Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 18/2010. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
PRECUM ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 18/
Ședința publică din data de 3 februarie 2010
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Mihaela Popoacă
JUDECĂTOR 2: Mihaela Ganea
Grefier - - -
S-au luat în examinare apelurile civile formulate de pârâții:
1.MUNICIPIUL C PRIN PRIMAR, cu sediul în C,-, județul C și
2.STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în C, str. - nr. 18, județul C,
împotriva sentinței nr. 1043 din 19 octombrie 2009 pronunțate de Tribunalul Constanța în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimații reclamanțiși, ambii domiciliați în,-, bloc 40,. B,. 38, județul C, cauza având ca obiect revendicare.
La apelul nominal efectuat în ședință publică se prezintă pentru apelantul pârât Municipiul C prin Primar d-na avocat, în baza delegației de substituire fără număr, din 3 februarie 2010, pe care o depune la dosar, pentru intimații reclamanți și se prezintă dl., în calitate de mandatar, conform împuternicirilor depuse la instanța de fond, lipsind apelantul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura este legal îndeplinită în conformitate cu dispozițiile art. 87 și următoarele Cod procedură civilă.
Apelurile sunt declarate în termenul legal, motivate și scutite de plata taxei judiciare de timbru.
S-a făcut referatul oral asupra cauzei de către grefierul de ședință care învederează că la data de 27 ianuarie 2010, prin serviciul registratură, intimații reclamanți au depus întâmpinări la apelurile formulate de pârâți, comunicate la aceeași dată apelanților pârâți, după care:
Instanța îi pune în vedere reprezentantului intimaților reclamanți să precizeze dacă are cunoștință despre împrejurarea în sensul că suma de bani acordată pentru imobilul în litigiu ar fi fost încasată de către foștii proprietari cu ocazia plecării din țară și, în caz afirmativ, să depună înscrisuri prin care să facă dovada încasării acestei sume.
Reprezentantul intimaților reclamanți învederează că intimații reclamanți au dat o declarație în fața autorităților competente din Statele Unite ale Americii în conținutul căreia au arătat împrejurarea că nu au încasat nicio sumă de
bani la momentul plecării din țară în contul imobilului în litigiu iar în ce privește suma de 137.745 lei prevăzută în decizia nr. 388 din 4 septembrie 2004 au arătat că aceasta nu poate fi reală în condițiile în care suma maximă acordată celor care plecau din țară la acel moment era de 80.000 lei. Prezintă completului de judecată originalul acestei declarații și învederează că o copie a acestui înscris a fost depusă în dosarul de fond.
Instanța, verificând actele dosarului constată că la fila 22 în dosarul nr- al Judecătoriei Constanța se află depusă copia declarației date de intimații reclamanți la data de 10 octombrie 2008 în fața autorităților din. Constatând că există identitate între originalul prezentat la acest termen de către reprezentantul intimaților reclamanți cu copia depusă la dosar, restituie originalul și pune în vedere părților să precizeze dacă, în raport de declarația intimaților reclamanți în sensul că nu au încasat suma de bani la momentul plecării din țară,mai au alte probe de administrat sau cereri de formulat.
Apărătorul apelantului pârât Municipiul C prin Primar arată că nu mai are alte acte de depus sau cereri noi de formulat, apreciind cauza în stare de judecată.
Reprezentantul intimaților reclamanți învederează că nu are alte înscrisuri noi de depus sau cereri de formulat. Totodată, întrebat fiind de către instanță, învederează că nu are pregătire juridică.
Instanța, luând act de declarațiile părților în sensul că nu mai au alte înscrisuri de depus sau cereri prealabile de formulat și, socotindu-se lămurită, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra apelurilor apărătorului apelantului pârât Municipiul C prin Primar și îi face cunoscut reprezentantului intimaților reclamanți că potrivit dispozițiilor art. 68 Cod procedură civilă, nu poate formula concluzii orale întrucât nu are pregătire juridică, la pronunțarea hotărârii instanța urmând să aibă în vedere apărările formulate de intimații reclamanți pe calea întâmpinărilor depuse la dosar.
Apărătorul apelantului pârât Municipiul C prin Primar, având cuvântul asupra apelului formulat de partea pe care o reprezintă, apreciază că hotărârea apelată este nelegală și netemeinică.
În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii apreciază că aceasta a fost respinsă în mod netemeinic de prima instanță, cu încălcarea dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 și a deciziei nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție. Arată că odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, dispozițiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 nu mai dau posibilitatea foștilor proprietari de a formula acțiune în revendicare potrivit dreptului comun, procedura de urmat fiind cea reglementată de legea nr. 10/2001.
Pe fondul cauzei, învederează că preluarea apartamentului revendicat s-a realizat în baza Decretului nr. 223/1974 și, având în vedere temeiul juridic al acțiunii în revendicare, instanța trebuia să procedeze la compararea celor două titluri și să constate că titlul statului este valabil.
Solicită admiterea apelului formulat de pârâtul Municipiul C prin Primar, schimbarea în tot a hotărârii apelate în sensul respingerii acțiunii
formulate la instanța de fond și obligarea intimaților reclamanți la plata cheltuielilor de judecată.
În ce privește apelul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, arată că lasă la aprecierea instanței întrucât nu cunoaște motivele de apel invocate de către această parte. Totodată, arată că imobilul în litigiu se află în patrimoniul Municipiului C iar printr-o hotărâre nu s-a obligat la acordarea de despăgubiri.
Instanța rămâne în pronunțare asupra apelurilor.
CURTEA
Asupra apelurilor civile de față;
Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin cererea precizată, înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța sub nr-, reclamanții și au chemat în judecată pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul C prin Primar, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că titlul statului nu a fost legal constituit, cu respectarea exigențelor din art. 6 din Legea nr. 213/1998 și să fie obligați pârâții să le restituie în deplină proprietate și posesie imobilul situat în C,-, -. A, preluat abuziv de către stat în temeiul Decretului nr. 223/1974.
În argumentarea cererii de chemare în judecată reclamanții au susținut că au cumpărat imobilul în litigiu în anul 1980. Ulterior dobândirii, acesta a fost trecut în proprietate statului prin decizia nr. 388 din 4 septembrie 1984 Consiliului Popular al Municipiului Constanta, în temeiul Decretului nr. 223/1974. Reclamanții au susținut că titlul lor de proprietate nu a fost desființat și a fost trecut imobilul în proprietatea statului în mod nelegal, urmând ca instanța de judecată să stabilească valabilitatea preluării imobilului.
În drept, reclamanții s-au prevalat de dispozițiile art. 480 Cod civil.
La cererea de chemare în judecată reclamanții au atașat, în copie, următoarele înscrisuri: adresa nr. -/2007 emisă de Serviciul impozite și taxe locale, contract de construire nr. 9136/1980, proces-verbal de predare-preluare și recepție a locuinței, titlu de proprietate nr. 3496 din 16 februarie 1982, declarație de impunere, adresă a C și decizia nr. 388/1984.
Judecătoria Constanța, prin sentința civilă nr. 21498/2008 a dispus declinarea cauzei în favoarea Tribunalului Constanța, reținând criteriul valoric de așezare a competenței instanțelor judecătorești.
Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Constanța sub nr-.
La termenul din 26 mai 2009 reclamanții și-au precizat cererea de chemare în judecată sub aspectul cadrului procesual pasiv și al obiectului cererii de chemare în judecată.
Pârâtul Municipiul Cai nvocat în apărare excepția inadmisibilității acțiunii, excepție soluționată în sensul respingerii la termenul din 15 iunie 2009. Motivele avute în vedere de către instanță la deliberare au fost expuse în încheierea de ședință întocmită cu acea ocazie.
Pârâtul Statul Raf ormulat întâmpinare prin intermediul căreia a invocat excepția lipsei calității sale procesual pasive în raport de prevederile nr.HG 113/1992, HG nr. 34/2009 și ale Legii nr. 215/2001 a administrației publice locale.
Procedând la soluționarea cauzei Tribunalul a încuviințat proba cu înscrisuri și proba cu expertiză tehnică de specialitate în vederea identificării bunului și a valorii de circulație.
Prin sentința civilă nr. 1034 din 19 octombrie 2009 Tribunalul Constanțaa respins excepția lipsei calității procesual pasive a Statului Român și excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare invocate de către pârâtul Municipiul
A admis acțiunea reclamanților iar pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin C și Municipiul C au fost obligați să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în C,-, -. A,. 13.
Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut, în esență, că Statul Român are calitate procesual pasivă în prezenta cauză întrucât bunul a fost preluat inițial de către stat în baza Decretului nr. 223/1974, iar acțiunea în revendicare implică o operațiune de comparare a titlurilor exhibate de toate părțile interesate, iar statul care a fost autorul etatizării trebuie să răspundă pentru prejudiciul creat reclamanților.
Pe fondul cauzei s-a reținut că locuința în litigiu a fost proprietatea reclamanților, iar prin decizia administrativă nr. 388/1984 emisă în temeiul Decretului nr. 223/1974, după părăsirea țării de către reclamanți, bunul a fost preluat de stat, iar ulterior, a fost inventariat în patrimoniul Municipiului
În condițiile în care preluarea bunului s-a făcut fără plata vreunei despăgubiri, iar Decretul nr. 223/1974 constituia un act abuziv, neconform Constituției țării și tratatelor internaționale la care România era parte, prima instanță a reținut că trecerea în proprietatea statului a fost abuzivă, situație în care nici Statul Român și nici Municipiul C nu pot opune un titlu valabil, preferabil celui exhibat de reclamanți.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat apel pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin C și Municipiul C prin Primar.
1. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publicea criticat legalitatea hotărârii Tribunalului Constanța sub aspectul soluționării excepției lipsei calității sale procesual pasive. Apelantul a susținut că prima instanță a făcut o greșită aplicare în cauză a dispozițiilor art. 25 și 37 din Decretul nr. 31/1954 conform cărora "Statul nu răspunde pentru obligațiile organelor și instituțiilor statului, dacă acestea sunt persoane juridice". De asemenea, în nr.HG 113/1992 se stipulează că bunurile de interes local din domeniul public și privat al statului au trecut în patrimoniul comunelor, orașelor sau al județelor, iar cum imobilul în litigiu face parte din domeniul privat al Municipiului C, acesta este singurul pârât care are calitate procesual pasivă în cauză.
2.La rândul lui, pârâtul Municipiul C prin Primar a criticatlegalitatea hotărârii primei instanțe sub următoarele aspecte:
- În mod greșit Tribunalul Constanțaa respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, hotărârea fiind în dezacord cu decizia civilă nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.
- Pe fondul cauzei, instanța nu a analizat comparativ titlurile exhibate de părți, titlul statului fiind mai bine caracterizat. Reclamanții nu au răsturnat prezumția că preluarea imobilului s-a făcut contra cost.
Prin întâmpinare, intimații reclamanți au solicitat respingerea apelurile ca nefondate.
Curtea, analizând legalitatea hotărârii Tribunalului Constanța în raport cu criticile apelanților pârâți constată următoarele:
1. Referitor la apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin C se reține că este vădit nefondat prin prisma negării calității sale procesual pasive în prezentul litigiul și al oricărei răspunderi pentru consecințele generate de actele sale neconforme cu principiile de drept.
Motivele de apel dezvoltate în acest context pornesc simplist de la cerința comparării titlurilor persoanelor care pretind același drept real asupra unui bun, fără a evalua însă situația, premisa care a generat această situație și ignorându-se că raportul litigios a fost creat prin preluarea abuzivă a bunului de către stat, în temeiul Decretului nr. 223/1974. Se ignoră deopotrivă faptul că într-o asemenea speță nu se ridică numai problema "titlului celui mai bine caracterizat", ci a atenuării consecințelor juridice ale actului nelegal al statului și a asigurării unei reparații echitabile în condițiile respectării principiului securității raporturilor juridice.
Nu are relevanță atât pentru judecătorul național, cât și pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care este autoritatea publică sau instituția care deține în prezent imobilul preluat abuziv, întrucât statul român trebuie privit în mod unitar, dar și prin prisma entităților administrative teritoriale și al organelor administrative publice descentralizate, neputând fi disociat de acestea din urmă, când se pune în discuție încălcarea de către stat sau de către un organ al administrației publice, a unui drept fundamental statuat prin Constituție și prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Statul nu se poate prevala de împrejurarea că prin acte normative proprii a trecut din patrimoniul său în patrimoniul unei unități administrativ-teritoriale conform nr.HG 113/1992, bunuri preluate fără titlu legal de la adevărații proprietari, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, el fiind singura entitate chemată să asigure atât cadrul instituțional, cât și mecanismele de funcționare ale acestuia, necesare soluționării situației juridice a caselor naționalizate (Cauza Faisillat contra României).
O privare de proprietate trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească o cauză de utilitate publică, să fie conformă normelor de drept intern și să respecte un raport de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat.
Cu privire la indemnizarea titularului dreptului de proprietate pentru privarea dreptului său, Curtea Europeană a reținut că, în absența unei compensații reparatorii, art. 1 din Protocolul 1 la. nu ar asigura decât o protecție iluzorie și ineficace a dreptului de proprietate în totală contradicție cu dispozițiile Convenției (cauza James și alții contra Marii Britanii, 1986).
Curtea Europeană a reținut în mod explicit că "numărul mare de cereri înaintate Curții, de hotărâri care statuează încălcarea art. 1 din Protocolul 1, în anumite cazuri și a art. 6 din Convenție, precum și miile de dosare de restituire trimite către și care nu au fost tratate într-un termen rezonabil, demonstrează că mecanismul ales pentru restituirea bunurilor confiscate sau naționalizate de către stat pe parcursul perioadei comuniste nu a fost pus în aplicare în mod compatibil cu art. 1 din Protocolul 1" (cauza Viașu contra României).
Atunci când Curtea Europeană constată o încălcare, statul pârât are obligația legală nu numai de a plăti persoanelor în cauză sumele alocate cu titlu de reparație echitabilă prevăzută de art. 41, ci de asemenea de a alege sub supravegherea Comitetului de Miniștri, măsurile generale și/sau, după caz individuale pe care să le includă în ordinea sa juridică internă pentru a pune capăt încălcării constatate de C și pentru a anula pe cât posibil, consecințele acestei încălcări (cauza Braniowski contra Poloniei.
Se reține că, în condițiile în care statul "nu și-a îndeplinit obligația pozitivă de a reacționa la timp și cu coerență, în ceea ce privește problema de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în virtutea decretelor de naționalizare" și mecanismul de acordare a despăgubirilor prin intermediul Fondului Proprietatea nu se dovedește în prezent funcțional, iar reclamanții nu beneficiază în prezent de o dispoziție care să le confirme cel puțin dreptul la despăgubiri, statul este răspunzător de indemnizarea reclamanților pentru prejudiciul suferit ca urmare a naționalizării imobilului proprietatea lor.
Însăși Curtea Europeană a precizat că "hotărârile sale au nu numai rolul de a soluționa cauzele cu care este sesizată, ci și pe acela ca, pe un plan mai larg, să clarifice, să salvgardeze și să dezvolte normele Convenției, contribuind astfel la respectarea, de către stat, a angajamentelor pe care acestea și le-au asumat în calitatea lor de părți contractante (Hotărârea din 18 ianuarie 1978 în cauza Irlanda contra Regatului Unit).
De altfel, reclamanții au solicitat în contradictoriu cu Statul Român - cel care a dispus preluarea bunului din patrimoniul reclamanților - să se constate că titlul statului nu a fost valabil constituit și aplicarea Decretului nr. 223/1974 nu a avut ca efect desființarea titlului reclamanților, cu respectarea exigențelor art. 6 din, cerere ce nu poate fi soluționată decât în contradictoriu cu acest pârât - Statul Român.
Pentru considerentele expuse, instanța de apel, constatând că Tribunalul Constanța - conformându-se principiului preeminenței dreptului și legalității protecției drepturilor patrimoniale enunțate în art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, ținând cont și de principiile afirmate în jurisprudența în materia acordării de despăgubiri - a dezlegat în mod corect excepția
lipsei calității procesuale pasive a Statului Român în cauza dedusă judecății, va respinge apelul Statului Român, prin Ministerul Finanțelor ca nefondat.
2. Referitor la apelul pârâtului Municipiul C prin Primar, se reține de asemenea că este nefondatpentru următoarele considerente:
1. De regulă, Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparație, se aplică tuturor situațiilor în care se constată o preluare abuzivă a imobilului, dacă preluarea s-a făcut în perioada de referință a legii, respectiv 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Aplicarea prioritară a acestei legi în baza principiuluispecialio generalibus derogantnu exclude însă, în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare pentru că, așa cum s-a statut în mod obligatoriu prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în cazul unui concurs între Legea nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, ce are ca izvor Codul civil, instanța este datoare să verifice dacă, în situația particulară supusă analizei, aplicarea Legii nr. 10/2001 nu vine în conflict cu dispozițiile art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, situație care impune, conform art. 20 alin. 2 din Constituția României, prioritatea normei din Convenție.
Prin Decizia nr. 33/2008 Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut în mod explicit că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
Pentru a reține existența unui "bun" în sensul Convenției, Curtea Europeană a atras atenția și asupra art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 care prevede în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul și le-a însușit fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar. Prin urmare, nu este vorba de un nou drept ci de recunoașterea explicită și retroactivă a vechiului drept, cu mențiunea că legea nu face nicio distincție între situația imobilelor vândute chiriașilor și cea a imobilelor rămase în patrimoniul statului (Cauza Păduraru contra României, paragraful 84).
În speță, reclamanții au solicitat să se constate că titlul lor de proprietate este preferabil celui exhibat de stat - decizia administrativă nr. 388/1984 emisă în temeiul Decretului nr. 223/1974 și, deși dreptul lor de proprietate asupra imobilului nu a fost desființat, beneficiind de un "bun" în sensul art. 1 Protocolul 1 la. drept recunoscut expres prin dispozițiile art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, nu se pot bucura de proprietatea lor închiriată în prezent unor terți de autoritățile locale ale Municipiului
2. Susținerea apelantului pârât Municipiul C ce vizează preluarea și deținerea cu titlu legal de către pârâți a imobilului revendicat de reclamanți se constată că este vădit nefondată și urmează a fi respinsă, hotărârea instanței de fond fiind legală și temeinică sub acest aspect.
Conform art. 6 din Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unității administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în
proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care României era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
Prin urmare, valabilitatea titlului statului nu presupune numai respectarea exigențelor Decretului nr. 223/1974 la momentul aplicării acestuia, ci și conformitatea actului de naționalizare cu Constituția și cu tratatele internaționale la care România era parte.
Aserțiunea pârâtului conform căruia imobilul reclamanților a fost preluat de stat cu titlu valabil ignoră împrejurarea că, în situația părăsirii definitive a țării, reclamanții, ca de altfel toți cei aflați în situații similare, erau obligați să procedeze la înstrăinarea construcției către stat, în schimbul unei sume pe care tot acesta o stabilea și care, din acest motiv, nu putea să reprezinte valoarea reală a bunului, mai exact despăgubirea rezonabilă la care se face referire în text.
Nu se poate reține că proprietarul imobilului avea vocația de a fi îndestulat corespunzător dacă înstrăina imobilul înainte de formalizarea intenției de a părăsi țara pentru că, practic, această operațiune era imposibilă în condițiile în care art. 5 din Decretul nr. 223/1974 prevedea expres să actele juridice încheiate în scopul eludării acestui act normativ sunt nule de drept, ceea ce constituia o încălcare a principiului libertății contractuale.
Deși apelantul a susținut că reclamanții au încasat efectiv o sumă de bani la plecarea din țară, în cauză nu s-a administrat nicio probă în acest sens.
Consecința constatării nelegalității titlului statului și implicit recunoașterea încălcării dreptului de proprietate al reclamanților asupra imobilului în litigiu, prin aplicarea unui act normativ contrar dispozițiilor Constituției și tratatelor internaționale la care România a fost parte, la momentul aplicării Decretului nr. 223/1974, este aceea că reclamanții sunt beneficiarii unei "valori patrimoniale", relevante sub aspectul aplicării art. 1 din Protocolul adițional nr. 1, această constatare fiind determinantă asupra recunoașterii, cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate în patrimoniul reclamanților.
De altfel, în spețe similare (Cauza Czaran și Grofasik contra României, hotărârea din 2 iunie 2009; cauza Reichardt contra României, hotărârea din 9 decembrie 2008) Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat că recunoașterea dreptului de proprietate al reclamanților într-o modalitate indirectă și cu efect retroactiv - doar prin considerentele hotărârii pronunțate și nu în dispozitiv - nu prezintă relevanță și nu poate conduce la concluzia că aceștia nu ar avea un "bun" în sensul Convenției deoarece prin această recunoaștere reclamații sunt beneficiarii unei "valori patrimoniale" (noțiune autonomă, în sistemul convențional) ce atrage aplicabilitatea art. 1 al Primului Protocol.
Prin urmare, Tribunalul, constatând că reclamanții se prevalează în această acțiune de un "bun" în sensul art. 1 Protocolul 1 la Convenție, iar imobilul ce constituie proprietatea lor nu a fost înstrăinat de stat unui terț subdobânditor de bună credință, în mod corect a reținut că acțiunea în revendicare este admisibilă prin admiterea acesteia neaducându-se atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Pentru considerentele expuse, în baza art. 296 Cod procedură civilă, se va respinge ca nefondat și apelul formulat de pârâtul Municipiul C prin Primar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate apelurile civile formulate de pârâții:
1.MUNICIPIUL C PRIN PRIMAR, cu sediul în C,-, județul C și
2.STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în C, str. - nr. 18, județul C,
împotriva sentinței nr. 1043 din 19 octombrie 2009 pronunțate de Tribunalul Constanța în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimații reclamanțiși, ambii domiciliați în,-, bloc 40,. B,. 38, județul
Definitivă.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 3 februarie 2010.
Președinte, Judecător,
- - - -
Grefier,
- -
Jud. fond -
Red. dec. apel - jud. -/15.02.2010
gref. -
6 ex./15.02.2010
Emis 4 comunicări ______________
Președinte:Mihaela PopoacăJudecători:Mihaela Popoacă, Mihaela Ganea
