Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 176/2009. Curtea de Apel Alba Iulia
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 176/A/2009
Ședința publică de la 05 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Carla Maria Cojocaru
JUDECĂTOR 2: Anca Neamțiu președinte secție
Grefier - -
Pe rol se află pronunțarea asupra apelului formulat de către reclamantul ROMÂN UNIT CU - - ÎN NUMELE ȘI PENTRU ROMÂNĂ CU -, împotriva sentinței civile nr.82 din 25 martie 2009 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosar cu nr.unic - având ca obiect revendicare imobiliară, în contradictoriu cu pârâta intimată ORTODOXĂ ROMÂNĂ.
Procedura este îndeplinită fără citarea părților.
Se constată că la dosar s-au depus prin registratură concluzii scrise din partea pârâtei intimate Ortodoxă.
dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de amânare a pronunțării din 29 octombrie 2009, care face parte integrantă din prezenta încheiere.
CURTEA DE APEL
Asupra apelului civil de față reține:
Prin sentința civilă nr. 82/2009 pronunțată de Tribunalul Hunedoaraa fost respinsă acțiunea civilă formulată de reclamantul Român Unit cu - în contradictoriu cu pârâta Ortodoxă Română pentru revendicarea imobilului înscris în CF 344, nr. top 152.
Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a reținut, în esență, că pentru admisibilitatea unei acțiuni în revendicare este necesar ca reclamantul neposesor să opună posesorului neproprietar titlul său de proprietate asupra bunului revendicat. Fără condiția titlului de proprietate - deci în lipsa dreptului ce îi legitimează acțiunea asupra bunului deținut de pârât - nu poate exista acțiune revendicativă. Or, xerocopia înscrisului depus la fila 4 din dosarul - nu a putut fi apreciată de instanța de fond ca dovadă a titlului de proprietate asupra imobilului revendicat, atât pentru neîndeplinirea condițiilor de formă - ad probationem-, cât și pentru neîndeplinirea condițiilor de fond - ad validitatem. Acest înscris, dacă totuși poate fi considerat o copie a cărții funciare, reprezintă doar foaia A, adică partea cărții funciare care cuprinde descrierea imobilului, și că în lipsa foii B, care atestă titularul dreptului real de proprietate, reclamantul nu își dovedește dreptul cu un titlu valabil. Cu atât mai mult cu cât este de notorietate că acest bun - eclesia - a făcut obiectul Decretului 358/1948 și respectiv 177/1948. Pe de altă parte, prin efectul acestor acte normative, pârâtul a dobândit nu numai posesia asupra bunului în litigiu, ci întregul drept de proprietate cu toate cele trei atribute: dispoziția, posesia și folosința, în baza căruia a executat lucrări de conservare a acestuia potrivit scopului și destinației avute de la edificarea sa, lucrări ample de întreținere, reparații și condiționări, lucrări de înfrumusețare, de sporire a gradului de confort, lucrări ambientale ce pot fi asimilate lucrărilor voluptorii ce de regulă le execută doar un bun și diligent gospodar.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, solicitând schimbarea acesteia și admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.
În expunerea motivelor de apel s-a arătat că reclamantul este proprietar al bunului revendicat așa cum rezultă din extrasul de carte funciară 344, fiind întabulat într-o perioadă în care înscrierea dreptului de proprietate avea efect constitutiv de drepturi, astfel că nu mai trebuie să producă alte titluri în justificarea dreptului de proprietate asupra imobilului, instanța fiind ținută să soluționeze cauza în funcție de această probă inatacabilă decât pe calea uzucapiunii, situație care nu se regăsește în speță.
Un act normativ abrogat, cum este Decretul 358/1948 nu mai este susceptibil de a produce efecte de la momentul abrogării sale, respectiv de la emiterea Decretului 9/1989, astfel încât de la această dată pârâta stăpânește fără nici un titlu imobilul reprezentând și terenul intravilan aferent.
În drept s-au invocat art. 282 și urm. Cod pr. civilă, art. 3 din D-L 126/1990, Legea 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, art. 29 alin. 3, 5, art. 44 din Constituția României.
Intimata pârâtă Ortodoxă Română a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului reclamantei ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind legală și temeinică.
În expunerea de motive s-a arătat că instanța de fond a reținut în mod corect că reclamanta nu face dovada unui titlu de proprietate asupra imobilului în litigiu și că abrogarea Decretului 358/1948 nu are ca efect și desființarea retroactivă a consecințelor produse în trecut, pârâta dobândind dreptul de proprietate în mod legitim prin efectul legii, art. 37 din Decretul 177/1948. Prin Decretul-lege 126/1990 s-a prevăzut o procedură specială în cadrul căreia o comisie mixtă formată din reprezentanții celor două culte urmau să stabilească situația juridică a lăcașelor de cult ținând seama de dorința credincioșilor. Din probele administrate în cauză rezultă că numărul credincioșilor - catolici este foarte mic, respectiv 15-16 persoane în comparație cu numărul credincioșilor ortodocși - 206 -, conform recensământului din 2002. În ceea ce privește restituirea cimitirului, conform art. III, pct. 10 din Anexa 1 la Legea 213/1998, acesta face parte din domeniul public al comunelor, orașelor și municipiilor, fiind inadmisibilă revendicarea lui.
În cursul judecății apelului părțile nu au solicitat administrarea de probe noi. La solicitarea instanței reclamanta a depus la dosar foaia reconstituită a cărții funciare 344, în limba română, actualizată la data de 14.10.2009.
Analizând legalitatea și temeinicia sentinței atacate prin prisma criticilor formulate, Curtea constată că prezentul apel este fondat și va fi admis pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 1 din Decretul-lege 126/1990, ca urmare a abrogării Decretului 358/1948 prin Decretul-lege 9/1989, Română Unită cu a fost recunoscută oficial. Potrivit art. 3 situația juridică a lăcașurilor de cult care au aparținut Bisericii Române Unite cu și au fost preluate de Ortodoxă se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanți clericali ai celor două culte religioase, ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri. Între reprezentanții celor două biserici au avut loc mai multe runde de "", așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, însă acestea s-au dovedit lipsite de eficiență, ceea ce a determinat reclamanta să promoveze prezenta acțiune în justiție, în teiul art. 3 alin. 2 din Decretul 126/1990 așa cum a fost modificat prin Legea 182/2005.
Instanța de fond a fost sesizată cu o acțiune în revendicare întemeiată pe disp. art. 480 cod civil, iar această acțiune este acea acțiune reală prin care reclamantul neposesor cere instanței de judecată să i se recunoască dreptul de proprietate asupra uni bun determinat și, pe cale de consecință, să-l oblige pe pârâtul posesor neproprietar la restituirea posesiei bunului litigios. Ca atare, reclamantului îi incumba, conform art. 1169 cod civil, obligația de a dovedi dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu. Acesta a depus la dosar în fața instanței de fond ( 4, dosar -) copia cărții funciare 344, actualizată la data de 20.02.2006, semnată și ștampilată de autoritatea emitentă, competentă în emiterea actului, Biroul de Carte Funciară H, precum și în fața instanței de apel ( 50, dosar -) copia foii reconstituite 344, actualizată la 14.10.2009, care poartă ștampila autorității emitente, Oficiul de cadastru și Publicitate Imobiliară
Instanța de apel consideră că aceste înscrisuri fac dovada incontestabilă că reclamanta este proprietara imobilului înscris în această carte funciară, având nr. top 146, 149, 150, 152, ultimul nr. top, care formează obiectul revendicării, fiind format din biserică și cimitir intravilan, în suprafață de 1 iugăr și 600 stj ( conform foii reconstituite) și respectiv 7914 mp (conform foii inițial depuse în dosarul -).
Acțiunea în revendicare este imprescriptibilă, întrucât dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz, indiferent de timpul cât titularul său nu l-a exercitat direct sau prin altă persoană. Acțiunea în revendicare imobiliară poate fi paralizată numai atunci când posesorul actual a dobândit imobilul prin uzucapiune, în condițiile prevăzute de lege. Pârâta nu invocăexpressis verbisdobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, dar se referă la posesia îndelungată pe care a exercitat-o asupra bunului litigios mai mult de 50 de ani, astfel încât se impune analizarea condițiilor acestui mod originar de dobândire a proprietății. În speță nu pot fi întrunite condițiile uzucapiunii deși imobilul este folosit de pârâtă din anul 1948. Aceasta deoarece prin Decizia în interesul legii nr. 86/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție B, s-a stabilit că în situația prescripțiilor începute sub imperiul Decretului-lege 115/1938, acțiunile în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune în regim de carte funciară sunt guvernate de dispozițiile legii vechi, respectiv ale Decretului-lege 115/1938. Or, Legea 115/1938 a intrat în vigoare la data de 12.07.1947, deci în anul 1948 de când a început posesia pârâtei era în vigoare acest act normativ care reglementează uzucapiunea în art. 27 și 28, reglementarea fiind cu totul specială, atât față de reglementările anterioare din Transilvania ( codul civil austriac sau legile maghiare) cât și față de codul civil român.
Astfel, conform art. 27 din D-L 115/1938, dacă în cartea funciară s-au înscris fără cauză legitimă drepturi reale care pot fi dobândite prin uzucapiune, ele vor rămâne valabil dobândite dacă titularul dreptului le-a posedat cu bună credință, potrivit legii, timp de 10 ani. În speță nu se poate aplica acest text de lege întrucât pârâta nu este întabulată în cartea funciară. Art. 28 din același act normativ reglementează uzucapiunea extratabulară, care presupune ca posesia să fie exercitată timp de 20 de ani de la moartea titularului dreptului de proprietate înscris în carte funciară, situație exclus a fi aplicabilă speței.
Deci pârâta nu poate opune reclamantei uzucapiunea, însă invocă faptul că a dobândit imobilul în temeiul legii, imobilul biserică fiind preluat de stat prin Decretul 358/1948 și apoi transmis cultului ortodox conform art. 37 din Decretul 177/1948. De asemenea se arată că reclamanta a pierdut dreptul de proprietate prin efectul legii prin care s-a dispus încetarea existenței cultului -catolic.
După cum s-a arătat pârâta nu și-a întabulat dreptul în cartea funciară astfel că susținerile sale sunt fără suport probator; în ceea ce privește susținerea că este de notorietate faptul că imobilul a făcut obiectul Decretului 358/1948 și respectiv al Decretului 177/1948, aceasta nu este suficientă pentru dobândirea dreptului de proprietate în sistem de carte funciară, unde este aplicabil Decretul-lege 115/1938, care reglementează principiul efectului constitutiv de drepturi reale al înscrierii în cartea funciară. Potrivit art. 17-18 din acest decret, drepturile reale pot fi constituite, modificate sau stinse numai prin înscriere în cartea funciară. Prin urmare înscrierea dă naștere, modifică sau stinge drepturile reale și le face opozabile față de terți. De la acest principiu există câteva excepții. Astfel, art. 26 din lege prevede că drepturile reale imobiliare se dobândesc fără înscriere în cartea funciară în următoarele cazuri: dobândirea prin succesiune legală și testamentară, dobândirea prin accesiune, vânzare silită și expropriere, în speța de față nefiind incident niciunul din cazurile prev. de art. 26. Atâta timp cât reclamanta este înscrisă în cartea funciară aceasta dă naștere prezumției prev. de art. 32 de unde rezultă că, dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane se prezumă că dreptul există în folosul ei, principiu reluat de art. 30 din Legea 7/1996.
În ceea ce privește susținerea pârâtei în sensul că abrogarea Decretului 358/1948 nu atrage automat abrogarea Decretului 177/1948 prin care Ortodoxă Română a dobândit dreptul de proprietate supra unor imobile această susținere este reală, căci abrogarea Decretului 358/1948 prin Decretul 1/1989 nu poate avea nici un efect asupra raporturilor juridice născute sub imperiul legii vechi, aceasta echivalând cu încălcarea principiului efectului neretroactiv al legii, consacrat de art. 1 din codul civil. Deci abrogarea Decretului 358/1948 a avut ca efect recunoașterea Bisericii -catolice și nimic mai mult, în nici un caz nu a avut ca efect redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilelor pe care -catolică le-a pierdut prin efectul legii. În speță nu se pune o astfel de problemă și instanța de apel nu poate împărtăși punctul de vedere al reclamantei în sensul că de la data abrogării decretului 358/1948 prin decretul 1/1989, cel dintâi nu mai este susceptibil de a produce efecte juridice, de la acea dată titlul pârâtei nefiind unul valabil. Așa cum s-a arătat mai sus, instanța de apel a considerat că problema juridică incidentă în speță este aceea a titlurilor de proprietate pe care le invocă părțile în cadrul unei acțiuni clasice în revendicare, pârâta nefiind în măsură să-și dovedească dreptul de proprietate asupra imobilului, ea nefiind întabulată în cartea funciară.
Se mai invocă de către pârâtă art. 645 cod civil, potrivit căruia proprietatea se mai dobândește prin accesiune sau incorporațiune, prin prescripție, prin lege sau prin ocupațiune. Sub acest aspect este de menționat că Decretele 358/1948 și 177/1948 sunt acte emise de Ministerul Cultelor, nefiind deci legi, ci acte emise în executarea legilor. Mai mult, pârâta susține că dreptul de proprietate s-a dobândit în temeiul art. 37 din Decretul 177/1948, dar acest articol prevede că dacă numărul credincioșilor care au trecut de la cultul -catolic la cel ortodox este de cel puțin 75% din numărul credincioșilor comunității locale a cultului părăsit, întreaga avere se strămută de drept în patrimoniul comunității locale a cultului adoptat, cu drept de despăgubire pentru comunitatea locală părăsită, proporțional cu numărul celor rămași. Cazurile prevăzute în acest articol vor fi constatate și soluționate de judecătoria populară a locului. Iată deci că art. 37 din Decretul 177/1948 prevedea o procedură specială pentru întabularea dreptului de proprietate în favoarea pârâtei, procedură despre care nu se face nicio mențiune în cartea funciară, preluarea imobilului fiind făcută fără titlu, fiind vorba de o preluare faptică.
În ceea ce privește împrejurarea reținută de instanța de fond, ca temei al respingerii acțiunii, că imobilul construcție a fost supus unor lucrări de transformare, adăugire, sporire a gradului de confort, aceste aspecte nu au format obiectului litigiului, respectiv nu au fost invocate de pârâtă în întâmpinare și prin urmare nu s-au administrat probe suficiente și concludente pe acest aspect, el putând forma obiectul unei acțiuni separate în pretenții, dar nu pot în nici un caz să ducă la dobândirea unui drept de proprietate asupra unui imobil care este proprietatea unei alte persoane.
Așa fiind, pentru motivele arătate mai sus, în temeiul art. 296 cod pr. civilă, Curtea va admite ca fondat apelul declarat de reclamantul Român Unit cu - împotriva sentinței civile nr. 82/2009 pronunțată de Tribunalul Hunedoara -secția civilă și va schimba în tot sentința atacată și în consecință va admite acțiunea civilă formulată de reclamantul Român Unit cu - împotriva pârâtei Ortodoxă Română. În temeiul art. 480 cod civil, pârâta va fi obligată să recunoască dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului înscris în CF 344, nr. top 152- și cimitir intravilan, în suprafață de 1 iugăr și 600 stânjeni, respectiv 7914 mp și să îi restituie reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul revendicat.
În ceea ce privește susținerea pârâtei că cimitirul nu poate forma obiect al revendicării întrucât face parte din domeniul public al comunelor, orașelor și municipiilor, conform art. III pct. 10 din Anexa 1 la Legea 213/1998, această susținere este reală raportat la temeiul legal invocat, dar reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate și asupra acestui bun, el fiind notat în cartea funciară, ca făcând parte din nr. top 152, alături de biserică, astfel că acțiunea sa nu poate fi respinsă.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată acestea se cuvin reclamantei însă doar cele din fața instanței de fond, în cuantum de 1.200 lei, întrucât nu a făcut dovada altor cheltuieli în fața instanței de apel.
Pentru aceste motive,
În numele legii
DECIDE
Admite apelul declarat de reclamantul Român Unit cu -catolic împotriva sentinței civile nr. 82/2009 pronunțată de Tribunalul Hunedoara -secția civilă.
Schimbă în tot sentința atacată și în consecință admite acțiunea civilă formulată de reclamantul Român Unit cu -catolic împotriva pârâtei Ortodoxă Română:
Obligă pârâta să recunoască dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului înscris în CF 344, nr. top 152- și cimitir intravilan, în suprafață de 1 iugăr și 600 stânjeni, respectiv 7914 mp.
Obligă pârâta să restituie reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul revendicat.
Obligă pârâta să plătească reclamantei suma de 1200 lei cheltuieli de judecată efectuate în fața instanței de fond.
Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 05 2009.
Președinte, - - - | Judecător, - - |
Grefier, - - |
tehnored.
6 ex/4.12.2009
Jud. fond
Președinte:Carla Maria CojocaruJudecători:Carla Maria Cojocaru, Anca Neamțiu
