Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 20/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(2017/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 20
Ședința publică din 12.01.2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Mirela Vișan
JUDECĂTOR 2: Bianca Elena Țăndărescu
JUDECĂTOR 3: Simona
Grefier - -
- XX -
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenții pârâți și, împotriva deciziei civile nr. 683 din 26.05.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimații reclamanți, și.
Cauza are ca obiect acțiune civilă pentru revendicare imobiliară.
La apelul nominal se prezintă recurentul pârât, asistat de avocatul, în baza împuternicirii avocațiale nr. 24232/12.01.2010, eliberată de Baroul București, avocat care reprezintă în proces și interesele recurentei pârâte, precum și avocatul în calitate de reprezentant al intimaților reclamanți, și, în baza împuternicirii avocațiale nr. 85131/5.09.2009, eliberată de Baroul București.
Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se faptul că procedura este legal îndeplinită, după care:
Avocatul recurenților solicită administrarea probei cu înscrisuri, respectiv listele cu imobile naționalizate în provincie, documente care se află la Guvern, sens în care urmează a se prezenta la această instituție pentru a obține aceste dovezi, în baza unui certificat de grefă eliberat de instanță. Arată că formulează această cerere pentru a dovedi că imobilul în litigiu a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, la dosar fiind depuse acte în acest sens, însă partea adversă le opune un titlu în care se face mențiunea că preluarea de către stat s-a făcut fără titlu.
Solicită, în consecință, acordarea unui termen pentru administrarea probei cu înscrisuri.
De asemenea, arată că dorește să verifice actele de stare civilă ale Norei, fostă, având în vedere faptul că aceasta a fost înfiată și este important să se cunoască dacă este vorba despre o înfiere cu efecte depline sau nu, precum și dacă această intimată s-a căsătorit înainte de formularea acțiunii de față. Este adevărat că în dosarul nr. 6390/1996 s-a depus o copie a certificatului de naștere pentru, însă acesta nu este vizat pentru conformitate cu originalul, iar din actele dosarului nu reiese clar în ce termeni a fost încheiată înfierea.
La solicitarea instanței, avocatul intimaților reclamanți certifică pentru conformitate cu originalul copia actului de naștere al Norei, eliberat la data de 8.05.1999, înscris aflat la fila 6 din dosarul nr. 6390/1996 al Judecătoriei sectorului 3
Cu privire la cererea părții adverse, privind administrarea de probe arată că, întrucât sarcina probei îi revine părții care contestă un anumit aspect, pârâții aveau suficient timp să administreze probe cu privire la situația juridică a imobilului. Din punctul său de vedere, reclamanții au depus la dosar suficiente probe în legătură cu această problemă.
După deliberare, Curtea respinge cererea recurenților pârâți privind administrarea probei cu înscrisuri, astfel cum a fost susținută, apreciind că, în cauză, sunt suficiente dovezi sub aspectul învederat de apărătorul acestora.
Părțile arată că nu au alte cereri sau probe de solicitat.
Având în vedere faptul că părțile nu au alte cereri de formulat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Avocatul recurenților pârâți și susține că, în acest ultim ciclu procesual, nu există vreo încheierea de ședință prin care să fi fost calificat obiectul acțiunii ca fiind revendicarea. Aceasta, în condițiile în care, cererea de chemare în judecată a avut ca obiect, inițial, constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare deținut de pârâți și evacuarea acestora din imobilul în discuție.
Apreciază că instanța de apel a dat o interpretare eronată probelor administrate în cauză, acest motiv de recurs încadrându-se în cazul prevăzut la art. 304 pct. 9 din Codul d e procedură civilă.
Astfel, instanța a stabilit că dreptul de proprietate al intimaților reclamanți este stabilit printr-o sentință judecătorească, definitivă și irevocabilă, prin care s-a hotărât că statul a preluat fără titlu imobilul în litigiu.
Dar, chiar reclamanții s-au folosit de un înscris, adresa nr. 8648-C/963 din 23.01.1964, eliberată de Raionul (fila 8 din dosarul nr. 6390/1996 al Judecătoriei Sectorului 3 B), în care se menționează faptul că imobilul a intrat în patrimoniul statului în baza Decretului nr. 92/1950, pe listele provincia.
Față de faptul că există două hotărâri judecătorești, definitive și irevocabile, prin care a fost respinsă cererea intimaților reclamanți din prezenta cauză, privind anularea contractului de vânzare - cumpărare deținut de pârâții, consideră că se impune admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului și respingerii cererii de chemare în judecată, calificată drept acțiune în revendicare, ținându-se seama de faptul că pârâții dețin un titlu mai vechi cu peste un an decât cel al reclamanților, drept apărat și de prevederile art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Depune la dosar concluzii scrise, arătând că acestea au fost formulate de un alt avocat și nu și le însușește în întregime, înțelegând să solicite amânarea pronunțării în vederea formulării unor concluzii clare.
Arată că recurenții pârâți nu solicită obligarea intimaților reclamanți la plata cheltuielilor de judecată.
Avocatul intimaților reclamanți, și solicită respingerea cererii de recurs, ca nefondată și menținerea hotărârii atacate, ca fiind temeinică și legală, precum și obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.500 lei, reprezentând onorariu avocat, pentru dovedirea cărora depune la dosar chitanța nr. 96/25.09.2009.
Cu privire la motivul de recurs care vizează compararea titlurilor, susține că, deși actul de vânzare cumpărare deținut de pârâți este valabil, instanța a avut în vedere, la pronunțarea hotărârii, sentința prin care a fost recunoscut dreptul reclamanților, ca fiind atestat prin actul autorilor lor încheiat în anul 1945, titlu mai bine caracterizat.
Subliniază faptul că instanța judecătorească a confirmat dreptul de proprietate al reclamanților asupra imobilului în litigiu chiar înainte de apariția Legii nr. 112/1996 și a Legii nr. 10/2001.
Și cel de-al doilea motiv de recurs este neîntemeiat, deoarece pârâții critică atitudinea instanței de fond și a celei de apel pentru că nu le-au dat concursul să procure actele necesare apărării, dar părțile adverse aveau obligația și suficient timp pentru obținerea probelor de care înțelegeau să se folosească în proces.
Depune la dosar concluzii scrise.
În replică, avocatul recurenților solicită a se observa că instanța nu a avut în vedere, la pronunțarea hotărârii, actul de vânzare cumpărare din anul 1945, întrucât acesta se referă la un alt apartament decât cel aflat în litigiu, situat în același imobil. Consideră că această situație nu a fost încă lămurită.
Ca răspuns la această replică, apărătorul intimaților arată că, în concluziile scrise formulate în apel, a arătat istoricul de număr poștal al imobilului.
Curtea reține pricina spre soluționare, urmând a aprecia asupra cererii de amânare a pronunțării, formulate de apărătorul recurenților.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 3 B, sub nr.13653/04.12.2003, reclamanții, și i-au chemat în judecată pe pârâții, PRIMĂRIA MUNICIPIULUI B, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare încheiat între SC Istoric SA, în calitate de reprezentant al vânzătorului Primăria Municipiului B și și, privind apartamentul nr.5 din B,-, parter, sector 3, să se dispună evacuarea pârâților și din acest apartament și să fie obligați să le lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentința civilă nr. 8001/01.10.2008, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 B, s-a admis acțiunea în revendicare formulată de reclamanții, și, în contradictoriu cu pârâții și. Au fost obligați pârâții și să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamanților, și imobilul situat în B,-, parter, sector 3.
Împotriva acestei sentințe, au declarat apel pârâții, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin decizia civilă nr. 683 A/25.05.2009, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins apelul formulat de către apelanții-pârâți și, mpotriva sentinței civile nr. 8001/01.10.2007, pronunțată de Judecătoria Sector 3 B, în contradictoriu cu intimații -reclamanți, și, ca nefondat și a obligat apelanții la plata către intimați a sumei de 2.000 lei cheltuieli de judecată, onorariu avocat în apel.
Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a reținut că, așa cum se constată din lecturarea motivelor de apel, apelanții - pârâți invocă buna lor credință la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare nr.81/7.11.1996, însă, asupra acestui aspect, s-a pronunțat anterior Judecătoria Sectorului 3 B, prin sentința civilă nr. 2749/28.03.2001, pronunțată în dosarul nr. 4147/1998, rămasă definitivă și irevocabilă, prin respingerea căilor de atac exercitate împotriva acesteia.
Prin sentința civilă menționată, s-a reținut că, la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare nr. 81/7.11.1996, apelanții - pârâți din prezenta cauză nu aveau posibilitatea să cunoască faptul că, în urma diligențelor depuse, există un litigiu pe rol cu privire la imobilul ce se vindea.
În aceste condiții, tribunalul a apreciat că aspectul referitor la buna credință a apelanților - pârâți, la momentul încheierii contractului menționat, a intrat în puterea lucrului judecat, nemaiputând fi pus în discuția părților.
În ceea ce privește soluția instanței de fond, de admitere a acțiunii în revendicare imobiliară, tribunalul a apreciat că aceasta este corectă și legală, întrucât, față de prevederile art. 1 din Protocolul Adițional la CEDO, intimații - reclamanți dispun de un bun, în sensul prevăzut de acest act, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, aceștia având, în patrimoniu, în mod irevocabil, dreptul la restituirea în natură a imobilului din litigiu.
Aceasta înseamnă că intimații - reclamanți aveau legitimă că vor intra și în posesia apartamentului nr. 5 din-, sector 3, soluția contrară având ca efect imposibilitatea intimaților - reclamanți de a mai redobândi posesia asupra acestui imobil și reprezentând o ingerință în exercitarea efectivă a dreptului lor de proprietate.
În sensul celor reținute este și jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauzele pronunțate împotriva României, prin care foștii proprietari dețineau, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, un titlu de proprietate cu privire la imobilele revendicate de la stat și în privința cărora se pronunțase o instanță judecătorească în mod irevocabil.
Împotriva acestei decizii, au formulat recurs pârâții și.
Un prim motiv de recurs s-a raportat la faptul că instanțele au reținut în mod greșit că titlul de proprietate al reclamanților îl constituie sentința civilă nr.4957/1997, pronunțată de către Judecătoria sectorului 3 B, astfel cum a fost rectificată prin încheierea din 15.11.1997, întrucât acțiunea în revendicare din acel dosar nu respecta principiul unanimității, reclamanți fiind doar - și, acțiunea în revendicare trebuind a fi introdusă de către toți moștenitorii lui.
În același sens, această sentință civilă nu le este, și nu poate fi privită ca fiind opozabilă recurenților pârâți, care nu au fost părți în acel proces.
Un alt motiv de recurs s-a raportat la faptul că instanța de fond și cea de apel nu fac nici o considerație cu privire la apărările pârâților privind deosebirea dintre imobilul descris în pretinsul contract de vânzare-cumpărare al autorului reclamanților, anume nr. 4, și imobilul cu nr. 5, proprietatea lor.
Mai mult, se poate constata că reclamanții s-au judecat în dosarul nr. 6390/1996, constituindu-și un așa-zis titlu de proprietate, cu și nu cu Primăria B, prin Primarul General, astfel cum prevede Legea nr. 69/1991, o instanță anterioară admițând excepția lipsei calității procesuale pasive a, astfel încât sentința civilă nr. 4957/1997 nu poate fi considerată una valabilă.
Printr-un alt motiv de recurs, s-a invocat faptul că instanțele nu au reținut că nu există un certificat de moștenitor de pe urma defunctului, că aceste instanțe nu au verificat listele anexă cu imobilele naționalizate în baza Decretului nr. 92/1950, încălcând principiul rolului activ, recurenții reușind să dovedească că statul a avut un titlu privind confiscarea imobilului, înfățișând un document cu istoricul de rol fiscal al imobilului, din care rezultă că imobilul și autorul figurează în listele anexă la Decretul nr. 92/1950.
Recurenții critică și faptul că argumentele instanței de fond și ale instanței de apel se bazează pe un singur aspect - faptul că imobilul ar fi un bun protejat de către art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenție, fără să fie arătate considerentele care îl includ în această categorie, susținând că, în mod nelegal, sunt protejați "mincinoșii revendicatori" în defavoarea dobânditorilor de bună-credință, invocând în acest sens o decizie de speță a Înaltei Curți de Casație și Justiție din 13.01.2009, ale cărei considerente ar fi aplicabile și în prezenta cauză, în care s-a constatat, în mod irevocabil, că ei sunt cumpărători de bună-credință și au respectat prevederile Legii nr.112/1995.
Intimații, și au solicitat, prin notele scrise depuse la dosar, respingerea recursului, ca nefondat, invocând faptul că titlul lor de proprietate îl reprezintă contractul de vânzare-cumpărare nr.47691/1945, ei fiind moștenitorii defuncților și -, potrivit certificatului de moștenitor nr.23/1998 și nr.4/2003, autorii lor nepierzând niciodată dreptul de proprietate, sentința la care se face referire confirmând doar acest drept de proprietate.
Intimații au invocat și faptul că nu înțeleg de ce recurenții nu optează pentru despăgubirile reglementate de Legea nr.1/2009, în virtutea căreia, ar putea obține prețul pieței pentru imobilul în litigiu, deși au plătit, ca preț, suma de 6.553.171 lei vechi.
În etapa procesuală a recursului, nu a fost administrată proba cu înscrisuri noi, în sensul art.305 Cod de procedură civilă.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate și analizând actele și lucrările dosarului, Curtea apreciază că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Asupra motivelor de recurs, prin care se pune în discuție, în esență, nevalabilitatea titlului de proprietate al intimaților reclamanți, constând în sentința civilă nr. 4957/1997, pronunțată de către Judecătoria sectorului 3 B, astfel cum a fost rectificată prin încheierea din 15.11.1997, întrucât, în opinia recurenților, acțiunea în revendicare ce a format obiectul dosarului nr. 6390/1996 nu respecta principiul unanimității, iar reclamanții s-au judecat în acel dosar, cu Consiliul Local al Municipiului B, și nu cu Primăria B, prin Primarul General, astfel cum prevede Legea nr. 69/1991, Curtea le apreciază ca nefondate, în considerarea principiului res iudicata pro veritatae habetur, adică a prezumției irefragabile a puterii de lucru judecat, ce îi este atașată unei hotărâri irevocabile, ce se presupune că exprimă adevărul.
Astfel, aspectul de drept, tranșat irevocabil prin sentința civilă nr. 4957/1997, pronunțată de către Judecătoria sectorului 3 B, în dosarul nr. 6390/1996, astfel cum a fost rectificată prin încheierea din 15.11.1997, prin care a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de reclamanții și -, în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului B, dispunându-se obligarea acestui pârât de a le lăsa reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul nr. 5, situat în-, sector 3, B, nu mai poate fi repus în discuție în acest dosar, fără ca instanța să afecteze prezumția puterii de lucru judecat, prezumție de validitate ce caracterizează acea hotărâre.
Pentru identitate de rațiune, în sensul în care o instanță anterioară a constatat că imobilul în litigiu, proprietatea intimaților, a intrat fără titlu în proprietatea statului, vor fi respinse și argumentele recurenților, potrivit cărora instanțele nu au reținut că nu există un certificat de moștenitor de pe urma defunctului, că aceste instanțe nu au verificat listele anexă cu imobilele naționalizate în baza Decretului nr. 92/1950, încălcând principiul rolului activ, recurenții pretinzând că statul a avut un titlu privind confiscarea imobilului, înfățișând un document cu istoricul de rol fiscal al imobilului, din care rezultă că imobilul și autorul figurează în listele anexă la Decretul nr. 92/1950 și nu au statut asupra lipsei de identitate a imobilelor.
Astfel, în cadrul fixat de cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții, și, care au solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, în contradictoriu cu pârâții și, să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare, încheiat între SC Istoric SA, în calitate de reprezentant al vânzătoarei Primăria Municipiului B și și, privind apartamentul nr. 5 din B,-, parter, sector 3, să se dispună evacuarea pârâților și din acest apartament și să fie obligați să le lase reclamanților, în deplină proprietate și posesie, imobilul, Curtea nu mai poate repune în discuție aspecte ce țin de legalitatea și valabilitatea titlului reclamanților, acestora fiindu-le recunoscut, cu efect retroactiv și, deci, nerevocabil, dreptul de proprietate asupra imobilul apartament nr. 5, situat în-, sector 3, B, drept ce este opozabilerga omnes,printr-o hotărâre irevocabilă, în considerarea căreia, a fost emisă și dispoziția nr. 130/1998 a Primarului General a Municipiului B, prin care s-a dispus restituirea, în proprietatea numitelor - și, a acestui apartament, apartament ce a făcut obiectul contractului de vânzare - cumpărare nr. 81/7.11.1996, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.
Cum în prezenta cauză dedusă judecății, atât recurenții-pârâți și, cât și intimații-reclamanți, și au titluri de proprietate asupra aceluiași bun imobil, deci au un "bun actual", în sensul art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenție, Curtea apreciază că, în mod legal, instanța de fond și de apel au aplicat principiile ce decurg din interpretarea acestui articol și din jurisprudența dezvoltată de Curtea Europeană în cauzele promovate împotriva României.
În acest sens, Curtea consideră necesar să precizeze că, la momentul pronunțării soluției de către instanța de apel, decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, în recurs în interesul legii, a fost publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 108 din 23 februarie 2009, fiind obligatorie conform art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă, și determinând o nouă abordare a acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, relevându-se un accent special în ceea ce privește raportul între Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, care face parte din dreptul intern.
În acest context, Curtea reține că însăși instanța supremă, în considerentele deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008, realizează o analiză a jurisprudenței dezvoltate de instanța de contencios european a drepturilor omului în materia dreptului de proprietate protejat de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a principiilor ce se degajă din această jurisprudență, care, împreună cu dispozițiile convenționale, formează un "bloc de convenționalitate", obligatoriu pentru instanțele interne.
Astfel, enunțând cauzeleBrumărescu contra României, și alții contra România, Rățeanu contra României, Păduraru contra României, Jujescu contra României, Huber contra României și Porțeanu contra României, instanța supremă reține că, în mod repetat, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidențiat că inconsecvențele și deficiențele legislative au generat o practică neunitară și soluții ale instanțelor judecătorești care au atras, în numeroase cauze, condamnarea statului român pentru încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, reținându-se că a avut loc o lipsire de proprietate a foștilor proprietari, combinată cu absența unei despăgubiri adecvate, pentru privarea de proprietate suferită.
Prin urmare, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. 2 din Constituția României, prioritatea normei convenționale, astfel cum stabilește art. 11 alin. 2 din legea fundamentală.
În raport de această constatare, în opinia instanței supreme, problema care se pune este dacă poate fi acordată prioritate Convenției și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, astfel încât trebuie lămurit dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.
În acest punct, instanța de recurs consideră că, prin problematizarea priorității Convenției, în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, și prin evaluarea măsurii în care o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin care instanța internă să poată înlătura neconvenționalitatea unor dispoziții ale Legii nr. 10/2001, ca lege specială, instanța supremă nu face decât să dea eficiență principiului subsidiarității, ce rezultă din coroborarea dispozițiilor art. 1, 13 și 35 din Convenție, conform căruia instanțele naționale sunt primele chemate să interpreteze și să aplice dispozițiile convenționale, acestea fiind cel mai bine plasate și pentru a aplica și interpreta dreptul intern, prin raportare la Convenție, judecătorul național fiind "primul judecător" sau "judecătorul de drept comun al Convenției".
Astfel, consecventă principiului stabilit în considerentele și dispozitivul deciziei nr. 33/9.06.2008, conform căruia, nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, întrucât s-ar încălca principiul "specialia generalibus derogant", instanța supremă nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, chiar în condițiile existenței legii speciale, Legea nr. 10/2001, căci este posibil ca reclamantul, într-o atare acțiune, să se poată prevala de un " bun", ca noțiune autonomă în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional, astfel încât este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.
În acest sens, însăși instanță supremă stabilește că, atunci când există neconcordanță între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond, dacă și pârâtul, în acțiunea în revendicare, nu are, la rândul său, un " bun", în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect, și dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă, fără despăgubirea acestuia la valoarea actuală de circulație a imobilului.
În acest context, instanța de recurs consideră că principala modificare pe care decizia de recurs în interesul legii o aduce, în soluționarea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun, este deplasarea analizei pe care instanțele naționale o realizau, din perspectiva dreptului intern, a comparării titlurilor de proprietate exhibate de părțile aflate în conflict, întemeiată pe criteriile jurisprudențiale (titlul mai vechi și mai bine caracterizat), spre o analiză întemeiată pe dispozițiile convenționale, în special cele ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care impune verificarea existenței unui "bun" sau a unei "speranțe legitime", în patrimoniul părților, ca noțiuni autonome, a stabilirii ingerinței în dreptul de proprietate al părților și a condițiilor în care această ingerință este una legitimă, respectiv aceasta este prevăzută de o lege accesibilă și previzibilă, a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și cu respectarea principiului proporționalității.
Tot astfel, este important de subliniat că, prin statuarea, de către instanța supremă, a necesității analizei, în funcție de circumstanțele concrete, particulare ale fiecărei acțiuni, se dă expresie deplinei jurisdicții a unei instanțe independente și imparțiale, care să stabilească asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile cu caracter civil, ce formează obiectul de aplicabilitate al unui proces echitabil în materie civilă, și constituie garanția dreptului de acces la un tribunal, componenta materială a dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, știut fiind că acest instrument apărădrepturi concrete și efective, iar nu teoretice și iluzorii(cauza Artico contra Italiei, hotărârea din 13 mai 1980).
Procedând la analiza particulară a cauzei deduse judecății, Curtea reține următoarele:
În continuarea raționamentului care întemeiază admiterea cererii în revendicare a reclamanților, prin prisma deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, care are natura unei decizii interpretative a legislației interne aplicabile în cauză, Curtea apreciază, astfel cum, în mod legal, au procedat și instanțele anterioare, că analiza cererii în revendicare trebuie să se realizeze prin raportare la normele europene privind protecția dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, după cum se va dezvolta în cele ce urmează.
Astfel, pornindu-se de la premisa preluării imobilului în litigiu, fără titlu valabil, de către stat, precum și de la cea a menținerii contractului de vânzare - cumpărare nr. 81/7.11.1996, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, conform sentinței civile nr. 2749/28.03.2001, pronunțată de Judecătoria sectorului 3 B, titlul exhibat de recurenți, Curtea va face următoarele considerații:
Cauzele și alții contra România, Păduraru contra României și Porțeanu contra României, menționate și în decizia nr. 33/2008, reprezintă "cauze pilot" în jurisprudența Curții Europene și sunt citate ca precedente judiciare, obligatorii pentru instanțele naționale, în sensul că, prin aceste trei cazuri, s-a creat un raționament pe care Curtea l-a aplicat în jurisprudența ulterioară, în ceea ce privește regulile de evaluare a ingerințelor în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor imobilelor preluate de stat după 1945, din categoria cărora face parte și imobilul în litigiu.
În mod constant, Curtea a analizat, în fiecare speță în parte, respectarea, ori, dimpotrivă, încălcarea acestei norme, prin verificarea modului de aplicare a condițiilor impuse de art. 1 din Protocolul 1.
Curtea Europeană apreciază ca fiind întrunită prima cerință, privind existența unui " bun", în sensul Convenției, atunci când a avut loc recunoașterea de către instanțele naționale a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu în patrimoniul petenților, fie ca reprezentând "bunuri actuale", "valori sau interese patrimoniale" sau "speranță legitimă" de redobândire a bunului în natură.
Astfel, se poate vorbi despre existența unui "bun actual", în măsura în care vânzarea către chiriași a unor apartamente din imobilele naționalizate s-a realizat, chiar anterior pronunțării unor hotărâri judecătorești cu caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a imobilelor, anterior anului 1989 (de exemplu: cauza, par. 38; cauzaPăduraru,numai în privința unui apartament dintr-un corp de clădire, par. 65).
Dimpotrivă, titularul dreptului deține doar un "interes patrimonial"de a obține restituirea în natură, însă, cu aceeași valoare ca și un "bun actual", în ceea ce privește cerința legală a existenței unui " bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (în cauza Păduraru, par. 83 - 87, precum și încauza Porțeanu, par. 33).
Prin prisma acestei aprecieri, se constată că, în speță, intimații reclamanți dețin mai mult decât o "valoare patrimonială", relevantă pentru a atrage protecția instituită de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dețin chiar un "bun actual", în condițiile în care s-a recunoscut de către instanțe nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului în litigiu, ceea ce echivalează cu recunoașterea, cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate al autorilor reclamanților, ce nu ar fi ieșit din patrimoniul lor, și s-a dispus, în sarcina unității administrative, deținătoarea a bunului imobil în litigiu, obligația de a-l restitui, această emițând chiar o dispoziție administrativă în acest sens.
În ceea ce privește îndeplinirea celorlalte condiții presupuse de art. 1 din Protocolul nr. 1, amintite anterior, Curtea Europeană a constatat existența unei "ingerințe" în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor, când a avut loc vânzarea de către stat sau autoritatea administrativă locală a apartamentelor în litigiu proprietatea reclamanților, cu consecința imposibilității redobândirii posesiei și a privării de proprietate a titularilor dreptului.
În sensul celei de-a doua teze din primul paragraf al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporționalității.
"Justificarea privării de proprietate" presupune ca ingerința să fie prevăzută de lege, echivalentul cerinței de legalitate, dar și ca dreptul intern să răspundă exigențelor de accesibilitate și previzibilitate și interpretarea dată de instanțe să nu fie arbitrară (cauza, paragraf 49).
În evaluarea proporționalității măsurii statului de privare de proprietate a titularului dreptului de proprietate, Curtea Europeană ține cont de marja de apreciere a statului, însă și de asigurarea unui just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înțelese, în materia dreptului la respectarea proprietății, sub forma unei compensări rezonabile, proporționale a deposedării, prevăzută ca atare în legislația națională.
Așadar, Curtea Europeană a recunoscut libertatea statului român de a reglementa condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce i-au fost transferate înainte de ratificarea Convenției, inclusiv sub aspectul alegerii modalității concrete, neimpunându-se vreo obligație, în sensul restituirii bunurilor, argument ce poate fi reținut și de instanța de recurs.
Cu toate acestea, în măsura în care statul parte la Convenție adoptă o anumită soluție de despăgubire a foștilor proprietari, aceasta trebuie transpusă în practică, de o manieră rezonabil de clară și coerentă, pentru a permite, pe cât posibil, evitarea insecurității juridice și a incertitudinii - fie legislativă, administrativă, ori judiciară - pentru subiectele de drept vizate de măsurile de aplicare a acestei soluții (cauza Păduraru, paragraf 92).
Or, Curtea, constatând neîndeplinirea de către stat a obligației pozitive de a reglementa, în timp util și de o manieră coerentă, chestiunea de interes general reprezentată de restituirea sau vânzarea imobilelor deținute în virtutea decretelor de naționalizare, cu consecința creării unui climat de incertitudine generală, a conchis în sensul absenței proporționalității, fiind rupt "justul echilibru" între exigențele de interes public și imperativul garantării dreptului individului la respectarea bunurilor sale (cauza Păduraru, paragraf 112).
In același sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună - credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție, în mod definitiv, al unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privare de proprietate contrară art. 1 al Protocolului 1 (cauzacontra României).
Prin urmare, în concursul dintre intimații - reclamanți și recurenții - pârâți, Curtea observă că cei dintâi se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu ce le-a fost reconfirmat acestora, cu efect retroactiv și în mod nerevocabil, prin recunoașterea nevalabilității preluării imobilului de către stat și impunerea obligației de a fi restituit în natură, și, implicit, se impune recunoașterea existenței valabile și neîntrerupte a dreptului de proprietate asupra bunului în patrimoniul lor.
Totodată, demersurile actuale ale intimaților de recuperare a bunului în materialitatea sa sunt consecința directă a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de stat, prin vinderea imobilului către terți, atunci când o cerere de restituire în natură era pendinte și, în același timp, prin absența oricărei reparări concrete a prejudiciului suferit de reclamanți, care să pună capăt acestei încălcări.
În același timp, recurenții - pârâți și, deținători ai unui titlu asupra imobilului în litigiu, cu privire la care s-a respins, în mod irevocabil, cererea privind constatarea nulității sale absolute, conform sentinței civile nr. 2749/ 28.03.2001, pronunțată de Judecătoria sectorului 3 B, dispun, la rândul lor, de un "bun actual", în sensul Convenției.
Astfel, întrucât părțile litigante dețin fiecare un titlu de proprietate, recunoscut ca valabil, și au un " bun actual", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în conflictul dintre ele, Curtea va recunoaște dreptul intimaților reclamanți de a li se restitui bunul imobil, asupra căruia, li s-a recunoscut de către instanțele judecătorești, cu efect retroactiv și nerevocabil, dreptul de proprietate.
Din cele expuse, rezultă că buna - credință a chiriașilor cumpărători, la momentul contractării cu autoritatea administrativă locală, invocată de aceștia, nu are nicio relevanță în aprecierea privării de proprietate a adevăraților titulari, implicit a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1, cu consecința că se impune a se constata că semnificația "bunului" pe care îl au intimații impune restituirea în natură a imobilului în litigiu, în absența oricărei posibilități reale de despăgubire a proprietarilor, conferite prin legea națională, în situația în care ar urma procedura anume prevăzută de legea specială.
Astfel, putem conchide că, și în ipoteza în care s-ar accepta interpretarea, în sensul că art. 45 ar institui un criteriu de păstrare a bunului în patrimoniul chiriașilor cumpărători de bună-credință, cărora nu li s-a anulat contractul de vânzare-cumpărare, înlăturarea legii speciale se poate realiza, în circumstanțele concrete ale cauzei, prin efectul aplicării directe a Convenției Europene a Drepturilor Omului, cu consecința înlăturării contractului de vânzare - cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, prin care s-a produs, prin operațiunea vânzării - cumpărării, privarea de proprietate a adevăraților titulari, respectiv a reclamanților, și care a împiedicat redobândirea posesiei asupra bunului imobil de către aceștia.
Trebuie adăugat că instanța de contencios european a analizat constant dispozițiile Legii nr. 10/2001, inclusiv în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, apreciind că această lege nu funcționează, în prezent, într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedați de imobilele lor naționalizate și că această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, din cauza unei absențe prelungite a despăgubirii (cauza Porțeanu, paragraf 34), proporționalitatea referindu-se nu doar la cuantumul despăgubirii, ci și la momentul acordării acesteia.
În aceste condiții, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului reclamanților către chiriașii - cumpărători și, vânzare ce reprezintă o ingerință în dreptul de proprietate al intimaților, ingerință lipsită de bază legală, câtă vreme obiectul Legii nr. 112/1995 îl constituiau numai imobilele preluate cu titlu de către stat, constatare ce interesează cererea în revendicare, prin prisma argumentelor din prezenta hotărâre.
Circumstanțele concrete ale cauzei, decurgând din constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu, împiedică a se avea în vedere buna-credință cu care recurenții ar fi acționat în momentul cumpărării apartamentului, ca reprezentând un criteriu de păstrare a bunului în patrimoniul lor, în judecarea cererii în revendicare, pentru că, astfel cum am arătat, numai imobilele preluate cu titlu valabil ar fi putut face obiectul Legii nr. 112/1995, ipoteză ce nu se regăsește în speță.
Curtea reține, astfel, că buna-credință a recurenților, ca atitudine subiectivă manifestată la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare pentru apartamentul în litigiu, deși poate salvgarda, în anumite condiții, actul juridic, apare ca irelevantă în materia revendicării, neputând valora,per se, un titlu de proprietate de natură să anihileze forța juridică a titlului intimaților.
Convingerea recurenților cu privire la calitatea statului de veritabil proprietar, deci, buna-credință a acestora putea constitui un argument pentru salvarea contractului de vânzare-cumpărare de la sancțiunea nulității absolute pentru inexistența calității de proprietar a vânzătorului și poate constitui un argument esențial pentru modul în care cumpărătorii evinși, prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, vor avea dreptul la plata prețului reactualizat sau a valorii de circulație a bunului (a se vedea cauzaRaicu contra României), însă nu poate produce consecințe juridice în planul acțiunii în revendicare.
Mai mult, în jurisprudența actuală a Curții Europene, s-a reținut că, în ipoteza în care pârâtul din acțiunea în revendicare deține un "bun", în sensul Convenției, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, neanulat, acesta are posibilitatea dezdăunării sale integrale, proporționale, prin efectul exercitării acțiunii în evicțiune întemeiată pe dispozițiile art. 1337 si urm. Cod civil, evicțiune intervenită, în speța dedusă judecății, ca urmare a admiterii cererii în revendicare, neexercitarea acesteia constituind un caz de neepuizare a căilor de atac interne, în sensul art. 35 din Convenție, ca o condiție legală de a te plânge Curții pentru o pretinsă încălcare a dreptului de proprietate, ce decurge din principiul subsidiarității deja evocat (ase vedea în acest sens, cauza și contra României, hotărârea din 24 martie 2009 - referitor la pretinsa încălcare a articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, invocată de chiriașul cumpărător, în care Curtea reține incidența art. 35 paragrafele 1 si 4 din Convenție, respingând acest capăt de cerere pentru neepuizarea căilor de atac interne. Analizând doctrina și jurisprudența internă în materie, Curtea Europeană a reținut, în cauză, caracterul concret, eficient și accesibil al acțiunii în garanție pentru evicțiune, întemeiată pe Codul civil).
Trebuie menționat, în acest context, că instanța de contencios european a avut în vedere, implicit, atât sistemul reparator instituit de legea specială, cât și dreptul comun, constatând că persoana interesată poate obține cel puțin prețul plătit reactualizat sau chiar o despăgubire la valoarea de piață, dar și plata îmbunătățirilor aduse bunului. Curtea a făcut distincție între cauzașișiși Pinc contra Cehia, hotărârea definitivă din 5 martie 2003, în care fusese restituit doar prețul plătit, apreciind că despăgubirile acordate de statul român sunt semnificativ mai mari, astfel încât privarea de proprietate pe care o suportă terțul de bună-credință, aflat în posesia unui "bun", în sensul Convenției, va putea fi acoperită în mod proporțional ( a se vedea și cauzele și alții Bulgariei sau Kalinova Bulgariei).
În virtutea acestor argumente, Curtea apreciază că s-a răspuns motivelor de recurs invocate de recurenți, privind nelegalitatea deciziei recurate, atât din perspectiva admisibilității acțiunii în revendicare de drept comun, exercitată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, precum și a preferabilității titlurilor exhibate de părți, care, astfel cum s-a motivat în considerentele acestei decizii, nu se mai întemeiază pe criteriile jurisprudențiale clasice ale comparării de titluri, ci pe identificarea existenței unor "bunuri actuale" - ca noțiune autonomă dezvoltată de Curtea Europeană - în patrimoniul părților aflate în conflict juridic, a unei ingerințe în dreptul de proprietate al acestora și pe analiza justificării acestei ingerințe, și, nu mai puțin, pe respectarea obligațiilor pozitive și negative ce incumbă statului, pe tărâmul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, obligații ce au fost nerespectate, câtă vreme bunul imobil ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 81 fost vândut la data de 7 noiembrie 1996, în timp ce o acțiune în revendicare, având ca obiect acest bun imobil, fusese declanșată la data de 27 iunie 1996.
Pentru considerentele expuse, Curtea, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții pârâți și împotriva deciziei civile nr. 683/A/26.05.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimații reclamanți, și.
In temeiul art. 274 alin. 1, art. 298 și 316 Cod procedură civilă, Curtea îi va obliga pe recurenți la plata sumei de 1.500 lei cheltuieli de judecată, către intimați, reprezentând onorariu avocațial conform chitanței nr. 96/25 septembrie 2009.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții pârâți și împotriva deciziei civile nr. 683/A/26.05.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimații reclamanți, și.
Obligă pe recurenți la 1.500 lei cheltuieli de judecată către intimați.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 12 ianuarie 2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
-
GREFIER
Red.
Tehnored./CS
2 ex/15.03.2010
- Secția a III-a -
-
Jud.Sector 3 -
Președinte:Mirela VișanJudecători:Mirela Vișan, Bianca Elena Țăndărescu, Simona
