivalent.
Avocatul intimaților arată că dispozițiile Legii nr. 112/1995 sunt aplicabile numai în ceea ce privește imobilele preluate de stat cu titlu valabil, ceea ce nu este cazul în speța de față.
CURTEA,
asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 24 septembrie 2007 pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 B sub nr-, reclamanții și au chemat-o în judecată pe pârâta, solicitând obligarea pârâtei să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în-, compus din construcție și terenul aferent, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentința civilă nr. 3188 din 29 aprilie 2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 B în dosarul nr- s-a dispus declinarea competenței materiale de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București în raport de art. 2 alin. 1 lit. b Cod de procedură civilă.
Pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a Civilă, cauza a fost înregistrată sub nr-, instanță în fața căreia pârâta a susținut excepția lipsei calității procesuale active.
Prin sentința civilă nr. 1606 din 10 noiembrie 2008, Tribunalul București - Secția a III a Civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active; a admis acțiunea formulată de reclamanții și în contradictoriu cu pârâta; a obligat pârâta să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în B,-, sector 5, astfel cum este individualizat în contractul de vânzare - cumpărare nr. 40484/1996 și a obligat pârâta către reclamanți la 1.500 euro, echivalent în lei la data plății la cursul Băncii Naționale a României, cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, așa cum rezultă din contractul de donație autentificat sub nr. 988 din 08 februarie 1978, Gad onat numitei apartamentul situat la etajul 1 al imobilului din B,-, sector 6 la acea dată.
Donatorul dobândise imobilul menționat prin moștenire, conform testamentului autentificat sub nr. 4950/1975 de la defuncta așa cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 892/1977.
Prin decizia nr. 1044 din 02 iunie 1982 emisă de fostul Consiliu Popular al Municipiului B, în baza Decretului nr. 223/1974, imobilul a fost preluat de către stat cu plată de la fostul proprietar,.
Potrivit certificatului de căsătorie eliberat la 10 septembrie 1982 reclamantul este soțul donatarei, căsătoria fiind încheiată în B, la data de 02 august 1962.
Reclamantul este fiul lui și, nașterea fiind înregistrată în B, la data de 19 septembrie 1972, potrivit certificatului de naștere eliberat la data de 10 septembrie 1982.
Tribunalul a constatat că, născută la 25 iulie 1947, decedat la data de 26 septembrie 1990 și de pe urma defunctei a fost eliberat certificatul de calitate de moștenitor la data de 25 februarie 2008 de către notarul din Provincia, Districtul, Canada.
Decesul lui a fost atestat de către Spitalul General - Sir Canada conform certificatului aflat la dosarul tribunalului, prin care se confirmă ca dată a decesului 26 aprilie 1990.
Tribunalul a apreciat că în cauză reclamanții au dovedit pe deplin calitatea procesuală activă, dovadă ce se poate face cu orice mijloc de probă admis de lege, pentru a se justifica vocația succesorală. În acest sens, legea prevede expres posibilitatea stabilirii calității de moștenitor nu numai prin acte de stare civilă, dar și cu martori (art. 77 alin. 1 din Legea nr. 36/1995 ). Această posibilitate există nu numai în cadrul procedurii succesorale notariale, dar și în fața instanței, astfel cum s-a pronunțat și practica judecătorească.
Pârâta a apreciat că pentru a se putea dovedi calitatea procesuală activă în cauză era necesar ca succesiunea defunctei să fie dezbătută pe teritoriul României și să se respecte dispozițiile Legii nr. 36/1995, susținere întemeiată pe art. 66 și 67 din Legea nr. 105/1992.
Tribunalul a apreciat că dispozițiile art. 66 și 67 din Legea nr. 105/1992 nu sunt incidente în cauză, chiar dacă numita a decedat în Canada și nu în România, întrucât aceste dispoziții vizează raporturile de drept internațional privat în ceea ce privește moștenirea; or, în cauză nu a fost supusă judecății o cerere de dezbatere succesorală, ci o acțiune în revendicare, pe calea dreptului comun, situație în care se au în vedere doar probele admisibile pentru dovedirea calității procesuale active.
Pe fondul cauzei, tribunalul a constatat că pârâta a dobândit imobilul în litigiu în baza contractului de vânzare - cumpărare nr. 40484/1996, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, de la Primăria Municipalului B prin mandatar
Analizând cuprinsul contractului de vânzare - cumpărare, tribunalul a reținut că locuința a fost vândută pârâtei la cererea formulată de aceasta cu nr. 822/1996, fiind deținută în baza contractului de închiriere nr. 1374 din 31 octombrie 1995.
Reclamanții au solicitat instanței să procedeze la compararea drepturilor autorilor de la care provin titlurile de proprietate ale părților, având în vedere că atât reclamanții, cât și pârâta pretind că sunt titularii dreptului de proprietate, fiecare invocând înscrisuri ca titluri ale proprietății lor, ce emană de la autori diferiți.
În plus, tribunalul a reținut că buna credință a subdobânditoarei pârâte nu constituie prin ea însăși un mod de dobândire originar a unui drept real imobiliar, astfel încât să constituie o probă certă și preferabilă dreptului de proprietate.
Pârâta a susținut că reclamanții beneficiază doar de dispozițiile art. 1 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, cu atât mai mult cu cât în art. 2 din Legea nr. 10/2001 în exemplificarea termenului "imobile preluate abuziv" nu a fost inclus și Decretul nr. 223/1974.
Tribunalul a apreciat că această apărare a pârâtei nu este relevantă în cauză, întrucât acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, art. 480 Cod civil, și nu pe dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001. Mai mult decât atât, chiar dacă Decretul nr. 223/1974 nu a fost nominalizat în mod expres în art. 2 din Legea nr. 10/2001, cu siguranță și acest act normativ este un act de preluare abuzivă, putând fi inclus în categoria conținută de art. 2 lit. i din lege, înțelegându-se prin imobile preluate în mod abuziv orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și celei preluate fără temei legal, prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat.
Pârâta a invocat contractul de vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, titlul acesteia provenind deci de la stat, iar dreptul acestuia din urmă nu poate fi preferabil în raportul cu dreptul adevăratului proprietar pentru că, prin ipoteză, trecerea bunului în posesiunea statului a fost abuzivă.
Prin urmare, tribunalul a apreciat că în cauză urmează a se da câștig de cauză titlului de proprietate al reclamanților, care au dobândit imobilul prin moștenire legală de la adevăratul proprietar, în timp ce pârâta l-a dobândit de la Statul Român, care nu a avut niciodată în patrimoniul său acest bun.
În niciun caz tribunalul nu a putut reține apărarea pârâtei potrivit căreia admiterea acțiunii în revendicare ar echivala cu o îmbogățire fără just temei întrucât autoarea reclamanților a fost despăgubită pentru locuința predată statului, întrucât pe de o parte, în prezenta cauză nu s-a făcut dovada încasării despăgubirilor de către autoarea reclamanților, iar în cazul în care aceste despăgubiri ar fi fost achitate fostei proprietare, atunci aceasta le poate restitui, dat fiind că prin acțiunea formulată reclamanții au urmărit un remediu juridic, respectiv recunoașterea dreptului de proprietate asupra imobilului de care autoarea lor a fost deposedată abuziv și obținerea a însuși bunului în natură.
Tribunalul a apreciat că prin acțiunea formulată nu se aduce atingere dreptului de proprietate al pârâtei ori securității raporturilor juridice, întrucât dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu nu s-a consolidat în favoarea pârâtei, câtă vreme reclamanți au exercitat căile legale în vedere obținerii măsurilor reparatorii, formulând notificare în baza Legii nr. 10/2001, înregistrată cu numărul 4050 din 13 noiembrie.2001, notificare la care însă reclamanții nu au primit niciun răspuns nici până la momentul soluționării prezentei acțiuni.
Împotriva acestei hotărâri judecătorești la data de 13 noiembrie 2008 declarat apel pârâta, care a fost înregistrat pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie la 15 ianuarie 2009, prin care a solicitat,
- în principal, să se admită apelul, să se caseze hotărârea atacată, iar pe fond, să se trimită cauza spre rejudecare primei instanțe;
- în subsidiar, să se admită apelul, să se modifice hotărârea atacată, iar de fond: să se admită excepțiile invocate, cea a lipsei calității procesuale active a reclamanților sau cea a inadmisibilității și să se respingă acțiunea. Iar în măsura în care se vor aprecia aceste considerente ca fiind neîntemeiate, pe fond, apelanta solicită să se respingă acțiunea ca neîntemeiată.
Prin primul motiv de apel a solicitat casarea hotărârii atacate, din perspectiva dispozițiilor art. 261 pct. 5.pr.civ. raportate la art. 105 alin. 2.pr.civ.
Prin dispozitiv, Tribunalul București nu s-a pronunțat asupra excepției inadmisibilității acțiunii, fapt ce atrage casarea hotărârii.
Lipsa din dispozitiv a soluției asupra excepției invocate de pârâtă atrage nulitatea hotărârii, constituind o cauză de nulitate în sensul art. 105 alin. 2 Cod de procedură civilă. Fiind o cauză prevăzută de lege, presupune pricinuirea unei vătămări a pârâtei, care nu se poate înlătura decât prin anularea sentinței apelate.
Mai mult, instanța de fond nici nu a motivat soluția de respingere a excepției, așa cum a procedat în cazul excepției lipsei calități procesuale active, rezumându-se la a arăta în practicaua hotărârii că aceasta a fost respinsă de către instanță ca neîntemeiată, pentru considerentele menționate în încheierea de ședință din 05 februarie 2008.
C de-al doilea motiv de apel se referă la cererea de modificare a hotărârii atacate, de admitere a excepției lipsei calității procesuale active și de respingere a acțiunii.
a). Excepția lipsei calității procesuale active.
Din înscrisurile care i-au fost comunicate odată cu acțiunea, respectiv Declarația nr. 103 din 14 martie 2002 emisă de către Comisarul de autentificare pentru districtul juridic al - Canada nu rezultă faptul că reclamanții ar avea calitatea de moștenitori legali ai defunctei.
Substituirea declarației certificatului de moștenitor emis în condițiile Legii nr. 36/1995 - reținând în acest sens și dispozițiile art. 8 lit. c din Lege - cu privire a procedura succesorală notarială, nu poate înlătura singurul act doveditor al calității de moștenitor a reclamanților de pe urma pretinsei autoare.
b). Prin încheierea din data de 05 februarie 2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 B - Secția a lI-a Civilă, instanța a prorogat soluționarea excepției invocate și a pus în vedere reclamanților să depună la dosar certificatul de calitate de moștenitor de pe urma numitei.
Astfel că, la termenul din data de 11 martie 2008, apărătorul reclamanților, a substituit "declarației" date în fața unui "comisar de autentificare" un certificat emis de data aceasta de un notar canadian, întrucât "Consulatul României la nu este abilitat a emite astfel de acte". Totodată, s-a precizat că încheierea de autentificare nu a fost tradusă întrucât poartă ștampila Ambasadei României în Canada.
c). Certificatul de calitate de moștenitor din 25 februarie 2008 emis de notar în Districtul, Provincia, cu sigiliul și semnătura legalizată de Ambasada României nu este un act valabil pe teritoriul României, și totodată opozabil, din următoarea perspectivă:
În primul rând, în mod nelegal a considerat instanța că reclamanții au probat calitatea procesuală și că dispozițiile art. 66 și 67 din Legea nr. 105/1992 nu sunt incidente în cauză, acestea vizând raporturile de drept internațional privat în ceea ce privește moștenirea; or, în cauză nu a fost supusă judecații o cerere de dezbatere succesorală, ci o acțiune în revendicare.
În condițiile prezentei acțiuni în revendicare formulate pe calea dreptului comun, simpla exhibare a certificatelor de naștere/căsătorie nu este în măsură să probeze calitatea de moștenitori a reclamanților, această manieră de probă fiind acceptată exclusiv în cadrul procedurii prevăzute de către Legea nr. 10/2001. Cu atât mai mult, certificatul de calitate de moștenitor din 25.02.2008 emis de notar în districtul, Provincia.
Atâta timp cât reclamanții au fost citați cu mențiunea de a depune la dosarul cauzei un certificat de calitate de moștenitor, iar acest înscris provenea dintr-un alt stat, ca urmare a dezbaterii succesiunii pe un teritoriu străin, instanța de judecată avea obligația fie să-l înlăture, fie să-l analizeze din perspectiva dispozițiilor cuprinse în Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat.
Potrivit art. 165 din Legea nr. 105/1992 "în sensul prezentei legi, termenul de hotărâri străine se referă la actele de jurisdicție ale instanțelor judecătorești, notariatelor sau oricăror autorități competente dintr-un alt stat".
În al doilea rând, decesul pretinsei autoare a reclamanților nu a fost înregistrat pe teritoriul României.
b). Un alt motiv de apel se referă la cererea apelantei de modificare a hotărârii atacate, de admitere a excepției inadmisibilității și de respingere a acțiunii.
Raporturile juridice dintre foștii proprietari și cumpărătorii imobilelor naționalizate cu destinația de locuință sunt reglementate de către Legea nr. 10/2001 și celelalte acte normative în materie.
În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție care prin Decizia Secției civile a admis recursul în interesul legii referitor la admisibilitatea acțiunii întemeiate pe dispozițiile dreptului comun ce au ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv in perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, acțiuni formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Conform comunicatului emis de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, acestea au decis următoarele: "concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială".
Legea nr. 10/2001 nu trebuie să interzică expres incidența dispozițiilor dreptului comun sau a altor dispoziții pentru că acestea să devină ineficiente, ea, în virtutea caracterului său esențial de normă specială fiind aplicabilă imobilelor naționalizate, așa cum este și imobilul revendicat de către reclamanți.
Este indiscutabil că proprietarul se poate adresa și instanței pentru a cere restituirea imobilului de la fostul chiriaș devenit proprietar, însă o asemenea acțiune nu poate fi admisă, deoarece situației de fapt reținute nu îi este aplicabil temeiul de drept invocat, respectiv regulile create de practica în temeiul art. 480 Cod civil, care implică o comparare a titlurilor după un alt criteriu de preferință, și anume verificarea titlurilor autorilor părților, ceea ce în speță ar fi în defavoarea celui care a cumpărat de bună - credință în temeiul Legii nr. 112/1995, încrezându-se în aparenta statului proprietar, ceea ce ar fi contra opțiunii legiuitorului.
Cât privește contractul încheiat de către pârâta, acesteia îi sunt recunoscute și conservate efectele, beneficiind pe deplin de protecția Legii nr. 10/2001, față de data încheierii contractului, respectiv, 23 septembrie 1996.
În situația pur teoretică, în care s-ar aprecia că acest act normativ nu ar constitui titlu valabil, apelanta solicită să se aibă în vedere că, în considerarea dispozițiilor art. 45 alin. 2 (art. 46 alin. 2 în vechea redactare) din Legea nr. 10/2001, republicată, buna - credință se prezumă, reaua - credință trebuind a fi dovedită de către reclamanți.
Un alt argument cu privire la caracterizarea dreptului apelantei de proprietate sunt dispozițiile art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, republicată, care în mod imperativ statuează că nu sunt lovite de nulitate absolută actele juridice de înstrăinare a imobilelor preluate fără titlu valabil, încheiate cu bună - credință. Prin redactarea acestui text, legiuitorul a consacratin terminis, pe cale legală, principiul ocrotirii bunei - credințe, pornind de la un alt principiu, acela al validității aparenței în drept, a cărui esență este exprimată prin adagiulerror communis facit ius.
Imobilul situat în str. -. - nr. 10,. 1,. 2, sector 5, fost preluat de către stat cu titlu, mai precis în temeiul Decretului nr. 223/1974, atâta timp cât decretul în temeiul căruia s-a realizat preluarea imobilului revendicat a fost edictat și cu socotirea dispozițiilor Codului civil, respectiv ale art. 480 cod civil care definește dreptul de proprietate ca fiind dreptul unei persoane de a se folosi de un bun, de a-i culege fructele și de a dispune de ele și ale art. 481 din același act normativ care prevede că "nimeni nu poate fi silit a ceda proprietare sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire".
Atâta timp cât preluarea imobilului s-a făcut cu plata despăgubirilor prevăzute de legile în vigoare la acel moment, în mod nelegal instanța de fond a calificat preluarea ca fiind abuzivă, prin încălcarea unor norme numai generic enunțate de aceasta.
Un alt motiv de nelegalitate a hotărârii atacate îl reprezintă înlăturarea apărării pârâtei pe aspectul principiului îmbogățirii fără just temei a reclamanților, ca urmare a admiterii acțiunii.
Autoarea reclamanților a fost despăgubită pentru locuința predată statului cu suma de 80.000 lei. Este nelegal motivul instanței de fond în baza căruia le-a înlăturat apărarea și potrivit căruia "în prezenta cauză nu s-a făcut dovada încasării despăgubirilor de către autoarea reclamanților. " atâta timp cât aceste despăgubiri au fost menționate în Decizia nr. 1044 din 02 iunie 1982 fostului Comitet Popular al Municipiului B, iar evaluarea s-a făcut potrivit dispozițiilor Decretului 467/1974, așa cum rezultă și din adresa emisă de Consiliul General al Municipiului B - Administrația Fondului Imobiliar care atestă plata locuinței către autoarea reclamanților.
La data de 10 martie 2009, intimații au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea apelului ca nefundat.
Față de amploarea motivelor de apel au considerat că se impun câteva precizări pentru a înlătura orice eventuală confuzie relativă la situația de fapt și de drept din speță: deși raționamentele propuse de apelantă în motivarea cererii de apel se întemeiază pe premize descrise și legiferare de dispozițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, prezenta acțiune în revendicare este întemeiată în drept exclusiv pe dispozițiile art. 480 Cod civil întrucât, față de pasivitatea autorităților competente ca răspuns al demersurilor realizate de reclamanți, această acțiune a devenit singura modalitate prevăzută de legislația în vigoare de a da conținut dreptului de proprietate al reclamanților asupra imobilului revendicat:
- imobilul a fost preluat în mod abuziv de către statul român de la autoarea intimaților în temeiul Decretului nr. 223/1974;
- în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, intimații au formulat două notificări prin executor judecătoresc în vederea restituirii imobilului litigios; ambele notificări au rămas fără răspuns după aproape opt ani;
- renaționalizarea după regulile unui stat democratic se încadrează perfect în tiparul vastei jurisprudențe a Curții Europene a Drepturilor Omului care se constituie în veritabilă normă de drept.
Intimații reclamanți au mai arătat că lipsa din dispozitiv a soluției excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare nu este cuprinsă în ipoteza art. 261 pct. 5 Cod de procedură civilă, invocat de apelantă ca temei de drept al nelegalității hotărârii instanței de fond. Motivul pentru care Tribunalul București nu a reluat în dispozitivul sentinței apelate soluția și motivele avute în vedere de instanță în soluționarea excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare este că asupra acestui incident procedural s-a pronunțat prin încheierea interlocutorie din data de 11.03.2008 Judecătoria Sectorului 5 Or, această încheiere reprezintă o hotărâre judecătorească în accepțiunea art. 255 alin. 2 pr.civ. și este susceptibilă de a fi atacată odată cu fondul cauzei.
Criticile apelantei relative la soluționarea celor două incidente procedurale deduse judecății în fața primei instanțe nu se constituie în veritabile motive de desființare a hotărârii Tribunalului București, ci doar în simple pretexte ale exercițiului căii de atac a apelului.
Pentru ca un înscris emis pe teritoriul unui stat să își producă efectele juridice pe teritoriul altui stat, acesta trebuie să fie supus procedurii supralegalizării, conform art. 2 din Convenția d l Haga pe care România a ratificat-o prin Ordonanța de Guvern nr. 66/1999, " are în vedere [] numai formalitatea prin care agenții diplomatici sau consulari ai țării pe teritoriul căreia urmează să fie prezentat atestă veracitatea semnăturii, calitatea în care a acționat semnatarul actului său, după caz, identitatea sigiliului și a ștampilei de pe acest act". Odată îndeplinită condiția supralegalizării certificatului de calitate de moștenitor, critica relativă la lipsa de valabilitate a acestui înscris invocată de apelantă în susținerea lipsei calității procesuale active a intimaților apare ca fiind lipsită de consistență.
Referitor la respingerea excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare, față de specificul situației de fapt deduse judecății, aceasta reprezintă unica soluție ce dă relevanță dispozițiilor art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului în vederea asigurării realizării dreptului de proprietate garantat prin Constituția României și prin art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Deși reglementarea cuprinsă în Legea nr. 10/2001 le oferă intimaților atât accesul la o procedură administrativă, cât și, ulterior, dacă este necesar, la o procedură contencioasă, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă. Dovada clară, de netăgăduit, a veracității acestei afirmații o reprezintă situația de fapt dedusă judecății: intimații - reclamanți, deși au îndeplinit toate rigorile procedurale impuse de dispozițiile Legii nr. 10/2001, nu au primit un răspuns la notificările formulate nici după opt ani.
De esența acțiunii în revendicare este compararea titlului intimaților cu cel al apelantei,.
Prin intermediul acțiunii în revendicare se evaluează comparativ drepturile autorilor de la care provin cele două titluri opuse în cauză, urmând să câștige acea parte care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil.
Titlul intimaților nu a fost anulat sau desființat în alt mod, el a supraviețuit preluării abuzive a imobilului, iar valabilitatea sa este consacrată la nivel de principiu nu numai la nivel național (legislativ, doctrinar și jurisprudențial), dar mai ales la nivel internațional, cu incidență directă asupra legislației interne (hotărârile Curții Europene reprezintă veritabilă normă de drept pentru autoritățile statului român).
Titlul apelantei este, însă, un titlu viciat întrucât prin intermediul contractului de vânzare - cumpărare opuse de aceasta, statul a înstrăinat un bun care nu se află în proprietatea sa. Astfel că în cauză a avut loc o vânzare a lucrului altuia: statul deși nu era titular al dreptului de proprietate asupra imobilului a înstrăinat imobilul revendicat. În doctrină este consacrată regula potrivit căreia, în materia vânzării lucrului altuia, chiar dacă cumpărătorul a fost de bună - credință, contractul de vânzare - cumpărare este lovit de nulitate relativă pentru eroare (viciu de consimțământ) asupra calității esențiale a vânzătorului, care a fost socotit de cumpărător proprietar al lucrului. În acest caz, "adevăratul proprietar poate intenta acțiune în revendicare dacă bunul se află în posesiunea cumpărătorului și în acest proces cu adevăratul proprietar cumpărătorul se poate apăra prin invocarea uzucapiunii sau prin excepția trasă din art. 1909. 1910 Cod civil. Contractul încheiat cu vânzătorul neproprietar poate fi invocat de cumpărător ca just titlu pentru uzucapiunea de 10 - 20 ani și pentru dobândirea fructelor".
Vânzarea imobilului de către stat apelantei - pârâte s-a realizat cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995: deși preluarea imobilului de la autoarea reclamanților a fost făcută fără titlu, contractul de vânzare - cumpărare nr. 40484 din 23 septembrie 1996 fost încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, care reglementa posibilitatea înstrăinării imobilelor preluate de stat cu titlu. Astfel, acest contract nu este valabil, ci este lovit de nulitate. Nulitatea ar fi relativă - în ipoteza în care ambele părți, vânzătorul și cumpărătorul, ar fi fost de bună - credință - sau ar fi absolută, dacă ambele părți sau cel puțin una dintre părți a fost de rea - credință.
De altfel, nu mai reprezintă de mult obiect de controversă nici în literatura de specialitate și nici în practica judecătorească actuală că buna - credință nu prezintă relevanță în operațiunea de comparare a titlurilor specifice soluționării corecte a acțiunii în revendicare Acest aspect a fost consacrat la nivel european constituindu-se într-o jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului: vânzarea de către stat a bunului altuia către terți de bună - credință - reprezintă o privare contrară articolului 1 al Protocolului nr. 1.
Prin compararea titlurilor opuse în cauză, se poate observa cu ușurință, fără a fi nevoie de o interpretare sofisticată a materialul probator sau a circumstanțelor faptice și juridice că dreptul reclamanților este cel mai bine caracterizat (dreptul de proprietate asupra imobilului a fost dobândit prin contract de donație de l adevăratul proprietar care a dobândit la rândul său prin moștenire testamentară) față de dreptul apelantei care a dobândit de la Statul Român cu încălcarea atât a dispozițiilor de drept intern cât și a art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului după cum a afirmat și a reafirmat Curtea Europene a Drepturilor Omului.
Examinând sentința apelată prin prisma criticilor formulate și în conformitate cu prevederile art. 294 alin. 1.pr.civ. Curtea reține următoarele:
Referitor la primul motiv de apel, Curtea reține că, într-adevăr, întrucât potrivit art. 105 alin. 1.pr.civ. actele de procedură îndeplinite de o instanță necompetentă sunt nule, încheierea din 5.02.2008 prin care Judecătoria Sectorului 5 Bar espins excepția nulității este lipsită de efecte juridice în temeiul acestei sancțiuni procedurale, astfel încât Tribunalul ar fi trebuit să se pronunțe distinct asupra acestui mijloc de apărare.
Pe de altă parte, această situație nu poate constitui temei pentru trimiterea cauzei spre rejudecare, nefiind întrunită niciuna dintre ipotezele prevăzute de către art. 297 alin. 1.pr.civ. dat fiind că prima instanță a soluționat procesul intrând în cercetarea fondului, iar părțile au fost legal citate.
Analizând aspectul invocat de către pârâtă, cu privire la care prima instanță a omis să se pronunțe, Curtea constată că în realitate el nu constituie o excepție, ci efectul spre care tinde aceasta, și anume o anumită modalitate de respingere a cererii, în situația în care temeiul de drept invocat nu este aplicabil situației de fapt pretinse de către reclamanți, astfel că mijlocul de apărare formulat de către pârâtă privind raportul care există între norma generală și norma specială în materia revendicării imobiliare se încadrează tot în categoria apărărilor de fond.
Nu este întemeiat nici motivul de apel privind greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale active.
Trebuie făcută distincția între chestiuneacompetenței jurisdicționale în materie de drept internațional privatși cea a determinării legii aplicabile. Numai dacă este vorba despre o cerere cu care este învestită o autoritate jurisdicțională română prezintă relevanță normele pentru determinarea legii aplicabile unui raport de drept internațional privat instituite de Legea nr. 105/1992, întrucât autoritățile străine în mod firesc soluționează cauzele deduse judecății în fața acestora potrivit dreptului lor național, inclusiv în ceea ce privește normele conflictuale. În acest din urmă caz, pentru ca actul emis de o autoritate străină să poată fi avut în vedere de către autoritățile române, se pune problema recunoașterii efectelor sale.
Ca atare, în primul rând, Curtea va înlătura critica formulată de către apelanta pârâtă privind aplicabilitatea dispozițiilor art. 66 din Legea nr. 105/1992, în condițiile în care certificatul de calitate de moștenitor invocat de către reclamanții intimați a fost eliberat de un notar public din Canada. În plus, se constată că acesta îndeplinește și condiția prevăzută de art. 162 din Legea nr. 105/1992 de a fi supralegalizat de misiunea diplomatică a României în Canada,.
În al doilea rând, instanța de control judiciar va verifica, pe cale incidentală, în temeiul art. 170 alin. 2 din Legea nr. 105/1992, dacă sunt îndeplinite condițiile pentru recunoașterea acestui certificat de calitate de moștenitor, ca act de jurisdicție al unui notariat străin, conform ar. 165. Se constată astfel că au fost îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 167 din Legea nr. 105/1992 și că în cauză nu este incident vreunul dintre cazurile de refuz al recunoașterii hotărârii străine prevăzute de art. 168 din Legea nr. 105/1992. Emiterea certificatului de moștenitor de pe urma defunctei nu intra în competența exclusivă a notarilor publici români, întrucât potrivit art. 68 alin. 2 din Legea nr. 36/1995: "În cazul decesului unei persoane care nu a avut ultimul domiciliu în țară, procedura succesoralăse poate îndeplinide notarul public din circumscripția teritorială a judecătoriei în care defunctul și-a avut bunurile cele mai importante ca valoare".
Contrar susținerilor apelantei pârâte, "recunoașterea nu poate fi refuzată pentru singurul motiv că instanța care a pronunțat hotărârea străină a aplicat o altă lege decât cea determinată de dreptul internațional privat român -", soluție care rezultă expres din conținutul art. 168 alin. 2 din Legea nr. 105/1992, împrejurare care de altfel nici nu a fost dovedită.
Prin urmare, prima instanță a făcut o corectă aplicare a legii respingând excepția lipsei calității procesuale active.
În ceea ce privește fondul cauzei, raportat la situația de fapt reținută de către prima instanță, Curtea are în vedere faptul că problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și Codul civil, ca lege generală, precum și cea a raportului dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994 au fost rezolvate prindecizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanța de recurs, conform art. 329 alin. 3.pr.civ.
Nu în ultimul rând, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a referit expres la faptul că rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a regla divergențele de jurisprudență (cauzaPăduraru împotriva României, hotărârea din 1 decembrie 2005, paragraful 98). De altfel, decizia în interesul legii constituie tocmai reacția Înaltei Curți de Casație și Justiție la constatarea făcută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea respectivă, potrivit căreia "în lipsa unui mecanism care să asigure coerența practicii instanțelor naționale, asemenea divergențe profunde de jurisprudență, ce persistă în timp și țin de un domeniu ce prezintă un mare interes social, sunt de natură să dea naștere unei incertitudini permanente și să diminueze încrederea publicului în sistemul judiciar, care reprezintă una dintre componentele fundamentale ale statului de drept".
II. Cu privire la problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că: "de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 din Codul civil. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența CEDO (CauzaBrumărescu contra României- 1997 ).
În susținerea acestei soluții, instanța supremă a arătat că: "Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute [art. 18 lit. c), art. 29], așa încât argumentul unor instanțe în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit".
III. 1. Prin aceeași decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiție și Casație a urmărit să rezolve și problema dacă prioritatea Convenției europene a drepturilor omului poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.
În acest sens, instanța supremă a reținut că: "Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice. Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul;o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect-, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc."
2. Sub un prim aspect, Curtea reține că legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului.
Astfel, reclamanții și dețin un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, dat fiind că în hotărârea din 1 decembrie 2005 pronunțată în CauzaPăduraru contra României, Curtea Europeană a apreciat că "bunul" reclamantului putea consta în interesul de a i se restitui clădirea în natură de către cumpărători. Pentru a reține existența unui bun în sensul Convenției, Curtea Europeană a atras atenția și "asupra art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care prevede în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul și le-a însușitfără titlu valabilîși păstrează calitatea de proprietar. Prin urmare, nu este vorba de un nou drept, ci de recunoașterea explicită și retroactivă a vechiului drept, cu mențiunea că legea nu face nicio distincție între situația imobilelor vândute chiriașilor și cea a imobilelor rămase în patrimoniul statului" (CauzaPăduraru contra României, paragraful 84).
Se mai reține că în mod corect a apreciat prima instanță în sensul că imobilul care formează obiectul cauzei a fost preluat de stat fără titlu valabil. Prin art. 6 din Legea nr.213/1998, instanțele au fost îndrituite să verifice constituționalitatea actelor normative emise anterior anului 1991. În asemenea situație, se constată că prevederile Decretului nr. 223/1974, actul normativ în baza căruia s-a făcut preluarea imobilului, contravin Constituției din 1965, art. 12,17 si 36, potrivit cărora dreptul de proprietate era ocrotit de lege, cetățenii României erau egali în drepturi în toate domeniile vieții economice, politice, juridice, sociale și culturale, deci indiferent de locul unde și-au stabilit domiciliul, iar terenurile și construcțiile puteau fi expropriate numai pentru lucrări de interes obștesc și cu plata unei juste despăgubiri. Or, în cazurile de aplicare a Decretului nr. 223/1974, proprietarul nu consimțea liber la înstrăinarea construcției, era obligat să încheie acest act juridic pe un temei ce nu avea de ce să constituie un factor de discriminare între cetățenii români și fără să existe un interes public în cauză.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, de asemenea, că vânzarea de către stat unor terți de bună-credință a bunului altuia, chiar dacă anterioară confirmării definitive în instanță a dreptului de proprietate al reclamantului, combinată cu lipsa totală a oricărei despăgubiri, reprezintă o privare de proprietate contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (CauzaStrăin contra României, hotărârea din 21 iulie 2005, CauzaKatz împotriva României,hotărârea din 20 ianuarie 2009), iar în Cauza Porțeanu contra României, hotărârea din 16 februarie 2006, notat că "la 22 iulie 2005 fost adoptată Legea nr. 247/2005, care modifică Legea nr. 10/2001. Această nouă lege acordă persoanelor aflate în aceeași situație ca și reclamanta, cel puțin teoretic, dreptul de a primi o despăgubire la nivelul valorii de piață a imobilului care nu mai poate fi restituit. Totuși, în speță, în baza noii legi nu s-a reușit, până în prezent, să se acorde în mod efectiv o despăgubire". În același sens sunt este și Cauza Ruxanda împotriva României, hotărârea din 12 octombrie 2006.
Referitor la împrejurarea că autoarea reclamanților a primit o sumă de bani la data preluării imobilului de către stat, se are în vedere faptul că, potrivit jurisprudenței Curții, privarea de proprietate impune statului obligația de a despăgubi pe proprietar, pentru că fără plata unei sume rezonabile, raportate la valoarea bunului, ea constituie o atingere excesivă a dreptului la respectarea bunurilor sale, înscris de art. 1 din Protocolul nr. 1. Imposibilitatea de a obține fie și o despăgubire parțială, dar adecvată în cadrul privării de proprietate constituie o rupere a echilibrului între necesitatea protecției dreptului de proprietate și exigențe de ordin general. Curtea a admis căart. 1 "nu garantează, totuși, în toate cazurile, dreptul la o compensare integrală a pierderii suferite. Obiective legitime "de ordine publică", cum ar fi realizarea unor anumite reforme economice sau de justiție socială, pot milita pentru o despăgubire inferioară valorii de piață a bunului" (, 21 februarie 1986).
Mai mult, instanța europeană a arătat că în situația ce presupune indemnizarea unor categorii largi de persoane prin măsuri legislative ce pot avea consecințe economice importante asupra ansamblului unui stat, autoritățile naționale trebuie să dispună de o mare putere discreționară nu numai în a alege măsurile de natură a garanta drepturile patrimoniale sau a reglementa raporturile de proprietate, dar și pentru a dispune de timpul necesar pentru aplicarea unor asemenea măsuri;alegerea acestora poate presupune diminuarea indemnizării pentru privarea de proprietatesau restituirea de bunuri de o valoare inferioară celei a bunului de care a fost privat un proprietar (, 22 iunie 2004,Broniovwsky contra Poloniei).
Situația imobilelor care formează obiectul Legii nr. 10/2001 este însă diferită, pentru că legiuitorul româna recunoscutprin art. 10 alin. 9 din Legea nr. 10/2001dreptulproprietarilor deposedați în mod abuziv de a obține valoarea terenurilor, precum și a construcțiilor nedemolate preluate în mod abuziv, care nu se pot restitui în natură, care se stabilește potrivit valorii de piață de la data soluționării notificării, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare, fără a asigura însă și exercitarea efectivă a acestui drept.
Pe de altă parte, în virtutea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului exprimate în hotărâreaRaicu contra Românieidin 19 octombrie 2006 și pârâtei, care a cumpărat apartamentul în temeiul Legii nr. 112/1995, i se recunoaște un "bun" ce trebuie protejat de orice ingerință. Pârâta are cel puțin o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale - care nu recunoaște proprietarului deposedat dreptul de a obține restituirea bunului în natură în cazul în care acesta a fost înstrăinat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (art. 18 lit. d, actualmente lit. c din Legea nr. 10/2001), precum și în ipoteza în care contractul de vânzare cumpărare a fost încheiat cu bună credință (art. 46 alin. 2, în prezent art. 45 alin. 2 din același act normativ) - unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect.
Curtea a reamintit că a judecat asupra aspectului că atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate (a se vedea mutatis mutandis, și ). Curtea Europeană a mai arătat că legislația ar trebui să permită să se ia în considerare circumstanțele speciale ale fiecărei spețe, astfel încât persoanele care și-au dobândit bunurile de bună credință să nu fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității Statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.
În speță, pârâta a încheiat contractul de vânzare cumpărare cu bună credință. Din punct de vedere juridic, buna credință a fost definită în temeiul art.1898 civ. ca fiind credința achizitorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege pentru a-i transmite proprietatea; în principiu deci calitatea de proprietar. Ea se presupune întotdeauna și sarcina probei revine aceluia care invoca reaua credință.
Numai în situația în care pârâta ar fi avut cel mai mic dubiu asupra valabilității titlului statului, deci asupra faptului că a operat transmiterea dreptului de proprietate în patrimoniul acestuia la momentul preluării, aceasta ar fi considerată ca fiind de rea credință.
Acest dubiu nu poate rezulta din simpla cunoaștere a împrejurării că imobilul a fost preluat de stat în perioada regimului comunist și că putea fi oricând revendicat. Interpretarea contrară ar lăsa teza a II-a a art. 46 alin. 2 fără aplicare, deoarece prin ipoteza toți chiriașii din imobilele naționalizate știau că exista această posibilitate.
Existența unor controverse cu privire la interesul noțiunilor "cu titlu" și "fără titlu" nu excludea preluarea valabilă și calitatea statutului de proprietar, motiv pentru care persoanele interesate ar fi cerut despăgubiri și nu restituirea în natură.
Situația ar fi fost diferită dacă pârâta nu ar fi avut în vedere numai această prezumtivă cerere de retrocedare din partea celor care au deținut bunul anterior preluării de către stat, ci ar fi știut că titlul statului este efectiv contestat de cei care se consideră îndreptățiți.
Or, o asemenea dovada nu s-a făcut în prezenta cauză. Astfel, nu s-a probat împrejurarea că anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, reclamanta sau autorii acesteia ar fi formulat o cerere de restituire în natură adresată Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 sau ar fi introdus în instanță o acțiune de revendicare a imobilului în litigiu.
De asemenea, în contextul în care proprietara deposedată abuziv a contestat titlul statului după o perioadă mai lungă de timp de la încheierea contractului de vânzare cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, față de principiul protejării drepturilor "reale și efective" exprimat în cauzaSporrong și Lonnroth contra Austriei,restituirea bunului către reclamanți ar aduce atingere securității raporturilor juridice.
Raportat la considerentele expuse de către Înalta Curte de Casație și Justiție, reținând că admiterea acțiunii în revendicare, întemeiate pe dreptul comun, ar aduce atingere dreptului de proprietate al pârâtei și securității raporturilor juridice, Curtea nu va da prioritate,în cadrul acțiunii în revendicare, Convenției europene a drepturilor omului, deși au fost sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenție.
3. Curtea mai are în vedere, astfel cum s-a statuat prin aceeași decizie în interesul legii, că această soluție ar avea efectul privării reclamanților de un bun în sensul Convenției, ceea ce va însemna ca nu statul să suporte consecințele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenția, ci un particular. În același timp, soluția contrară ar avea efectul privării pârâtei de un bun în sensul Convenției europene a drepturilor omului.
"Privarea de bun în absența oricărei despăgubiri constituie, așa cum s-a arătat, o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție; or, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri bănești.
În acest punct, Curtea amintește că, de principiu, literatura juridică a admis de multă vreme faptul că revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui,obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală".
Neconcordanța între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului urmează astfel a fi rezolvată, potrivit dezlegării date problemei de drept de către Înalta Curte de Justiție și Casație, nu prin înlăturarea privării de bun, ca efect al legii în discuție, ci prin recunoașterea în favoarea reclamanților adreptului de a obținede la stat despăgubiri pentru privarea de bun suportată, aceștia putându-se adresa direct instanței în scopul arătat, independent de prevederile Legii nr. 10/2001, a căror ineficacitate a fost constatată prin mai multe hotărâri ale instanței europene.
Cu alte cuvinte, în contextul în care sistemul legislativ și judiciar intern a condus la coexistența a două situații juridice ce confirmă dreptul de proprietate al unor persoane diferite asupra aceluiași bun, neconcordanța între dreptul intern - care nu permite restituirea imobilului proprietarului deposedat abuziv de stat și nici acordarea de despăgubiri efective - și Protocolul nr. 1 al Convenției europene a drepturilor omului urmează a fi remediată prin cea de-a doua modalitate permisă de Convenție, respectându-se în același timp și dispozițiile legale naționale.
cu prevederile Convenției va putea fi astfel înlăturată și fără încălcarea normelor de drept interne ce au instituit un criteriu legal de preferință în favoarea persoanei care a cumpărat cu bună credință un imobil în temeiul Legii nr. 112/1995.
Față de aceste considerente, reținând că prima instanță a făcut o greșită aplicare a legii, Curtea urmează ca, în temeiul art. 296.pr.civ. să admită apelul și să schimbe în parte sentința apelantă în sensul că va respinge acțiunea în revendicare ca neîntemeiată și va înlătura obligația pârâtei de plată a cheltuielilor de judecată.
De asemenea, în temeiul art. 298 și 274.pr.civ. Curtea va obliga intimații - reclamanți, care se află în culpă procesuală, să plătească apelantei pârâte suma de 2.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, fond și apel, constând în onorariu avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite apelul formulat de apelanta - pârâtă, cu domiciliul ales la. Av. " " în B,- A, sector 3, împotriva sentinței civile nr. 1606 din 10 noiembrie 2008 pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - reclamanți și, cu domiciliul ales la. și, în B,-,. 110,. 2,. 1,. 27, sector 5.
Schimbă în parte sentința apelantă în sensul că:
Respinge acțiunea în revendicare ca neîntemeiată.
Înlătură obligația pârâtei de plată a cheltuielilor de judecată.
Obligă intimații - reclamanți la 2.000 lei cheltuieli de judecată, fond și apel.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 16 martie 2009.
Președinte, Judecător, Grefier,
- - - - - -
Red./.
8ex./07.05.2009
-3.-
Președinte:Doina AnghelJudecători:Doina Anghel, Cristina Nica
