Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 173/2008. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 173/
Ședința publică de la 28 Mai 2008
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Daniela Petrovici
JUDECĂTOR 2: Irina Bondoc
JUDECĂTOR 3: Mihaela Popoacă
Grefier - -
S-a luat în examinare, recursul civil formulat de recurenta reclamantă " Română" Câmpina, împotriva deciziei civile nr. 171, pronunțată de Tribunalul Constanța la data de 22 martie 2007 în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații pârâți Consiliul Local C, având ca obiect revendicare imobiliară - nulitate act.
Dezbaterile asupra fondului au avut loc în ședința publică din 21 mai 2008 și au fost consemnate în încheierea de amânarea pronunțării din acea dată care face parte integrantă din prezenta hotărâre.
Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru ca părțile să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea asupra cauzei la 28 mai 2008.
- CURTEA -
Asupra recursului civil de față;
Prin cererea formulată la 31 iulie 2002 reclamanta " Română" a chemat în judecată pe pârâții Municipiul C prin Primar, Consiliul Local C și Statul Român prin Ministerul Finanțelor, solicitând obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în C,- și pe pârâții, R, R, C și Prefectura C, pentru ca în contradictoriu cu aceștia să se anuleze contractele de vânzare-cumpărare și decizia prin care au dobândit în proprietate același imobil.
În motivarea cererii reclamanta a susținut că este proprietara imobilului conform actului de vânzare cumpărare nr. 9363 din 3 mai 1923 autentificat la Tribunalul Ilfov, Secția notariat. Imobilul a fost preluat în proprietatea statului în baza prevederilor nr. 8/1960.
Mai susține că - " Română" SA Câmpina și-a continuat activitatea de la înființare, din anul 1895 și în prezent sub diferite denumiri, însă cu același specific de activitate, în prezent fiind reprezentată de aceeași persoană juridică, - " Română" SA Câmpina.
Arată că imobilul a fost vândut chiriașilor de către administratorul C în perioada 1997-1998, deși acesta, fiind preluat abuziv, nu era destinat vânzării.
Susține că imobilul a fost vândut ulterior pârâtului, deși în conformitate cu prevederile art. 4 din Decretul Lege nr. 61/1990, apartamentele cumpărate în te,meiul acestui act normativ nu pot fi revândute sau închiriate, vânzarea fiind nulă absolut conform art. 19 din același act.
Pârâții Consiliul Local C și Municipiul C prin Primar au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția prematurității introducerii cererii, susținând că, în condițiile în care reclamanta a notificat Primăria C pentru restituirea în natură a imobilului în temeiul Legii nr. 10/2001, notificare ce nu a fost soluționată, înainte de expirarea termenului prevăzut de art. 24 din Legea nr. 10/2001, nu poate revendica imobilul în justiție.
Prin sentința civilă nr. 207/10.01.2005 pronunțată de Judecătoria Constanțas -a respins ca nefondată acțiunea reclamantei, în contradictoriu cu pârâții Municipiul C prin Primar, Consiliul Local C, C, R, R,.
A fost respinsă acțiunea în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor pentru lipsa calității procesual pasive.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că imobilul situat în C,- (fost nr. 21), fosta proprietate a autoarei reclamantei, a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor art. 7 alin. (2) din Legea nr. 85/1992 chiriașilor, locuințele aparținând anterior datei de 6 martie 1945 autoarei reclamantei, societate comercială care după această dată, a devenit prin reorganizare unitate economică de stat.
În legătură cu cererea de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare prin care pârâtul a cumpărat întreaga construcție din C,-, s-a reținut că aceasta este nefondată, nefiind dovedită susținerea reclamantei conform căreia cumpărarea locuințelor de foștii chiriași, conform Decretului-Lege nr. 61/1990 s-a făcut în scopul revânzării, chiriașii urmărind obținerea unui profit, iar nu dobândirea unor locuințe.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Apelanta a susținut că instanța de fond a soluționat greșit acțiunea dedusă judecății, fără a analiza validitatea titlului statului asupra imobilului revendicat.
Prin decizia civilă nr. 745/28.11.2005 Tribunalul Constanțaa respins apelul reclamantei, reținând că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare a devenit inadmisibilă, iar cercetarea validității contractului de vânzare-cumpărare către chiriași, la solicitarea unui terț care nu are acces la acțiunea în revendicare nu este posibilă, întrucât excede principiului relativității actului juridic civil.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs recurenta " Română"
Prin decizia civilă nr. 617 din 13 decembrie 2006 Curtea de APEL CONSTANȚA, constatând că tribunalul a încălcat dreptul reclamantei la un proces echitabil garantat de art. 6 alin. 1 din CEDO prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare cu motivarea că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, instanțele nu mai pot verifica valabilitatea titlului statului în cazul acțiunilor întemeiate pe dispozițiile art. 480 Cod civil, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare.
După casare, prin decizia civilă nr. 171 din 22 martie 2007 Tribunalul Constanțaa respins excepția necompetentei materiale a Judecătoriei Constanța în soluționarea fondului cauzei și a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta reclamantă Română.
Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a reținut, în esență, că față de valoarea imobilului precizată de reclamantă la momentul investirii instanței, competența de soluționare aparținea judecătoriei conform art. 2 lit. b Cod procedură civilă.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că reclamanta - Română SA nu poate fi una și aceeași cu persoana juridică al cărei patrimoniu a fost naționalizat sau cu persoana juridică de drept public ce a ființat în perioada orânduirii socialiste în Republica România, chiar dacă și-a continuat activitatea încă de la înființare, în anul 1895, și până in prezent, sub diferite denumiri și chiar dacă a avut același specific de activitate. De asemenea, că reclamanta nu a demonstrat probator că intimații pârâți chiriași cumpărători ar fi fost de rea credință la momentul încheierii actelor de înstrăinare litigioase, deoarece ei au solicitat în prealabil verificarea situației juridice a imobilului în care locuiau în calitate de chiriași.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta - Română SA, susținând că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea legii, caz de casare prevăzut de art. 304 pct. 3,7,8 și 9 Cod procedură civilă.
În dezvoltarea recursului se arată că instanțele au pronunțat hotărârile cu încălcarea normelor de competență materială.
Obiectul cererii este revendicarea unui imobil cu 7 apartamente, monument de arhitectură, situat într-o zonă rezidențială a Municipiului C, astfel încât instanțele puteau ajunge la concluzia că valoarea obiectului cererii deduse judecății este mai mare de 5 miliarde lei. Chiar în situația în care reclamanta a precizat că valoarea imobilului este de peste 1,5 miliarde lei, având în vedere existența unor adrese cu răspunsuri echivoce cu privire la valoarea imobilului, instanțele puteau să ordone o expertiză tehnică de specialitate pentru a stabili valoarea pretențiilor deduse judecății.
Susține că instanța de apel nu a respectat decizia de casare nr. 617/C/2006 a Curții de APEL CONSTANȚA pentru că nu a procedat la compararea titlurilor, lăsând astfel nesoluționată acțiunea în revendicare.
Procedând la compararea titlurilor, instanța ar fi trebuit să stabilească împrejurarea că Legea nr. 119/1948 și nr. 8/1960 au avut un caracter abuziv și că nu pot constitui un titlu valabil al statului. Cum persoana căreia i-a fost preluat imobilul fără un titlu valabil îți păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, vânzarea către chiriași a bunului s-a făcut de către un "non dominus", care nu putea transmite valabil bunul. În această situație, vânzarea bunului altuia nu este legală, sancțiunea fiind nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare, iar analizarea bunei credințe a cumpărătorilor nu se mai impunea.
Se arată că instanța de apel, invocând adresa nr. 7950/06.08.1997 ca dovadă a neînscrierii imobilului în Cartea Funciară pe numele societății Română, a ignorat dovada prezentată de reclamantă constând în extrasul de Carte Funciară nr. 55/1940 și procesul verbal de întabulare a dreptului de proprietate din 28 august 1940, acte cade dovedesc înscrierea imobilului pe numele societății Română, conform actului de vânzare cumpărare din 1923. Susține că, adresa din 1997 se referă la un alt imobil, din C,- ( nr. 13), imobilul revendicat aflându-se pe- și că această confuzie a făcut posibilă înstrăinarea nelegală a unei case de patrimoniu.
Susține că instanța de apel a considerat greșit că imobilul a fost preluat în proprietatea statului prin nr. 8/1960 pentru că, în realitate, tot patrimoniul Societății Română a fost preluat conform Legii nr. 119/1948, în timp ce nr. 8/1960 este doar un act de transmitere a administrării patrimoniului, care nu poate constitui un titlu valabil al statului.
Sub aspectul relei credințe a chiriașilor cumpărători, recurenta precizează că instanța, ignorând caracterul devolutiv al apelului, a respins probele cu înscrisuri și interogatorii pentru dovedirea relei credințe. Din dosar rezultă însă că, în câteva situații, în chiar ziua întabulării dreptului de proprietate al cumpărătorului apartamentul a fost revândut soților, sau revânzarea a avut loc la un interval de câteva zile.
În acest fel s-a dovedit intenția chiriașilor de a dobândi apartamentele în scop de revânzare, situație tipică de cauză nelicită sancționată cu nulitatea absolută a contractului, fiind interzisă de Legea nr. 85/1992.
Prin întâmpinare, intimații pârâți și au solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei la plata a cheltuielilor de judecată.
În ședința din 20 februarie 2008 instanța a pus în discuția părților calitatea reclamantei de continuatoare a titularului dreptului de proprietate al imobilului în litigiu, argument folosit în considerentele soluției de respingere a apelului și nedezvoltat de recurentă în recursul formulat.
Pentru a justifica această calitate, recurenta a depus înscrisuri emise de Oficiul Registrului Comerțului P, Camera de Comerț și Industrie P care atestă obiectul de activitate al - Română SA, valoarea capitalului social și structura acționariatului, precum și Hotărârea nr. 1 din 16.08.2007 a Adunării Generale a - Română prin care a fost actualizat actul constitutiv al societății.
Examinând legalitatea hotărârii recurate Curtea constată că recursul nu este întemeiat, pentru următoarele considerente:
Cu privire la excepția dirimantă a necompetenței materiale a instanțelor în soluționarea litigiului de față, chestiune ce se impune a fi analizată prioritar față de alte excepții dirimante sau de fond, în conformitate cu art. 137 Cod procedură civilă, Curtea reține:
Instanța a fost sesizată cu o acțiune în revendicare a unui imobil și declararea nulității unor contracte de vânzare cumpărare încheiate pentru imobilul respectiv.
Prin cererea de chemare în judecată reclamanta nu a evaluat pretențiile solicitate pentru ca ulterior, ca răspuns la excepția necompetenței materiale invocată de Judecătoria Constanța, printr-o adresă din octombrie 2002, reclamanta să precizeze valoarea imobilului revendicat ca fiind peste 1,5 miliarde lei.
Este cert și instanțele au stabilit corect că cererea prin care se solicită restituirea unui bun este evaluabilă în bani, care urmează competența în funcție de valoarea obiectului cererii.
Ceea ce trebuie determinat într-o astfel de situație este însă momentul la care se face aprecierea valorică, funcție de care se stabilește competența instanței și chiar căile de atac aplicabile hotărârii.
Pentru stabilirea competenței după valoarea obiectului litigiului, punctul de referință îl constituie cererea de chemare în judecată și valoarea precizată a capătului principal de cerere.
În doctrină s-a arătat că valoarea obiectului procesului declarată de reclamant - întrucât ea nu este în contradicție cu fapte de notorietate sau cunoscute oficial de către instanță, sau altfel nu pare neverosimilă - este hotărâtoare la stabilirea competenței, câtă vreme pârâtul nu o contestă.
Această opinie se deduce din aplicarea prevederilor art. 112 alin. 1 pct. 3 din codul d e procedură civilă, care dispun că cererea de chemare în judecată formulată de reclamant trebuie să cuprindă obiectul cererii și valoarea lui, după prețuirea reclamantului, atunci când prețuirea este cu putință. Această determinare a valorii făcută chiar de către reclamant este importantă nu numai pentru stabilirea taxelor judiciare de timbru, dar ea este importantă, din punct de vedere procesual, în primul rând pentru determinarea instanței competente, după criteriul valoric.
Cum, în speță, o asemenea prețuire a fost făcută de reclamantă în fața judecătoriei la 29 octombrie 2002, arătând că valoarea obiectului pretențiilor lor este de 1,5 miliarde lei, mai mică de suma de 2 miliarde lei care atrăgea competența tribunalului conform art. 2 pct.1 lit. b din codul d e procedură civilă, așa cum erau reglementate aceste dispoziții la data formulării acțiunii, anterior modificării intervenite prin OUG nr. 58/2003, în mod corect a stabilit tribunalul că aparținea judecătoriei competența de soluționare a acestei cauze.
Câtă vreme pârâții nu au contestat această valoare iar reclamanta nu a declinat stabilirea științifică a valorii către un expert contabil, care să ofere date tehnice de determinare a valorii unui imobil "monument de arhitectură, cu valoare istorică, situat într-o zonă rezidențială a municipiului C", precizarea pe care reclamanta a făcut-o ulterior soluționării cauzei la judecătorie, în sensul că valoarea obiectului litigiului este de 30-40 de miliarde lei vechi, nu poate fi considerată de referință pentru determinarea competenței.
Mai mult, potrivit art.181Cod procedură civilă, "instanța investită potrivit dispozițiilor referitoare la competența după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior investiri, intervin modificări în ceea ce privește cuantumul valorii aceluiași obiect".
Față de considerentele arătate, Curtea constată că în mod corect și judecătoria și tribunalul au reținut că Judecătoriei Constanța îi revenea competența materială de soluționare a cauzei în primă instanță, față de valoarea precizată de reclamantă în conformitate cu art. 112 alin. 1 pct. 3 din codul d e procedură civilă.
Analizând recursul declarat de recurentă în raport de chestiunea antamată de tribunal și pusă în discuție în instanța de recurs, referitoare la identitatea dintre reclamantă și proprietarul imobilului în litigiu, Curtea constată că recursul nu este întemeiat, argumentul expus de tribunal, cu precizările ce urmează a fi făcute, fiind adevărat.
Imobilul în litigiu, situat la momentul cumpărării în C,
B-dul - nr. 9, fost dobândit în 1923 de către " Română", societate anonimă pentru industria petrolului. De la data cumpărării, imobilul a intrat în patrimoniul acestei societății.
Prin Legea nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, " Română" a fost naționalizată, întregul său patrimoniu fiind preluat în proprietatea Statului Român.
Prin naționalizare Statul a devenit unicul acționar al rafinăriei " Română", societatea schimbându-și titularul dreptului de proprietate.
Reclamanta din prezenta cauză, - Română SA, potrivit certificatului constatator nr. 10684/1 din 25 februarie 2008 eliberat de Oficiul Registrului Comerțului P, s-a înființat prin nr.HG 1200/12.11.1990, fiind înmatriculată în Registrul Comerțului la 15 martie 1991.
Potrivit art. 1 din HG nr. 1200/1990, "pe data prezentei hotărâri se înființează societățile comerciale pe acțiuni, persoane juridice, cu sediul, obiectul de activitate și capitalul social prevăzute în anexa nr. 1", iar potrivit art. 6 din același act "pe data înființării societăților comerciale pe acțiuni, unitățile economice de stat prevăzute în anexa nr. 1 se desființează, iar activul și pasivul unităților de stat care se desființează se preiau de către societățile comerciale înființate".
Rezultă din interpretarea normelor citate că Societatea " Română" este o societate nou înființată, creată după desființarea unității economice de stat " Cîmpina" și de la care a fost preluat activul și pasivul conform actului de înființare, respectiv HG nr. 1200/1990.
Chiar dacă noua societate desfășoară aceeași activitate - de rafinare a petrolului - ca și societatea naționalizată, această activitate nu prezintă relevanță pentru speță deoarece nu se poate vorbi de calitatea reclamantei de "continuatoare" a societății comerciale de tip capitalist la data naționalizării mijloacelor de producție. La data naționalizării a încetat persoana juridică " Română", societate anonimă, iar prin HG nr. 1200/1990 a încetat persoana juridică " Cîmpina". Încetarea personalității juridice în ambele situații s-a realizat în modalitatea transformării ei, recunoscut în literatura juridică ca un mod specific de încetare a persoanei juridice.
Cum transformarea "are un atât un efect extinctiv, însemnând încetarea existenței juridice, nominale a unei anumite persoane juridice, cât și un efect creator, însemnând înființarea pe locul ei a altei persoane juridice, cu statut diferit de acela al persoanei juridice încetate" ( - Drept civil. Partea generală - Ed. Fundației I, 1993, pag.339), păstrarea activității, a denumirii primei societăți și chiar a altor elemente de identificare ori de capital, nu justifică calitatea de continuatoare a personalității juridice a acesteia și, în consecință, nici îndreptățirea reclamantei de a solicita restituirea unui bun ce a intrat în patrimoniul societății a cărei activitate o continuă.
Reclamanta Română SA, constituită prin voința acționarului unic, Statul Român, a preluat la data constituirii activul transmis de către Stat, activ în care nu era inclus și imobilul în litigiu. De acest imobil Statul a înțeles să dispună prin vânzarea lui către chiriași în temeiul Decretului Lege nr. 61 din 7 februarie 1990 și a Legii nr. 82/1995, având în vedere rațiuni de ordin social și economic.
Prin urmare, cum reclamanta nu este continuatoarea personalității juridice a societății anonime " Română", iar între reclamantă și titulara dreptului de proprietate nu există o identitate, aceasta nu poate justifica dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, cererea acesteia fiind în mod corect respinsă ca nefondată.
Față de aceste considerente care completează argumentul reținut de tribunal, recursul va fi respins ca nefondat.
În ceea ce privește cererea intimaților de obligare a recurentei la plata cheltuielilor de judecată în conformitate cu prevederile art. 274 Cod procedură civilă, Curtea constată că deși aceste cheltuieli au fost solicitate prin întâmpinare și concluziile formulate de intimați, nu s-au depus dovezi care să susțină cererea, respectiv nu s-a depus chitanța de plată a onorariului avocatului, situație în care cererea va fi respinsă ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul civil declarat recurenta reclamantă " Română" Câmpina, împotriva deciziei civile nr. 171, pronunțată de Tribunalul Constanța la data de 22 martie 2007 în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații pârâți Consiliul Local C,
Obligă recurenta la 300 lei cheltuieli de judecată către intimatii Municipiul Constanta și Consiliul Local Constanta și la 300 lei către Constanta.
Respinge ca nefondată cererea intimatilor Raimon și de obligare a recurentei la plata cheltuielilor de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică,azi 28.05.2008.
PRESEDINTE Pentru jud.- și jud.
- - - aflate în se
Semn.conf.art.261 al.2 cpc
VICEPRESEDINTE
Pentru gref.- lipsă
De la instantă se semn.conf.art.261
Al.2 cpc
PRIM GREFIER
-
Jud.fond.
Jud.apel:;
Tehnored.jud.
28.07.2008/2 ex.
Președinte:Daniela PetroviciJudecători:Daniela Petrovici, Irina Bondoc, Mihaela Popoacă
