Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 189/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA a IX-a CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 189
Ședința publică din data de: 02.04.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Georgeta Stegaru
JUDECĂTOR 2: Elena Viviane Tiu
JUDECĂTOR 3: Carmen
GREFIER -
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulată de către recurentul - reclamant împotriva deciziei civile nr. 1027A/12.09.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți, PRIMĂRIA MUNICIPIULUI B PRIN PRIMAR GENERAL și
La apelul nominal, făcut în ședință publică, au răspuns recurentul - reclamant, reprezentat de avocat, care depune, în ședință publică, împuternicire avocațială nr. 8120/31.03.2009 și intimata - pârâtă, reprezentată de avocat, care depune, în ședință publică, împuternicire avocațială nr. -/24.03.2009, lipsind intimații - pârâți PRIMĂRIA MUNICIPIULUI B PRIN PRIMAR GENERAL și
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că prezenta cauză este scutită de la plata taxei judiciare de timbru. Totodată, arată că au fost comunicate motivele de recurs tuturor intimaților - pârâți.
Reprezentantul intimatei - pârâte depune, în patru exemplare, întâmpinare cu privire la recursul promovat de către recurentul - reclamant.
Se procedează la comunicarea unui exemplar al întâmpinării formulate de către intimata - pârâtă către reprezentantul recurentului - reclamant.
Reprezentantul recurentului - reclamant solicită amânarea judecării cauzei și acordarea unui nou termen de judecată pentru a lua cunoștință de conținutul întâmpinării formulate de către intimata - pârâtă.
La interpelarea Curții în sensul dacă este în măsură să ia cunoștință până la sfârșitul ședinței de judecată de conținutul întâmpinării ce i-a fost comunicată la termenul de judecată de astăzi, reprezentantul recurentului - reclamant, solicită lăsarea cauzei la sfârșitul ședinței de judecată, moment până la care va lua cunoștință de conținutul întâmpinării.
Curtea, deliberând, pentru a da posibilitatea recurentului - reclamant, prin avocat, să ia cunoștință de conținutul întâmpinării depuse la termenul de judecată de astăzi de către intimata - pârâtă, prin apărător, dispune lăsarea cauzei la sfârșitul ședinței de judecată.
La a doua strigare a cauzei, au răspuns recurentul - reclamant, reprezentat de avocat, cu împuternicire avocațială nr. 8120/31.03.2009 și intimata - pârâtă, reprezentată de avocat, cu împuternicire avocațială nr. -/24.03.2009, lipsind intimații - pârâți PRIMĂRIA MUNICIPIULUI B PRIN PRIMAR GENERAL și
Procedura de citare este legal îndeplinită.
La interpelarea Curții cu privire la împrejurarea dacă decizia emisă autorului părții în condițiile Legii nr. 10/2001 a fost contestată, reprezentantul recurentului - reclamant învederează că nu are cunoștință despre acest aspect.
Curtea, constatând că nu mai sunt alte cereri de formulat și nici probe de administrat, acordă cuvântul cu privire la cererea de recurs.
Reprezentantul recurentului - reclamant solicită admiterea recursului promovat de către partea pe care o reprezintă, modificarea în tot a deciziei recurate și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii pronunțate de către instanța de fond.
Continuând, învederează că recurentul - reclamant a solicitat ca instanța să se pronunțe cu privire la nevalabilitatea titlului statului și în urma comparării titlului său cu cel al pârâtei să o oblige pe aceasta să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul în litigiu.
De asemenea, apreciază că soluția instanței de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001.
Subliniază că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în materia respectării dreptului de proprietate privată, consacrat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale, a stabilită că statul român nu a făcut nimic în ceea ce privește restituirea imobilelor preluate abuziv.
Face trimitere la cauzele Păduraru contra României și Faimblat contra României.
De asemenea, învederează că dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 vizează exclusiv valabilitatea actului de vânzare-cumpărare ca act juridic și prin urmare, în raporturile dintre adevăratul proprietar și cumpărătorul de la stat aceste prevederi se limitează exclusiv la ipoteza acțiunii în declararea nulității actului juridic și nu declară preferabil titlul cumpărătorului de la stat.
Totodată, arată că partea pe care o reprezintă se află în posesia titlului original, iar buna - credință nu are nicio relevanță în aprecierea titlului de proprietate al adevăratului proprietar.
Apreciază că titlul recurentului - reclamant este preferabil în fața titlului părții adverse și solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate, fără cheltuieli de judecată.
Reprezentantul intimatei - pârâte solicită respingerea ca neîntemeiată a recursului declarat de către recurentul - reclamant, apreciind că decizia atacată este temeinică și legală.
Învederează că partea adversă a criticat hotărârea instanței de apel în baza dispozițiilor art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, susținând că această hotărâre este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.
Apreciază că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu respectarea dispozițiilor legale, inclusiv a art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale.
Subliniază că partea pe care o reprezintă a dobândit imobilul în litigiu în baza Legii nr. 112/1995, în condițiile impuse de acest act normativ, fiind de bună - credință, ceea ce conferă o forță juridică puternică actului acesteia de proprietate.
De asemenea, arată că în concursul dintre legea specială și legea generală primează legea specială, conform principiuluispecialia generalibus derogant.
Concluzionând, solicită respingerea recursului promovat de către partea adversă, ca neîntemeiată, fără cheltuieli de judecată.
Curtea, apreciind cauza lămurită, dispune încheierea dezbaterilor și o reține în vederea pronunțării asupra cererii de recurs formulată de către recurentul - reclamant împotriva deciziei civile nr. 1027A/12.09.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți, PRIMĂRIA MUNICIPIULUI B PRIN PRIMAR GENERAL și
CURTEA
Asupra recursului civil de față, constată urătoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 B la data de 16.10.2006, sub nr-, reclamantul a chemat în judecată pe pârâtele PRIMĂRIA MUNICIPIULUI B, SC SA și, solicitând instanței să se constate că statul nu a avut niciodată un titlu valabil asupra imobilului situat în B,-,. 1, parter, sector 2 și, în urma comparării titlului său de proprietate cu cel al pârâtei persoană fizică, să fie obligată aceasta să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie acest apartament.
În motivare, a arătat că imobilul a fost dobândit de autoarea sa, conform actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.3549/1922, dreptul fiind înscris în cartea funciară. Aceasta a fost moștenitor de, căsătorită, conform certificatelor de moștenitor nr. 56/15.10.2002 și nr. 51/25.09.2002. După a rămas ca moștenitor reclamantul, astfel cum reiese din certificatul de moștenitor nr. 23/14.06.2006. Imobilul a fost naționalizat abuziv de către stat, conform Decretului nr. 92/1950, poziția 351.
Reclamantul a mai învederat că statul nu a avut niciodată un titlu valabil, naționalizarea fiind contrară art. 8, art. 10 și art. 11 din Constituția de la 1948. Totodată, Decretul 92/1950 contravenea Declarației Universale a Drepturilor Omului, încălcând și art. 481 Cod civil.
Pârâta a dobândit imobilul în baza Legii nr.112/1995, prin contractul de vânzare-cumpărare nr.90372/1998, care provine de la un neproprietar, astfel încât titlul reclamantului este preferabil, mai afirmă acesta.
În drept, s-au invocat prevederile art. 6 din Legea 213/1998, art. 480-481 Cod civil.
Pârâtul Municipiul Baf ormulat întâmpinare, invocând, în legătură cu primul capăt de cerere, excepția lipsei de interes, față de modificările aduse Legii 10/2001 prin Legea 274/2005, care nu mai disting între imobilele preluate de stat cu titlu sau fără titlu, susținând că, dacă prin lege, s-a statuat că toate imobilele din perioada 1945-1989 au fost preluate abuziv, astfel încât instanța nu mai poate constata altceva decât prevede legea. Pe capătul de cerere privind revendicarea, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, arătând că imobilul a fost vândut în baza Legii 112/1995 și prin urmare nu se mai află în patrimoniul său.
Pârâta SC SA a formulat la rândul său întâmpinare, invocând excepția lipsei calității sale procesuale pasive, arătând că are statutul de unitate autonomă care în baza mandatul încheiat cu Primăria Municipiului se ocupa cu vânzarea locuințelor din fondul de stat, neavând niciodată în proprietate sau administrare respectivele locuințe. Pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, titlul statului era valabil, nedesființat, instanța nepronunțându-se până la acel moment asupra nevalabilității acestuia. A susținut că, în cauză, contractul de vânzare-cumpărare îndeplinea, la data încheierii, toate condițiile prevăzute de lege pentru a-și produce efectele în mod valabil. Reclamantul nu a depus notificare, conform Legii nr.112/1995, nu a notificat părțile semnatare ale contractului de a nu cumpăra, respectiv de a nu vinde, și nu a obținut hotărâre de restituire anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
La data de 08.01.2007, reclamantul a precizat cererea în privința numelui pârâtei persoană fizică, în sensul că se judecă cu (fostă ).
Pârâta a formulat întâmpinare, invocând excepția inadmisibilității cererii privind revendicarea, întrucât restituirea imobilului se face în condițiile legii speciale, iar nu pe calea dreptului comun.
Pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că nu poate fi invocată excepția de neconstituționalitate a Decretului 92/1950 raportată la Constituția din 1948 întrucât la acea dată nu era reglementată posibilitatea de a ataca o lege pentru neconstituționalitatea sa.
Totodată, la data naționalizării România nu ratificase Declarația Universală a Drepturilor Omului, astfel încât, acest act normativ nu era izvor de drept. Prin urmare, imobilul a fost preluat cu respectarea legislației în vigoare la data preluării. În privința comparării titlurilor, a arătat că titlul său este mai bine caracterizat, întrucât autorul său, statul, a devenit proprietar printr-o lege, act public, mai bine caracterizat, decât un act de drept privat.
La termenul de judecată din data de 05.02.2007, instanța a respins excepția inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect revendicarea imobiliară, a respins excepția lipsei de interes, a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor Municipiul B și SC SA.
Prin sentința civilă nr. 1668/05.03.2007 instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC SA în privința capătului de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului, a respins acțiunea în privința acestui capăt de cerere, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei pe capătul de cerere privind revendicarea imobilului ca rămasă fără obiect, a admis acțiunea, a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în B,-,. 1, parter, sector 3, obligat pârâta să lase rec1amantului în deplină proprietate și posesie imobilul situat în B,-,.1, parter, sector 3, compus din 1 cameră, vestibul, bucătărie, baie, pivniță și terenul de 28,97 mp situat sub construcție.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Municipiul B prin Primarul General, reclamantul se legitimează procesual în calitate de unic succesor universal al autoarei primordiale, prin intermediul mamei sale, (căsătorită ), conform certificatelor de calitate de moștenitor nr. 56/15.10.2002 și nr. 51/25.09.2002 și certificatului de moștenitor nr. 23/14.06.2006
Autoarea, potrivit actului de vânzare cu privilegiu autentificat sub nr.3549/27.02.1922, a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în-, compus din teren și construcție.
Identitatea acestui imobil cu imobilul în litigiu, este atestată de procesul verbal nr. 20868/20.09.1940 încheiat de Comisia de Înființare a Cărților Funciare, în baza căruia a fost înscris dreptul de proprietate asupra imobilului din-, sector 2, temeiul înscrierii fiind reprezentat de însuși actul de vânzare mai sus menționat. Totodată, în cadrul procesului verbal este descris imobilul, ca fiind alcătuit din teren în suprafață de 450 mp și corp de casă cu trei antreuri, 6 camere și 3 bucătării.
Imobilul din-, sector 2 fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, fiind înscris la poziția 3531, așa cum atestă adresa nr. 2485/08.07.2005 emisă de SC SA, preluarea operând pe numele fostului proprietar.
Pârâta a dobândit prin contractului de vânzare cumpărare nr. 0372/09.07.1998 perfectat în temeiul Legii nr.112/1995, locuința pe care o ocupa în calitate de chriaș, respectiv, apartamentul 1 de la parterul acestui imobil.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC SA, pe capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, instanța de fond a constatat că este întemeiată, câtă vreme preluarea imobilului s-a realizat de către stat, prin intermediul unității administrativ teritoriale - Municipiul B, societatea pârâtă neavând nici un drept real cu privire la acest bun, dimpotrivă, acționând ca un prestator de servicii și ca un mandatar în raporturile juridice cu Primăria Municipiului B, având ca obiect administrarea fondului locativ de stat și vânzarea de locuințe în temeiul Legii 112/1995.
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor Primăria Municipiului B și SC SA, pe capătul de cerere privind revendicarea imobilului, instanța de fond a constată că, din chiar modul de formulare a petitului acțiunii, rezultă faptul că reclamantul a urmărit ca pretenția referitoare la revendicarea prin comparare de titluri să fie valorificată în contradictoriu cu pârâta persoană fizică.
Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut că măsura naționalizării imobilului în litigiu s-a realizat abuziv, preluarea imobilului de către stat fiind nevalabilă.
Instanța de fond a mai reținut că titlul produs de reclamant prevalează, din rațiuni ce țin atât de anterioritatea datei transmiterii dreptului de proprietate în patrimoniul autoarei, dar și din rațiuni ce vizează persoana acestei autoare care o acreditează pe aceasta caverus dominus, calitate atestată în cuprinsul actului primordial de proprietate, autentificat sub nr.3549/1922, care ilustrează modul în care imobilul a fost transmis, succesiv, dintr-un patrimoniu în altul, prin acte autentice.
În ceea ce privește titlul pârâtei, prima instanță a reținut că, acesta provine de la stat, care și-a arogat statutul de proprietar al imobilului prin preluarea acestuia din patrimoniul autoarei reclamantului, în temeiul unui act normativ care contravenea, prin chiar substanța prevederilor sale, legilor în vigoare la acea epocă în materia ocrotirii dreptului de proprietate.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâtele, Municipiul B prin Primarul General, criticându-se sentința pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin decizia civilă nr. 1027A/12.09.2008, Tribunalul București, Secția a IV-a Civilă a admis ambele apeluri, schimbând în tot sentința apelată, iar pe fond s-a respins acțiunea ca neîntemeiată, fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut în ce privește apelul formulat de pârâta că aceasta în primul motiv de apel a criticat respingerea excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, după intrarea în vigoare a legii speciale Legea nr. 10/2001, critică apreciată însă ca nefondată.
Astfel, s-a apreciat că prima instanță a pronunțat o soluție legală și temeinică în ce privește această excepție, reținând în mod corect că acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 cod civil este admisibilă, întrucât Legea nr. 10/2001 nu poate fi interpretată în sine ca un fine de neprimire.
Tribunalul, a reținut că potrivit art. 21 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, imobilele - terenuri și construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare.
S-a aprecait că din aceste dispoziții legale rezultă că legea a instituit o procedură administrativă specială având ca obiect restituirea imobilelor deținute de stat la data intrării în vigoare a legii, unitățile administrativ teritoriale ori de către alte persoane juridice constituite de stat ori la care acesta este asociat ori acționar majoritar.
Statul și-a exercitat prerogativa dispoziției cu privire la imobilele preluate în perioada 1945-1989, stabilind pe cale legislativă că toate preluările din această perioadă, indiferent dacă au avut loc cu titlu valabil sau fără, au caracter abuziv și, pe cale de consecință, în măsura în care respectivele imobile se mai aflau încă în patrimoniul persoanelor amintite în alineatul precedent, a decis restituirea acestora în natură persoanelor îndreptățite.
În prezenta cauză, imobilul nu mai este deținut de stat și nu mai poate face obiectul procedurii administrative de restituire.
Instanța de apel a mai apreciat că statul nu mai poate dispune restituirea imobilelor vândute fostului chiriaș, întrucât ar însemna, prin reducere la absurd, să dispună de drepturile unor persoane fizice ori juridice de drept privat în beneficiul altora. În consecință, procedura specială administrativă de restituire în natură nu este aplicabilă acestor imobile, ci numai instanțele sunt competente să se pronunțe asupra cererilor care se referă la acest gen de situații, potrivit plenitudinii de jurisdicție recunoscute de art. 21 din Constituție.
Cu toate că Legea nr. 10/2001 se referă în mod expres și la situația în care imobilele au fost înstrăinate unor terți, pentru aceste situații fiind prevăzut dreptul de a se solicita restituirea prin echivalent, nu se poate interpreta că legea exclude introducerea unor acțiuni în revendicare, întemeiate pe dispozițiile art. 480 Cod civil de către persoanele îndreptățite care se pretind proprietari, în contradictoriu cu terții dobânditori de la statul pretins neproprietar.
A considera că statul care a preluat un imobil, înstrăinat ulterior unui terț, poate lipsi adevăratul proprietar de dreptul său, prin efectul combinat al unui act de vânzare-cumpărare încheiat cu privire la bunul altuia și al unor dispoziții legislative, interpretate în sensul că adevăratul proprietar nu ar mai avea la dispoziție mijlocul de apărare cel mai energic și specific pentru a redobândi posesia bunul său, respectiv, acțiunea în revendicare, obligându-l să se mulțumească cu despăgubiri în schimbul proprietății pierdute, ar însemna să se recunoascăde factoun mod de preluare a imobilelor în proprietatea statului contrar Constituției, care prevede numai dreptul statului de a recurge la expropriere pentru cauză de utilitate publică, cu o justă și prealabilă despăgubire, în condițiile art. 44 alin. 3 din legea fundamentală.
În consecință, tribunalul a respins acest motiv de apel ca nefondat.
Printr-un al doilea motiv de apel, apelanta pârâtă a criticat soluția pronunțată de prima instanță pe fondul pricinii, susținând în esență că, deși judecătoria a apreciat că nu poate analiza constituționalitatea Decretului nr. 92/1950, totuși a reținut că acest act normativ încălca normele constituționale, făcând o greșită aplicare a disozițiilor art. 6 alin. 3 din Legea 213/1998.
Și acest motiv s-a aprecait a fi nefondat, întrucât instanța de fond a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 6 alin. 1 din Legea 213/1998, normă juridică ce recunoaște instanțelor competența de a verifica legalitatea titlului statului în raport de dispozițiile interne și internaționale aflate în vigoare la data preluării bunului în patrimoniul statului, evaluare necesară pentru aprecierea titlului de proprietate pe care se întemeiază reclamantul.
Însă, atât timp cât prin Legea nr. 247/2005 s-a statuat că Decretul nr. 92/1950 reprezintă o modalitate de preluare abuzivă, tribunalul a apreciat ca lipsită de relevanță analiza legalității preluării la momentul la care a avut loc, respectiv dacă persoana îndreptățită la restituire era ori nu exceptată, ori dacă acesta încălcau ori nu dispozițiile legale în vigoare la data naționalizării, situația fiind definitiv tranșată ca urmare a completării și modificării art. 2 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, așa cum s-a reținut. Or, caracterul abuziv rezidă tocmai în încălcarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, dispoziții care ocroteau proprietatea.
Tribunalul a apreciat ca fiind fondate și criticile privind nelegala admitere a cererii în revendicare, dându-se preferință titlului exhibat de reclamant.
Cu referire la dispozițiile legii speciale invocate de către apelanta-pârâtă, respectiv art. 45 din Legea 10/2001 republicată, ca lege specială și în raport de jurisprudența constantă a J, instanța de apel a apreciat că judecătoria era datoare a avea în vedere și a analiza buna credință dovedită de către părțile contractante, respectiv de către apelanta-pârâtă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 90372/ 9.07.1998 în baza Legii nr. 112/1995.
Potrivit art. 1899 alin. 2 Cod civil, buna-credință este prezumată, iar sarcina probei incumbă celui ce invocă reaua-credință, dar în condițiile în care apelanta-pârâtă a înțeles să invoce în apărarea sa această prezumție, aceasta trebuie analizată mai nuanțat.
Tribunalul a reținut și dispozițiile art. 1898 care definesc buna-credință ca fiind "credința posesorului că, cel de la care a dobândit imobilul, avea toate însușirile cerute de lege spre a-i transmite proprietatea".
Judecătorul fondului a purces la compararea celor doua titluri fără a avea în vedere faptul că imobilul a fost înstrăinat în conformitate cu prevederile legale în vigoare la momentul înstrăinării. Nu a fost analizată niciuna dintre condițiile impuse de Legea 112/1995, condiții care au permis cumpărarea imobilului și care conferă o puternică forță juridică actului de proprietate.
La momentul cumpărării acestui apartament, apelanții s-au interesat și au aflat că erau îndeplinite condițiile imperative prevăzute de Legea 112/1995 care permiteau achiziționarea imobilului, constatând că nu existau prevederi legale care să oblige unitatea vânzătoare să verifice modalitatea de preluare a imobilului, nefiind în vigoare Hotărârea nr. 11/1997.
Dacă s-ar accepta punctul de vedere al instanței de fond, ar însemna să se considere că orice vânzare efectuată în temeiul Legii 112/1995 nu poate avea valabilitate, neconferind actului respectiv vreo forță juridică în raport de actul fostului proprietar.
Într-adevăr titlul pârâților provine de la stat, dar acesta era proprietar in momentul vânzării, titlul său de proprietate nefiind în nici un fel contestat de către reclamant la vremea respectivă.
Vânzarea apartamentului s-a făcut cu respectarea Legii nr. 112/95 inclusiv a art. 1 în condițiile în care bunul a fost preluat in baza unui act normativ declarat ca reprezentând titlu al statului chiar prin normele metodologice privind aplicarea Legii 112/95 (art. 1 alin.2 din Norme), nu făcea obiectul vreunei acțiuni în revendicare și nici a unei eventuale cereri de restituire întemeiate pe Legea nr. 112/95, iar titlul statului nu era contestat la acea dată, prima acțiune în revendicare fiind înregistrată după perfectarea contractului.
B credință se analizează în raport de momentul încheierii convenției și presupune convingerea părților contractante, că au dreptul potrivit dispozițiilor legale în vigoare la acel moment, să încheie actul juridic translativ de proprietate.
În acest context, la data încheierii contractului, aparența de drept era în sensul că vânzătorul avea toate însușirile cerute de lege pentru a transmite proprietatea, cerința ce definește atât buna credință a părților contractante, cât și aplicabilitatea principiului consacrat prin adagiul " error communis facit jus".
Cu privire la cererea de revendicare bazată pe compararea titlurilor de proprietate, constatând valabilitatea contractului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/95, în raport de principiul ocrotirii aparentei în drept și de dispozițiile art. 46 (art. 45, în realitate) și art.18 lit. d (corect, art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a apreciat că titlul emis în baza Legii nr. 112/1995, este preferabil.
Criteriile de preferință avute în vedere de instanțele judecătorești în cadrul acțiunii în revendicare, anterior apariției Legii nr. 10/2001, sunt creația practicii judecătorești și a doctrinei.
Însă Legea nr. 10/2001 republicată, prin dispozițiile art. 45 alin. 2 coroborate cu art.18 lit. d (art. 18 lit. c, potrivit actualei renumerotări) reglementează pentru prima data un criteriu expres de preferință și un adevărat mod de consolidare a titlului de proprietate dobândit de foștii chiriași în condițiile Legii 112/95 și cu buna credință.
Or, din probele administrate de către reclamant nu a rezultat că acesta a efectuat vreun demers anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare din care să rezulte intenția acestuia, de a readuce în proprietatea sa imobilul în litigiu și nici nu a formulat notificare pe Legea 112/1995.
În această ipoteză, nu se poate reține reaua credință a pârâtei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare și nici încălcarea dispozițiilor legale care reglementau vânzarea bunurilor aflate în patrimoniul statului, respectiv, art. 9 din Legea 112/1995.
Ca urmare, procedând la compararea titlurilor de proprietate, exhibate de către reclamant și pârâtă, tribunalul a apreciat ca fiind mai bine caracterizat titlul de proprietate opus de către pârâtă în apărare, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. 90372/9.07.1998, motiv pentru care apelul acesteia a fost admis, iar cererea în revendicare formulată împotriva sa, a fost respinsă ca neîntemeiată.
Asupra apelului declarat de către apelanta - pârâtă Primăria Municipiului B, instanța de apel a reținut că apelanta a susținut că în mod netemeinic și nelegal, instanța de fond a respins excepția lipsei de interes ca neîntemeiată, deoarece prin modificările aduse Legii nr. 10/2001 în urma Legii nr. 247/2005, nu se mai face distincție între imobilele preluate cu titlu și fără titlu de către stat.
Este mai presus de orice dubiu că reclamantul a justificat un interes în analizarea acestui aspect, ca element obligatoriu pentru a se aprecia asupra titlului său.
Potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001, respectiv art. 2 alin. 2 din lege,(2) Persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi", norma juridică prezentând interes pentru reclamanți în vederea comparării titlurilor de proprietate.
La aceste critici, de altfel, instanța de apel a considerat că a răspuns deja în analiza apelului precedent.
În ceea ce privește criticile din cel de-al doilea motiv de apel privind acordarea de măsuri reparatorii în condițiile legii speciale, insuficient de clar expus, instanța de apel a apreciat că acestea sunt fondate prin raportare la cele reținute în analiza criticilor aduse de apelanta-pârâtă privind menținerea situației juridice actuale, respectiva păstrării bunului imobil în litigiu în patrimoniul acesteia, ca efect a acordării prevalenței titlului de proprietate emis în baza Legii 112/1995.
În această ipoteză și reținând și dispozițiile legale din legile speciale, invocate de către apelanta-pârâtă Primăria Municipiului B, rezultă că reclamantul este îndreptățit a primi despăgubiri, reprezentând contravaloarea imobilului preluat fără titlul valabil.
În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamantul a promovat recurs, criticând soluția instanței de apel în baza dispozițiilor art. 304 cpt. 9 Cod procedură civil, sens în care susține că tribunalul a pronunțat o soluție cu încălcarea legii și aplicarea greșită a altor dispoziții legale.
Astfel, instanța în mod greșit a reținut că atâta timp cât pârâta a fost de bună credință la momentul cumpărării imobilului, atunci titlul ei este preferabil titlului recurentului, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 45 alin. 2 din Legea 10/2001.
Recurentul solicită instanței de recurs a avea în vedere jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în materia respectării dreptului de proprietate, astfel cum este garantată de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului, practica ce s-a format chiar în cauzele românești soluționate de C, începând cu Cauza Păduraru contra României și continuând cu și.
Recurentul face trimitere și la cauzele mai recente, respectiv,Cauza Faimblatcontra României șiCauza Katzcontra României, ambele pronunțate în anul 2009 și care reiau faptul că statul român nu a făcut nimic în ceea ce privește restituirea imobilelor preluate abuziv și în plus, alte zeci de cauze de acest gen își așteaptă rezolvarea pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului.
În temeiul dispozițiilor art. 11 alin. 2 si 20 alin. 2 din Constituția României instanța națională trebuie să aplice prioritar prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană și să constate inaplicabilitatea art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001.
Cauzele Pădurarucontra României,Străincontra României,Brumărescucontra României reprezintă cauze pilot în jurisprudența Curții și au creat un tipar pe care aceasta l-a aplicat în practica ulterioară, în ceea ce privește regulile de evaluare a ingerințelor în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor imobilelor preluate de stat după 1945.
Curtea a analizat, în fiecare speță în parte, respectarea sau încălcarea acestei norme prin verificarea modului de aplicare a mai multor condiții, în primul rând, existenta unui "bun" în sensul celui dintâi alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană.
Curtea Europeana a apreciat că fiind întrunită prima cerință atunci când a avut loc recunoașterea de către instanțele naționale a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu în patrimoniul petenților, fie ca reprezentând "bunuri actuale", fie ca " legitimă" de redobândire a bunului în natură.
În cauzelePadurarucontra României și contra României, Curtea a reținut că titularii dreptului (foștii proprietari deposedați abuziv) dețin un "interes patrimonial" de a obține restituirea în natură, însă cu aceeași valoare ca și un "bun actual" în ceea ce privește cerința legală a existenței unui "bun", ca,drept efectiv", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, chiar și în situația în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești.
Curtea a mai concluzionat că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv al unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirilor constituie o privațiune contrară art. 1 al Protocolului nr. 1 (a se vedea Cauza contra României). Recurentul pretinde că se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat.
Demersurile actuale de recuperare a bunului în materialitatea sa sunt consecința directă a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă de către stat, și, în același timp, a lipsei oricărei reparări, sub orice formă, a prejudiciului suferit recurent, care să pună capăt acestei încălcări.
Este adevărat că și pârâta deține un titlu de proprietate asupra imobilului și dispune la rândul său de un "bun", însă viciul care afectează titlul autorului ei - statul - se repercutează și în privința propriului titlu, fapt de natură să împiedice recunoașterea preferabilității titlului său în concurs cu titlul recurentului, mai bine caracterizat.
Recurentul mai arată că ambele părți dețin un titlu de proprietate recunoscut ca valabil, însă în conflictul dintre aceste titluri, trebuie recunoscută preferabilitatea titlului său, ca fiind cel originar și mai bine caracterizat, provenind de la proprietarul inițial, care obținuse bunul în condiții de perfectă legalitate, necontestat și anterior naționalizării imobilului.
Rezultă, prin urmare, că buna credință a chiriașilor cumpărători la momentul contractării cu autoritatea administrativă locală nu are nicio relevanță în aprecierea privării de proprietate a adevăratului titular (în speță, recurentul), implicit a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1, cu consecința că se impune a se constata preferabilitatea titlului său față de titlul subdobânditorilor de bună credință, în absența oricărei posibilități reale de despăgubire a proprietarului conferite prin legea națională.
Articolul 45 din Legea 10/2001 vizează exclusiv aspectele legate de valabilitatea actului de vânzare cumpărare ca act juridic, valabilitate analizată prin prisma condițiilor prevăzute de art. 948 Cod civil (consimțământ, capacitate, cauza, obiect). Nimic din redactarea acestui text nu justifica, însă, extinderea lui, în sensul afirmării ideii că declară preferabil titlul cumpărătorului de la stat în fața titlului proprietarului deposedat de statul comunist.
Așadar, incidența art. 45 din Legea nr. 10/2001, în raporturile dintre adevăratul proprietar și cumpărătorul de la stat se limitează exclusiv la ipoteza acțiunii în declararea nulității actului juridic, astfel încât textul nu se referă la raporturile dintre cumpărător și proprietarul deposedat, iar în materia revendicării el nu poate modifica principiile comparării titlurilor și nu permite concluzia declarării ca preferabil titlul subdobânditorului de la stat față de actul opus de verus dominus (adevăratul proprietar).
În privința efectelor bunei credințe la încheierea contractului de vânzare cumpărare, ele urmează a se produce prin menținerea valabilității actului juridic. Fiind evinși în aceste condiții, pârâții au posibilitatea să se întoarcă împotriva înstrăinatorului pentru a pretinde daune interese și nu numai pentru a obține despăgubirile prevăzute de art. 48 din Legea nr. 10/2001.
Prin urmare, în acest caz, cumpărătorul chiriaș are dreptul la o despăgubire integrală, conform prejudiciului suferit, astfel încât nu se poate susține că prin admiterea prezentei acțiunii, o nedreptate se îndreaptă cu o alta. Astfel, în prezent chiriașii beneficiază de o lege favorabilă lor, respectiv Legea 1/2009, conform căreia "proprietarii ale căror contracte de vânzare cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărârii judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare" ( art. 18), chiar dacă la momentul cumpărării, aceștia nu au plătit un preț la nivelul pieții. Se știe că aceste imobile au fost mult subevaluate și că acești chiriași au cumpărat la prețuri derizorii. Mai mult în conformitate cu art. 8 din aceeași lege, aceștia au dreptul și la asigurarea cu prioritate a unei locuințe din fondurile de locuințe gestionate de consiliile locale.
Totodată, CEDO a analizat constant dispozițiile Legii nr. 10/2001, inclusiv în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, apreciind că această lege nu funcționează în prezent într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedați de imobilele lor naționalizate și ca această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, datorită unei absente prelungite a despăgubirilor, proporționalitatea referindu-se nu doar la cuantumul despăgubirii, ci și la momentul acordării acesteia (Cauzacontra României).
Astfel, s-a constatat că procedura de aprobare a Fondului "Proprietatea" de către Consiliul Național al Valorilor Mobiliare și transformarea titlurilor de valoare ale primei în acțiuni cotate la bursa, operațiuni necesare pentru ca despăgubirile prevăzute de legea mai sus menționată să poată avea o valoare efectivă, nu s-au încheiat până în prezent.
Chiar dacă Legea 1/2009 a modificat Legea 10/2001, care ar fi trebuit să fie o lege favorabilă foștilor proprietari deposedați abuziv, toate aceste dispoziții nu au făcut decât să facă și mai mult iluzorie foștilor proprietari la niște despăgubiri echitabile. Este adevărat că se precizează că aceștia ar trebui să primească măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluarea, însă atâta timp cât nu se prevede și un termen limită până la care să se acorde aceste despăgubiri, aceste reglementări sunt lipsite de eficiență. Și până acum existau reglementari cu privire la acordarea acestor despăgubiri, însă fără un termen limită de acordare, acestea nu sunt decât iluzorii.
În acest sens, CEDO, în CauzaFaimblatcontra României, a reținut următoarele, mai arată recurentul:
"Curtea concluzionează că deși Legea nr. 10/2001 deschide reclamanților accesul la o procedura administrativă, urmată, dacă este cazul și de una contencioasă, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să asigure într-un termen rezonabil, plata unei indemnizații în favoarea persoanelor pentru care nu este posibilă restituirea în natură."
Recurentul mai arată că nu se poate reține nici argumentul conform căruia nu trebuie să se restituie imobilul în natură, întrucât i-a fost recunoscut dreptul la despăgubiri, consacrat de art. 18 lit. c din Legea 10/200 având în vedere că dreptul de despăgubiri, ca drept de creanță, este distinct de dreptul de proprietate însuși, drept real ce se exercita direct asupra bunului, iar substituirea dreptului de proprietate cu un drept de creanță având ca obiect o sumă de bani sau măsuri echivalente echivalează cu o expropriere, în sensul constituțional al acestei măsuri.
În aceste condiții, restituirea în natură se impune drept unica măsură reparatorie pentru privarea sa de proprietate suferită prin vânzarea imobilului către pârâtă.
Intimata pârâtă a formulat întâmpinare la motivele de recurs solicitând menținerea deciziei instanței de apel și respingerea recursului ca nefondat.
Recursul formulat este fondat.
Analizând materialul probator administrat în cauză, văzând criticile formulate prin motivele de apel și examinând decizia recurată în baza acestora, Curtea constată a fi întrunite cerințele ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, astfel încât decizia va fi modificată, potrivit celor ce se vor arăta.
Curtea reține că obiectul cererii deduse judecății îl reprezintă obligarea intimatei pârâte de a lăsa recurentului reclamant în deplină proprietate și posesie, imobilul situat în B,-,. 1, parter, sector 2, dobândit de aceasta în baza contractului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii 112/1995, formulându-se un capăt de cerere distinct cu privire la nelegalitatea preluării de către stat, ca premisă de analiză a cererii menționate, nevalabilitatea titlului statului fiind confirmată și prin considerentele anterior redate ale deciziei recurate, prin trimiterile la dispozițiile art. 6 alin. 1 și 3 din Legea 213/1998.
Instanța de apel, deși a statuat în sensul nevalabilități preluării imobilului de către stat, ceea ce atrage constatarea recunoașterii neîntrerupte a dreptului de proprietate în patrimoniul recurentului, ca succesor al autoarei sale deposedate abuziv, în analiza comparativă realizată corect cu observarea prevalenței legii speciale, deci a Legii 10/2001 (sens în care este și Decizia 33/2008 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în recursul în interesul legii), a reținut caracterul preferabil al titlului intimatei pârâte în baza principiului aparenței în drept -error communis facit jus, pornind de la premisa bunei credințe a cumpărătoarei, fără a se da prioritate Convenției Europene a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului, în cazul sesizării unor neconcordanțe între între legea specială, respectiv, Legea 10/2001 și Convenție, prioritate ce se acordă în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Independent de abrogarea dispozițiilor art. 2 alin. 2 din Legea 10/2001 prin Legea 1/2009 (după pronunțarea deciziei recurate), recunoașterea neîntreruptă a dreptului de proprietate în patrimoniul recurentului este efectul direct al aprecierii nevalabilității preluării imobilului, potrivit evaluării confirmate de instanța de apel pe temeiul art. 6 alin. 1 și 3 dinLegea 213/1998.
Pe de altă parte, prin considerentele Deciziei 33/2008, s-a stabilit că atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond, dacă și pârâtul din acțiunea în revendicare nu are la rândul său un "bun" în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actulă de circulație a imobilului.
Or, așa cum corect susține și recurentul, nu poate fi ignorată jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în materia respectării dreptului de proprietate consacrat de art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului, practică ce s-a format chiar în cauzele românești soluționate de C, începând cu CauzaPădurarucontra României din 1 decembrie 2005, continuând cuStrăinși și care de o mainieră repetitivă mai generează condamnări ale României și în prezent, ca în cele citate de recurent,Cauza Faimblat și Cauza Katz,acestea din urmă prilejuind Curții evaluarea cauzei și în baza prevederilor art. 46 din Convenție, cu referire la România.
CauzelePăduraru, Străin șireprezintă cauze pilot în jurisprudența Curții și citate ca atare, asemănător deciziei din speța Brumărescu contra României soluționată de Curtea Europeană, în sensul că prin aceste trei cazuri s-a creat un tipar pe care Curtea l-a aplicat în practica ulterioară, în ce privește regulile de evaluare a ingerințelor în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor imobilelor preluate de stat după 1945, din categoria cărora face parte și imobilul în litigiu (CauzaBone, și, și,etc).
În mod constant, Curtea a analizat, în fiecare speță în parte, respectarea ori, dimpotrivă, încălcarea acestei norme prin verificarea modului de aplicare a mai multor condiții, în primul rând, existența unui "bun" în sensul celui dintâi alineat al art. 1 din Protocolul 1.
Curtea Europeană apreciază ca fiind întrunită prima cerință atunci când a avut loc recunoașterea de către instanțele naționale a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu în patrimoniul petenților, fie ca reprezentând "bunuri actuale", fie ca "speranță legitimă" de redobândire a bunului în natură.
Astfel, se poate vorbi despre existența unui "bun actual" în măsura în care vânzarea către chiriași a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior pronunțării unor hotărâri judecătorești, chiar dacă acestea nu aveau caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a imobilelor anterior anului 1989 (de exemplu: Cauza Străin, paragraf 38; Cauza Păduraru, numai în privința unui apartament dintr-un corp de clădire, paragraf 65).
Dimpotrivă, titularul dreptului deține doar un "interes patrimonial" de a obține restituirea în natură, însă cu aceeași valoare ca și un bun actual în ceea ce privește cerința legală a existenței unui "bun", ca "drept efectiv", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (în cauza Păduraru, paragrafe 83 - 87, precum și în cauza, paragraf 33), cum este cazul și în speță.
Prin prisma acestei aprecieri, se constată în speță că reclamantul deține un "interes patrimonial" în sensul Convenției, în condițiile în care în prezenta cauză s-a statuat asupra nevalabilității prelurii imobilului de către stat, soluția fiind în mod evident ulterioară vânzării apartamentului în litigiu către chiriaș, înstrăinare efectuată la data de 09.07.1998.
În ceea ce privește modul de aplicare a dispoziților art. 45 alin. 2 din Legea 10/2001 legale, este utilă raportarea tot la raționamentul Curții Europene a Drepturilor Omului, care în analiza celorlalte condiții presupuse de art. 1 din Protocolul nr. 1, amintite anterior, a constatat existența unei "ingerințe" în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor cărora li s-a recunoscut atare prerogative pe cale judecătorească, când a avut loc vânzarea de către stat sau autoritatea administrativă locală a apartamentului în litigiu proprietatea reclamantului, cu consecința imposibilității redobândirii posesiei și a privării de proprietate a titularului dreptului.
În sensul celei de-a doua teze din primul alineat al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporționalității.
"Justificarea privării de proprietate" presupune ca ingerința, în primul rând, să fie prevăzută de lege, în sensul dacă dreptul intern răspunde exigențelor de previzibilitate și precizie și dacă interpretarea dată de instanțe este sau nu arbitrară (Cauza Străin, paragraf 49).
Dacă în ceea ce privește prima cerință, este suficientă, pentru întrunirea sa, trimiterea la legea în temeiul căreia a operat înstrăinarea către chiriaș, respectiv Legea nr. 112/1995, reținându-se că acest act normativ permitea atare act juridic exclusiv în privința imobilelor preluate cu titlu (asupra noțiunii de "titlu" se va reveni în prezentele considerente).
În evaluarea proporționalității măsurii statului de privare de proprietate a titularului, Curtea Europeană ține cont de marja de apreciere a statului, foarte largă în materie, însă și de asigurarea unui just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înțeles în materia dreptului la respectarea proprietății sub forma unei compensări rezonabile a deposedării, prevăzută ca atare în legislația națională.
Așadar, Curtea a recunoscut libertatea statului român de a reglementa condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenției, inclusiv sub aspectul alegerii modalității concrete, neimpunându-se vreo obligație în sensul modalității de restituire a bunurilor.
Cu toate acestea, în măsura în care se adoptă o anumită soluție de despăgubire a foștilor proprietari, aceasta trebuie transpusă de o manieră rezonabil de clară și coerentă pentru a permite, pe cât posibil, evitarea insecurității juridice și a incertitudinii- fie legislativă, administrativă, ori judiciară - pentru subiectele de drept vizate de măsurile de aplicare a acestei soluții (Cauza Păduraru, paragraf 92).
Pornindu-se de la această premisă, Curtea a apreciat că modalitatea în care a fost concepută reglementarea cu acest obiect începând cu anul 1995, o dată cu adoptarea Legii nr. 112, este una lipsită de imperativele coerenței și previzibilității la care Curtea face referire.
Astfel, Curtea a criticat lipsa unei definiri cu claritate de către legiuitor a unor noțiuni esențiale precum "vânzarea lucrului altuia", "buna - credință a dobânditorului", "acțiunea în revendicare", "aparența în drept", fapt ce a determinat interpretarea de o manieră diferită a acestor concepte în practica instanțelor naționale.
În ceea ce privește noțiunea de "titlu al statului", a fost definită diferit în acte normative succesive, împrejurare ce s-a reflectat într-o practică judiciară contradictorie, lucru cu atât mai grav cu cât intervenția legiuitorului s-a produs în plină derulare a procesului de vânzare a locuințelor către chiriași (prin modificarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 în anul 1997, prin HG nr. 11, norme în vigoare la data înstrăinării imobilului către intimata pârâtă, contrar celor reținute de tribunal), în timp ce "buna - credință", deși definită de Codul civil, a fost interpretată diferit de instanțe.
Într-un asemenea raționament, Curtea a constatat neîndeplinirea de către stat a obligației pozitive de a reglementa în timp util și de o manieră coerentă chestiunea de interes general reprezentată de restituire sau vânzarea imobilelor deținute în virtutea decretelor de naționalizare, cu consecința creării unui climat de incertitudine generală.
În acest context, Curtea a conchis în sensul absenței proporționalității, fiind rupt "justul echilibru" între exigențele de interes public și imperativul garantării dreptului individului la respectarea bunurilor sale (Cauza Păduraru, paragraf 112; alte exemple în care se face trimitere la cauza Păduraru, reluându-se aceleași considerente: Cauza Penescu - Hotărârea din 5.10.2006, paragraf 24; Cauza Suciu A - Hotărârea din 9.11.2006, paragraf 23, Cauza Albu din 17.09.2008, Cauza Hațieganu din 14.02.2008, Cauza Olimpia din 4.11.2008, din 21.10 2008, Cauza Filipescu din 30.09.2008, etc).
Consecința unui asemenea raționament este aceea că vânzarea de către stat a bunului altuia către terți,chiar dacă aceștia sunt de bună credință, și chiar atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia (ca în speță), constituie o privare de bun. O asemenea privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară articolului 1 al Protocolului nr. 1 (Cauza Străin, paragrafe 39, 43 și 59; Cauza Porteanu, paragraf 32 și, mai recent, cauzele, anterior menționate, în care, mai tranșant, se precizează chiar că vânzarea de către stat a bunului adevăratului proprietar, în temeiul legii nr. 112/1995 care nu permitea vânzarea decât a bunurilor naționalizate legal, îl împiedică să beneficieze de dreptul său, cu atât mai mult cu cât, pentru această privare, nu i-a fost acordată nicio despăgubire).
Din cele expuse, rezultă că eventuala bună - credință a chiriașilor cumpărători la momentul contractării cu autoritatea administrativă locală nu are nicio relevanță în aprecierea privării de proprietate a adevăratului titular, implicit a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1.
O asemenea constatare echivalează cu inaplicabilitatea art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, ca efect al dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană, normă pe care judecătorul național are obligația de aoa plica prioritar legii naționale, în temeiul art. 11 alin. 2 și 20 alin. 2 din Constituția României, ca și potrivit deciziei 33/2008 pronunțate în recurs în interesul legii.
În acest context, este inutilă evaluarea criteriului de preferință relativ la buna - credință a intimatei la momentul contractării, cum nelegal a reținut instanța de apel.
art. 45 alin. 2 nu reactivează dreptul comun, din care face parte și principiul error communis facit jus, recunoscut numai de doctrină și jurisprudență până la Legea nr. 10/2001, care l-a consacratin terminisprin art. 45 alin. 2, principiu ce validează aparența în drept în cazul vânzării bunului altuia, interesând materia efectelor nulității acestui act juridic.
Întrucât înlăturarea legii speciale s-a realizat prin efectul Convenției Europene, urmează a se face aplicarea directă a acesteia, înlăturării cauzei de privarea de proprietate a adevăratului titular și care îl împiedică în redobândirea posesiei.
Potrivit celor ce rezultă din materialul probator administrat în cauză și constatând că la rândul său intimata din acțiunea în revendicare nu beneficiază de o hotărâre judecătorească anterioară prin care să i se fi recunoscut dreptul de a păstra imobilul (eventual o acțiune în constatarea nulității contractului care să fi fost respinsă prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă), Curtea apreciază că se impune restabilirea dreptului de proprietate al recurentului prin obligarea acesteia să i-l lase în deplină proprietate și posesie, în baza priorității Convenției, a ingerinței constatate, și a cauzei acestei privări care a fost vânzarea către intimată ceea ce a condus la compromiterea justului echilibru între interesele generale și imperativele respectării drepturilor individului recunoscute și garantate de Convenție, cu referire la art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.
Pe de altă parte, date fiind recentele modificări ale Legii 10/2001 prin Legea 1/2009, care în art. 501alin. 1 în actuala numerotare, prevede că "proprietarii ale căror contracte de vânzare cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restitirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare", reiese că și în ipoteza în care s-ar admite că securitatea raporturilor juridice ar fi în vreun fel afectată, urmare a acestei norme, ea este restabilită cu celeritate dată fiind vocația concretă, efectivă și imediată a intimatei la dobândirea în echivalent a valorii de piață a imobilului.
Norma citată nu prevede soluția din Tilul VII a Legii 247/2005 privind dobândirea de către proprietari ca măsuri reparatorii în echivalent (pentru valorile superioare plafonului de 500.000 lei prevăzut de OUG 81/2007 de modificare a legii) a unor titluri de valoare la Fondul Proprietatea a cărei nefucționalitate a fost reținută de Curtea Europeană și în cele mai recente cauze contra României: Faimblat șiKatz, despăgubirea pecuniară în favoarea chiriașilor evinși în revendicare (sau pentru orice altă cauză de ineficacitate a actului de vânzare cumpărare, circumscrisă noțiunii generice de desființare a contractului), fiind concepută de legiuitor ca de imediată aplicare, de vreme ce asemenea măsuri reparatorii în echivalent ("restituirea prețului de piață") nu au fost puse în vreo relație cu Fondul Proprietatea.
Se impune a se face încă o precizare esențială: Curtea Europeană nu a pretins statului reglementarea situației imobilelor preluate după anul 1945 în sensul exclusiv al restituirii în natură a bunurilor.
În aproape toate hotărârile pronunțate în cauzele românești soluționate (cu excepția Cazului Păduraru), Curtea a luat în calcul toate modalitățile de compensare prevăzute de legea națională, nu numai posibilitatea redobândirii bunului în materialitatea sa, pornind de la premisa - consacrată deja în jurisprudența sa, începând de la decizia dată la 23.09.1982 în cazul și Lnroth contra Suediei (citată chiar în cadrul hotărârii din cauza Străin, paragraf 51) - că privarea de proprietate implică obligația statului de a despăgubi pe proprietar, prin plata unei sume rezonabile, raportată la valoarea bunului, indemnizare în absența căreia art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar asigura decât o protecție iluzorie și ineficace a dreptului de proprietate, în totală contradicție cu dispozițiile Convenției.
Din această perspectivă, Curtea a analizat constant dispozițiile Legii nr. 10/2001, inclusiv în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, apreciind că această lege nu funcționează în prezent într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedați de imobilele lor naționalizate și că această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, datorită unei lipse prelungite a despăgubirii (Cauza Porteanu, paragraf 34; Cauza Penescu, paragraf 30).
Astfel, s-a constatat că procedura de aprobare a Fondului "Proprietatea" de către Consiliul Național al Valorilor Mobiliare și transformarea titlurilor de valoare în acțiuni cotate la bursă, operațiuni necesare pentru ca despăgubirile prevăzute de legea mai sus menționată să poată avea o valoare efectivă, nu s-au încheiat până în prezent.
Prin urmare, aplicând mutatis mutandis raționamentul Curții Europene, se poate considera că parcurgerea procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001 - pe care reclamantul din cauză a inițiat-o prin depunerea notificării (fila 5 dosar fond) - nu îi permite să beneficieze în prezent de o despăgubire efectivă, chiar în condițiile în care ar fi atacat dispoziția nr. 4851/27.12.2005 emisă de Primarul General în soluționarea notificării sale, apartamentul în litigiu fiind exceptat de la restituire, iar pentru această privare recurentului reclamant nu i s-a făcut nici o ofertă de despăgubire (fila 52 fond).
În aceste condiții, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului său către chiriaș, constatare ce interesează cererea în revendicare, ce sunt întemeiate prin prisma argumentelor din prezenta hotărâre.
Față de considerentele expuse, Curtea urmează a constata că instanța de apel a procedat nelegal la admiterea apelurilor formulate de pârâți și pe fondul cauzei la respingerea cererii în revendicarea imobilului de la intimata cumpărătoare în baza Legii 112/1995, astfel că recursul va fi admis în baza art. 312 alin. 1 și 3 cu referire la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, iar decizia recurată va fi modificată, în sensul respingerii apelurilor formulate de pârâți, cu consecința menținerii soluției primei instanțe, pentru argumente ce au fost completate prin prezenta hotărâre.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de către recurentul - reclamant împotriva deciziei civile nr. 1027A/12.09.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți, PRIMĂRIA MUNICIPIULUI B PRIN PRIMAR GENERAL și
Modifică în tot decizia recurată, în sensul că:
Respinge apelul ca nefondat.
Irevocabilă.
Ia act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 02.04.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - - -
-
GREFIER
Red. CN
.red. AP
2 ex./5.06.2009
Judecători apel - Secția a IV-a Civilă
Președinte:Georgeta StegaruJudecători:Georgeta Stegaru, Elena Viviane Tiu, Carmen
