Jurisprudenta revendicare imobiliară. Încheierea /2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
DOSAR NR-
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IX-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
ÎNCHEIERE
Ședința publică de la 12.02.2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Georgeta Stegaru
JUDECĂTOR 2: Elena Viviane Tiu
JUDECĂTOR 3: Carmen
GREFIER -
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta - reclamantă împotriva deciziei civile nr. 177/05.02.2008, pronunțată de Tribunalul București, Secția a V- Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți MUNICIPIUL B PRIN PRIMAR GENERAL, și.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurenta - reclamantă, prin avocat, cu împuternicire avocațială nr. -/20.11.2008 și intimații - pârâți și, prin avocat, cu împuternicirea avocațială nr. -/26.11.2008, lipsind MUNICIPIUL B PRIN PRIMAR GENERAL.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Părțile prezente învederează Curții că nu mai sunt alte cereri de formulat.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe fondul cererii de recurs.
Reprezentantul recurentei - reclamante solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea în tot a hotărârii atacate și pe fond admiterea acțiunii ca fiind întemeiată. În susținerea motivelor de recurs solicită a se avea în vedere titlul subdobânditoului de "bună credință" privind de la stat, dreptul acestuia din urmă nu poate fi preferabil în raport cu dreptul adevăratului proprietar pentru că, așa cum reiese din probele pe care reclamanta le-a administrat în cauză, trecerea bunului în posesiunea statului a fost abuzivă. Astfel, rezultă că în urma comparării titlurilor proprietarului deposedat și al subdobânditorului de bună credință, acțiunea primului va trebui admisă, dacă cel din urmă nu poate invoca în favoarea sa uzucapiunea, ca mod originar de dobândire a proprietății. În concluzie, solicită a se avea în vedere că titlul de proprietate al reclamantei provine de la autorul său care a fost intabulat și este mai caracterizat. Solicită acordarea cheltuielilor de judecată.
Reprezentantul intimaților pârâți, solicită respingerea recursului ca nefondat, menținerea sentinței civile pronunțată de instanța de fond ca fiind legală și temeinică și arată că pârâții dețin un titlul de proprietate care este mai preferabil și este opozabil la data semnării. Totodată arată că pârâții dețin hotărâri judecătorești care sunt semnificative sub acest aspect. Nu solicită cheltuieli de judecată.
Curtea reține cauza în pronunțare ce are ca obiect soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta - reclamantă împotriva deciziei civile nr. 177/05.02.2008, pronunțată de Tribunalul București, Secția a V- Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți MUNICIPIUL B PRIN PRIMAR GENERAL, și.
CURTEA,
Având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitatea părților să depună la dosar concluzii scrise, urmează a,
DISPUNE:
Amână pronunțarea la data de19.02.2009în cauza ce are ca obiect soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta - reclamantă împotriva deciziei civile nr. 177/05.02.2008, pronunțată de Tribunalul București, Secția a V- Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți MUNICIPIUL B PRIN PRIMAR GENERAL, și.
Pronunțată în ședință publică, azi, 12.02.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - - - -
GREFIER
DOSAR NR-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IX-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.110
Ședința publică de la 19.02.2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE - - -
JUDECĂTOR - - - -
JUDECĂTOR - - - -
GREFIER -
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta - reclamantă împotriva deciziei civile nr. 177/05.02.2008, pronunțată de Tribunalul București, Secția a V- Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți MUNICIPIUL B PRIN PRIMAR GENERAL, și.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică de la 12.02.2009 fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta și întrucât Curtea a avut nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună la dosar concluzii scrise, a amânat pronunțarea la 19.02.2009 când în aceeași compunere a dat următoarea decizie:
CURTEA
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 4453/1.06.2007 Judecătoria Sectorului 2 Bar espins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, a respins acțiunea în revendicare formulată de reclamantă împotriva pârâtului MUNICIPIUL B, prin Primar General ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins ca neîntemeiată acțiunea având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului din B,-,. 22,. 4, sector 2, respins ca neîntemeiată acțiunea în revendicare formulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâții și, a respins ca neîntemeiată cererea pârâților si de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 B la data de 16.10.2006, sub nr-, reclamanta a chemat în judecată pe pârâții Municipiul B, prin Primar General, si, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului nr. 22 din B,-,. 4, sector 2 și să oblige pe pârâții și să-i lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie acest apartament și boxa aflată la subsolul imobilului, precum și cota indiviză de 5,47 % din părțile de folosință comuna ale imobilului.
În motivarea cererii s-a arătat că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului prin contractul de schimb autentificat sub nr. 7510/25.07.1980 de fostul notariat de Stat al Sectorului 2 încheiat cu, iar la încheierea contractului, cota indiviză din teren a trecut în proprietatea statului.
La data de 13.09.1983, prin decizia nr. 1686 fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular, apartamentul a trecut în proprietatea statului fără plată, în temeiul Decretului 223/1974 și ulterior a fost vândut de către Municipiul B, în baza Legii 112/1995, către chiriașii si.
Reclamanta susține că titlul statului, la momentul încheierii contractului cu pârâții, era nevalabil deoarece Decretul 223/1974 contrazicea Constituția în vigoare la acea dată, precum si Pactul Internațional cu privire la drepturile civile si Pactul Internațional cu privire la drepturile economice, sociale si culturale, fiind lipsit de relevanță în cauză faptul că prin HG. nr. 20/1996, respectiv pe calea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, legiuitorul a calificat Decretul 223/1974 ca reprezentând un titlu valabil pentru stat, întrucât Guvernul nu are abilități de a interpreta și adăuga la legile emise de Parlament, ci numai autoritatea judecătorească este cea care se poate pronunța aupra valabilității titlului statului.
Totodată reclamanta opinează că prevederile Legii 10/2001 nu împiedică exercitarea acțiunii în revendicare pe dreptul comun în contradictoriu cu cumpărătorii imobilelor naționalizate.
În ceea ce privește compararea titlurilor opuse de părți, aceasta susține că și-a păstrat calitatea de proprietar avută la momentul preluării, în timp ce titlul pârâților emană de la stat care nu a avut niciodată calitatea de proprietar și în consecință, titlul său este preferabil, imobilul fiind dobândit de reclamantă în baza unui act translativ de proprietate și transcris. Pârâții au cumpărat bunul de la un neproprietar, iar buna credință ce ar putea fi invocată de aceștia cu privire la momentul încheierii contractului, nu poate conduce prin ea însăși la dobândirea unui drept de proprietate și nici nu conferă preferabilitate titlului pârâților.
Prima instanță a respins excepția lipsei calității procesuale active invocate de pârâții reținând că excepția a fost invocată în considerarea faptului că reclamanta era căsătorită la momentul încheierii contractului de schimb, astfel că soțul acesteia, în calitate de coproprietar devălmaș, trebuia să formuleze acțiunea împreună cu reclamanta, iar din probele administrate a reieșit că obiectul schimbului l-a constituit un imobil proprietatea exclusivă a reclamantei, dobândit anterior căsătoriei, așa încât și imobilul obținut prin schimb, are același regim juridic.
Prin încheierea din 22.01.2007, prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului B pe capătul de cerere având ca obiect acțiunea în revendicare.
Din probele administrate, prima instanță a reținut că apartamentul nr. 22 situat în B,-,. 4, sector 2 intrat în patrimoniul reclamantei la data de 25.07.1980 în baza contractului de schimb autentificat sub nr. 7510 de Notariatul sectorului 2 B, iar la data de 26.04.1983 imobilul a fost trecut fără plată în proprietatea statului în baza Decretului 223/1974, prin decizia nr. 1686/13.09.1983 a Consiliului Popular al Municipiului
La 30.09.1996 pârâții și au cumpărat apartamentul împreună cu cota indiviză de 15,32 mp teren de la Municipiul B, prin mandatar SC SA, fiind încheiat cu această ocazie contractul de vânzare-cumpărare nr. N 00246/30.09.1996.
Prima instanță a mai reținut că la data de 23.06.1998 reclamanta a formulat cerere de chemare în judecată a prin care a solicitat obligarea acestuia să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul sus-menționat, cerere care a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 Cod civil, iar în acea cauză au intervenit în interes propriu și soții și, cumpărători ai imobilului în baza Legii nr. 112/1995, solicitând instanței să se constate că sunt proprietarii acestuia.
Prin sentința civilă nr. 3311/17.03.2000 Judecătoria sectorului 2 Bac onstatat că Statul Rap reluat de la reclamanta imobilul în baza unui titlu valabil, respingând cererea în revendicare cu Statul R și, totodată, a constatat că și dețin un titlu valabil asupra imobilului, deoarece sentința civilă 3311/2000 a rămas definitivă și irevocabilă prin respingerea recursului.
Cu privire la capătul de cerere privind constatarea nevalabilitații titlului statului asupra imobilului anterior vânzării acestuia către pârâții, instanța a reținut că valabilitatea titlului statului a fost analizată de o instanță care, incidental, în pronunțarea asupra acțiunii în revendicare introdusă împotriva statului român, a respins cererea, reținând că pârâtul a deținut cu titlu valabil imobilul, dreptul statului fiind constituit prin emiterea deciziei nr. 1686/1983, astfel încât instanța ulterior investită nu poate reține nelegalitatea titlului pe motiv ca Decretul 223/1974 era neconstituțional, întrucât reclamanta avea posibilitatea contestării deciziei de preluare.
Judecătoria a apreciat că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 1201 cod civil cu privire la autoritatea de lucru judecat, însă problema de drept dezlegată deja de o instanță anterioară, și anume valabilitatea titlului statului a intrat în puterea lucrului judecat, neavând nicio relevanță că aspectele enunțate au fost dezlegate de instanță pe cale incidentală și nu pe cale principală.
Așa fiind, o nouă instanță va fi ținută de modalitatea deja dezlegată a problemei de drept și nu va putea pronunța o nouă soluție pe același aspect, în caz contrar, putând fi periclitată siguranța circulației bunurilor în circuitul civil, iar reclamanta a avut posibilitatea de a ataca în termen legal soluția anterioară a Judecătoriei Sectorului 2.
Având în vedere soluția pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 B prin sentința civilă nr. 3311/17.03.2000, prima instanța a constatat că s-a stabilit cu putere de lucru judecat că statul a deținut un titlu valabil cu privire la imobilul din B,-,. 4.. 22, sector 2, astfel că a respins cererea în constatare, ca neîntemeiată.
În ce privește acțiunea în revendicare îndreptată împotriva pârâților și, instanța de fond a respins-o ca neîntemeiată, reținand că reclamanta a solicitat restituirea în natură a imobilului, motivat de aceea că titlul său este preferabil celui al pârâților, însă se consideră că odată cu preluarea imobilului de către stat cu titlu valabil, a operat o trecere legală a imobilului din patrimoniul reclamantei în cel al statului și, în aceste condiții, nu se poate vorbi despre o conservare a dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantei și, implicit, nu se poate efectua o comparare a acestui titlu cu cel al pârâților.
Față de modalitatea de soluționare a primului capăt de cerere, prima instanța a reținut că pârâții au cumpărat imobilul de la statul român care era proprietar la momentul vânzării, iar contractul de vânzare cumpărare nu a fost desființat de o instanță judecătorească, astfel că, la momentul introducerii acțiunii aceștia dețin un titlu, pe când reclamanta nu justifică un astfel de titlu.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta în motivarea căruia s-a arătat că împrejurarea că în procesul anterior s-a constatat valabilitatea titlului pârâților-intimați, nu înseamnă că titlul său de proprietate a fost desființat implicit, ci ambele părți deținând titluri valabile, astfel încât trebuie să se procedeze la compararea lor.
Prin decizia civilă nr. 177A/5.02.2008, Tribunalul București, Secția a V-a Civilă a respins apelul ca nefondat.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că prin sentința civilă nr. 3311/17.03.2000 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 B în dosarul nr. 9900/1998, s-a respins acțiunea în revendicare formulată de reclamanta împotriva pârâtului și s-a admis cererea de intervenție principală formulată de și, în sensul constatării că intervenienții sunt proprietarii apartamentului nr. 22 din B,-,. 4, sect. 2.
Totodată, prin aceeași sentință s-a reținut că din decizia nr. 1686/13.09.1983 emisă în baza Decretului nr. 223/1974 reiese că imobilul a trecut cu titlu în proprietatea statului, titlu constituit prin emiterea deciziei menționate; afirmația reclamantei în sensul că acest titlu nu este legal constituit întrucât Decretul 223/1974 era neconstituțional nu a putut fi reținută, întrucât reclamanta avea posibilitatea să conteste această decizie în raport de dispozițiile Legii nr. 1/1967, contestație care nu a fost promovată, astfel încât intervenienții nu au contractat cu un neproprietar, deoarece la data vânzării pârâtul vânzător era proprietarul lucrului vândut.
Sentința sus-menționată a rămas definitivă și irevocabilă prin constatarea nulității apelului ( 3014/2000 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a) și respingerea recursului ca nefondat (459/2005 pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a IV-a).
Ca atare, tribunalul a apreciat că în mod corect prima instanță a reținut că asupra valabilității sau nevalabilității titlului statului cu privire la imobilul în litigiu s-a pronunțat anterior, pe cale incidentă, Judecătoria sectorului 2 B prin sentința civilă nr. 3311/17.03.2000 stabilind cu putere de lucru judecat împrejurarea că, efect al deciziei din 1983 emisă în temeiul Decretului 223/1974, dreptul de proprietate s-a transmis în mod valabil din patrimoniul reclamantei în patrimoniul statului.
Întrucât această împrejurare a fost stabilită în mod irevocabil, instanța de fond și instanța de apel nu pot ignora problema de drept deja soluționată, urmând doar să constate că prin sentința civilă nr. 3311/17.03.2000 s-a stabilit în mod irevocabil valabilitatea titlului statului și, pe de altă parte, transmiterea legală a dreptului de proprietate din patrimoniul reclamantei în patrimoniul statului.
Ca atare, în mod legal prima instanță a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului.
Plecând de la cele statuate în sentința civilă nr. 3311/2000, instanța de apel a constatat că în mod corect a fost respins ca neîntemeiat și capătul de cerere privind revendicarea, întrucât consecința constatării legalei transmiteri a dreptului de proprietate din patrimoniul reclamantei în cel al statului, este faptul că reclamanta nu mai are în patrimoniu dreptul de proprietate, în timp ce pârâții au dobândit acest drept de la un proprietar care, la rândul său, dobândise dreptul prin transferul dreptului din patrimoniul reclamantei ca urmare a deciziei din 1983.
Față de cele reținute anterior, tribunalul a înlăturat susținerea apelantei în sensul că titlul său de proprietate nu a fost desființat, întrucât relevant nu este dacă titlu său a fost sau nu desființat, ci dacă dreptul dobândit în temeiul titlului invocat, se mai găsește în patrimoniul acesteia sau a ieșit din acest patrimoniu. Or, prin sentința 3311/2000 a Judecătoriei sector 2 s-a stabilit că dreptul de proprietate a trecut în mod legal din patrimoniul reclamantei în patrimoniul statului.
În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamanta a promovat recurs, prevalându-se de dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
S-a susținut prin motivele de recurs că prin decizia recurată instanța de apel a reținut că atâta vreme cât prin sentința civilă 3311/2000 s-a reținut valabilitatea contractului de vânzare cumpărare intervenit între Municipiul B și și reclamanta nu ar mai avea în patrimoniul său dreptul de proprietate asupra apartamentului, decizia fiind dată cu aplicarea greșită a legii.
Astfel, instanța de apel a considerat ca Decretul 223/1974 este un act juridic valabil care a produs efecte juridice privind transmiterea dreptului de proprietate din patrimoniul unui proprietar legal în patrimoniul statului.
Or, Decretul 223/1974 a fost printre primele acte normative care, reglementând raporturile de proprietate, a fost abrogat imediat după 22 decembrie 1989.
Acest decret a fost un act normativ neconstituțional, întrucât încălca chiar și Constituția României de la data adoptării lui, respectiv, dispozițiile art. 12 prin care dreptul de proprietate era ocrotit.
Recurenta mai susține că acest act normativ nu putea produce efecte juridice valabile, întrucât nu a fost niciodată ratificat de fosta mare Adunarea Naționala conform ar. 64 din Constituția României.
Dispozițiile lui contraveneau și Pactului Internațional cu privire la drepturile civile, economice, sociale și culturale, astfel încât sunt întrunite toate condițiile prevăzute de art. 6 din Legea 213/1998 privind proprietatea publica a statului și în raport de care decretul 223/1974 nu poate constitui un titlu pentru preluarea valabilă a imobilului proprietatea recurentei, așa cum nelegal a statuat instanța de apel.
În realitate, instanța nu a analizat și nu a combătut niciunul din motivele de apel, astfel cum au fost dezvoltate de reclamantă în motivarea apelului, ci doar a reținut că recurenta nu mai are titlu de proprietate pentru imobilul în cauză și deci, nu mai poate revendica imobilul ce i-a aparținut.
Împrejurarea că într-un alt proces s-a constatat valabilitatea titlului intimaților, fără ca în acel proces să fi fost desființat titlul de proprietate al recurentei, nu poate duce decât la concluzia că în prezent, pentru același imobil, exista două titluri de proprietate valabile.
Or, esența acțiunii în revendicarea prin comparare de titluri, constă tocmai în atributul instanței de a se pronunța care din cele două este mai bine caracterizat.
Reținând că ambele părți au titluri, atât recurenta cât și intimații, tribunalul trebuia să admită apelul și pe fond să admită acțiunea.
Recurenta mai arată că întreaga doctrină și practică judiciară este unanimă în a aprecia că acțiunea în revendicare este acțiunea de drept comun în realizare, prin care proprietarul neposesor cere restituirea bunului său de la posesorul neproprietar.
Pentru soluționarea unei asemenea cereri, instanța trebuie sa compare titlurile de proprietate ale părților aflate în litigiu, pentru a decide care este mai bine caracterizat și dintr-o atare analiză, singura concluzie care se poate trage este aceea ca recurenta este cea care are un drept preferabil, deoarece titlul său are data cea mai veche, fiind și primul transcris, în vreme ce dreptul pârâților provine de la un autor în patrimoniul căruia bunul nu a intrat în temeiul unui titlu valabil.
Din alt punct de vedere, mai arată recurenta, în practica judecătorească în materia revendicării s-a statuat faptul că în situația în care proprietarul unui imobil a fost deposedat fără titlu valabil de către stat (ca în speță), bunul fiind vândut unui terț iar adevăratul proprietar se afla față în față cu acest terț, actul de înstrăinare încheiat de statul neproprietar cu terțul subdobânditor, fiindres alios acta,nu îl lipsește pe adevăratul proprietar de dreptul său. Așa cum s-a reținut într-o decizie a Curții Supreme de Justiție "dacă înstrăinarea unui bun se face între un vânzător care nu este proprietarul bunului individual determinat și un terț, în calitate de cumpărător, bunul respectiv nu iese din patrimoniul adevăratului proprietar care rămâne liber sa dispună de bunul sau."
Concluzia care se poate desprinde plecând de la aceasta premisă, este că adevăratul proprietar poate exercita acțiunea în revendicare împotriva terțului subachizitor. direct din dreptul de proprietate și sancționând încălcarea acestuia, exercitarea acțiuni în revendicare nu este condiționată în niciun fel de anularea sau constatarea nulității vânzării lucrului altuia, ci poate fi exercitată independent de orice altă acțiune.
De asemenea, buna credință pe care ar putea să o invoce pârâții este irelevantă față de obiectul cererii formulate de reclamantă, întrucât în materie de imobile buna credință a celui care încheie un contract translativ de proprietate cu un neproprietar nu este aptă să creeze vreun drept în favoarea subdobânditorului, chiar dacă acesta intră în posesia bunului. Așa cum s-a subliniat cu deplin temei, în materie imobiliară, buna credință a celui care contractează cu un neproprietar, produce efecte juridice doar în situația în care, unită cu justul titlu și cu posesiunea de lungă durată (10-20 de ani), poate conduce la dobândirea proprietății prin uzucapiune.
Tot practica judiciară în materie de revendicare admite că singurele probe absolute ale dreptului de proprietate sunt uzucapiunea, ocupațiunea și accesiunea. Astfel, eroarea comună și invincibilă nu constituie o asemenea probă, și deci nu este un mod originar de dobândire a proprietății, iar în lipsa unei asemenea probe, o acțiune în revendicare se va rezolva prin compararea titlurilor reclamantului și pârâtului, dacă atât reclamantul cât și pârâtul au titluri, iar dacă titlurile provin de la autori diferiți, urmează a se da eficiență titlului ce provine de la autorul al cărui drept este preferabil.
În speță, titlul subdobânditorului de "bună credința" provine de la stat, iar dreptul acestuia din urmă nu poate fi preferabil în raport cu dreptul adevăratului proprietar pentru că, așa cum reiese din probele cauzei, trecerea bunului în posesiunea statului a fost abuzivă.
Ca urmare, rezultă că în urma comparării titlurilor proprietarului deposedat și al subdobânditorului de bună credință, acțiunea primului va trebui admisă, dacă cel din urmă nu poate invoca în favoarea sa uzucapiunea, ca mod originar de dobândire a proprietății.
Intimații pârâți nu au formulat întâmpinare la motivele de recurs și niciuna dintre părți nu au administrat probe noi în această etapă procesuală.
Recursul formulat este nefondat.
Analizând materialul probator administrat în cauză, examinând decizia recurată în baza criticilor formulate prin motivele de recurs, Curtea constată că în cauză nu se verifică ipoteza de nelegalitate reglementată de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Prin cererea de chemare în judecată, recurenta reclamantă a formulat cerere în revendicare în contradictoriu cu intimații pârâți și care dețin în prezent imobilul revendicat, respectiv, apartamentul nr. 22 din B,-,. 4, sector 2, în baza contractului de vânzare cumpărare încheiat pe temeiul Legii 112/1995, solicitând totodată, în prealabil, în contradictoriu cu Municipiul B, constatarea nevalabilității titlului statului.
Acțiunea în revendicare este acțiunea reală, imobiliară, petitorie, prin care proprietarul neposesor solicită restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar, unul dintre efectele sale fiind stabilirea realului titular al dreptului de proprietate.
Recurenta reclamantă prin criticile formulate pornește de la afirmarea caracterului nelegal al deciziei atacate, întrucât instanța de apel ar fi reținut că de vreme ce prin sentința civilă nr. 3311/2000 a Judecătoriei sector 2 s-a reținut valabilitatea contractului de vânzare cumpărare intervenit între Municipiul B și intimații și, reclamanta nu ar mai avea în patrimoniul său dreptul de proprietate asupra apartamentului în discuție.
Afimația recurentei este inexactă deoarece ceea ce a reținut instanța de apel nu este că urmare a constatării valabilității contractului de vânzare cumpărare încheiat de intmați în baza Legii 112/1995, s-a impus concluzia că reclamanta nu ar mai avea în patrimoniul său dreptul de proprietate, ci s-a reținut că urmare a constatării în judecata anterioară a valabilității preluării imobilului de către stat, dreptul de proprietate a ieșit din patrimoniul său, premisa analizei realizate de tribunal, în confirmarea soluției fondului, fiind așadar, diferită.
Soluția instanței de apel s-a bazat în mod legal pe efectul pozitiv al puterii de lucru judecat decurgând dintr-o judecată anterioară referitoare la problema valabilității titlului statului, dezlegată pe cale incidentală de acea instanță, soluție care se impunea în prezenta pricină ca o chestiune prejudicială deja demonstrată din punct de vedere juridic și care nu mai putea fi ulterior contrazisă, cu efect și pentru stabilitatea raporturilor juridice civile.
Astfel, prin sentința civilă nr. 3311/17.03.2000 a Judecătoriei sector 2, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 3014/2000 a Tribunalului București, Secția a IV-a Civilă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 459/2005 a Curții de APEL BUCUREȘTI, Secția a IV-a Civilă (acțiunea fiind promovată de reclamantă în 1998), s-a statuat că imobilul ce a aparținut recurentei reclamante în baza contractului de schimb aut. sub nr. 7510/25.07.1980 de fostul Notariat Local al Sectorului 2 intrat în mod valabil în proprietatea statului în baza deciziei nr. 1686/13.09.1983 a Biroului Permanent al, emise pe temeiul Decretului 223/1974, întrucât aceasta avea posibilitatea să conteste această decizie în baza Legii 1/1967, cale de atac pe care nu a promovat-o; s-a reținut totodată prin considerentele sentinței, că nu poate fi reținută susținerea reclamantei că Decretul 223/1974 era neconstituțional.
Efectul acestei constatări, de preluare cu titlu de către stat a imobilului proprietatea reclamantei, este acela că a operat transferul dreptului de proprietate din patrimoniul recurentei reclamantei în acela al statului care, proprietar fiind, l-a putut transmite în baza Legii 112/1995 în mod valabil intimaților pârâți din prezenta cauză, în această situație, fiind vorba de un șir de transmisiuni succesive de drept de proprietate cu același obiect, apartamentul revendicat și în prezenta pricină, caz în care tribunalul a constatat în mod legal că reclamanta nu mai are în patrimoniul său dreptul de proprietate la momentul promovării prezentei cereri, respectiv, 16.10.2006.
Contrar celor susținute de recurentă prin motivele de recurs, instanța de apel prin decizia recurată nu a constatat ea însăși că Decretul 223/1974 era constituțional, întrucât tribunalul nu a făcut propria sa analiză a valabilității titlului statului, ci a făcut aplicarea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat al judecății anterioare, dezlegate pe cale incidentală, constatând în mod corect că nu poate reevalua această chestiune.
Este lipsit de relevanță că în procesul anterior nu s-a desființat titlul recurentei, întrucât tribunalul nu a expus un asemenea argument, ci a justificat soluția pe baza efectului exctinctiv de proprietate al deciziei emise în baza Decretului 223/1974, cu consecința transferului acestuia în patrimoniul statului, interpretând și stabilind semnificația pronunțării sentinței civile nr. 3311/2000, intrate în circuitul civil, pentru dezlegarea prezentei cauze.
Recurenta a mai criticat și neanalizarea de instanța de apel a motivelor de apel dezvoltate împotriva sentinței primei instanțe, însă această necercetare decurge din imposibilitatea reluării în dezbatere judiciară a unei probleme de drept ce a fost soluționată irevocabil într-o judecată anterioară intrată în puterea lucrului judecat și beneficiază de prezumția de adevăr judiciar, sens în care dispune art. 1201 Cod civil.
Aceleași critici recurenta le reeditează și prin motivele de recurs și care din motivul necercetării datorită impedimentului legal consacrat, al puterii lucului judecat, nu ar putea fi analizate nici de instanța de recurs (în plus, și omisso medio).
Deși corecte argumentele doctrinare și jurisprudențiale redate de recurentă prin motivele căii de atac, acestea sunt inaplicabile speței, întrucât prin judecata anterioară s-a admis cererea de intervenție formulată de intimații pricinii prin care, în contradictoriu cu recurenta însăși, s-a constatat calitatea acestora de proprietari asupra apartamentului.
Așa fiind, în ce o privește pe recurentă, aceasta nu mai este titulara unui drept de proprietate actual, astfel încât premisa acțiunii în revendicare nu se verifică în cauză, respectiv aceea de a fi un proprietar care a pierdut posesia bunului său, ci este un fost proprietar care a fost deposedat abuziv, întrucât, chiar dacă s-a considerat prin hotărârea judecătorească anterioară că preluarea de către stat a fost cu titlu, și preluările considerate cu titlu intră în domeniul de aplicare al Legii 10/2001, republicată (art. 2 lit. h) și aceasta este în măsură să obțină măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea specială, dacă a formulat notificarea în termenul legal.
Față de cele ce preced, Curtea va respinge recursul ca nefondat în baza art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, luându-se act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurenta reclamantă împotriva deciziei civile nr. 177/05.02.2008, pronunțată de Tribunalul București, Secția a V- Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți MUNICIPIUL B PRIN PRIMAR GENERAL, și.
Ia act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pronunțată în ședință publică, azi, 19.02.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - - -
GREFIER
Tehnored. CN
2 ex./6.04.2009
Tribunalul București, Secția a IV-a Civilă
Judecători - și
Președinte:Georgeta StegaruJudecători:Georgeta Stegaru, Elena Viviane Tiu, Carmen
