Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 20/2009. Curtea de Apel Alba Iulia

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (Jurindex)

Dosar nr-

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL ALBA IULIA

SECȚIA CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ Nr. 20/A/2009

Ședința publică de la 20 Februarie 2009

Completul compus din:

PREȘEDINTE: Cristina Gheorghina Nagy Nicoară vicePREȘEDINTE: Cristina Gheorghina Nagy Nicoară

JUDECĂTOR 2: Augustin Mândroc

Grefier: - -

Pe rol se află soluționarea apelurilor declarate de către reclamanții și, precum și de pârâții MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR PUBLICE B și STATUL ROMÂN prin MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, împotriva sentinței civile nr. 883 din 15 septembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosar nr-, având ca obiect pretenții.

La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă reclamantul apelant, personal și asistat de avocat, cu împuternicire și în reprezentarea apelantei reclamante și consilier juridic în reprezentarea intimatei pârâte - -, lipsind celelalte părți.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că s-au depus prin serviciul registratură: la data de 04.02.2009 cerere de renunțare la apel formulată de apelanții reclamanți și la data de 18.02.2009 cerere formulată de intimatul Ministerul Justiției și Libertăților prin care solicită un nou termen de judecată în vederea comunicării motivelor de apel și pregătirea apărării.

Avocat depune la dosar declarația de renunțare la apel a reclamanților în original și declară că nu mai are alte cereri de formulat.

Instanța, având în vedere declarația de renunțare la apel formulată de către reclamanții și, raportat la prevederile art. 96 Cod procedură civilă, respinge ca nefondată cererea de amânare formulată de către Ministerul Justiției și Libertăților.

Consilier juridic depune la dosar adresă formulată de către intimata - -, concluzii scrise și copie a deciziei civile nr. 87/2007 a Curții de Apel Alba Iulia. Arată că nu mai are alte cereri.

Nemaifiind cereri prealabile de formulat, instanța, în deliberare față de actele și lucrările dosarului, constată încheiată faza probatorie, cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.

Avocat, având cuvântul, cu referire la apelul Ministerului Finanțelor, arată în primul rând se critică hotărârea tribunalului în sensul că s-a respins greșit cererea de chemare în garanție, iar instanța de fond a constatat calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice raportat la prevederile art. 50 din Legea 10/2001 și a stabilit că în litigii de acest fel plata se face de către acest minister. În speță, se arată, nu este aplicabil principiulrestitutio in integrum,existând lege specială, sens în care Ministerul Finanțelor se - -, sentința fiind motivată cu argumente juridice imbatabile raportat la faptul că plata prețului s-a făcut în baza Legii 112/1995 în contul și la dispoziția Ministerului Finanțelor. Astfel, față de aceste motive, întrucât ministerul a beneficiat de plată, va fi și debitor al obligației corelative de restituire a prețului, cu condiția îndeplinirii a două condiții: existența unui contract de vânzare-cumpărare și acordarea despăgubirilor prin hotărâre irevocabile, sens în care răspunderea incumbă Ministerului d e Finanțe, așa cum s-a arătat, din acest punct de vedere hotărârea fiind corectă. Cu privire la obligarea la cheltuieli de judecată, față de art. 274 Cod procedură civilă, partea căzută în pretenții este datoare a le achita, iar din formularea cererii de chemare în garanție rezultă că și-au exprimat indirect dezacordul de a plăti.

Cu privire la apelul Statului Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, se expun două critici principale: prima ce vizează despăgubirile materiale acordate intimaților reprezentând diferența prețului de cumpărare și prețul actualizat, este cert că în 1980 aceștia cumpără cu 65.000 lei și sunt despăgubiți cu suma de 40.000 lei, prin aceasta creându-se un prejudiciu prin exproprierea imobilului de către Statul Român, temeiul juridic fiind dispozițiile art. 11 alin 6 din Legea 10/2001. Mai susține că, odată cu formularea notificării, aceștia solicită aceste despăgubiri a fi acordate. Cu referire la faptul că s-a invocat inadmisibilitatea procedurii urmate, după intrarea în vigoare a Legii 10/2001, în speță, nu s-a urmat procedura dreptului comun, existând dovada că după 9 ani de zile această notificare încă nu și-a găsit rezolvarea. Astfel, instanța de fond a constatat și statuat, cu privire la dispozițiile Legii 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005, că nu și-au dovedit caracterul efectiv, iar persoanele în speță au suferit un real prejudiciu, despăgubirile fiind incomparabile față de lipsirea totală de dreptul de proprietate, așa cum statuează și prevederile art. 1 din Protocolul Adițional la CEDO, părțile interesate, care au suferit un real prejudiciu, având dreptul la despăgubiri raportat la criteriile de acordare, existând astfel soluția prin care s-a acordat suma de 95.000 Euro. Se mai arată, raportat la motivul de apel privitor la aplicarea art. 11 alin 6 din Legea 10/2001, că hotărârea este nefondată cu privire la daunele morale solicitate și acordate la suma de 10.000 Euro, însă, dată fiind inconsecvența legislației și practicii judiciare cu privire la casele naționalizate și acest conglomerat de legi neunitare și interpretări diferite ale termenilor acestora, rezultă un stres cauzat de durata derulării proceselor. Cu privire la fundamentarea juridică a sentinței Tribunalului Sibiu, se susține și decizia Păduraru vs România, ipotezele se verifică în tot în speța de față, iar pentru dovedirea raportului de cauzalitate între daune și prejudiciul efectiv suferit, este suficientă dovada că aceștia sunt titulari ai dreptului de proprietate asupra unui bun expropriat de stat, sens în care citează. În concluzie, raportat la cele sus expuse și considerentul că instanța de judecată ar trebui să analizeze repercusiunile cauzate persoanelor în speță și starea sănătății acestora pe parcursul procesului, precum și atitudinea autorităților care se datorează incertitudinii legislației generale, solicită respingerea apelurilor. Cu cheltuieli de judecată.

Consilier juridic, având cuvântul, solicită respingerea apelurilor declarate de Ministerul Finanțelor Publice și Statul Român, respingerea cererii de chemare în garanție și anularea apelului reclamanților ca netimbrat, cu consecința menținerii sentinței atacate ca fiind temeinică și legală. Cu privire la apelul Ministerului Finanțelor se susține că, raportat la contractul de vânzare-cumpărare 4452/1997, se dovedește că intimații au plătit societății o sumă reprezentând avans, rate și dobânzi, această sumă fiind virată, în termen de 3 zile, în contul Ministerului Finanțelor, separat. În această situație, acești bani sunt încasați și folosiți de către acest minister și nu se poate reține culpa - -, nici măcar cu privire la diferența de prețul plătit și cel actual, care, conform art. 50 alin 2 și 3 din Legea 10/2001, prin care se precizează cine plătește prețul reactualizat, în speță fiind Ministerul Finanțelor. Mai susține că există decizia nr. 87/2007 a Curții de Apel Alba Iulia prin care se reține că prețul reactualizat se plătește de Ministerul Finanțelor.

Cu privire la apelul Statului Român, solicită instanței respingerea acestuia ca fiind nefondat, susținând argumentele din concluziile scrise, raportat la faptul că în 1988 reclamanții au primit despăgubiri, iar în 3.12.1990 numiții au închiriat imobilul, iar problema legată de faptul că trebuia să întabuleze contractul de vânzare-cumpărare, se arată că nu există legislație în vigoare sau hotărâre a Consiliului Local care să oblige această societate la întabulare, reclamanții fiind cei care trebuie să adreseze o cerere în acest sens și să achite o taxă raportat la art. 15 din Decretul Lege nr. 115/1938, în speță nefăcându-se dovada îndeplinirii acestor condiții. Mai susține că nu există cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, mai mult, prin decizia nr. 2454/2003 Curtea de Apel Alba Iuliaa dispus anularea contractului de vânzare - cumpărare încheiat al fam. cu privire la imobil. Față de cele mai sus menționate, precum și față de concluziile scrise depuse la dosar, solicită instanței respingerea apelurilor, respingerea cererii de chemare în garanție și anularea apelului reclamanților ca netimbrat.

Instanța, față de lucrările dosarului și cele expuse de reprezentanții părților, lasă cauza în pronunțare.

CURTEA DE APEL

Asupra apelurilor civile de față,

Prin Sentința Civilă nr. 883/15 septembrie 2008 a Tribunalului Sibiu, pronunțată în dosar nr-, au fost admise excepțiile lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâții, Municipiul S prin Primar și Consiliul Superior al Magistraturii și a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâta - - S și cea a inadmisibilității acțiunii invocată de Municipiul S și pârâții, și.

A fost admisă în parte acțiunea civilă formulată și precizată de reclamanții și împotriva pârâților Municipiul S prin Primar, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. A fost obligat primul pârât la plata sumei de 67.380 lei contravaloarea îmbunătățirilor, iar pe cel de-al doilea la plata sumei de 9937,34 lei reprezentând prețul reactualizat pentru imobilul din litigiu.

A mai fost obligat Statul Român la plata sumei de 95.000 Euro și 40.000 lei valoarea actualizată primită pentru imobil precum și suma de 10.000 Euro daune morale. Au fost respinse celelalte capete de cerere, iar cei doi pârâți obligați la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că reclamanții și au cumpărat în anul 1980 un imobil situat în S,s tr. 11 Iunie, nr.46. Potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.8165 din 23.09.1980 de către fostul notariat de Stat Județean S, prețul imobilului a fost de 65.000 lei.

În anul 1988 imobilul a fost expropriat de către Statul Român reclamanții primind o despăgubire de 40.000 lei. La data de 3.12.1990 reclamanților le-a fost închiriat imobilul din- care ulterior le-a fost vândut în temeiul Legii nr. 112/1995. Contractul de vânzare-cumpărare nr. 4452 din 31.10.1997 încheiat între reclamanți și pârâta - - nu a fost întabulat în cartea funciară.

Acest imobil fusese la rândul lui preluat de către Statul Român, în temeiul Decretului nr.223/1974, de la pârâtul.

Prin sentința civilă nr.7639/2000 a Judecătoriei Sibius -a constatat nulitatea absolută a deciziei administrative de preluare a imobilului precum și a încheierii de întabulare nr.2036/1976 prin care s-a întabulat dreptul de proprietate al statului și s-a dispus restabilirea situației anterioare de carte funciară, proprietarul imobilului redevenind.

Prin decizia civilă nr.2454/2003 a Curții de Apel Alba Iulias -a constatat și nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr.4452/1997 încheiat între reclamanții și - -.

Reclamanții au depus în termenul legal notificare în temeiul Legii nr.10/2001 prin care au solicitat acordarea despăgubirilor pentru imobilul expropriat și demolat situat în S,-, până la data pronunțării hotărârii notificarea nefiind soluționată de către Primarul Municipiului

Din cele ce preced se constată că acțiunea este parțial fondată.

Astfel, prin primul capăt de cerere reclamanții au solicitat obligarea pârâților Municipiul S și la plata contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului situat în S,-.

Potrivit art. 48 alin.1 din Legea nr.10/2001 chiriașii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinație de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile.

Cum contractul de vânzare-cumpărare al reclamanților a fost declarat nul se constată că aceștia nu au avut niciodată calitatea de proprietari ai imobilului fiindu-le aplicabile așadar dispozițiile textului legal susmenționat, contrar susținerilor pârâtului Municipiul

Prin decizia civilă nr.2454/2003 a Curții de Apel Alba Iulias -a stabilit cu puterea lucrului judecat că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, în această situație obligația de despăgubire revenindu-i Municipiului S după cum stipulează art.48 alin.3 din același act normativ.

Pentru aceste considerente urmează a fi admisă excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de către pârâtul cu privire la acest petit și, pe cale de consecință, va fi respinsă acțiunea formulată în contradictoriu cu acesta.

În vederea stabilirii cuantumului despăgubirii au fost efectuate două lucrări de expertiză tehnică. Cea întocmită de către expertul a apreciat valoarea de circulație a lucrărilor de investiții executate de către reclamanți la 30.000 lei. Lucrarea întocmită de către expertul consultant a apreciat valoarea lucrărilor de investiții la suma de 67.380 lei.

Tribunalul va lua în considerare această din urmă valoare pentru următoarele motive:

Expertul a folosit un coeficient de depreciere de 24% considerând că lucrările au fost efectuate în perioada 1991-1994.

Martorii audiați în cauză au relatat că reclamanții au efectuat lucrările după cumpărarea imobilului în perioada anilor 1997-2000, această împrejurare fiind confirmată de adresele emise de - - ( filele 443-444 dosar).

Expertul a avut în vedere această vechime a lucrărilor de investiții pe care le-a și identificat mai complet folosind o metodologie mai complexă de evaluare.

Așa fiind, pârâtul Municipiul S va fi obligat la plata sumei de 67.380 lei reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilul din S,-.

Au solicitat reclamanții și obligarea pârâților Municipiul S în solidar cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata prețului actualizat plătit pentru acel imobil.

De menționat că după promovarea acțiunii, în temeiul HG nr.386/2007, Ministerul Finanțelor Publice a fost reorganizat preluând și activitatea din domeniul economiei de la Ministerul Economiei și Comerțului și fiindu-i schimbată denumirea în Ministerul Economiei și Finanțelor.

Întrucât reclamanții nu și-au precizat acțiunea în acest sens tribunalul va folosi în continuare vechea denumire fiind evident aceeași instituție publică parte în cauză.

Art.50 alin.3 din Legea nr.10/2001 stipulează că restituirea prețului actualizat plătit de chiriași ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr.112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabil, se face de către Ministerul Finanțelor Publice.

Prin urmare va fi admisă excepția lipsei calității procesuale pasive pentru acest capăt de cerere, invocată de către pârâtul Municipiul S, prețul actualizat trebuind să fie restituit de către Ministerul Finanțelor Publice.

Reclamanții au plătit pentru imobilul din S,- suma de 2560 lei a cărei valoare actualizată este, conform expertizei contabile efectuate în cauză de 9.937,4 lei.

Legea nr.10/2001 stabilește obligația de restituire a acestui preț numai în sarcina Ministerului Finanțelor Publice neexistând nici un temei legale pentru despăgubirea acestuia de către Municipiul S și - - nici măcar pentru diferența dintre prețul plătit de către reclamanți și prețul actualizat. Pentru acest considerent cererea de chemare în garanție formulată de către pârâtul Ministerul Finanțelor Publice urmează a fi respinsă.

Prin cel de-al treilea capăt de cerere s-a solicitat obligarea Municipiului S în solidar cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 460.000 lei reprezentând diferența dintre despăgubirea de 40.000 lei și prețul ral plătit pentru imobilul din S,- care a fost expropriat.

capăt de cerere viza obligarea Municipiului S să le pună la dispoziție reclamanților un teren în suprafață de 438 mp similar ca amplasament și poziție cu terenul aferent imobilul expropriat.

Ulterior, prin precizarea depusă la fila 82 dosar, reclamanții au arătat că petitele 3 și 4 din acțiune vizează obligarea Municipiului S și Statului Român l plata despăgubirilor bănești pentru imobilul expropriat în conformitate cu art.11 alin.6 din Legea nr.10/2001.

O primă chestiune care se impune a fi lămurită este aceea a reprezentării Statului Român în prezentul litigiu. În acest sens potrivit HG nr.386/2007 Ministerul Economiei și Finanțelor reprezintă Statul, ca subiect de drepturi și obligații, în fața instanțelor ( art.3 pct.48 ).

A doua chestiune este aceea a admisibilității solicitării despăgubirilor cuvenite în temeiul Legii nr.10/2001 pe calea unei acțiuni de drept comun și fără a urma procedura prevăzută de acest act normativ și de Legea nr.247/2005.

După cum arătam anterior reclamanții au depus la data de 5.11.2001 notificare în temeiul Legii nr.10/2001 ( fila 87 dosar) prin care au solicitat acordarea despăgubirilor pentru imobilul expropriat situat în-, notificare nesoluționată până la momentul pronunțării hotărârii.

Cu privire la acest aspect în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului ( cauzele, și, și Drașoveanu contra României) s-a statuat pe de o parte că procedura prevăzută de Legile nr.10/2001 și 247/2005 nu a dovedit caracterul său efectiv iar pe de altă parte că lipsa totală a unei despăgubiri timp de mai mulți ani i-a făcut pe reclamanți să sufere o disproporționată și excesivă incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de art.1 din Protocolul nr.1.

În speța de față reclamanții nu au primit răspuns la notificare și au fost lipsiți de despăgubirea cuvenită pentru imobilul expropriat timp de 7 ani împrejurare care, în lumina jurisprudenței CEDO sus-amintite, face ca acțiunea să fie admisibilă și, pe cale de consecință, excepția inadmisibilității acestui capăt de cerere invocată de către pârâtul Municipiul S urmează a fi respinsă.

Se mai impune a fi clarificată și situația terenului aferent imobilului expropriat. Astfel, prin contractul de vânzare-cumpărare nr.1891/24.09.1980 ( fila 85 dosar judecătorie) reclamanții au cumpărat de la soții cota de parte din construcții și le-a fost transmisă cota de parte din dreptul de folosință pe durata existenței construcțiilor din cota de 8% din întreg terenul clădit și neclădit.

Prin urmare reclamanții nu au cumpărat nicio cotă parte din terenul aferent imobilului, acesta nu le-a fost expropriat, ceea ce înseamnă că nici nu aveau dreptul la acordarea despăgubirilor în temeiul Legii nr.10/2001.

Cum nu au avut niciodată dreptul de proprietate asupra terenului nu se poate considera că reclamanții aveau un " bun" în sensul art.1 din Protocolul nr.1 sau cel puțin o speranță legitimă de a li se recunoaște un drept de proprietate asupra acestuia.

Pentru aceste motive, cererea privind acordarea despăgubirilor și pentru terenul aferent imobilului expropriat, a fost respinsă.

În ceea ce privește construcțiile tribunalul apreciază că valoarea de 95.000 euro stabilită prin suplimentul la expertiza efectuată de expertul este cea corectă fiind stabilit prin metoda comparației cu alte imobile similare. Expertiza efectuată în acest sens de către expertul consultant nu poate fi însușită de instanță întrucât aceasta a avut în vedere și terenul ( atât cel de sub construcție cât și cel aferent acesteia) ori după cum arătam mai sus reclamanților nu le-a fost expropriat și terenul.

Concluzionând, pentru considerentele de fapt și de drept ce preced, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat la plata către reclamanți a unei despăgubiri bănești, calculate conform criteriilor stabilite de art.11 alin.6 din Legea nr.10/2001, reprezentând diferența dintre valoarea de piață a imobilului expropriat - 95.000 euro - și valoarea actualizată a despăgubirii de 40.000 lei primită pentru acesta.

Au solicitat reclamanții și obligarea Municipiului S în solidar cu - - la plata sumei de 250.000 lei reprezentând daune morale pentru prejudiciul cauzat prin neîntabularea contractului de vânzare-cumpărare.

Pârâta - - a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive pentru acest petit, excepție care a fost respins pentru următoarele considerente:

Deși a susținut că nu există nici o dispoziție legală sau contractuală prin care să fie obligată să efectueze întabularea locuințelor cumpărate în temeiul Legii nr.112/1995 este evident că pârâta - - efectua aceste operațiuni având angajați care se ocupau în mod expres de aceste operațiuni - vezi fișa postului numitei fila 92 dosar - folosind cereri tipizate completate de către cumpărători și percepând o taxă pentru acest serviciu ( fila 89 dosar).

Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei a rezultat că fosta angajată a pârâtei nu a respectat sarcinile de serviciu prevăzute în fișa postului omițând să efectueze formalitățile de întabulare a contractului de vânzare-cumpărare al reclamanților deși aceștia formulaseră cerere în acest sens încă de la data de 2.11.1998 ( fila 89 dosar).

Așa fiind înseamnă că există o faptă ilicită săvârșită cu vinovăție de către această pârâtă ( ca și comitent al lui ) există și un prejudiciu evident suferit de către reclamanți prin anularea contractului de vânzare-cumpărare dar lipsește legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu situație în care nu poate fi angajată răspunderea pârâtei în condițiile art.1000 alin.3 civ.

Astfel, în considerentele deciziei nr. 2454/2003 a Curții de Apel Alba Iulia, prin care s-a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare, s-a reținut că imobilul nu putea fi vândut conform Legii nr. 112/1995. Așadar și în ipoteza în care contractul de vânzare-cumpărare ar fi fost întabulat s-ar fi dispus și anularea încheierii de întabulare soluția dată de C fiind aceeași. Municipiul S nu avea nici o obligație sau atribuție în ceea ce privește întabularea contractului de vânzare-cumpărare.

Pentru considerentele arătate acest capăt de cerere a fost respins.

Capătul de cerere nr. 7 viza obligarea pârâților, și în solidar cu Consiliul Superior al Magistraturii la plata daunelor morale pentru decizia, considerată aberantă de către reclamanți, pronunțată în dosarul nr.6010/2003.

Pârâții, și au invocat excepția inadmisibilității unui astfel de demers excepție care va fi respinsă față de prevederile art.6 pct.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Acțiunea îndreptată împotriva acestora este însă nefondată și urmează a fi respinsă întrucât potrivit art.96 alin.1 din Legea nr.303/2004 Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

Aliniatul 4 al aceluiași text legal stipulează de asemenea că dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.

Din cele ce preced rezultă pe de o parte că pârâții nu pot fi acționați direct în judecată de către reclamanți în calitatea lor de judecători iar pe de altă parte aceștia nu au fost sancționați penal sau disciplinar pentru vreo faptă săvârșită în cursul judecății procesului reclamanților nefiind dovedită săvârșirea vreunei erori judiciare.

Pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive. Pentru considerentele arătate mai sus la care se adaugă și acela că într-adevăr nu există nici o dispoziție legală care să prevadă răspunderea solidară a acestei instituții împreună cu judecătorii pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, excepția urmează a fi admisă iar acțiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât va fi respinsă.

Prin petitul nr.6 s-a solicitat obligarea în solidar a Statului Român și a Ministerului Justiției la plata daunelor morale pentru proiectele de legi și hotărâri care încalcă Constituția și trăsăturile statului de drept și pentru adoptarea de legi și hotărâri care aduc prejudicii drepturilor și intereselor legitime ale cetățenilor.

Așa cum menționam mai sus este evident că reclamanții au suferit și un prejudiciu moral cauzat de stresul, tensiunea nervoasă și incertitudinea creată prin modul cum au decurs litigiile pe care le-au purtat în decursul atâtor ani. Martorii și au relatat cum pe fondul acestor suferințe reclamanților li s-au agravat alte afecțiuni medicale pe care deja le aveau, reclamantul pierzându-și chiar toată dantura și că ambii au devenit foarte nervoși și s-au retras din cercul de prieteni pe care îl frecventau.

În cauza Păduraru împotriva României Curtea Europeană de Drepturilor Omului a subliniat în acest sens că lipsa de coerență pe plan legislativ și divergențele de jurisprudență din domeniul naționalizării imobilelor erau susceptibile să creeze un climat general de incertitudine și nesiguranță juridică și că statul român nu și-a îndeplinit obligația sa pozitivă de a reacționa în timp util și cu coerență în fața chestiunii de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în virtutea decretelor de naționalizare.

Fiind dovedită producerea unui prejudiciu moral este evident că, în temeiul art.998-999.civ. acesta trebuie reparat. Obligația de reparare îi revine însă, așa Cum a reținut și CEDO Statului Român și nu Ministerul Justiției față de care acțiunea va fi respinsă.

Cuantumul daunelor morale solicitat de reclamanți de 500.000 lei este însă prea mare aceeași C Europeană statuând în jurisprudența sa că acordarea daunelor morale nu trebuie să constituie un prilej de îmbogățire ci o reparație a statului pentru teama, neplăcerile și incertitudinile care rezultă din încălcarea prevederilor convenției ( cauza și împotriva României, și împotriva României).

Așa fiind, raportat la cuantumul daunelor acordate de CEDO în spețe similare pentru prejudiciul moral, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, va fi obligat la plata către reclamanți a sumei de 10.000 euro, echivalentul în lei ( câte 5000 euro pentru fiecare reclamant) cu titlu de daune morale.

Capătul de cerere prin care s-a solicitat stabilirea unui drept de retenție asupra imobilului din S,- nu este fondat întrucât pârâtul care este proprietarul imobilului nu este debitorul reclamanților. Dealtfel, aceștia au arătat că nu mai insistă în soluționarea acestui petit.

Aflându-se în culpă procesuală pârâții Municipiul S și Statul Român au fost obligați, în temeiul art.274 pr.civ. la plata către reclamanți a cheltuielilor de judecată după cum urmează:

- 500 lei Municipiul S reprezentând onorariul expertului consultant pentru lucrarea de evaluare a investițiilor

- 2631,2 lei Statul Român reprezentând partea din taxa judiciară de timbru plătită pentru daunele morale acordate ( 1911,2 lei) și din costul expertizei efectuate de expertul care a evaluat imobilul expropriat ( 720 lei).

La rândul lor, în temeiul aceluiași text legal, reclamanții au fost obligați la plata către pârâtul a sumei de 1350 lei cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariul avocațial.

Împotriva sentinței au declarat apel reclamanții și și pârâții Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice B și Ministerul Economiei și Finanțelor Publice

Reclamanții nu au motivat apelul, iar la termenul din 20 Februarie 2009 au depus declarație de renunțare la apel prin care au arătat că nu înțeleg să timbreze apelul.

Întrucât obligația timbrajului primează, instanța urmează să anuleze ca netimbrat apelul acestora.

Statul Român și Ministerul Finanțelor Publice B au arătat în esență că solicită admiterea apelurilor, schimbarea în parte a sentinței în sensul de a admite cererea de chemare în garanție a Municipiului S prin Primar și - - S pentru plata către Ministerul Economiei și Finanțelor Publice Bas umei de 7850,76 lei, iar față de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, să fie respinsă acțiunea.

În motivarea sa, Ministerul Economiei și Finanțelor Publice Bas usținut că prin hotărârea anterioară contractul de vânzare-cumpărare încheiat între și și, pe de altă parte, - - S s-a constatat a fi nul, motiv pentru care au fost de acord cu restituirea către soții a prețului actualizat, astfel că în mod greșit au fost obligați la plata cheltuielilor de judecată, fiind întrunite condițiile art. 50 alin 3 din Legea nr. 10/2001. Că în mod greșit a fost respinsă cererea de chemare în garanție a pârâtei - - S pentru plata prețului actualizat. Că în mod greșit a fost respinsă cererea de chemare în garanție și a Municipiului S prin Primar.

Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice susține că în mod greșit au fost obligați la plata sumei de 460.000 lei reactualizată în raport cu rata creșterii prețurilor la imobile în perioada 1990 - 2006, reprezentând diferența dintre despăgubirea de 40.000 lei și prețul real plătit de reclamanți și în mod greșit au fost obligați în solidar cu Ministerul Justiției la plata sumei de 500.000 RON cu titlu de daune morale.

Au mai arătat că dispozițiile art. 33 din Legea nr. 33/1994 nu mai sunt aplicabile după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și că în cazul concursului între legea generală și legea specială, litigiul se rezolvă pe calea legii speciale. În atare situație, acțiunea trebuia respinsă ca inadmisibilă, deoarece reclamanții nu au uzat de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

De asemenea, a mai susținut că instanța de fond trebuia să stabilească dacă exproprierea a avut un caracter abuziv, bunul imobil fiind preluat de stat potrivit art. 6 alin 2 din Legea nr. 213/1988, fără titlu valabil, astfel că în mod greșit a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii.

A mai arătat că în mod greșit instanța de fond a acordat reclamanților, în temeiul art. 11 alin 6 din Legea nr. 10/2001, despăgubirile bănești de 95.000 Euro și valoarea actualizată a sumei de 40.000 lei prin încălcarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

În fine, că în mod greșit au fost obligați la plata daunelor morale în sumă de 10.000 Euro, nefiind întrunite condițiile art. 998 - 999 Cod civil.

Nici una din părți nu au depus întâmpinări.

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de apel invocate, se constată că Tribunalul a pronunțată o sentință legală și temeinică.

Starea de fapt a fost în mod corect reținută de instanța de fond, referitor la modul de dobândire al imobilului din litigiu, cât și cel referitor la trecerea acestuia în proprietatea Statului Român.

Prin Sentința Civilă nr. 7639/2000 a Judecătoriei Sibiu, s-a constatat nulitatea absolută a deciziei administrative de preluare a imobilului precum și a încheierii de întabulare nr. 2036/1976 prin care a fost înscris în CF dreptul de proprietate al Statului Român și s-a dispus restabilirea situației anterioare de CF în favoarea fostului proprietar.

Prin Decizia Civilă nr. 2454/2003 a Curții de Apel Alba Iulias -a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 4452/1997 încheiat între reclamanți și - -

Reclamanții au depus în termen notificare în baza Legii nr. 10/2001, întrucât au solicitat despăgubiri pentru imobilul expropriat.

În mod corect instanța de fond a făcut aplicarea art. 48 alin 1 din Legea nr. 10/2001 întrucât foștii chiriași sunt îndreptățiți să primească sporul de valoare adus imobilului pentru care s-a constatat nulitatea contractului.

De asemenea, prin Decizia Civilă nr. 2454/2003 a Curții de Apel Alba Iulias -a stabilit cu autoritate de lucru judecat că imobilul a fost trecut în proprietatea Statului fără titlu valabil, considerent pentru care s-a constatat lipsa calității procesuale pasive a pârâtului.

Valoarea despăgubirilor a fost stabilită corect prin raportul de expertiză, care se coroborează cu martorii audiați în cauză, suma de 67.380 lei, în condițiile art. 50 alin 3 din Legea nr. 10/2001.

Reclamanții au plătit pentru imobilul situat în S,-, jud. S, suma de 2560 lei, a cărei valoare actualizată este, conform expertizei contabile, 9937,4 lei care, potrivit Legii 10/2001, cade în sarcina Ministerului Finanțelor Publice neexistând nici un temei juridic pentru ca Municipiul S să fie obligat la despăgubiri, iar potrivit nr.HG 386/2007 Statul Român este reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor. De reținut este și faptul că notificarea reclamanților, depusă la 5 noiembrie 2001, nu a fost soluționată nici în prezent. De altfel, instanța motivează soluția dată pe art. 1 din Primul Protocol al CEDO, făcând trimitere și la practica judiciară în materie, astfel că acțiunea nu poate fi considerată inadmisibilă.

În mod corect și pe baza unui material probator amplu, instanța de fond a stabilit valoarea despăgubirilor pentru imobilul expropriat la 95.000 Euro, iar prin expropriere, reclamanților le-a fost adusă o gravă atingere, pentru care instanța de fond a acordat suma de 10.000 Euro daune morale potrivit art. 998 - 999 cod civil și a practicii judiciare CEDO.

De asemenea, în mod corect instanța de fond a făcut aplicarea art. 274 Cod procedură civilă.

Față de aceste considerente, apelurile pârâților se privesc a fi neîntemeiate, urmând ca, în baza art. 296 Cod procedură civilă, să fie respinse.

Văzând că atât reclamanții, care nu au timbrat apelul, cât și cei doi pârâți au căzut în pretenții, instanța nu va acorda cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive,

În numele legii

DECIDE

Respinge apelurile declarate de Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice și Ministerul Economiei și Finanțelor Publice B împotriva Sentinței Civile nr. 883/15 septembrie 2008 a Tribunalului Sibiu, pronunțată în dosar nr-.

Anulează ca netimbrat apelul declarat de reclamanții și împotriva aceleiași sentințe.

Fără cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Cu recurs în 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședința publică din 20 Februarie 2009.

Președinte, Judecător,

- - - - - -

Grefier,

- -

Red.

Tehnored. /15 ex/26.02.2009

Jud. fond: