Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 173/2010. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR - 2928
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR.173
Ședința publică din 25 februarie 2010
PREȘEDINTE: Trandafir Purcăriță
JUDECĂTOR 2: Lucian Lăpădat
JUDECĂTOR 3: Cristian Pup
GREFIER: - -
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții și împotriva deciziei civile de apel nr.437 din 29.10.2009, pronunțată de Tribunalul Arad - secția civilă - în dosarul nr- și a sentinței civile nr. 610 din 24.06.2009, pronunțată de Judecătoria Arad, în dosarul cu același număr, în contradictoriu cu intimații pârâți Statul Român - prin Municipiul A, reprezentat de Primar - și - și, având ca obiect revendicare imobiliară.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă pentru recurenții reclamanți, avocata, iar pentru intimații pârâți - și, avocata în substituirea avocatei -, lipsă fiind intimatul pârât Statul Român - prin Municipiul A - prin Primar.
Procedura legal îndeplinită.
După verificarea actelor și lucrărilor dosarului, s-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, nemaifiind alte chestiuni prealabile, cereri sau excepții de formulat, Curtea fiind lămurită, conform art. 150 Cod procedură civilă, acordă cuvântul părților asupra recursului.
Avocata recurenților reclamanți, solicită admiterea recursului acestora, conform formulării lui în scris, casarea ambelor hotărâri judecătorești și trimiterea cauzei spre rejudecare, pe fond, Judecătoriei Arad, nefiind cercetat fondul cauzei.
Avocata intimaților pârâți menționați, solicită respingerea recursului reclamanților, fără cheltuieli de judecată, conform motivelor arătate în întâmpinare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată:
Prin acțiunea civilă înregistrată la Judecătoria Arad la data de 16.03.2009, (ca urmare a casării Deciziei civile nr. 268/A/30.09.2008 a Tribunalului Arad și Sentinței civile nr. 3500 din data de 20.05.2008 pronunțată de Judecătoria Arad și trimiterii cauzei spre rejudecare prin Decizia civilă nr. 29/R/15.01.2009 a Curții de APEL TIMIȘOARA ), reclamanții și în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Municipiul A reprezentat prin primar, - și, a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța;
1.- să se constate nevalabilitatea titlului Statului Român de preluare, în baza Decretului nr. 92/1950 a imobilului înscris în CF nr. 14069 A, situat în A,-, cu nr. top. 244.b/2.7631/1393/1.244/2, compus din casă de locuit și intravilan;
2.- să fie obligați pârâții - și să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 4, înscris în CF colectivă nr. 54551 A și CF individuală nr. 54555 A, cu nr.top. 244.b/2. 7631/1393. 244/2/IV, compus din patru camere și dependințe situat în imobilul din A,-,
3.- să se dispună rectificarea de CF și restabilirea situației de CF anterioare preluării imobilului de către Statul Român prin naționalizare în baza Decretului nr. 92/1950 în CF nr. 14069 A prin, anularea sistării și închiderii acestei cărți funciare și a înființării și deschiderii noilor cărți funciare, colectivă nr. 54.551 A și CF individuale nr. 54552, nr. 54553, nr. 54554 și nr. 54555 A, redeschiderea CF nr. 14.069 A, radierea înscrierii dreptului de proprietate în favoarea Statului Român de sub 15 din CF nr. 14.069 A, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamanții au arătat că, imobilul înscris în CF nr. 14069 A, situat în A,-, a constituit proprietatea comună pe cote părți a lui, născută, a mamei sale, născută și a fratelui său, dobândit prin cumpărare în anul 1938, imobil care în baza Decretului nr. 92/1950 a fost naționalizat de către Statul Român, ulterior în baza Legii nr. 112/1995 a fost vândut chiriașilor după dezmembrare.
De asemenea reclamanți menționează că, în urma decesului mamei sale și a fratelui său, a devenit singurul moștenitor al imobilului, care la rândul său a decedat la data de 30.12.2004, iar conform certificatului de calitate de legatar nr. 7/2005, reclamanții devin legatari universali ai defunctei.
Au mai precizat reclamanții că, defuncta, în nume propriu și în calitate de moștenitoare s-a adresat Primăriei Municipiului pentru recuperarea imobilului în natură sau despăgubiri, însă prin Procesul verbal din 29.10.1996 Comisia Județeană Aar espins cerere de restituire în natură și acordare de despăgubiri. Prin Hotărârea nr. 74/1999 în dosarul nr. 381/1996 Comisia Județeană Aaa cordat defunctei "despăgubiri în limita plafonului maxim prevăzut de lege în sumă de 326.462.640 lei" pentru trei imobile, printre care și imobilul în cauză.
După apariția Legii nr. 10/2001, a trimis prin executorul judecătoresc, Prefecturii Județului A notificarea prevăzută de art. 21 din Legea nr. 10/2001 pentru obținerea de despăgubiri la valoarea de circulație
Reclamanții mai arată că, defuncta a pornit procese împotriva chiriașilor care au cumpărat apartamentele în baza Legii nr. 112/1995, însă acestea au fost respinse ca fiind prescrise, potrivit art, 46 alin. 5 din Legea nr. 10/2001.
La data notificării din 05.06.2001, toate cele 4 apartamente fiind vândute din perioada 1996-1999, nemaiexistând posibilitatea notificării Statului Român pentru restituirea în natură a acestora, astfel că în această situație, fostului proprietar sau moștenitorilor acestuia nu li se poate nega dreptul la acțiune în justiție pentru revendicarea imobilului direct împotriva chiriașului cumpărător și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în acest sens fiind jurisprudența instanțelor, precum și jurisprudența CEDO.
Pe fondul cauzei, reclamanții menționează că, potrivit art. II din Decretul nr. 92/1950, antecesorii acestora având calitatea de instructor de, actor și casnică, erau exceptați de la naționalizare și locuiau efectiv în acest imobil la data adoptării aplicării Decretului nr. 92/1950, astfel că, încheierea contractului de vânzare-cumpărare între stat și chiriași în baza Legii nr. 112/1995 s-a realizat prin fraudarea dispozițiilor legale.
Potrivit art. 2 din Decretul nr. 167/1958, reclamanții arată că, nulitatea unui act juridic poate fi invocată oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție și chiar dacă s-ar invoca de către subdobânditorii imobilului buna-credință, aceasta nu poate fi reținută deoarece "legea ocrotește buna credință înțeleasă ca atitudine a aceluia care a făcut demersuri pentru a afla care este situația juridică a bunului și doar o astfel de conduită poate duce la recunoașterea valabilității actului încheiat cu un neproprietar".
În fine, reclamanții arată că principiul aplicabil în materia efectelor nulității, potrivit căruia "nulitatea actului juridic inițial atrage și nulitatea actului subsecvent are deplină aplicare în cauză.
In drept reclamanții invocă art. 480-481 Cod civil, art. 2 din Legea nr. 10/2001, art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 34 din Legea nr. 115/1938 și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană prin raportare la art. 20 din Constituția României.
Pârâții - și au formulat întâmpinare prin care s-au opus admiterii acțiunii.
Pârâtul Municipiul A reprezentat prin primar solicită respingerea acțiunii, pe de o parte pentru că, reclamanții nu solicită și anularea titlului de proprietate al pârâților, respectiv a contractului de vânzare-cumpărare nr. 4124/1999, iar pe de altă parte consideră că, instanța s-a pronunțat prin sentința civilă nr. 5666/2004 asupra constatării nulității contractului de vânzare-cumpărare al pârâților.
Reclamanții au formulat răspuns la întâmpinarea pârâtului Municipiul A, solicitând respingerea excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare bazată pe dreptul comun după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, invocând dispozițiile art. 44, art. 136 din Constituția României republicată, art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 20 alin. 2 din Consituția României, art. 22 din Legea nr.10/2001, imprescriptibilitatea acțiunii în revendicare și jurisprudența recentă, în special a T și CEDO.
Referitor la întâmpinarea pârâților și la excepțiile invocate, reclamanții arată că defuncta nu a renunțat niciodată la revendicarea imobilului, fapt demonstrat chiar de cererea nr. 96/11.03.1996 adresată Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995.
În ceea ce privește susținerea pârâților referitoare la excepția constatării nevalabilității titlului statului, reclamanții arată că, atât dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 cât și ale art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 dispun ca: "imobilele preluate fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari, care își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării și că, instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului".
Referitor la susținerea pârâților că, acțiunea în revendicarea imobilului este inadmisibilă, atâta timp cât nu a fost desființat contractul de vânzare-cumpărare prin care imobilul a fost vândut în baza Legii nr. 112/1995, reclamanții arată că susținerile pârâților sunt greșite. Imobilul în cauză a fost preluat de stat fără titlu valabil, coproprietarii de la care s-a naționalizat, erau exceptați.
În mod greșit, arată reclamanții că, se susține excepția autorității de lucru judecat, deoarece numai soluțiile prin care se rezolvă fondul litigiului dobândesc autoritatea de lucru judecat, nu și cele soluționate pe excepții.
Referitor la rectificarea de carte funciară, reclamanții arată că acest capăt de cerere este accesoriu primelor două cereri principale.
Prin sentința civilă nr. 6120 din 24.06.2009, pronunțată în dosarul nr-, Judecătoria Arad respinge acțiunea formulată de reclamanții și, împotriva pârâților Statul Român prin Municipiul A, reprezentat prin primar, - și, având ca obiect acțiune în constatare, revendicare, rectificare carte funciară și restabilire situație anterioară de carte funciară.
Obligă pe reclamanți să plătească pârâților suma de 1452 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în fapt și drept, că imobilul înscris în CF nr. 14069 A, situat în A,-, a constituit proprietatea comună pe cote părți a lui, născută, a mamei sale, născută și a fratelui său, dobândit prin cumpărare în anul 1938, imobil care în baza Decretului nr. 92/1950 a fost naționalizat de către Statul Român, ulterior în baza Legii nr. 112/1995 a fost vândut chiriașilor după dezmembrare (filele 8-10, 69-72 dosar)
După decesul mamei și fratelui autoarei reclamanților, acesta a devenit singurul moștenitor al imobilului, care la rândul său a decedat la data de 30.12.2004, iar conform certificatului de calitate de legatar nr. 7/2005, reclamanții devin legatari universali ai defunctei /fila 11 dosar)
Defuncta, în nume propriu și în calitate de moștenitoare s-a adresat Primăriei Municipiului A pentru recuperarea imobilului în natură sau despăgubiri, însă prin Procesul verbal din 29.10.1996 Comisia Județeană Aar espins cerere de restituire în natură și acordare de despăgubiri. Prin Hotărârea nr. 74/1999 în dosarul nr. 381/1996 Comisia Județeană Aaa cordat defunctei "despăgubiri în limita plafonului maxim prevăzut de lege în sumă de 326.462.640 lei" pentru trei imobile, printre care și imobilul în cauză. După apariția Legii nr. 10/2001, a trimis prin executorul judecătoresc, Prefecturii Județului A notificarea prevăzută de art. 21 din Legea nr. 10/2001 pentru obținerea de despăgubiri la valoarea de circulație (filele 23-30 dosar).
Prin sentința civilă nr. 5666/2004 pronunțată în dosar nr. 7372/2004, al Judecătoriei Arad, rămasă irevocabilă, s-a respins acțiunea în constatarea nulității contractului subsecvent de vânzare-cumpărare ca fiind prescrisă,
Întrucât imobilul revendicat de către reclamanți înscris în CF nr. 14069 A, se află situat într-o zonă în care s-a aplicat publicitatea imobiliară prin cărți funciare, revendicarea imobilelor are un domeniu de aplicare mai restrâns drepturile reale imobiliare s-au constituit, modificat sau stins prin înscrierea în cartea funciară, astfel că soluționarea unei acțiuni în revendicare nu poate avea în vedere regulile stabilite pe cale doctrinară și jurisprudențială în materia revendicării imobiliare în sistemul de publicitate al registrelor de transcripțiuni și inscripțiuni, ci dispozițiile Decretului Lege nr. 115/1938, putându-se, așadar concluziona că, înscrierile în cartea funciară au, în principiu, forță probantă deplină, iar prezumția "juris tantum" intermediară stabilită de art. 33 din decretul amintit poate fi răsturnată numai pe calea unei acțiuni în rectificare de carte funciară, reglementată expres și limitativ, iar nu exemplificativ - enunțiativ, de actul normativ în discuție, acțiunea în revendicare mai este aplicabilă în regim de carte funciară și atunci când dreptul de proprietate se dobândește de plin drept ori când se poate cere, pe cale de acțiune în prestație tabulară înscrierea dreptului de proprietate, situații care nu-și găsesc aplicabilitate în cauză.
Deși s-a solicitat rectificarea cărții funciare, conform petitelor subsidiare din acțiune, este indubitabil că, o atare cerere a fost formulată ca o consecință a cererii de la punctul 2 din acțiunea introductivă de instanță, altminteri nu se relevă nici o rațiune pentru întemeierea în drept a acesteia inclusiv pe art. 34 alin. 1 din Decretul Lege nr. 115/1938, în condițiile în care aspectele legate de valabilitatea titlului pârâților (înscris în CF nr. 14069 A, situat în A,-) sunt, cu siguranță, prioritare în regim de carte funciară, în acord cu considerentele deja menționate, fiind tranșate în mod irevocabil de către instanțele judecătorești.
Prin sentința civilă nr. 5666/2004 pronunțată în dosar nr. 7372/2004, al Judecătoriei Arad, s-a stabilit în mod irevocabil prin respingerea acțiunii reclamanților în nulitatea contractului de vânzare cumpărare, că, pârâții au un titlu valabil înscris în cartea funciară asupra imobilului în litigiu, având dreptul să-și exercite atributele dreptului de proprietate prevăzute de dispozițiile art. 480, 481 Cod civil, fiind astfel confirmat printr-o hotărâre judecătorească dreptul de proprietate asupra imobilului ca aparținând patrimoniului pârâților Statul Român reprezentat prin Municipiu A și - și, ca urmare a respingerii acțiunii în nulitate îndreptată împotriva titlului lor.
Potrivit art. 18 al. 1 lit. c din Legea 10/2001 republicată, măsurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent, atunci când imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale (ceea ce în speță se stabilește în mod irevocabil prin hotărâre judecătorească) iar pe de altă parte antecesoarea reclamanților a beneficiat de prevederile Legii nr. 112/1995 și a încasat despăgubirile pentru imobil la plafonul maxim în sumă totală de 326.462.640 lei vechi conform Hotărârii nr. 74/20 aprilie 1999 emisă de Comisia Județeană pentru aplicarea Legii 112/1995. A considera că, indiferent de circumstanțele concrete, dobânditorul imobilului trebuie deposedat de bun pentru ca acesta să poată fi restituit în natură fostului proprietar, ar însemna să se accepte ca diminuarea vechilor atingeri ale proprietății să creeze noi prejudicii, disproporționate în sarcina dobânditorului actual, sens în care s-a pronunțat și CEDO (cauza Raicu c.României) astfel că, persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună-credință, nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.
Cât privește primul petit al acțiunii, acesta nu mai poate justifica un interes în contextul netemeiniciei celorlalte, în pofida formulării sale cu prioritate de către reclamanți, nepunându-se așadar, problema aplicabilității prevederilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 de asemenea nu se pune problema înfrângerii în vreun fel a art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului în ceea ce îi privește pe reclamanți care nu sunt deținători al unui "bun" în sensul acestei reglementări internaționale, având în vedere și prevederile Deciziei nr. 33 din 8 iunie 2008 dată în interesul legii de către ÎCCJ cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, potrivit căreia în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și CEDO, convenția are prioritate în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice și pentru considerentele de fapt și de drept de mai sus, prima instanță va respinge acțiunea reclamanților
Împotriva acestei sentințe civile, în termen legal au declarat apel reclamanții și solicitând ca în urma admiterii să fie desființată hotărârea atacată și trimisă cauza spre rejudecare la instanța de fond.
În motivare se arată că deși, cauza se află în rejudecare, iar prin decizia de casare nr.29/R/15.01.2009 Curtea de APEL TIMIȘOARAa dat unele îndrumări și a statuat în drept asupra unor probleme ce sunt obligatorii pentru judecătorii fondului potrivit disp.art. 315 alin.1 Cod procedură civilă, totuși hotărârea atacată nu numai că nu se conformează îndrumărilor acesteia dar nici măcar nu reproduce considerentele care au determinat soluția de casare cu trimitere spre rejudecare pe fond și nu face nicio trimitere la decizia de casare în tot cuprinsul motivării. Astfel, prima instanță a încălcat și nesocotit dispozițiile art.315 alin.1 Cod procedură civilă ceea ce impune desființarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare.
De asemenea, prima instanță a nesocotit și încălcat principii de bază ale procesului civil și anume: principiul disponibilității, principiul contradictorialității și principiul dreptului la apărare consacrate de disp.art.129 alin.6 și alin.1 și 4 Cod procedură civilă.
Prin întâmpinare, pârâții - și au solicitat respingerea apelului ca nefondat și menținerea hotărârii primei instanțe ca temeinică și legală.
Prin decizia civilă nr. 437 din 29.10.2009, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Arad - secția civilă - respinge apelul declarat de reclamanții și împotriva sentinței civile de mai sus, cu nr. 6120 din 24.06.2009, pronunțată de Judecătoria Arad, confirmând astfel soluția primei instanțe.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut în esență că în ceea ce privește sentința pronunțată de către instanța de fond, având în vedere că decizia de casare pronunțată de Curtea de APEL TIMIȘOARA sub nr. 29/2009, reține că motivul casării a fost acela că nu s-a cercetat dreptul de proprietate dedus judecății și instanța de fond s-a pronunțat pe excepția inadmisibilității acțiunii, însă în rejudecare, cum rezultă din conținutul sentinței atacate, Judecătoria Arada cercetat însuși fondul litigiului, conform deciziei de casare, motiv pentru care nu se impune desființarea sentinței.
Referitor la soluționarea litigiului de către prima instanța, Tribunalul Arad constată că în mod corect s-a respins acțiunea reclamațiilor, deoarece așa cum rezultă din conținutul Sentinței civile cu nr. 5666/2004, pronunțată de Judecătoria Arad, rămasă irevocabilă, a fost respinsă acțiunea în constatarea nulității contractului subsecvent de vânzare-cumpărare ca fiind prescris.
O primă problemă, este a cea a existenței unei opțiuni a persoanelor îndreptățite între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr.10/2001, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil.
Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie
1989 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce
condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se
poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta, de unde rezultă că modul de preluare a imobilului nu are nici-o importanță.
Legea specială se referă, atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil,
cât și la cele preluate fără titlu valabil, precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite
să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute (art. 18 lit. c, art. 29),
așa încât argumentul în sensul că nu ar exista o suprapunere în ce
privește câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit.
Legea nr. 10/2001 suprimă, așadar acțiunea dreptului comun, dar nu și accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator și procedural, instituie controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 al. 1 și 3 din Constituție și ale art. 6 al. 1 din CEDO.
Măsurile sancționatorii prevăzute de Legea nr.10/2001 constând în pierderea dreptului de proprietate de către persoanele îndreptățite, care nu au respectat termenele prevăzute de această lege pentru formularea cererii de restituire, ori de atacare a unor acte lovite de nulitate, sunt în acord cu cerințele prevăzute de art. 1 din primul Protocol; precum si cu practica în materie a CEDO.
Împotriva acestei decizii civile de apel au declarat recurs, în termen legal, reclamanții și, solicitând casarea, atât a acestei decizii, cât și a sentinței civile nr. 6120/24.06.2009, pronunțată de Judecătoria Arad și trimiterea cauzei spre rejudecare - pe fond - Judecătoriei Arad, invocând în drept art. 304 pct. 5 și 9 raportat la art. 312 al. 1 -3 și 5, art. 315 al. 1 și 3 și art. 105 Cod procedură civilă.
Reclamanții arată în motivarea recursului lor că ambele instanțe inferioare au cercetat un alt obiect juridic decât cel dedus de reclamanți judecății și au omis a cerceta pe fond acele trei aspecte ale acțiunii introductive de instanță formulate de reclamanți, precum și că nu s-au conformat problemelor de drept dezlegate prin decizia de casare și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanțelor a căror hotărâri au fost casare, încălcând astfel dispozițiile art. 129 alin. ultim și art. 315 alin. 1 și 3 Cod procedură civilă, precum și principiile disponibilității, contradictorialității si a dreptului la aparare.
Mai mult, ambele hotărâri omit a reproduce motivele de nelegalitate reținute in decizia de casare, precum si problemele de drept dezlegate si obligatorii pentru judecătorii fondului.
Recurenții susțin că prin apelul lor împotriva sentinței civile nr.6120/20.06.2009 au criticat aceasta hotărâre pentru nesocotirea dispozițiilor art.315 cod pr. civila, precum si a deciziilor nr.332/2001, nr.360/2002 si nr.854/2006 ale Curții Constituționale (de asemenea obligatorii conform art.147 din Constituție), prin care s-a stabilit constituționalitatea prevederilor art.315 cod pr. civila, in raport de care, instanțele de trimitere erau obligate sa rejudece litigiul numai in limitele stabilite prin hotărârea instanței de casare; pentru problemele de drept dezlegate, cauza intrând in puterea lucrului judecat.
Recurenții mai arată că au criticat faptul că, prima instanța a preluat in întregime considerentele si obiectul judecații din sentința civila nr.6454/29.09.2009 a Judecătoriei Arad, privind un alt apartament din acelasi imobil, far sa le pună in discuția pârtilor, așa cum aveau obligația potrivit art.129 alin.4 cod pr. Civila, cum și că au prezentat problemele de drept dezlegate prin decizia de casare, dar decizia din apel retine ca singur motiv al casării cu trimitere a cauzei necesitatea soluționării pe fond a litigiului, ceea ce Judecătoria Arada realizat in rejudecare, însă prin concluziile scrise depuse la dosar cu ocazia dezbaterilor finale in cauza, din 29.10.2009, au învederat instanței de apel ca schimbarea obiectului cererii dedus judecații far a fi pus in dezbatere, incalca principii de baza a procesului civil si atrage sancțiunea nulității hotărârii; cu trimitere la deciziile nr.2508/2007 si nr.771/2008 ale CJ. - Civila.
Cu toate acestea, instanța de apel nu numai ca nu cercetează aceasta critica, dar face si ea aceiași greșeala si examinează exclusiv litigiul prin prisma aplicării dispozițiilor Legii nr.10/2001, desi reclamanții nu și-au bazat acțiunea pe prevederile acestei legi, neaplicabile in cauză, ci pe principiul "resoluto iure resolvitur jus accipientis", pe dispozițiile art.480-481 cod civil si pe art.l din Protocolul nr.l Adițional la Convenția Europeana, cu constatarea neconcordantei dintre Legea nr.10/2001 si Convenția Europeana si stabilirea aplicării cu prioritate a convenției.
De asemenea, recurenții reclamanți susțin că au făcut trimitere la decizia civilă nr. 150/19.01.2006 a Curții de APEL TIMIȘOARA, prin care s-a reținut că încălcarea dispozițiilor art. 315 Cod procedură civilă creat o vătămare în sensul art. 105 al. 2 Cod procedură civilă, vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin casarea cu trimitere spre rejudecare, dar toate aceste motive nu au fost cercetate de instanța de apel, iar decizia instanței de apel se cantonează exclusiv pe teza din Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție privind concursul dintre legea specială și legea generală, neinvocată în cauză și omite să cerceteze tocmai temeiul, obiectul și cadrul juridic dat de reclamanți acțiunii în revendicare, cu implicarea tezei a II-a din decizie - privind neconcordanța între legea specială și Convenția Europeană și stabilirea dreptului instanței de a da prioritate Convenției, în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun și că cele 7 statuări din decizia instanței de apel, de excludere a acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu omiterea examinării celor trei capete ale acțiunii reclamanților, precum și contrazicerea flagrantă absolută și discrețională a deciziei instanței superioare nr. 29/R/15.01.2009, învederează concepția acestei instanțe de apel dea trata asemenea acțiuni ca inadmisibile, dar și un exces de putere, echivalent depășirii atribuțiilor puterii judecătorești și sancționat ca abuz procesual prin art. 304 pct. 4 Cod procedură civilă.
În fine, recurenții arată că pe fond, cercetarea în ordinea firească a capetelor acțiunii lor conduce, în același mod firesc, temeinic și legal, la admiterea acțiunii.
Nevalabilitatea titlului statului este mai mult decât evidența: Decretul nr. 92/1950 fiind contrar Constituției din anul 1965, dispozițiilor art. 480 - 481 Cod civil și Declarației Universale a Drepturilor Omului din 1948.
Potrivit art. II din Decretul nr. 92/1950, reclamanții au făcut dovada că antecesorii lor erau exceptați de naționalizarea imobilului.
Constatându-se nevalabilitatea titlului de preluare a imobilului de către stat, acestui imobil nu-i erau aplicabile prevederile Legii nr. 112/1995 și nu putea fi vândut chiriașilor.
Imobilul -. nr. 4 - a fost vândut chiriașilor prin Contractul nr. 4124 din 07.07.1999, adică după ce prin art. 1 alin. 4 și 5 din nr.HG 11/04.02.1997 s-a stabilit că imobilele intrate în posesia Statului fără titlu nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995 și nu pot fi înstrăinate, înstrăinarea fiind sancționată cu nulitatea absoluta.
De asemenea, prin Legea nr.213/1998, anterioara vânzării apartamentului, s-a stabilit ca imobilele preluate de stat far un titlu valabil pot fi revendicate, iar prin decizia civila nr.4203/20.05.2005, CJ. -Secția Civila, a statuat ca, după 24.11.1998 - data intrării in vigoare a Legii nr.213/1998 - buna-credinta nu mai este prezumata ci trebuie dovedita. Reclamanții mai arată că au făcut dovada ca, încă din 19.06.1950, antecesoarea lor a contestat naționalizarea si a cerut restituirea imobilului in natura.
In consecința, in cauza, este dovedita nu numai reaua-credinta si nelegalitatea cumpărării imobilului in baza Legii nr.l 12/1995, dar chiar frauda la lege.
Hotărârea judecătoreasca nr.5666/2004 de respingere a acțiunii in constatarea nulității absolute a contractului nr.4124/1999, nu a soluționat cauza pe fond, ci pe excepția prescripției, incat nu se bucura de autoritarea lucrului judecat, iar pe de alta parte, prin ea nu s-a făcut nicio statuare asupra valabilității contractului.
Decizia nr.33/2008, citează in cuprinsul ei hotărârile si Pâduraru contra României, la care au făcut referire reclamanții in Concluziile scrise depuse in rejudecare in fata primei instante la 15.04.2009, și rețin că, vânzarea bunului altuia, unui terț, chiar de buna-credinta "se analizează ca o privare de BUNURI, contrară art.1 din Protocolul nr.l".
Din toate aceste motive, din faptul că imobilul nu a fost preluat de stat pentru cauza de utilitate publica, rezulta neconcordanta intre Legea nr.10/2001 si Convenția Europeana, prioritatea Convenției si aplicarea deplina a principiului, in sensul ca nevalabilitatea titlului statului atrage nevalabilitatea actului subsecvent, adica a Contractului de vanzare-cumparare din 07.07.1999, cu consecința si concluzia admiterii acțiunii in revendicare in baza art.480-481 cod civil.
Întrucât parații nu pot invoca un titlu legal pentru dobândirea dreptului de proprietate, titlul obținut având la baza fraudarea legii, ei nu au un drept de proprietate care sa justifice a fi protejat.
De asemenea, in cauza nu se poate susține o atingere a principiului securității raporturilor juridice, deoarece paratii-intimati nu au o hotărâre judecătoreasca prin care sa li se fi constatat si recunoscut, pe fond, in mod irevocabil, un drept de proprietate asupra apartamentului din litigiu, cu putere de lucru judecat.
Temeiul legal al acțiunii reclamanților, bazat pe principiul că
nevalabilitatea actului juridic inițial atrage nevalabjlitatea actului
juridic subsecvent, are aplicare indiferent de buna-credinta sau
reaua-credinta a subdobanditorului si exclude aplicarea Legii nr.10/2001;
asa cum s-a statuat si prin deciziile civile nr.3161/2005 si nr.1000/2006 ale Curții de APEL TIMIȘOARA depuse la dosar, dar si prin Hotărârile
si Pâduraru care stabilesc ca: "Vânzarea de către stat a unui bun
al altuia unor terți de buna-credinta, chiar daca este anterioara confirmării
in justiție in mod definitiv a dreptului de proprietate a celuilalt", - se
analizează ca o privare de bunuri si ca o incalcare a art.l din Protocolul
nr.l al Convenției, iar "persoanele ale căror imobile pe care statul si le-
insusit TITLU î-și păstrează calitatea de proprietar",
nefiind vorba de un nou drept ci "de recunoașterea explicita si
retroactiva a vechiului drept, cu mențiunea ca legea nu face nicio distincție intre situația imobilelor vândute chiriașilor si cea a imobilelor ramase in patrimoniul statului.
Intimații pârâți - și -,prin întâmpinarea de la dosar ( 18 - 21) solicită respingerea recursului reclamanților, ca nefondat și menținerea hotărârii primei instanțe ca temeinică și legală.
Verificând decizia civilă recurată, prin prisma dispozițiilor art. 299 și urm. Cod procedură civilă și în raport de motivele de casare invocate, față de starea de fapt din dosar, ca și de probele administrate în cauză, Curtea stabilește că se impune admiterea prezentului recurs al reclamanților de mai sus și casarea ambelor hotărâri judecătorești, pronunțate de instanțele anterioare, în sensul dispunerii trimiterii cauzei spre rejudecare, la prima instanță, respectiv Judecătoria Arad, în vederea soluționării fondului pricinii, cu care a fost legal investită prin acțiunea reclamanților.
Într-adevăr, prin acțiunea înregistrată la Judecătoria Arad, sub nr. 52/55/07.01.2008, reclamanții au solicitat: 1) să se constate nevalabilitatea titlului statului, de preluare a imobilului înscris în nr. 14069 A, cu nr. top. 244/b/2.7631/1393/1.244/a/2, casă și intravilan; 2) să fie obligați pârâții - și să lase în deplină proprietate și posesie.. nr. 4 al imobilului, compus din 4 camere și dependințe, reclamanților, și 3) să se dispună rectificarea și restabilirea situației anterioare de, a preluării imobilului, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentința civilă nr. 3500 din 20.05.2008, Judecătoria Arada respins ca inadmisibilă acțiunea reclamanților, iar apelul acestora împotriva acestei hotărâri a fost respins prin decizia nr. 268/A/30.09.2008 de către Tribunalul Arad, confirmându-se astfel aceeași stare de fapt și de drept.
Curtea constată însă că prin decizia civila nr.29/R/15 ianuarie 2009 Curtea de APEL TIMIȘOARAa admis recursul reclamanților, a casat cele doua hotărâri si a trimis cauza spre rejudecare, pe fond, Judecătoriei Arad.
Pentru a pronunța aceasta hotărâre, Curtea a reținut următoarele considerente: "Reclamanții si-au motivat in esenta recursul susținând că in mod greșit si nelegal cauza a fost soluționata pe excepția inadmisibilitatii acțiunii, dispozițiile Legii nr.10/2001 nefiind aplicabile in cauza, ele fiind înlocuite de principiul "resoluto iure resolvitur jus accipientis" si cu dispozițiile art.480-481 Cod civil, si acțiunea in revendicare nu poate fi respinsa, pe excepție, ca inadmisibila".
In mod nelegal acțiunea a fost soluționata pe excepția inadmisibilitatii acțiunii, desi trebuia cercetata pe fond, incat, aceasta echivalează cu un blocaj al accesului la justiție si contravine jurisprudentei si art.6 din Convenția Europeana.
Instanțele au apreciat ca, după apariția Legii nr.10/2001, acțiunile in revendicare bazate pe dreptul comun sunt inadmisibile, desi reclamanții au formulat o acțiune complexa, in revendicare-rectificare, specifica sistemului de publicitate imobiliara prin cărțile funciare, a cărei finalitate este dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului in litigiu.
Ca, instanțele au reținut preluarea imobilului de stat in mod abuziv si far titlu valabil, dar ca titlul paraților nu mai poate fi pus in discuție fata de respingerea unei acțiuni in constatarea nulității absolute a contractului de vanzare-cumparare (ceea ce face imposibila si examinarea bunei-credinte a paratelor), însă, Curtea constata ca acțiunea respectiva nu a fost soluționata pe fond, ci respinsa ca prescrisa, încât respectiva hotărâre nu se va bucura de autoritatea lucrului judecat.
Ca, la data apariției Legii nr.10/2001, apartamentele in discuție erau înstrăinate chiriașilor, nemaiexistand posibilitatea notificării persoanei juridice deținătoare, iar acțiunea in revendicare este imprescriptibila.
In rejudecare, instanța de trimitere va examina pe fond acțiunea in revendicare bazata pe dreptul comun si valabilitatea titlului statului si dupa intrarea in vigoare a Legii nr.10/2001 ținându-se seama atat de prevederile legislației interne - art. 44 Constituție si art.480 Cod civil, cat si de reglementările internaționale - art.l Protocolul nr.l Adițional al - vizând aspectul ca nimeni nu poate f lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauza de utilitate publica, cu verificarea, daca prin admiterea ei nu s-ar aduce atingere unui alt drept ori securității raporturilor juridice.
In concluzia finala, decizia de casare retine, far echivoc, "neconcordanta dintre dispozițiile legii speciale - care este Legea nr.10/2001 si Convenției Europeana a Drepturilor Omului, care neconcordanta trebuie rezolvata prin aplicarea cu prioritate a convenției, in sensul ca Judecătoria Arad, va trebui sa cerceteze dreptul de proprietate dedus prezentei judecați prin prisma art.l din citatul Protocol Adițional nr. 1".
Soluțiile ambelor instanțe anterioare sunt pronunțate în vădit dezacord cu statuările instanței de recurs, indicate în decizia civilă nr. 29/R/15.01.2009 a Curții de APEL TIMIȘOARA, deși în conformitate cu dispozițiile art. 315 al. 1 și 3 Cod procedură civilă, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului și după casare, instanța de fond rejudecând din nou, trebuie să țină seama de toate motivele invocate înaintea instanței, a cărei hotărâre a fost casată, ceea ce nici una din cele două instanțe de judecată anterioare nu au făcut, neconformându-se astfel considerentelor deciziei de casare de recurs nr. 29/15.01.2009 a Curții de APEL TIMIȘOARA, deși acestea erau obligatorii.
În dosar este dovedit, așadar, că ambele instanțe anterioare nu au cercetat, în întregime și pe fond, obiectul cauzei cu care au fost investite, ci s-au pronunțat pe un alt obiect juridic decât cel dedus prezentei judecăți și de asemenea aceste ambe instanțe de judecată au omis să cerceteze, în fond cele trei capete de cerere din acțiunea introductivă de instanță formulată de reclamanți, după cum nu s-au conformat nici problemelor de drept dezlegate prin decizia de casare, fiind încălcate astfel prevederile art. 129 al. 6 și art. 315 al. 1 și 3 Cod procedură civilă, precum și principiile procesual civile, văzând disponibilitatea, contradictorialității și dreptului la apărare, toate aceste neregularități procedurale atrăgând casarea ambelor hotărâri judecătorești, pronunțate de instanțele anterioare și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, respectiv Judecătoria Arad, pentru a nu priva părțile de un grad legal de jurisdicție și pentru realizarea unei judecăți unitare în dosar.
Cu prilejul reluării judecății în fața primei instanțe, aceasta va verifica și examina și toate celelalte motive invocate în prezentul recurs, care apare deci admisibil, în raport de dispozițiile art. 312 al. 1 - 3 și 5 Cod procedură civilă, raportate la art. 304 pct.5(combinat cu art. 105 al. 2 Cod procedură civilă) și pct. 9 Cod procedură civilă, precum și art. 315 al. 1 și 3 din același cod, urmând a se dispune conform dispozitivului ce se va reproduce mai jos, ținându-se seama și de prev. art. 480 Cod civil, art. 22 și 44 din Constituția României, ca și de art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO, precum și de conținutul Deciziei nr. 33/09.06.2008, dată în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, pricina urmând a fi cercetată pe fond, iar nu respinsă pe excepția inadmisibilității acesteia.
Văzând și dispozițiile art. 274 Cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanții și împotriva deciziei civile de apel nr.437 din 29.10.2009, pronunțată de Tribunalul Arad - secția civilă - în dosarul nr- și a sentinței civile nr. 610 din 24.06.2009, pronunțată de Judecătoria Arad, în dosarul cu același număr, în contradictoriu cu intimații pârâți Statul Român - prin Municipiul A, reprezentat de Primar - și - și, având ca obiect revendicare imobiliară, pe care le casează și dispune trimiterea cauzei spre rejudecare, la prima instanță, respectiv Judecătoria Arad.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 25 februarie 2010.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
GREFIER,
- -
Red. /02.03.2010
Tehnored /05.03.2010
Ex.2
Primă instanță:
Instanța de apel: și
Președinte:Trandafir PurcărițăJudecători:Trandafir Purcăriță, Lucian Lăpădat, Cristian Pup
