Jurisprudenta revendicare imobiliară. Încheierea /2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI -SECȚIA a IX-a CIVILĂ ȘI PENTRU
CAUZE PRIVIND PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
ÎNCHEIERE
Ședința publică de la 13.10.2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Antonela Cătălina Brătuianu
JUDECĂTOR 2: Melania Stanciu
JUDECĂTOR 3: Mihaela
GREFIER - -
Pe rol judecarea cererii de recurs formulată de recurenta-reclamantă împotriva deciziei civile nr.843 din 17.06.2009 pronunțată de Tribunalul București -Secția a IV-a Civilă în dosarul nr- în contradictoriu cu intimata-pârâtă și inimata-chemata în garanție MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns recurenta-reclamantă prin avocat cu îmternicirea avocațială nr. - din 29.09.2009 depusă la fila 10 dosar și inimata-chemata în garanție MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL prin consilier juridic ce depune delegația la dosar, lipsind intimata-pârâtă.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care:
Reprezentantul recurentei-reclamante învederează instanței că nu mai are alte cereri de formulat sau probe de administrat și solicită cuvântul pe cererea de recurs.
Reprezentantul intimatei-chematei în garanție MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL învederează instanței că nu mai are alte cereri de formulat sau probe de administrat și solicită cuvântul pe cererea de recurs.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt alte cereri de formulat sau probe de administrat, acordă cuvântul pe cererea de recurs.
Reprezentantul recurentei-reclamante, solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat și motivat, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, în baza dispozițiilor art. 304 pct. 5.pr.civ.
Reprezentantul intimatei-chematei în garanție MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL pune concluzii de respingere a recursului și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică.
CURTEA
Pentru a delibera și pentru a da posibilitate tuturor părților să depună concluzii scrise,
DISPUNE
Amână cauza pentru data de 19.10.2009 în cauza ce are ca obiect judecarea cererii de recurs formulată de recurenta-reclamantă împotriva deciziei civile nr.843 din 17.06.2009 pronunțată de Tribunalul București -Secția a IV-a Civilă în dosarul nr- în contradictoriu cu intimata-pârâtă și inimata-chemata în garanție MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL.
Dată în ședința publică de azi, 13.10.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
- -
DOSAR NR-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI -SECȚIA a IX-a CIVILĂ ȘI PENTRU
CAUZE PRIVIND PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
ÎNCHEIERE
Ședința publică de la 19.10.2009
CURTEA
În aceeași compunere și pentru aceleași motive,
DISPUNE
Amână cauza pentru data de 27.10.2009 în cauza ce are ca obiect judecarea cererii de recurs formulată de recurenta-reclamantă împotriva deciziei civile nr.843 din 17.06.2009 pronunțată de Tribunalul București -Secția a IV-a Civilă în dosarul nr- în contradictoriu cu intimata-pârâtă și inimata-chemata în garanție MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL.
Dată în ședința publică de azi, 19.10.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
- -
DOSAR NR-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI -SECȚIA a IX-a CIVILĂ ȘI PENTRU
CAUZE PRIVIND PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
ÎNCHEIERE
Ședința publică de la 27.10.2009
CURTEA
În aceeași compunere și pentru aceleași motive,
DISPUNE
Amână cauza pentru data de 29.10.2009 în cauza ce are ca obiect judecarea cererii de recurs formulată de recurenta-reclamantă împotriva deciziei civile nr.843 din 17.06.2009 pronunțată de Tribunalul București -Secția a IV-a Civilă în dosarul nr- în contradictoriu cu intimata-pârâtă și inimata-chemata în garanție MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL.
Dată în ședința publică de azi, 27.10.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
- -
DOSAR NR-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI -SECȚIA a IX-a CIVILĂ ȘI PENTRU
CAUZE PRIVIND PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 452.
Ședința publică de la 29.10.2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE - - - -
JUDECĂTOR - - -
JUDECĂTOR - -
GREFIER - -
Pe rol judecarea cererii de recurs formulată de recurenta-reclamantă împotriva deciziei civile nr.843 din 17.06.2009 pronunțată de Tribunalul București -Secția a IV-a Civilă în dosarul nr- în contradictoriu cu intimata-pârâtă și inimata-chemata în garanție MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL.
Dezbaterile pe fondul cererii de recurs au avut loc în ședința publică din data de 13.10.2009, când părțile prezente au pus concluzii ce au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie și când Curtea, având nevoie de timp pentru delibera și pentru da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea pentru data de 19.10.2009, 27.10.2009 și apoi la 29.10.2009 - data pronunțării prezentei decizii civile.
CURTEA
În opinie majoritară:
Princerereaînregistrată, în rejudecare, pe rolul Judecătoriei Sectorului 4
B sub nr- la data de 06.07.2007, reclamanta, prin mandatar, conform procurii cu încheiere de autentificare nr. 5956/08.11.2004 emisă de notarul public, a chemat în judecată pârâta, solicitând instanței obligarea pârâtei să-i lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul 2, situat în B,- - 88, sector 4.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că este unica moștenitoare a autoarei sale -, care a avut în proprietate imobilul situat în B,- - 94, (actual - -, nr. 86 - 88, fost b- -, nr. 92 - 94) sector 4, conform procesului verbal nr. 38743/1940 a pentru Înființarea cărților funciare S-a precizat că imobilul a fost dobândit de către mama sa prin cumpărare în anul 1911, de la și G, care la rândul lor, dobândiseră imobilul prin moștenire. Imobilul a trecut în proprietatea statului în baza art. 3 din Decretul 111/1951, deși nu se încadra în niciuna din condițiile care atrăgeau exproprierea.
Reclamanta a arătat că la data de 18.03.1991 a formulat cerere de retrocedare în natură a imobilului, înregistrată la Primăria Sectorului 4 B, iar la data de 26.07.1996 a reformulat cerere de restituire în natură a imobilului, adresată Primăriei Municipiului Prin Dispoziția Primarului General la Municipiului B, nr. 4564/08.09.2005, i s-a retrocedat în natură imobilul, cu excepția a două apartamente vândute de stat în baza Legii 112/1995, respectiv apartamentul 2 și apartamentul 1, față de emiterea căreia solicită a se reține că imobilul nu a ieșit niciodată din proprietatea sa.
Referitor la titlul pârâtei, s-a arătat că la data de 06.11.1996 Primăria Municipiului B, prin SA, în baza Legii 112/1995, i-a vândut pârâtei apartamentul 2, ca urmare a cererii nr. 490/26.08.1996, formulată de pârâtă în calitate de chiriașă în baza Legii 112/1995.
S-a învederat că imobilul a trecut în proprietatea statului fără drept, nu se încadra în categoria bunurilor ce intrau sub incidența Decretului 111/1951, astfel că, la momentul când Primăria Municipiului Bav ândut acest apartament, nu era proprietară, fiind doar detentor precar al imobilului. Potrivit principiului de drept nemo plus iuris alius transfferere potest, quam ipse habet, rezultă că, actul de înstrăinare către pârâtă nu este valabil, fiind încheiat de către un neproprietar. În aceste condiții, solicită reclamanta ca prin compararea titlurilor părților, să se constate că are un drept de proprietate mai bine caracterizat față de dreptul pârâtei al cărei drept provine de la un neproprietar.
În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 480 și urm. Cod civil.
Pârâta, prin mandatar OG, conform procurii autentificate sub nr. 3453/11.11.2002 la BNP, a formulatîntâmpinarela cererea de chemare în judecată, solicitând respingerea cererii de revendicare imobiliară.
Prin întâmpinare pârâta a invocatexcepția inadmisibilității, cu motivarea că după intrarea în vigoare a Legii 10/2001 persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii, constând în restituirea în natură sau prin echivalent, privind imobilele preluate abuziv de către stat, nu mai au deschisă calea acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun (art. 480 Cod civil), ci numai procedura instituită prin legea specială.
De asemenea, pârâta a invocatexcepția lipsei calității procesuale active, arătând că: a) înscrisurile atașate de reclamantă la cererea de chemare în judecată nu fac dovada pretinsei calități de moștenitor; b) la data încheierii contractului de vânzare cumpărare invocat ca titlu de proprietate, 07.05.1911, cumpărătoarea - era căsătorită cu AI., comerciant, cu al cărui consimțământ a efectuat achiziția imobiliară. Față de faptul că dobândirea bunului a intervenit în timpul căsătoriei cumpărătoarei, mai înainte de intrarea în vigoare a actualului Cod al Familiei, reclamanta trebuie să facă dovada regimului juridic aplicabil bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, pentru a se putea stabili dacă imobilul dobândit era considerat proprietate exclusivă a soției sau bun al ambilor soți, precum și dovada calității de moștenitor în raport cu numitul Al; c) din conținutul actului de vânzare reiese și lipsa identității dintre adresa locului cumpărat în anul 1911 și adresa la care este situat apartamentul revendicat; cu alte cuvinte, reclamanta nu face dovada că autoarea sa a fost într-adevăr proprietara bunului pe care îl revendică; d) din actul de vânzare rezultă că s-a cumpărat un loc, respectiv un teren, nu și o construcție. În aceste condiții, atâta vreme cât nu se cunoaște dacă s-a ridicat o construcție pe acel loc, de către cine și în ce condiții, nu se poate face afirmația că autoarea reclamantei a fost proprietara apartamentului revendicat de la pârâtă.
Asuprafondului, pârâta a solicitat să se constate că reclamanta nu a făcut dovada calității de unică moștenitoare a autoarei sale și nici dovada că autoarea sa este singura cumpărătoare a terenului cumpărat, nu prezintă dovezi referitoare la identitatea dintre obiectul contractului de vânzare și obiectul cererii de chemare în judecată, acțiunea în revendicare este neîntemeiată atâta vreme cât pârâta stăpânește apartamentul în baza unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data transferului de proprietate, contract a cărui valabilitate nu a fost contestată de reclamantă pe calea acțiuni în nulitate, pârâta este subdobânditor de bună-credință (în condițiile art. 1899 alin. 2 Cod civil) și cu titlu oneros al imobilului.
Precizează pârâta că nu a fost încunoștiințată în nici un fel de către reclamantă că dorește restituirea imobilului, având astfel credința legitimă că a încheiat actul cu adevăratul proprietar, condiții în care, în virtutea teoriei proprietarului aparent, actul său de proprietate este valid și ca urmare, solicită respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
Pârâta a formulatcerere de chemare în garanțiepentru evicțiune, în contradictoriu cu Municipiul B prin Primarul General, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, în cazul în care va cădea în pretenții față de acțiunea introdusă de reclamantă, să dispună obligarea chematei în garanție să o despăgubească prin restituirea prețului ce l-a achitat în contul imobilului, raportat la rata de devalorizare a leului, evaluată provizoriu la 150.000 RON, ce urmează să fie precizată până la închiderea dezbaterilor.
În motivarea cererii de chemare în garanție pârâta a arătat că, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 786/06.11.1996, a cumpărat în calitate de fostă chiriașă, în baza Legii 112/1995, de la Primăria Municipiului B, apartamentul în care locuiește. Deși de bună-credință, cu titlu oneros a achiziționat acest imobil de la statul ce apărea public ca unic proprietar al imobilului, a fost surprinsă să afle că reclamanta revendică imobilul.
Solicită pârâta să se rețină că potrivit art. 1336 Cod civil, vânzătorul răspunde de liniștita posesie a lucrului vândut și conform art. 1337 cod civil este obligat să garanteze pe cumpărător de evicțiunea totală sau parțială din partea unui terț. Această răspundere, potrivit art. 1341 Cod civil, obligă pe vânzător să restituie prețul și daune interese, ce în speță constau în punerea de acord a valorii bănești efectiv achitate de aceasta în calitate de cumpărător, cu rata inflației, precum și a cheltuielilor de judecată decurgând din apărarea față de acțiunea reclamantei, cât și în soluționarea prezentei cereri.
De asemenea, pârâta solicită vânzătorului, întrucât este tulburată de drept în privința liniștitei posesii a lucrului, datorită unei cauze anterioare vânzării (reclamanta pretinzând că nu a pierdut legal vreodată proprietatea imobiliară) și întrucât nu a cunoscut cauza evicțiunii, să o apere în proces împotriva pretențiilor formulate, iar în cazul în care reclamanta va câștiga totuși procesul, să răspundă conform obligației de garanție pentru evicțiune.
Inițial, cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 B sub nr- și soluționată prin sentința civilă nr. 2882/04.02.2006, în sensul respingerii excepției lipsei calității procesuale active invocată de pârâtă, ca neîntemeiată, admiterii excepției inadmisibilității acțiunii, respingerii acțiunii reclamantei ca inadmisibilă și respingerii cererii de chemare în garanție ca neîntemeiată.
Instanța a reținut că reclamanta avea drept de opțiune la momentul apariției Legii 10/2001 între restituirea în natură și acordarea de despăgubiri. Prin notificările nr. 249/2001, 250/2001 reclamanta a solicitat restituirea în natură a imobilului, în baza Legii 10/2001, cu excepția apartamentelor înstrăinate referitor la care a formulat notificarea 6482/06.06.2001 solicitând acordarea de despăgubiri. Prin procesul verbal nr. 106/03.094.2003 Comisia Municipiului Bah otărât acordarea de despăgubiri bănești în valoare estimativă de 3 miliarde lei vechi.
Împotriva sentinței pronunțate în primul ciclu procesual a declarat apel reclamanta arătând că aprecierea ca inadmisibilă a cererii de revendicare îi îngrădește dreptul la justiție.
Cererea de apel a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV a Civilă sub nr- la data de 06.09.2006 și admisă prin decizia civilă 1616A/16.10.2006, conform căreia s-a decis desființarea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.
Decizia a fost atacată cu recurs de către pârâtă, cererea de recurs fiind respinsă prin decizia nr. 733/19.04.2007 pronunțată de Curtea de Apel - Secția a III a în dosarul - (350/2007), irevocabilă.
Prin încheierea de ședință din 22.11.2007 instanța a dispus unirea excepției lipsei calității procesuale active cu fondul.
Prinsentința civilă nr. 7018/19.12.2008, Judecătoria Sectorului 4 Bar espins excepția lipsei calității procesuale active, invocată de pârâtă referitor la cererea principală, ca neîntemeiată, a admis cererea formulată de reclamanta - decedat, - moștenitor al reclamantei defuncte, în contradictoriu cu pârâta și chemata în garanție MUNICIPIUL B PRIN PRIMAR, a obligat pârâta să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul 2 situat în B, bd. - - nr. 86-88, mansardă, sector 4, admis cererea de chemare în garanție astfel cum e precizată privind valoarea, a obligat chemata în garanție să achite pârâtei 3.416.584 lei, a obligat chemata în garanție să plătească pârâtei 600 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că potrivit certificatului de moștenitor nr. 38/30.03.1999 emis de BNP, reclamanta este unica moștenitoare a autoarei sale -, proprietară a imobilului situat în B, bd. - -, nr. 92 - 94, (actual - -, nr. 86 - 88, fost b- -, nr. 92 _ 94, fost bd. - nr. 78, fostă-) sector 4 conform procesului verbal nr. 38743/1940 a pentru Înființarea cărților funciare B, în baza contractului de vânzare cumpărare 3573/1911 autentificat de Tribunalul Ilfov (filele 9 -10 din dosar -.
Imobilul a trecut în proprietatea statului în baza art. 3 din Decretul 111/1951 privitor la reglementarea bunurilor de orice fel supuse confiscării fără moștenitori sau stăpân, aplicat prin Decizia fostului S Popular al Raionului, nr. 397/1954. Potrivit adresei nr. 58922/15214/26.02.2003 emisă de - Direcția Patrimoniu, Evidența Proprietăți și Cadastru, imobilul identificat în prezent cu adresa poștală bd. - - nr. 86 - 88, avut în trecut următoarele adrese poștale: bd. - nr. 86 - 88, bd. - - nr. 92 - 94, bd. - nr. 78.
La data de 18.03.1991 reclamanta a formulat cerere de retrocedare în natură a imobilului, înregistrată la Primăria Sectorului 4 Prin Dispoziția Primarului General la Municipiului B, nr. 4564/08.09.2005 privind soluționarea notificărilor nr. 249/2001 și 250/2001 și procesului verbal de predare primire a imobilului, reclamantei i s-a retrocedat în natură imobilul, cu excepția a două apartamente vândute de stat în baza Legii 112/1995, respectiv apartamentul 2 și apartamentul 1.
Prin decizia civilă nr. 1414 R/05.10.2007 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă, irevocabilă, s-a dispus obligarea cumpărătorilor (foști chiriași) la restituirea în natură a apartamentului 1 din imobil către reclamantă. Conform art. 25 alin. 4 din Legea 10/2001, dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia și are forța probantă a unui înscris autentic.
De asemenea, expertiza efectuată în cauză de inginer a constatat, ca urmare a măsurării prin sondaj a dimensiunilor unor camere, că imobilul revendicat de reclamantă astfel cum e identificat în actul din 1911, este același cu imobilul cumpărat de pârâtă. Rezultă că reclamanta a dovedit calitatea de moștenitoare legală a fostei proprietare asupra imobilului, motiv pentru care instanța a respinsexcepția lipsei calității procesuale active, invocată de pârâtă referitor la cererea principală, ca neîntemeiată.
Referitor latitlul pârâteis-a reținut că Primăria Municipiului B, prin SA, în baza Legii 112/1995, i-a vândut pârâtei apartamentul 2, ca urmare a cererii nr. 490/26.08.1996 formulată de pârâtă în calitate de chiriașă în baza Legii 112/1995, conform contractului 786/06.11.1996.
Instanța a reținut că Decretul 111/1951 nu putea produce niciun efect juridic asupra dreptului de proprietate cu privire la imobilele preluate de stat de la cetățeni, actul normativ fiind, sub acest aspect, un act normativ neconstituțional și, în consecință, fără efecte juridice, de unde rezultă că statul nu a avut un titlu valabil asupra acestui imobil niciodată.
Mai mult, potrivit art. 6 din Legea 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, se prevede că fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării de către stat, iar bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație și că instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.
Potrivit art. 2 alin. 1 lit. a din Legea nr. 10/2001, preluarea imobilelor în temeiul Decretului 111/1951 este considerată o preluare abuzivă, iar potrivit alineatului 2, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil, își păstrează calitatea de proprietar la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor respectivei legi.
Reținând că imobilul în litigiu nu a trecut în mod valabil în proprietatea statului, se recunoaște cu efect retroactiv, dreptul de proprietate al reclamantei, în calitate de moștenitoare legală a mamei sale.
Mai mult, la data încheierii contractului era în vigoare HG 20/17.01.1996 (republicată) care prevedea expres în art. 1 alin. (4) "locuințele care au fost preluate de stat cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare la data respectivă - sunt considerate ca fiind trecute fără titlu în posesia acestuia și nu intră sub incidența Legii 112/1995".
Ca urmare, s-a apreciat că reclamanta deține un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Cu privire la principiul aparenței de drept și a principiului bunei credințe prevăzut de art. 45 alin. 2 din Legea 10/2001, instanța a reținut că în materia actelor juridice translative de proprietate încheiate între vii, este recunoscut principiul validității actelor juridice încheiate de subdobânditorul de bună credință, potrivit căruia, un act juridic nul pentru lipsa calității de proprietar a înstrăinătorului unui bun este considerat valabil, cu îndeplinirea anumitor condiții, în mod excepțional, pentru a se asigura stabilitatea circuitului civil.
Condițiile necesare pentru aplicarea acestui principiu sunt: buna credință a cumpărătorului, eroarea comună în care s-a aflat cumpărătorul; eroarea comună să fie invincibilă.
Cu privire la prima condiție s-a constatat că anterior încheierii contractului de vânzare cumpărare între Primăria Municipiului B și chiriașă, nr. 786/06.11.1996, reclamanta avea formulată cerere de restituire a imobilului, în baza Legii 112/1995, din data de 26.07.1996, care nu era soluționată, situație care înlătură prezumția bunei credințe a vânzătoarei.
Cu privire la cea de a doua condiție, instanța a constatat că eroarea comună presupune un element obiectiv - reprezentat de aparența creată de titlul de proprietate prezentat de vânzător, și un element subiectiv, psihologic - constând în credința cumpărătorului în aparența creată de titlul de proprietate și de celelalte împrejurări de fapt ce întăresc această credință: publicitatea dreptului, conduita proprietarului aparent față de bun, durata de timp de la care proprietarul aparent a stăpânit public anterior bunul, percepția colectivității față de bunul sau categoria din care face parte bunul deținut de proprietarul aparent.
În cauză nu a existat o eroare comună a cumpărătorilor la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare, cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului, contractul de vânzare cumpărare fiind încheiat în anul 1996, iar până la acea dată chestiunea legalității titlului de proprietate al statului asupra imobilelor preluate prin diverse acte normative în perioada 1945 - 1989 fost supusă unei dezbateri publice ample, astfel încât nu se poate reține că pârâta chiriașă, cu interese în ceea ce privește dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului în care locuiau cu chirie, avea încrederea că preluarea bunului la stat, realizată în perioada comunistă a fost legală, deoarece la data cumpărării nu era soluționată cererea formulată de reclamantă în calitate de moștenitoare legală a proprietarei în baza Legii 112/1995.
Cu privire la cea de-a treia condiție, instanța a constatat că invincibilitatea erorii se apreciază prin cercetarea cauzei erorii și prin analiza faptului dacă un om capabil, în condițiile socio-politice și a realităților sociale existente la momentul încheierii contractului, putea sau nu să descopere viciul titlului proprietarului aparent, trebuind apreciată în persoana subdobânditorului de bună credință în mod abstract, prin raportare la o persoană diligentă. Sub acest aspect, trebuie reținut că admiterea instituției error comunis facit jus are drept consecință o ingerință în dreptul de proprietate al unei persoane, astfel că aplicarea principiului al erorii comune și invincibile trebuie să țină seama și de criteriile stabilite de jurisprudența Curții Europene cu privire la justificarea ingerinței în dreptul fundamental de proprietate al unei persoane.
Pentru a se reține caracterul invincibil al erorii subdobânditorul de bună credință, cumpărătorul trebuie să întreprindă toate acțiunile și formalitățile posibile, apte de a confirma existența dreptului vânzătorului, în lipsa acestor diligențe, subdobânditorul nu poate datora situația sa erorii invincibile, ci neglijenței sale.
În speță, instanța de fond a apreciat că eroarea în care s-a aflat pârâta cumpărătoare, nu poate avea un caracter invincibil. Chiar dacă titlul asupra imobilului provenea de la stat, nu putea reprezenta pentru pârâtă o garanție suficientă că acesta este un adevărat proprietar, chiriașa trebuind să efectueze toate diligențele posibile pentru a cerceta temeinicia aparenței titlului prezentat de vânzătoare.
Astfel, printr-o simplă verificare a actelor de trecere în proprietatea statului, cumpărătoarea putea să identifice persoana de la care a fost preluat imobilul pe care dorea să îl cumpere, iar ulterior să cerceteze titlul acesteia, demers pe care dacă l-ar fi făcut, ar fi constatat că imobilul fusese preluat în împrejurări care erau suficiente pentru a trage concluzia că titlul prezentat de stat nu era unul legal.
Obiectul de reglementare al Legii 112/1995 îl constituie imobilele care au trecut în proprietatea statului după 6 martie 1945 cu titlu, astfel încât chiriașii puteau cumpăra de la stat doar această categorie de imobile, iar în speță, așa cum s-a reținut mai sus, imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului fără titlu, astfel încât nu putea fi vândut chiriașului în baza Legii 112/1995.
În condițiile în care imobilul a fost preluat de stat fără titlu, rezultă că autoarea reclamantei și, în prezent reclamanta, nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra acestuia, reclamanta având în patrimoniul un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, act normativ ce face parte din dreptul intern încă din anul 1994.
Prin simpla vânzare a imobilului către chiriași, s-a realizat o privare a reclamantei de dreptul de proprietate, realizându-se și o ingerință în dreptul de proprietate al acesteia.
S-a reținut că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, ingerința nu era una justificată, pe de o parte pentru că nu era prevăzută de lege. Dispozițiile art. 45 al. 1 din Legea 10/2001 consacră prin efectul legii un caracter permanent acestei ingerințe, în cazul cumpărătorilor de bună credință, prin prevederea că, contractele încheiate de aceștia nu pot fi lovite de nulitate.
Prin urmare, aceste dispoziții legale nu pot fi reținute în favoarea pârâtei, practica Curții Europene a Drepturilor Omului fiind constantă în a aprecia că o astfel de vânzare realizată de stat către chiriașul de bună credință, chiar dacă s-a făcut anterior confirmării în justiție în mod irevocabil a dreptului de proprietate al reclamantei, reprezintă o privare de bun, constituind o ingerință în dreptul de proprietate al acesteia.
Referitor lacererea de chemare în garanțieformulată de pârâtă, instanța a apreciat-o întemeiată și a admis-o astfel cum a fost precizată la termenul de judecată din 27.11.2008, având în vedere că prin contractul de vânzare cumpărare cu plata în rate nr. 786/06.11.1996 încheiat în baza Legii 112/1995 între Primăria Municipiului B reprezentată prin VL SA în calitate de vânzătoare, pârâta a dobândit cu bună-credință, cu titlu oneros imobilul situat în B, bd. - -, nr. 86 - 88, mansardă apartament 2, la prețul de 4.129.778 lei vechi, din care a achitat în avans suma de 447.408 lei la data încheierii contractului, diferența de 3.982.370 lei urmând să o achite în rate lunare pe termen de 20 de ani, în perioada 02.1997 - 01.2017.
Potrivit art. 1336 pct. 1 Cod civil, vânzătorul răspunde de liniștita posesie a lucrului vândut și conform art. 1337 Cod civil este obligat să garanteze pe cumpărător de evicțiunea totală sau parțială din partea unui terț.
S-a considerat că în cazul de față, obligația de garanție a vânzătorului există, având în vedere că tulburarea provine din fapta unui terț - respectiv a reclamantei care a revendicat imobilul, este vorba de o tulburare de drept (dreptul invocat de reclamantă în calitate de terț evingător este un drept real, de proprietate), cauza evicțiunii este anterioară vânzării și constă în aceea că la preluarea imobilului de către stat, reclamanta nu a pierdut dreptul de proprietate, ci numai un element al acestui drept, respectiv posesia, iar pârâta cumpărătoare nu a cunoscut cauza evicțiunii, deoarece a solicitat statului, care pretindea că este proprietar, să-i vândă locuința, cerere care i-a fost soluționată prin încheierea contractului.
Potrivit art. 1341 Cod civil, instanța de fond a obligat pe vânzător să restituie prețul și daune interese, ce în speță constau în punerea de acord a valorii bănești efectiv achitate de aceasta în calitate de cumpărător, cu rata inflației, precum și a cheltuielilor de judecată decurgând din apărarea față de acțiunea reclamantei, cât și în soluționarea prezentei cereri.
Pentru considerentele arătate, instanța a obligat chemata în garanție să achite pârâtei 3.416,584 lei reprezentând prețul achitat efectiv, actualizat cu rata inflației.
Prindecizia civilă nr. 843/17.06.2009pronunțată de Tribunalul București -Secția a IV-a Civilă, au fostadmise apeluriledeclarate de către pârâta și chematul în garanție MUNICIPIUL B prin PRIMAR GENERAL, fiind schimbată în parte sentința civilă apelată, în sensul respingerii ca neîntemeiată a cererii principale, respingerii ca lipsită de interes a cererii de chemare în garanție, respingerii ca neîntemeiată a cererii pârâtei de obligare a chematului în garanție la plata cheltuielilor de judecată. A fost menținută în rest sentința civilă apelată, luându-se act că apelanta-pârâtă nu solicită cheltuieli de judecată.
Pentru a soluționa astfel, după recalificarea căii de atac exercitată în cauză ca fiind apel, Tribunalul a reținut că ambele părți invocă un act de proprietate valabil, ceea ce înseamnă că în cadrul acțiunii în revendicare formulată de reclamantă, urmează să se procedeze laverificarea titlurilordeținute de părți.
În analiza motivelor de apel, Tribunalul a avut în vedere și dezlegarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 33/9 iunie 2008, prin soluționarea recursului în interesul legii promovat de Procurorul general al României, cu privire la admisibilitatea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, acțiuni formulate după intrarea în vigoare a Legii 10/2001, astfel cum este cazul în speță.
O primă mențiune făcută de către Tribunal a fost aceea că, datorită modului abuziv în care bunul a fost preluat de către stat (în baza art. 3 din Decretul 111/1951, deși nu se încadra în niciuna dintre condițiile care atrăgeau exproprierea), în realitate niciodată bunul nu a ieșit din patrimoniul intimatei - reclamante. Această constatare făcută de instanță sub imperiul CEDO, conferă reclamantei un bun în sensul art. l din Protocolul 1 adițional la Convenție. În acest sens, în mod constant CEDO, atunci când a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul 1 la CEDO, a menționat în mod expres că vânzarea în temeiul Legii 112/1995 a bunului preluat de către stat fără titlu valabil, a produs o astfel de încălcare, chiar dacă confirmarea dreptului de proprietate s-a făcut printr-o hotărâre rămasă definitivă ulterior vânzării (a se vedea deciziile în cauzele Tarbuc contra României, Buttu contra României, Hirschhom contra României și mai nou Faimblat contra României și Filipescu contra României, etc.).
Pe de altă parte, Tribunalul a constatat că și titlul apelantei-pârâte este valabil, nefăcându-se dovada desființării, ceea ce atrage prezumția că a fost încheiat cu bună-credință, astfel că și aceasta este ocrotită de către art. 1 din Protocolul 1 adițional la CEDO ( a se vedea decizia pronunțată în cauza Raicu contra României); această constatare face de prisos analiza celorlalte apărări ale apelantei - pârâte legate de valabilitatea titlului său. S-a precizat că la intrarea în vigoare, Legea 112/1995 nu făcea distincție cu privire la noțiune de titlu valabil/nevalabil, care privește doar condițiile încheierii contractului de vânzare-cumpărare al pârâtei, fără ca acest lucru să poată avea vreo relevanță cu privire la caracterul abuziv al preluării imobilului de la autorul reclamantei.
În contextul comparării titlurilor de proprietate ale părților, s-a mai reținut că datorită preluării fără titlu valabil, reclamanta și pârâta invocă în fapt titluri de proprietate cu privire la același bun, dar care provin de la autori diferiți, autorul pârâtei fiind un neproprietar.
La analiza preferabilității celor două titluri, în cazul acțiunii în revendicare formulată, Tribunalul a avut în vedere regulile speciale calificate prin decizia dată în interesul legii, în sensul în care sunt avute în vedere circumstanțele concrete ale cauzei și dacă admiterea acțiunii în revendicare ar conduce sau nu la atingerea unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.
Totodată, s-a ținut seama de faptul că revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul celui ce îl revendică. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabila uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție în despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală.
De altfel, soluția dată de recursul în interesul legii, prin decizia nr. 33/2008 statuează că aplicarea dispozițiilor dreptului comun și ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, de care s-a prevalat reclamanta în acțiunea în revendicare, se poate face numai în măsura în care prevederile menționate nu aduc atingere drepturilor apărate de Convenție aparținând altor persoane.
Atâta timp cât apelanta-pârâtă deține asupra imobilului un titlu valabil, ce nu a fost desființat, bucurându-se la rândul său de protecția art. 1 din Protocolul 1 la CEDO, în consecință fiind deținătorul unui bun, în sensul Convenției, având și posesia concretizată material asupra acestuia, admiterea acțiunii în revendicare ar aduce atingere principului securității raporturilor juridice, astfel cum a fost definit de CEDO în cauza Pincova și Pinc contra Cehiei.
Având în vedere aceste argumente, Tribunalul a apreciat că în mod greșit prima instanță a admis acțiunea reclamantei, făcând abstracție de actul de proprietate al pârâtei a cărui anulare nu a solicitat-o, încălcându-se astfel principiul securității raporturilor juridice, principiu consacrat de jurisprudența constantă a CEDO.
Pentru aceste considerente, Tribunalul în baza art. 296. proc.civ. a admis apelul declarat de apelanta - pârâtă, schimbând în parte sentința civilă apelată, în sensul că respingerii cererii principale ca neîntemeiată.
În privința cererii formulate de către pârâtă, dechemare în garanțiepentru evicțiune a vânzătorului Municipiul B prin Primarul General, Tribunalul a făcut aplicarea prevederile art. 60 alin. 1. proc.civ. în sensul că soluția ce se va da asupra cererii de chemare în garanție depinde de soluția ce se va pronunța cu privire la cererea principală. Având în vedere că prin intermediul apelului declarat de pârâtă, cererea principală a fost respinsă, înseamnă că pârâta nu a pierdut procesul, așa încât cererea prin care aceasta a chemat în garanție Municipiul B prin Primarul General, a fost respinsă ca lipsită de interes.
Având în vedere că prin apelul declarat de chematul în garanție, acesta critica faptul că prima instanță a admis în mod greșit acțiunea în revendicare formulată de reclamantă, iar această soluție a fost apreciată ca greșită de către Tribunal și schimbată, cu consecința respingerii și a cererii de chemare în garanție formulată de pârâtă, instanța de apel a admis și calea de atac a chematului în garanție, pentru aceleași considerente ce au determinat admiterea apelului pârâtei, astfel că celelalte critici invocate de chematul în garanție în cuprinsul motivelor de apel, nu au mai fost analizate.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declaratrecurs, moștenitoarea reclamantei, solicitând casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond.
În motivarea recursului, s-au formulat următoarele critici:
1. Instanța de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. 2.proc.civ. - motiv de nelegalitate prevăzut expres de art. 304 pct. 5.proc.civ. care atrage aplicarea art. 312 alin. 3.proc.civ.
Potrivit art. 85.proc.civ. judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfățișarea părților, dacă legea nu dispune altfel.
Prin hotărârea atacată, instanța a soluționat cauza în condițiile în care procedura de citare a recurentei pentru termenul când a avut loc judecata, nu a fost regulat îndeplinită. De altfel, în tot cursul procesului, procedura sa de chemare la judecată, nu a fost niciodată legal îndeplinită, fiind astfel în imposibilitate de a se apăra și de a își exercita drepturile procesuale. Sancțiunea pentru această neregularitate este nulitatea absolută a hotărârii judecătorești pronunțate în lipsa îndeplinirii legale a procedurii de citare cu partea, astfel cum rezultă din art. 105 alin. 2.proc.civ.
A fost încălcat principiul contradictorialității procesului civil, rezultând astfel o vătămare de ordin public.
A fost, de asemenea, încălcat dreptul său la apărare, componența esențială a dreptului la un proces echitabil.
2. Hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii - motiv de nelegalitate prevăzut expres de art. 304 pct. 9.proc.civ.
Din faptul că nu a fost desființat contractul de vânzare-cumpărare al intimatei nu rezultă că aceasta ar avea un bun în sensul Convenției CEDO.
Jurisprudența a statuat că titlul de proprietate al subdobânditorului de bună credință, constituit în baza legii și validat în dreptul intern printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, este protejat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În absența recunoașterii dreptului său de proprietate printr-o hotărâre judecătorească definitivă, intimata nu dispune de un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Neanularea contractului prin care statul a vândut intimatei bunul altuia - res alias acta - nu este suficientă pentru a oferi intimatei o speranță legitimă în a păstra bunul respectiv, având în vedere că în baza Legii nr. 112/1995, modificată prin Hotărârea Guvernului nr. 11/1997, nu se puteau vinde decât imobile naționalizate de stat în baza unui titlu valabil.
De asemenea, bunul nu putea fi cumpărat de intimată conform Legii 112/1995, întrucât imobilul în cauză se află pe lista monumentelor istorice aparținând patrimoniului cultural național, fiind exceptat expres de la vânzare în raport de prevederile legale (art. 10 alin. 2 din Legea nr. 112/1995) în vigoare la acea dată.
Tot astfel, buna-credință a intimatei la cumpărarea apartamentului este înlăturată atât din perspectiva celor de mai sus, cât și din perspectiva încheierii contractului de vânzare-cumpărare ulterior cererii de restituire a imobilului formulate de recurentă.
Intimata-pârâtă a formulatîntâmpinareprin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Examinând decizia atacată prin prisma motivelor invocate și în raport de actele și lucrările dosarului, Curtea apreciază că recursul este nefondat, urmând a fi respins,pentru următoarele considerente:
1. La termenul de judecată din 06.11.2008, instanța de fond a dispus introducerea în cauză a numitei, moștenitoare în calitate de fiică a defunctei reclamante, conform consemnării din certificatul de moștenitor legal nr. 95/06.06.2008 emis de BNP. În apel, citarea moștenitoarei introduse în cauză, s-a realizat pentru cele două termene de judecată, sub numele de (filele 14 și 26), la domiciliul indicat înaintea primei instanțe și cu respectarea dispozițiilor art. 92 alin. 2 Cod pr. civilă.
Se constată că partea a fost citată sub un nume care îl include și pe cel de familie al mamei sale defuncte, a cărei calitate procesuală i-a fost transmisă în decursul procesului. Deși nu a fost prezentă la judecată, a formulat întâmpinare la apelul pârâtei, încă înaintea primului termen de judecată.
În condițiile în care recurenta nu indică în concret încălcarea formei de procedură a citării, care să atragă sancțiunea nulității de art. 105 alin. 2.proc.civ. Curtea reține că această singură neconcordanță nu demonstrează prin ea însăși existența unei vătămări. În plus, prin efectuarea de către parte a unui act de procedură (de depunere a întâmpinării la apel), anterior termenului citării pretins nelegale, recurenta a dovedit că avea cunoștință de desfășurarea apelului, astfel că neregularitatea citării sale, se impunea a fi imediat invocată.
Nu se poate reține astfel, o încălcare a principiului contradictorialității ori a dreptului la apărare, în sensul susținut de către recurentă, cu atât mai puțin cu cât apărările întâmpinării au fost analizate de către Tribunal în cadrul considerentelor hotărârii atacate.
2. Cât privește susținerea de nevalorificare a titlului de proprietate al subdobânditorului de bună-credință, în lipsa unei recunoașteri a dreptului său de proprietate printr-o hotărâre judecătorească definitivă, în sensul de a nu dispune de un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv de a oferi o speranță legitimă în a păstra bunul respectiv, Curtea constată că dovada calității de proprietar, se face numai cu titlul de proprietate, neexistând în legislația civilă română sau a tratatelor și convențiilor internaționale la care România este parte semnatară, posibilitatea altei recunoașteri a dreptului de proprietate, decât cea făcută prin actul autentic de proprietate. Titlul care atestă calitatea de proprietar este valabil până la desființarea sa prin justiție (prevăzută de 948 și art. 966 Cod civil - nulitatea absolută, art. 961 Cod civil - nulitatea relativă, sau printr-o dispoziție de lege specială, cum a fost art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001), astfel că nu se poate susține ideea că pentru a dovedi proprietatea subdobânditorului, trebuie să existe o altă hotărâre judecătorească.
Pe de altă parte, eventuala includere a bunului revendicat pe lista monumentelor istorice aparținând patrimoniului cultural național, cu exceptare expresă de la vânzare, în raport de prevederile legale în vigoare la acea dată, nu poate reprezenta un criteriu comparativ în analiza revendicării. O atare susținere prezintă relevanță într-o acțiune de contestare a titlului de proprietate, pe care reclamanta nu a desfășurat-o anterior prezentei cauze.
În sfârșit, eficiența bunei-credințe în analiza acțiunii în revendicare pendinte, a fost recunoscută cu valoare de criteriu de preferință în privința contractului de vânzare-cumpărare, cât și ca element de natură a consolida titlul pârâtei subdobânditoare cu titlu oneros (de la stat), iar nu ca având ea însăși valoare de titlu de proprietate. Recunoscându-i-se valoarea de criteriu de preferință în operațiunea juridică de comparare a titlului de proprietate al subdobânditorilor cu cel al fostului proprietar, consecința firească era aceea a evingerii titlului (recurentei) constatat nepreferabil.
În speță, autoarea recurentei a promovat acțiunea în revendicare pendinte ca un prim demers, de sine stătător, îndreptat împotriva fostei chiriașe cumpărătoare (deținătoare a unui titlu valabil) - iar nu ca unul precedat de existența unei hotărâri judecătorești prin care să se fi constatat nevalabilitatea titlului statului sau ca unul provocat de pasivitatea unei entități pe care ar fi notificat-o în condițiile Legii 10/2001, de a soluționa o solicitare de acordare a măsurilor reparatorii corespunzător prevederilor acestui act normativ. În aprecierea relativă la întrunirea condițiilor aplicării principiului validității aparenței de drept, instanța de apel (infirmând soluția primei instanțe) a avut în vedere și existența unei cereri prin care autoarea recurentei solicita acordarea de măsuri reparatorii sub forma despăgubirilor, pentru apartamentul în discuție.
În raport de aceste elemente de fapt (ce nu pot fi reevaluate în faza recursului) apare ca fiind justă concluzia potrivit căreia, în situația în care legislația în vigoare la acel moment, gira ca titlu valabil al statului preluarea în baza Decretului 111/1951, iar valabilitatea unui asemenea titlul al statului nu era contestată de fosta proprietară în fața autorităților competente ori chiar în fața chiriașului imobilului preluat în acest mod, nu exista vreun temei ca pârâta chiriașă să aibă vreun dubiu asupra încadrării locuinței pe care o ocupa în categoria celor care puteau fi cumpărate în condițiile Legii 112/1995.
Față de aceste considerente, decizia atacată pronunțată în cauză este legală și temeinică, nefiind afectată de vreunul dintre motivele de casare sau modificare, prevăzute de art. 304 Cod pr. civilă, astfel că, în baza art. 312 alin. 1 Cod pr. civilă, recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În opinie majoritară:
Respinge ca nefondat recursul formulat de către recurenta-reclamantă împotriva deciziei civile nr.843 din 17.06.2009 pronunțată de Tribunalul București -Secția a IV-a Civilă în dosarul nr- în contradictoriu cu intimata-pârâtă și inimatul-chemat în garanție MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 29.10.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
- - -
-
GREFIER
-
Red. / Tehnored. / /2 ex.
Judecători apel - Secția a IV-a Civilă: -,
Cuopinia separatăa doamnei judecător, în sensul admiterii recursului, modificării deciziei recurate și respingerii apelurilor ca nefondate,pentru următoarele considerente:
Opinia separata vizeaza doar al doilea motiv de recurs, intrucat primul este neintemeiat pentru considerentele retinute in motivarea data solutiei de respingere a recursului in opinia majoritara.
Cat priveste cel de-al doilea motiv de recurs, care vizeaza modul de solutionare de catre instanta de apel a cererii in revendicare, apreciez ca acesta este fondat, pentru urmatoarele considerente:
Trebuie remarcat ca prin Decizia nr. 33/2008 s-a stabilit ca in caz de concurs intre legea specială și legea generală acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială si, totodata, ca în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate, iar această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Ca atare, un prim aspect analizat prin decizia mentionata este cel al raportului intre legea speciala si legea generala, stabilindu-se ca, in masura in care se pune problema unui concurs intre legea speciala si legea generala, acest concurs se rezolva in favoarea legii speciale.
Analizand in ce masura in prezenta cauza se pune problema unui concurs intre Legea nr. 10/2001 si revendicarea de drept comun intemeiata pe dispozitiile din Codul civil care apara dreptul de proprietate, curtea constata ca o astfel de problema nu se pune.
Astfel, Legea nr. 10/2001 reglementeaza procedura de restituire in natura sau prin echivalent a imobilelor preluate abuziv - cu titlu, fara titlu sau fara titlu valabil - doar pentru acele imobile care la data intrarii in vigoare a Legii 10/2001 se mai aflau in patrimoniul statului sau se aflau in patrimoniul unor societati asupra patrimoniului carora statul avea putere de decizie. Pentru aceste imobile Legea nr. 10/2001 a stabilit o procedura administrativa.
Insa, pentru imobilele preluate fara titlu sau fara titlu valabil care la data intrarii in vigoare a Legii nr. 10/2001 nu se mai aflau in patrimoniul statului intrucat fusesera vandute in temeiul Legii nr. 112/1995, Legea nr. 10/2001 nu a mai reglementat vreo procedura administrativa. Astfel, potrivit art. 22 alin. 1 din lege, "Persoana îndreptățită va notifica în termen de luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului". Totodata, potrivit art. 29 alin. 4 din lege "În situația bunurilor imobile preluate cu titlu valabil, înstrăinate sub orice formă din patrimoniul administrației publice centrale sau locale, persoana îndreptățită va notifica organele de conducere ale acesteia" Ca atare, Legea nr. 10/2001 reglementeaza o procedura de restituire in natura sau prin echivalent numai pentru imobilele detinute de o persoana juridica la momentul intrarii in vigoare a legii, iar pentru imobilele instrainate din patrimoniul adminitratiei centrale sau locale legea reglementeza o procedura doar pentru imobilele preluate cu titlu valabil. Nu exista nici o dispozitie care sa reglementeze procedura de restituire pentru imobile preluate fara titlu sau fara titlu valabil.
In conditiile in care Legea nr. 10/2001 nu prevede expres unitatea/entitatea careia i se adreseaza notificarea in cazul imobilelor preluate de stat fara titlu/fara titlu valabil si iesite in orice mod din patrimoniul statului, nu se poate retine nici existenta unei reglementari speciale, care sa se aplice cu prioritate in raport cu dreptul comun in materie.
De altfel, in tot cuprinsul Legii nr. 10/2001 posibilitatea restituirii prin echivalent pentru imobilele instrainate este prevazuta doar pentru imobilele preluate cu titlu valabil. Astfel, art. 18 lit. c vorbeste de imobil "înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale" (respectiv imobil "instrainat cu respectarea dispozitiilor Legii nr. 112/1995" dupa modificarea art. 18 prin Legea nr. 1/2009), art. 20 alin. 2 (si 21dupa modificarea art. 20 prin Legea nr. 1/2009) vorbeste de imobil "vandut cu respectarea prevederilor Legii 112/1995", art. 43 alin. 1 vorbeste tot de imobile vandute cu respectarea Legii 112/1995. Or, "vandute cu respectarea dispozitiilor Legii nr. 112/1995" sunt doar imobilele care fusesera preluate cu titlu valabil, intrucat doar acestea intrau in sfera de reglementare a Legii nr. 112/1995.
Nu se poate sustine ca, in lipsa unei reglementari exprese, Legea nr. 10/2001 este aplicabila si in situatia imobilelor preluate fara titlu/fara titlu valabil si instrainate in temeiul Legii nr. 112/1995 anterior intrarii in vigoare a Legii nr. 10/2001.
Astfel, Legea nr. 10/2001 in art. 2 alin. 2 recunoscut expres dreptul de proprietate in favoarea celor de la care imobilele au fost preluate fara titlu/fara titlu valabil sau a succesorilor acestora, iar abrogarea acestui text legal (prin Legea nr. 1/2009) nu este de natura sa inlature efectele recunoasterii si, deci, existenta unui "bun" in sensul jurispudentei CEDO in patrimoniul reclamantei.
Recunoscand dreptul de proprietate asupra acestor imobile in favoarea fostilor proprietari sau succesorilor acestora, reglementarea unei proceduri derogatorii si restrictive in raport cu dreptul comun in materia revendicarii reprezinta din punct de vedere art. 1 din Protocolul 1 al CEDO o "ingerinta" care este permisa statelor cu conditia ca ea sa fie "prevazuta de lege", iar legea care o prevede sa fie "accesibila, precisa si previzibila". Astfel, Curtea Europeana a statuat ca "Art. 1din Protocolul nr. 1 la Convenție impune,înainte de toate și mai ales, ca o ingerință a autorității publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor să fie legală. Principiul legalității implică și existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile ( împotriva Franței, Hotărârea din 22 septembrie 1994, seria A nr. 296-A, p. 19 - 20, & 42, și și alții împotriva Marii Britanii, Hotărârea din 8 iulie 1986, seria A nr. 102, p. 47, & 110, impotriva Romaniei & 77, impotriva Romaniei & 62, ).
Or, in conditiile in care Legea nr. 10/2001 cuprinde dispozitii privind unitatea/entitatea careia i se adreseaza notificarile si dispozitii privind unitatea/entitatea care solutioneaza aceste notificari numai in ceea ce priveste celelalte imobile decat cele din categoria analizata, este evident ca nu se poate considera ca o astfel de ingerinta in exercitarea dreptului recunoscut prin art. 2 alin. 2 din aceeasi lege este "prevazuta de lege".
Pe de alta parte, considerarea Legii nr. 10/2001 ca fiind aplicabila si imobilelor din categoria analizata nu poate fi primita nici din perspectiva dispozitiilor cuprinse in art. 22 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, potrivit carora "Nerespectarea termenului prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent". Or, recunoasterea dreptului de proprietate prin art. 2 alin. 2 atrage consecinta considerarii existentei unui "bun" in sensul art. 1 din Protocolul 1 al CEDO. Dispozitia cuprinsa in art. 22 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 nu ar reprezenta doar o limitare care nu este prevazuta de lege pentru imobilele din categoria analizata, ci chiar o anihilare a dreptului, o "lipsire de bun" fara justa si prealabila despagubire. Ca atare, o astfel de interpretare ar echivala cu acceptarea ideii ca in privinta imobilelor preluate de stat fara titlu/fara titlu valabil Legea nr. 10/2001 ar constitui o lipsire de "bun" fara justa si prealabila despagubire din moment ce, dupa recunoasterea dreptului de proprietate, reglemenetarea cuprinsa in art. 22 alin. 5 ar conduce la pierderea atat a dreptului de proprietate recunoscut prin art. 2 alin. 2, cat si a dreptului la masuri reparatorii.
In Decizia nr. 33/2008 Inalta C de Casatie si Justitie a mai analizat raportul dintre legea interna - Legea nr. 10/2001 - si Conventia Europeana a Drepturilor Omului.
In raport cu concluziile retinute mai sus, respectiv inexistenta in Legea nr. 10/2001 a unei proceduri speciale de restituire pentru imobilele preluate fara titlu/fara titlu valabil si instrainate anterior intrarii in vigoare a Legii nr. 10/2001, urmeaza a se constata ca in prezenta cauza nu se pune problema unui raport conflictual intre Legea nr. 10/2001 si Conventia Europeana a Drepturilor Omului, legea interna aplicabila fiind cea a dreptului comun in materia revendicarii imobiliare, completata cu cerintele impuse de jurisprudenta CEDO in materie.
Pe de alta parte, chiar daca argumentele retinute mai sus ar fi inlaturate si s-ar considera ca Legea nr. 10/2001 reglementeaza si situatia imobilelor preluate fara titlu/fara titlu valabil si vandute in temeiul Legii nr. 112/1995 anterior intrarii in vigoare a Legii nr. 10/2001, in aceasta ipoteza ar urma sa se retina imprejurarea ca Legea nr. 10/2001 nu contine o reglementare si explicita, conditii in care limitarea dreptului de proprietate recunoscut prin art. 2 alin. 2 nu este prevazuta de lege, astfel ca aplicarea Legii nr. 10/2001 ar conduce la incalcarea dispozitiilor art. 1 din Protocolul 1 al Conventiei Europene a Drepturilor Omului.
In atare situatie, conflictul intre legea interna - Legea nr. 10/2001 - si art. 1 din Protocolul 1 al Conventiei Europene a Drepturilor Omului s-ar solutiona in favoarea aplicabilitatii celui din urma.
In consecinta, independent de alegerea intre cele doua variante sus-mentionate (respectiv inexistenta unei reglementari in Legea nr. 10/2001 pentru situatia imobilelor din categoria celor analizate sau existenta unei astfel de reglementari, dar care nu satisface exigentele impuse de art. 1 din Protocolul 1 al CEDO), se ajunge la situatia in care partile din prezenta cauza au amandoua un "bun" in sensul jurisprudentei CEDO, astfel ca solutionarea conflictului de drepturi urmeaza a se face in cadrul unei actiuni clasice de revendicare prin comparare de titluri.
Singura relevanta a imposibilitatii formularii unei cereri in constatarea nulitatii (datorita imprejurarii ca a fost depasit termenul de prescriptie pentru o astfel e actiune) sau a respingerii unei astfel de cereri este aceea ca respectivul contract va fi considerat valabil, astfel ca este intrunita ipoteza tipica a unei actiuni in revendicare prin comparare de titluri, respectiv situatia in care ambele parti in litigiu invoca un titlu valabil asupra aceluiasi bun. Ca atare, valabilitatea contractului nu mai poate fi pusa in discutie, insa preferabilitatea acestuia in raport cu alt titlu invocat cu privire la acelasi bun urmeaza a fi analizata potrivit criteriilor generale aplicabile in cadrul actiunilor in revendicare, la care se adauga criterii suplimentare impuse de practica CEDO in materie.
De altfel, si instanta de apel a ajuns la concluzia ca partile din prezenta cauza ce isi disputa dreptul asupra imobilului in litigiu au amandoua un "bun" in sensul art. 1 din Protocolul I al CEDO.
Ca atare, se impune solutionarea actiunii in revendicare prin compararea titlurilor invocate.
Astfel, imobilul ce face obiectul revendicarii in prezenta cauza a apartinut numitei -, care l-a dobandit prin actul de vanzare-cumparare autentificat sub nr. 5568/7 mai 1911 si a fost preluat de la aceasta in temeiul Decretului 111/1951, prin decizia B nr. 397/1954.
Prin Decizia civila nr. 1414R/5.10.2007 pronuntata de Trib Sectia a III-a Civila a fost admis recursul formulat de si a fost admisa actiunea formulata de aceasta impotriva unor parati aflati in situatie identica situatiei paratei din prezzenta cauza, fiind obligati acestia de a lasa autoarei recurentei in deplina proprietate apartamentul nr. 1 din acelasi imobil.
Prin aceasta decizie s-a statuat ca titlul statului asupra imobilului in litigiu nu este valabil (pg. 7 din decizie).
Or, statuandu-se nevalabilitatea titlului prin care imobilul a fost preluat de catre stat si coroborandu-se acest fapt cu dispozitiile art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, in vigoare la momentul pronuntarii deciziei mentionate, reclamanta este in situatia de a avea un bun in sensul art. 1 din Protocolul I al CEDO.
Prin decizia sus-mentionata s-a stabilit nevalabilitatea titlului statului, asa incat dreptul de proprietate asupra imobilului in litigiu nu a iesit in mod legal din patrimoniul proprietarilor de drept ai acestuia, preluarea fiind doar o masura de fapt, fondata si conservata pe abuz si, ca atare, inapta de a produce efecte juridice constitutive sau translative de drept in favoarea statului.
La decesul lui - a ramas ca mostenitoare (reclamanta initiala din prezenta cauza), asa cum rezulta din Certificatul de mostenitor nr. 38/30.03.1999, iar la decesul numitei a ramas ca mostenitoare recurenta, asa cum rezulta din Certificatul de mostenitor nr. 95/6.06.2008 eliberat de BNP.
In consecinta, titlurile invocate de reccurenta sunt contractul de vanzare-cumparare autentificat sub nr. 5568/7 mai 1911, precum si mostenirile succesive sus-mentionate. Ca atare, dreptul invocat de recurenta, a fost dobandit de autorii acesteia de la proprietari cu drepturi necontestate, prin acte necontestate din punct de vedere al valabilitatii, nu a iesit din patrimoniul autorilor acesteia in mod legal si a fost transmis reclamantei pe caile prevazute de lege.
Titlul invocat de parata este reprezentat de contractul de vanzare-cumparare nr. 786/6.11.1996, incheiat cu, prin SC SA.Cum statul nu a dobandit niciodata in mod legal un drept asupra imobilului in litigiu, acesta nu avea dreptul sa vanda acest imobil, cu atat mai mult cu cat Legea nr. 112/1995, indicata ca temei juridic al contractului, nu era aplicabila imobilului in litigiu, acesta fiind preluat fara titlu valabil, ci, dimpotriva, in art. 25 stabilea ca situatia juridica a imobilelor din categoria carora face parte si imobilul in litigiu va fi reglementata prin legi ulterioare. Neavand un drept de proprietate asupra imobilului, statul nu putea instraina un astfel de drept, intrucat nu putea instraina mai mult decat avea in patrimoniul, respectiv o posesie fondata printr-o masura abuziva.
In plus, asa cum rezulta din adresa nr. 15688/12.03.2003 emisa de -Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, autoarea recurentei (reclamanta initiala din prezenta cauza) formulase o cerere de restituire in natura a imobilului, cerere inregistrata la Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 sub nr. 707/26.07.1996, cerere ce nu a fost solutionata pana la aparitia Legii nr. 10/2001. De altfel, autoarea recurentei mai formulase si in anul 1991 o cerere inregistrata la Primaria sectorului 4 sub nr. 11024/18.03.1991 prin care autoarea recurentei a solicitat sa I se reconstituie dreptul de proprietate asupra imobilului, respectiv asupra terenului situat in curtea imobilului
Ca atare, la momentul incheierii contractului de vanzare-cumparare de catre parata titlul statului era contestat, iar acest aspect era cunoscut de catre vanzator si putea fi cunoscut de catre parata cu minime diligente.
Totodata, existenta unei cereri de restituire in natura a imobilului, cerere ce implica totodata contestarea titlului statului, ar fi trebuit sa constituie temei pentru amanarea incheierii contractului de vanzare-cumparare formulat de chiriasa intrucat singura entitate investita de lege cu dreptul de a solutiona cererea de restituire in natura era Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995. Or, doar aceasta comisie (cu eventuala cenzura ulterioara a instantei) putea stabili daca imobilul in litigiu a fost trecut in proprietatea statului cu titlu sau fara titlu si, ca atare, daca imobilul intra sau nu in sfera de reglementare a Legii nr. 112/1995 si, implicit, daca putea fi vandut in temeiul aceste legi sau nu.
Cu toate acestea, la acest moment, datorita reglementarii cuprinse in art. 45 din Legea nr. 10/2001, valabilitatea contractului paratei nu mai poate fi pusa in discutie.
In consecinta, din punct de vedere al valabilitatii titlurilor invocate, situatia partilor este egala, ambele invocand titluri care nu au fost sau nu mai pot fi contestate din punct de vedere al valabilitatii.
Insa, comparand drepturile autorilor partilor si valabilitatea titlurilor prin care acestia au dobandit dreptul de proprietate, se constata ca autorii reclamantei au dobandit dreptul de proprietate prin acte necontestate, in timp ce statul, ca autor au paratei, nu a dobandit dreptul de proprietate in mod valabil, preluarea imobilului de catre stat fiind realizata prin abuz.
Ca atare, atat din punct de vedere al drepturilor autorilor, cat si din punct de vedere al titlurilor acestor autori, dreptul invocat de reclamanta este preferabil dreptului invocat de parata, iar din punct de vedere al titlurilor, titlul invocat de reclamanta este mai bine caracterizat si mai eficient din punct de vedere juridic decat titlul invocat de parata.
Mentinerea valabilitatii titlului paratei sau imposibilitatea invocarii nulitatii lui la acest moment nu poate valida insa si titlul autorului sau si, ca atare, nu poate constitui un criteriu de preferabilitate in cadrul unei actiuni in revendicare.
Singurul criteriu retinut de instanta de apel ca fiind de natura sa confere preferabilitate titlului paratei a fost cel al sigurantei raporturilor civile.
Apreciez ca acest criteriu a fost gresit aplicat in cauza, avand in vedere ca in temeiul Legii nr. 112/1995 contractele de vanzare-cumparare erau incheiate sub conditia ca, timp de 10 ani de la incheierea acestora, cumparatorul sa nu instaineze prin acte intre vii imobilul cumparat. Ca atare, efect al dispozitiilor legale, imobilele ce au facut obiectul unor contracte incheiate in baza Legii nr. 112/1995 erau suspuse unui regim de inalienabilitate temporara, asa incat orice contestare a titlului cumparatorului sau a dreptului acestuia intervenita in termenul de inalienabilitate impiedica invocarea drept criteriu de preferinta a sigurantei circuitului civil. De altfel, criteriul sigurantei circuitului civil, respectiv al sigurantei raporturilor civile este aplicabil nu in raport cu chiriasul cumparator, ci cu tertii dobanditori cu titlu oneros ai bunului de la chiriasul cumparator. A aplica acest criteriu in raport cu cumparatorul inseamna a desfiinta institutia actiunii in revendicare, intrucat ar echivala cu a spune ca niciodata proprietarul bunului nu mai poate revendica in mod eficient bunul de la cumparator pentru simplul fapt ca s-ar opune principiul securitatii raporturilor civile, asa incat contractul de vanzare-cumparare incheiat cu un neproprietar ar fi intotdeauna preferabil titlului invocat de reclamant. Or, este evident ca o astfel de concluzie nu poate fi primita.
Totodata, avand in vedere materia specifica analizata, curtea va retine ca, din perspectiva jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului, se mai impune analizat si un alt criteriu - cel al posibilitatilor oferite de legea interna pentru repararea prejudiciului cauzat partilor de catre stat, astfel ca nici una dintre parti sa nu fie pusa in situatia de a suporta responsabilitatea statului.
Astfel, statul este tinut sa raspunda fie fata de proprietarii de la care a preluat imobilele fara titlu sau fara titlu valabil, pentru chiar faptul preluarii, fie fata de cei carora le-a instrainat acest tip de imobile, pentru evictiune.
In ceea ce priveste proprietarii de la care imobilul a fost preluat fara titlu/fara titlu valabil sau succesorii acestora, legea interna nu contine dispozitii prin care acestia sa fie despagubiti in mod echitabil. Plecand de la premisa ca Legea nr. 10/2001 nu contine o reglementare pentru categoria de imobile analizata, rezulta ca singura dispozitie de drept intern aplicabila este cea prevazuta de art. 480.civ. care permite proprietarului care a pierdut posesia bunului sa solicite redobandirea acesteia pe calea actiunii in revendicare de drept comun. Chiar in ipoteza in care, in ciuda argumentelor retinute mai sus, s-ar accepta ca Legea nr. 10/2001 reglementeaza si situatia imobilelor din categoria analizata, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat in mod reperat ( împotriva României, și și alții impotriva Romaniei, & 42, Faimblat impotriva Romaniei & 37) că modalitatea de despagubire prin actiuni la Fondul Proprietatea nu este eficienta si efectiva, astfel ca nu satisface exigentele art. 1 din Protocolul 1 al CEDO, retinand "ca acest Fond nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil să fie considerat ca echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri".
Totodata, nici modificarea titlului VII din Legea nr. 247/2005, intervenita dupa declansarea procesului, potrivit careia despagubirile se pot face sub forma unor despagubiri banesti in limita sumei de 500.000 lei, pentru diferenta emitandu-se actiuni la Fondul Proprietatea, nu este de natura sa satisfaca exigentele CEDO in ceea ce priveste cuantumul despagubirilor, fiind evident ca valoarea imobilului in litigiu (apartament si teren situat sub constructie) depaseste 500.000 lei (aproximativ 120.000 Euro).
Pe de alta parte, art. 50 si art. 501Legea nr. 10/2001 si art. 1337 si urm. civ. prevad ca, in ipoteza in care contractele de vanzare-cumparare incheiate in temeiul Legii nr. 112/1995 sunt constatate nule sau se constata ineficienta lor in cadrul unei actiuni in revendicare, cumparatorul evins sau al carui contract a fost constatat nul are dreptul la despagubire baneasca. Despagubirea baneasca constituie din punct de vedere al practicii CEDO o despagubire eficienta si efectiva in masura in care cuantumul acesteia este de natura sa inlature consecintele ca respectivul cumparator, de buna-credinta fiind, sa suporte responsabilitatea ce ar reveni statului (cauza Raicu impotriva Romaniei, in care, la paragraful 36, Curtea Europeana a retinut: "trebuie păstrat un echilibru just între cerințele interesului general al comunității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale omului. Echilibrul ce trebuie păstrat va fi distrus dacă persoana în cauză suportă o sarcină specială și exorbitantă. În acest sens, Curtea a statuat deja că acest echilibru este atins, de obicei, atunci când despăgubirea plătită persoanei private de proprietate este rezonabilă în raport cu valoarea "venală" a bunului, așa cum este ea stabilită la data la care a intervenit privarea de proprietate).
Ca atare, exigentele practicii CEDO in ceea ce priveste despagubirea pentru lipsirea de bun este satisfacuta de legislatia interna doar in cazul cumparatorului de buna-credinta evins sau a cumparatorului al carui contract a fost constatat nul, nu si in cazul proprietarului bunului preluat de stat fara titlu/fara titlu valabil si al carui bun a fost vandut anterior intrarii in vigoare a Legii nr. 10/2001.
In consecinta, si din punctul de vedere al acestui criteriu se impunea admiterea actiunii in revendicare si obligarea paratei sa lase reclamantei in deplina proprietate imobilul in litigiu.
JUDECATOR
- -
Președinte:Antonela Cătălina BrătuianuJudecători:Antonela Cătălina Brătuianu, Melania Stanciu, Mihaela
