Jurisprudenta revendicare imobiliară. Încheierea /2010. Curtea de Apel Bucuresti

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (Jurindex)

ROMÂNIA

DOSAR NR-

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A IX-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND

PROPRIETATEA INTELECTUALĂ

ÎNCHEIERE

Ședința publică de la 05 ianuarie 2010

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE: Silvia Pană

JUDECĂTOR 2: Melania Stanciu

JUDECĂTOR 3: Mihaela Paraschiv

GREFIER - - -

Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulată de recurentele - reclamante și împotriva deciziei civile nr. 546A/14.04.2009, pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți și.

La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns recurentele - reclamante și, reprezentați de avocat care depune în ședință publică împuternicirea avocațială nr. -/17.12.2009 și intimații - pârâți și, reprezentați de avocat care depune în ședință publică împuternicirea avocațială nr. -/04.01.2010.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că prezenta cerere de recurs este scutită de plata taxei judiciare de timbru.

Reprezentantul intimaților - pârâți depune întâmpinare și comunică un exemplar al acestora reprezentantului recurentelor - reclamante.

Reprezentantul recurentelor - reclamante învederează instanței că nu solicită amânarea cauzei pentru a lua cunoștință de conținutul întâmpinării, dar solicită amânarea pronunțării pentru a răspunde la aspectele invocate prin întâmpinare.

Părțile prezente prin reprezentanți învederează instanței că nu mai au alte cereri de formulat sau probe de administrat.

Reprezentantul recurentelor - reclamante și arată că hotărârea pronunțată de instanța de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art.45 din Legea nr. 10/2001, art.1295 alin.2 Cod civil, art.644-645 Cod civil. Susține că în mod greșit instanța de apel a invocat principiile de drept ale bunei - credințe, acestea negăsindu-și aplicabilitatea în cauză. Precizează că instanța de apel trebuia să constate să și recurentele - reclamante au un titlu valabil, ce nu a fost desființat de nici o normă de drept. Mai arată că instanța de apel face confuzie între valabilitatea titlului și preferabilitatea titlului statului.

De asemenea, susține că instanța de apel nu a făcut o corectă aplicare a legislației europene și invocă dispozițiile art.148 și art.20 din Constituția României, precum și art.1 din Protocolul nr. 1 din CEDO.

Solicită admiterea recursului formulat împotriva deciziei civile nr. 546A/14.04.2009, pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a Civilă, modificarea în tot a hotărârii atacate și pe fond admiterea acțiunii. Fără cheltuieli de judecată.

Reprezentantul intimaților - pârâți și arată că motivele de drept invocate de recurentele - reclamante nu pot fi avute în vedere, întrucât nu au fost invocate nici în fața instanței de fond și nici în fața instanței de apel. De asemenea, arată că autorul recurentelor - reclamante nu era persoană îndreptățită la restituirea în natură. Mai arată că nu a fost dovedită exceptarea de la naționalizare a autorului reclamantului, potrivit art.11 din Decretul nr. 92/1950. Susține că există putere de lucru judecat asupra valabilității titlului statului, conform sentinței civile nr. 2688/03.03.2000 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 B, în dosarul nr. 14439/1999. Totodată, arată că instanța de apel a făcut o apreciere corectă a motivelor pentru care a respins apelul. Precizează că, în situația în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Drepturilor Omului, Convenția are prioritate în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în situația în care, astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, iar există un act normativ special, potrivit căruia reclamanții urmează să primească măsuri reparatorii prin echivalent.

Pentru aceste considerente, solicită respingerea recursului formulat împotriva deciziei civile nr. 546A/14.04.2009, pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a Civilă, ca neîntemeiat și menținerea deciziei atacate ca fiind temeinică și legală. Fără cheltuieli de judecată.

Având cuvântul în replică, reprezentantul recurentelor - reclamante arată că prin Legea nr. 247/2005 s-au completat dispozițiile art.2 din legea nr. 10/2001.

CURTEA,

Pentru a da posibilitate recurenților - reclamanți să depună concluzii scrise, urmează să dispună amânarea pronunțării asupra cererii de recurs.

DISPUNE:

Amână pronunțarea asupra cererii de recurs la data de 12.01.2010.

Pronunțată în ședință publică, azi, 05.01.2010.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

- - - - - -

GREFIER

- -

ROMÂNIA

DOSAR NR-

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A IX-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND

PROPRIETATEA INTELECTUALĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 20R

Ședința publică de la 12 ianuarie 2010

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - - -

JUDECĂTOR - - -

GREFIER - - -

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 05.01.2010 și au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, pentru a da posibilitatea depunerii de concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 12.01.2010, când, în aceeași compunere, a dat următoarea decizie:

CURTEA,

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 B la data de 19.09.2006 reclamantele -- și i-au chemat în judecată pe pârâții și, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acestora de a le lăsa în deplină proprietate imobilul situat în B,-,.17,.3, sector 2.

În motivarea acțiunii, reclamantele au arătat în esență că sunt moștenitoarele fostului proprietar, însă deși acesta era exceptat de la aplicarea Decretului nr. 92/1950, imobilul în cauză a fost preluat de stat fără titlu valabil și vândut în mod abuziv pârâților, astfel că în baza art. 480.civ. înțeleg să-l revendice, întrucât titlul acestora de proprietate este cel dintâi transcris, are dată anterioară celui al pârâților, este un titlu valabil, dobândit conform cu legea, în consecință este preferabil în raport cu titlul pârâților.

Ulterior a fost introdus în proces, în calitate de moștenitor al lui, pârâtul.

Pârâții și respectiv au formulatîntâmpinăriinvocând excepția autorității de lucru judecat întrucât prin sentința civilă nr. 2688/2000 acțiunea în revendicare a autorului reclamantelor pentru același imobil a fost respinsă, astfel că o nouă acțiune nu mai poate fi primită.

Prin încheierea de la 03.04.2007, instanța a respins ca neîntemeiată această excepție.

Prin sentința civilă nr. 9787/29.11.2007, Judecătoria Sectorului 2 Bar espins ca nefondată acțiunea formulată de reclamantele - și, împotriva pârâților și și a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că imobilul în cauză a fost proprietatea bunicului reclamantelor, care a dobândit prin actul de vânzare-cumpărare nr. 3612/24.05.1940 proprietatea terenului în suprafață de 868 mp, pe care ulterior a construit imobilul în care se află și apartamentul deținut de pârâți.

Conform Legii 112/1995 și au devenit proprietarii apartamentului 17 din imobilul revendicat de reclamante, încheind contractul de vânzare-cumpărare nr. 155/30.09.1996, neanulat de vreo instanță.

Reclamantele și-au întemeiat acțiunea în revendicare pe dispozițiile dreptului comun, definiției date în literatura de specialitate, în absența unei definiții legale- acțiunea prin care proprietarul care a pierdut posesia unui bun cere instanței să i se stabilească dreptul de proprietate asupra bunului și să redobândească posesia lui de la cel care îl stăpânește, fără a fi proprietar. Tot în lipsa unei reglementări legale specifice în doctrină și în jurisprudență se consideră că în cadrul unei asemenea acțiuni se compară titlurile de proprietate ale părților, stabilindu-se mai multe reguli printre care și aceea că în situația în care titlurile emană de la autori diferiți să se compare drepturilor autorilor de la care provin titlurile.

În cazul imobilelor naționalizate există însă dispoziții legale exprese instituite prin Legea 10/2001 care reglementează atât soarta juridică a titlului de proprietate al pârâților, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu statul, cât și instituțiile competente să dispună restituirea și să exercite controlul asupra deciziilor luate.

Prin art. 46 din Legea 10/2001 s-a prevăzut menținerea contractului de vânzare-cumpărare în situația în care chiriașul a fost de bună credință necunoscând că titlul statului este contestat și anularea acelora încheiate cu rea-credință. De asemenea, s-a instituit un termen de prescripție în care proprietarul deposedat abuziv poate introduce în instanță o acțiune prin care să solicite constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, după această dată, titlul cumpărătorului urmând a fi consolidat, iar drepturile sale considerate câștigate. Admiterea acestei acțiuni conducând la reintrarea dreptului de proprietate în patrimoniul statului deschide calea restituirii în natură de către unitatea deținătoare, decizia acesteia fiind supusă controlului judiciar, cumpărătorului urmând a i se restitui prețul actualizat. Dacă însă se constată valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, sau dacă acest contract nu a fost atacat în termenul legal, măsurile reparatorii în favoarea fostului proprietar deposedat abuziv se stabilesc numai prin echivalent, în condițiile art. 18 lit. d din Legea 10/2001. A considera că în această situație mai poate fi admisă o acțiune în revendicare căreia îi sunt aplicabile regulile de drept comun, ce presupun o comparare de titluri, ar însemna a eluda intenția legiuitorului, care a înțeles să dea preferință titlului cumpărătorului prin derogare de la aceste reguli. Cu alte cuvinte, procedura prealabilă celei de judecată poate fi suspendată prin introducerea acțiunii de constatare a nulității actelor de înstrăinare efectuate conform art. 47 alin. 2 coroborat cu art. 46 din Legea 10/2001, restituirea în natură putând fi obținută numai ca efect al constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare. Este indiscutabil că proprietarul se poate adresa și instanței pentru a cere restituirea imobilului de la fostul chiriaș devenit proprietar, însă o asemenea acțiune nu poate fi admisă deoarece situației de fapt din speța de față nu îi este aplicabil temeiul de drept invocat, respectiv regulile create de practică în temeiul art. 480 care implică o comparare a titlurilor după un alt criteriu de preferință. Or în cazul de față dreptul pârâților de a cumpăra imobilul a fost consacrat prin lege, act juridic emis de Parlament, care are aceeași valoare cu dreptul reclamanților.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantele - PAULA și, cerere înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă sub nr-, solicitând admiterea apelului, desființarea hotărârii atacate și să reținerea cauzei spre rejudecare.

Prin DC nr. 546 A/ 14.04.2009 Tribunalul Bar espins ca nefondat apelul declarat.

Pentru a pronunta aceasta hotarare instanta de apel a retinut urmatoarele:

Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.17906/24.05.1940 de Tribunalul Ilfov -Secția notariat numitul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în B,- (fost nr.186), compus din teren în suprafață de circa 860 mp.

Pe acest teren,numitul a edificat un corp de clădire cu pivniță, demisol, parter, 3 etaje și mansardă, în baza autorizației de construcție nr.8/T din 16.06.1942 eliberată de Primăria Sectorului II.

Imobilul situat în B,-,sector 2 trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr.92/1950 de la numitul -astfel cum s-a reținut,cu putere de lucru judecat,în considerentele sentinței civile nr.832/06.07.2000 a Tribunalului București -Secția a III a Civilă,rămasă definitivă prin decizia civilă nr.666/22.11.2000 a Curții de Apel București -Secția a IV a Civilă și irevocabilă prin decizia civilă nr.4394/12.10.2001 a Curții Supreme de Justiție-Secția Civilă.

Apelantele-reclamante sunt moștenitoarele fostului proprietar al imobilului,așa cum rezultă din certificatul de moștenitor nr.75/22.06.1999 emis de BNP, din certificatul de moștenitor nr.76/22.06.1999 emis de BNP și din certificatul de moștenitor nr.52/21.07.2005 emis de BNP Asociați și.

Prin contractul de vânzare-cumpărare nr.155/112/30.09.1996 încheiat cu prin mandatar C A,intimații-pârâți au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr.17 situat în imobilul din B,-,etaj 3, sector 2,compus din 2 camere, vestibul, 2 cămări, WC, degajament, baie, bucătărie, logie, cameră de serviciu, boxă, în suprafață utilă de 77,90 mp și 18,80 mp teren situat sub construcție.

Având în vedere că în speță atât apelantele-reclamante, cât și intimații-pârâți invocă un drept de proprietate asupra imobilului, prezentând fiecare câte un titlu,în mod corect prima instanță a procedat la compararea titlurilor pentru a stabili care dintre ele este preferabil (superior), deci care dintre ele justifica în plan probatoriu apartenența dreptului la unul sau altul dintre patrimonii.

Cu ocazia comparării titlurilor de proprietate ale părților,prima instanță a avut în vedere,în mod judicios,criteriile de preferință instituite de Legea nr.10/2001, acordând preferabilitate titlului de proprietate al intimaților-pârâți.

Nu pot fi primite susținerile apelantelor-reclamante,în sensul că instanța trebuia să aplice criteriile de comparare a titlurilor stabilite de doctrină și jurisprudență în cazul acțiunii în revendicare întemeiată pe disp.art.480 civ și să considere preferabil titlul autorului lor,care este mai vechi și a fost cel dintâi transcris. Criteriile de preferință la care fac referire apelantele-reclamante sunt creația practicii judiciare și a doctrinei,în lipsa unor prevederi exprese,însă nu mai pot fi considerate valabile după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001,în cadrul unei acțiuni în revendicare a unui imobil preluat în mod abuziv de stat,în perioada 06.03.1945-22.12.1989,formulată de fostul proprietar sau moștenitorii acestuia, în contradictoriu cu dobânditorul în baza Legii nr.112/1995.

Legea nr.10/2001,prin dispozițiile art.45 alin 2 din Legea nr.10/2001 a reglementat un criteriu expres de preferință și un adevărat mod de consolidare a titlului de proprietate dobândit de foștii chiriași,în condițiile Legii nr.112/1995 și cu bună-credință. Astfel,potrivit art.45 alin 2 din Legea nr.10/2001,actele juridice de înstrăinare chiar având ca obiect imobile preluate de stat fără titlu valabil, încheiate cu buna credință rămân valabile și deci dobânditorul rămâne proprietarul imobilului.

Dispozițiile art. 45 din Legea 10/2001 reprezintă un caz particular de aplicare principiului validității aparentei în drept (error communis facit jus), care presupune întrunirea concomitentă a bunei-credințe a cumpărătorului și a condiției ca acesta să se fi aflat într-o eroare comună și invincibilă.

Pentru a produce efecte juridice,este necesar ca buna-credință să fie în afara oricărei îndoieli culpabile.

Cât privește cerința ca cumpărătorul să se fi aflat într-o eroare comună și invincibilă,aceasta presupune faptul că titularul aparent al dreptului real (Statul Român) creează tuturor convingerea legitima ca este titularul dreptului respectiv si ca situația respectivă este reala, astfel încât orice persoana cu o prezenta si diligenta normala ar fi perfectat contractul fără sa aibă îndoieli cu privire la eventuala valabilitate a contractului de vânzare-cumpărare.

Tribunalul a apreciat că aceste condiții sunt îndeplinite în cauza de față.

Astfel, intimații-pârâți au fost de bună-credință la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare,în favoarea acestora operând prezumția consacrată de disp.art.1899 alin 2.civ,prezumție care nu a fost răsturnată de către apelantele-reclamante.

Pe de altă parte, intimații-pârâți au avut convingerea legitimă că Statul este titularul dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu,având în vedere că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare în baza Legii nr.112/1995 valabilitatea titlului statului nu fusese contestată de moștenitorii fostului proprietar, neexistând vreo acțiune în revendicare formulată de aceștia pe rolul instanțelor judecătorești-o acțiune în revendicare fiind formulată de fiul fostului proprietar- de abia în anul 1999-

S-a mai retinut că potrivit art. 18 lit. c din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în situația în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995.

Prin această normă juridică, deși este recunoscută existența dreptului de proprietate, se închide persoanei îndreptățite la beneficiul măsurilor reparatorii calea obținerii unei reparații în natură imposibil de aplicat din punct de vedere juridic, din moment ce dreptul fusese anterior înstrăinat unui terț.

În opinia tribunalului, prin această dispoziție legală, având în vedere necesitatea asigurării stabilității circuitului juridic civil, se statuează obligativitatea menținerii situației juridice create în mod valabil în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și se instituie indirect un criteriu de preferință în favoarea persoanelor ce au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în baza art. 9 din Legea 112/1995, criteriu aplicabil la soluționarea acțiunii în revendicare.

Cu alte cuvinte, voința legiuitorului de a menține situația juridică ce fost creată în mod valabil în aplicarea Legii nr.112/1995 și de a repara exclusiv prin echivalent prejudiciul cauzat prin preluarea abuzivă imobilului, constituie un criteriu de preferință în beneficiul intimaților-pârâți, dobânditori ai imobilului în conformitate cu prevederile art. 9 din Legea nr.112/1995, superior vechimii și transmisiunii legale titlului de proprietate de care s-au prevalat apelantele-reclamante.

Totodată, Tribunalul reține că în ședința din 9 iunie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție constituită în Secții Unite, în dosarul nr. 60/2007 s-a pronunțat în cadrul unui recurs în interesul legii în sensul că:

" Cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, Secțiile Unite decid:

Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiuluispecialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice."

Așadar și prin această decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care este obligatorie pentru instanțe, conform art. 329 alin 3 Cod procedură civilă s-a stabilit prioritatea titlului de proprietate al chiriașului, în sensul că legea specială nr. 10/2001 are prioritate, lege care prevede doar posibilitatea acordării de despăgubiri reclamanților și nu posibilitatea restituirii în natură.

În consecință,ținând seama de criteriile de preferință deduse din interpretarea dispozițiilor art.45 alin 2 și art.18 lit c din Legea nr.10/2001, tribunalul a apreciat că titlul intimaților-pârâți și este mai bine caracterizat,motiv pentru care acțiunea în revendicare formulată de apelantele-reclamante și apare ca fiind neîntemeiată.

Impotriva acestei hotarari au declarat recurs reclamantele și, criticand hotararea pronuntata pentru urmatoarele motive:

1. Motivul prevăzut de art. 304 pct.9 Cod. proc. civ. "când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii"

Se arata ca hotărârea instanței de apel s-a dat cu încălcarea și aplicarea greșită a următoarelor dispoziții legale:

1. Dispozițiile art.45 din Legea nr. 10/2001, art.1295 alin. 2 Cod. civ articolele 644-645 Cod.civ. pentru următoarele motive:

Instanța de apel a considerat că pentru compararea celor două titluri de proprietate sunt aplicabile dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, dispoziții care reprezintă criterii de stabilirea a preferabilității unuia dintre titlurile de proprietate. Instanța a motivat această alegere, a criteriului prevăzut de art.45 din Legea nr. 10/2001, prin două considerente:

-în dreptul comun nu există norme de drept care să prevadă astfel de criterii, criteriile invocate de apelante fiind produsul literaturii juridice. În aceeași ordine de idei, motivarea instanței este contradictorie odată afirmă că articolul menționat este un criteriu pentru acțiunile în revendicare dar prin argumentare recunoaște că acesta este criteriu aplicabil acțiunilor în constatarea nulității absolute și chiar face referire la excepțiile principiului nulității ex. excepția error communis ius facit, etc. În acest sens menționăm că există norme de drept comun care reprezintă criterii de stabilirea a preferabilității unui titlul de proprietate, în cazul existenței a 2 titluri, respectiv art.1295 alin.2 Cod.civ (anterioritatea încheierii și transcrierii actului -opozabilitate erga omnes) și art. 644 - art. 645 Cod.civ (modul de transmitere a proprietății).

-Legea nr. 10/2001 reprezintă o lege specială în revendicare care exclude aplicarea dispozițiilor art.480 Cod.civ. sau obligă partea la obținerea, anterior, unei hotărârii de constatare a nulității titlului de proprietate a intimaților. Instanța de apel a apreciat greșit că acțiunea formulată de noi este o acțiune în revendicare simplă ce necesită obținerea unei hotărârii de stabilire a nelegalității titlului intimaților. Acțiunea noastră este o acțiune în revendicare, prin compararea a două titluri de proprietate, instituție juridică diferită. Noi nu am contestat valabilitatea titlului intimaților și nici nu dorim contestarea titlului acestora ci doar compararea acestora prin analiza genezei celor două titluri de proprietate, în raport de dispozițiile art. 1295 alin.2 și art. 644-art.645 Cod.civ.

a) criteriul de preferabilitate din art. 45 din Legea nr.10/2001, respectiv buna credință este un criteriu specific unei acțiuni în constatarea nulității absolute, a unui contract încheiat în baza Legii nr.112/1995, așa cum prevede și norma indicată.

-de asemeni principiul "error comunis facit ius" este un principiu care înlătură sancțiunea nulității unui act juridic, pe dreptul comun și nu un principiu aplicat în acțiunile în revendicare. În altă ordine de idei, nu se poate susține că intimații au fost într-o eroare invincibilă, deoarece însăși textul art.9 din Legea nr. 112/1995 aducea la cunoștința foștilor chiriași existența unui proprietar deposedat abuziv de către stat. Pe cale de consecință principiul invocat nu ar avea relevanță nici într-o acțiune în constatarea nulității absolute.

În concluzie aceste norme de drept nu puteau fi aplicate de către instanța de judecată deoarece acestea privesc o acțiune care are ca obiect nulitatea absolută, iar acțiunea formulată de către noi este întemeiată pe art.480 Cod.civ, având ca obiect revendicare.

b) ca urmare a încălcării a acestor dispoziții legale, instanța de apel a încălcat și dispozițiile art.1295 alin.2 și art.644-645 Cod.civ care reglementează criteriile de preferabilitate, pentru dreptul comun, în compararea titlurilor de proprietate.

Astfel potrivit:

- art. 1295 alin.2 Cod.civ. titlul recurentelor are preferabilitate deoarece a fost cel dintâi transcris, fiind încheiat la o dată anterioară, în conformitate cu dispoziții menționate Aceasta rezultă din data transcrierii și încheierii actului de vânzare-cumpărare și anume 24.05.1940.

-art.644-art.645 Cod.civ titlul reclamantelor de proprietate este un titlul valabil dobândit în conformitate cu legea, bunul fiind dobandit de la tatăl acestora, respectiv bunicul partilor pe calea succesiunii legale. Cu alte cuvinte dreptul de proprietate asupra imobilului nu s-a transmis de la autorul acestora la altă persoană prin vreuna din modalitățile prevăzute de art.644art.645 Cod.civ, el a rămas în patrimonial reclamantelor. Cu privire la susținerea instanței că nu s-a facut dovada recunoașterii calității acestora de proprietare a imobilului printr-o hotărâre judecătorească, se arata că nu este necesară o astfel de hotărâre deoarece actul lor de proprietate nu a fost niciodată desființat iar Decretul nr.92/1950, în baza căruia a fost preluat imobilul, a fost declarat abuziv prin Legea nr.247/2005.

Prin urmare, instanța de apel, fiind o acțiune, în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, trebuia să aplice dispozițiile acestor articole care reglementează criterii de preferabilitate în compararea a două titluri de proprietate care provin de la doi autori diferiți.

2. Dispozițiile art.148 și art.20 din Constituția României precum și art. 1 din Protocolul nr.1 din CEDO.

a) Pentru rezolvarea chestiuni de drept, privind aplicarea dispozițiilor art.1 din Protocol nr.1 din CEDO, mai întâi se cuvine a reține dispozițiile din Constituția României, referitoare la situația în care sunt contradicții între norma de drept internă și norma de drept din Tratatele internaționale, din Declarația Universală a Drepturilor Omului și pactele la care România este parte. Din acest punct de vedere se invoca în primul rând art.148 alin.2 (din Constituție) potrivit căruia "Ca urmare a aderării (ale României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene), prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea actului de aderare". În al doilea rând se menționeaza art. 20 din Constituție, care în alin.2 precizează că în situația existenței neconcordanței între pacte și tratate privitoare la drepturile fundamentale ale omului (dreptul de proprietate este un drept fundamental), la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.

Din aceste dispoziții constituționale rezultă neîndoios că are prioritate norma de drept internațională față de legea internă.

Dreptul de proprietate este protejat de art.1 din Protocolul nr.1 din 20.03.1992 la. potrivit căruia orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică.

Se desprinde concluzia că dreptul de proprietate apartinand recurentelor este ocrotit de această normă de drept. Pe cale de consecință, legile interne elaborate după ce România a semnat Protocolul nr.1 (noiembrie 1994) contrare art.1 din Protocol (cum sunt Legea nr.112/1995 și Legea nr. 10/2001) trebuie înlăturate de la aplicare de către instanțele de judecată. La această concluzie, fără echivoc, ne conduc dispozițiile din Constituție la care s-a făcut referire. O abordare contrară ar însemna o încălcare a Constituției României.

Este locul a face precizarea că normele de drept conținute în Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în Protocolul nr.1 și în Declarația Universală a Drepturilor Omului au forță obligatorie supremă pentru statele semnatare fată de unele hotărâri pronunțate de Curtea Europeană. Și din acest punct de vedere se menționeaza că sunt mai multe hotărâri ale Curții în beneficiul problemei de drept invocate de reclamante. A face trimitere la puținele hotărâri care vizează alt obiect și altă cauză față de cele supuse spre examinare în prezenta speță ar însemna o părtinire.

b) În acest sens, că sunt numeroase cauze CEDO care au avut ca obiect, fie revendicare a simplă fie revendicare prin comparare de titluri în care Statul Român a fost condamnat la CEDO, pentru încălcarea Protocolului nr.1, prin respingerea acțiunilor în revendicare. Ex: cauza Faimblat împotriva României din data de 13.01.2009, care a avut ca obiect admisibilitatea cererii de revendicare, întemeiată pe art.480 Cod.civ a unu imobil naționalizat în baza Decretului nr.92/1950; cauza Pușcas contra României din data de 11.10.2007 care avut ca obiect soluționarea unei cererii de revendicare, a unui imobil, naționalizat prin Decretul nr.92/1950, și vândut în baza Legii nr.112/1995, cauza Buttu și nr.1 și nr.2 din data de 07.02.2008, cerere care a avut ca obiect restituirea în natură, a unui imobil naționalizat în baza Decretului nr.92/1950 și vândut de către stat în baza Legii nr.112/1950, cauza Dragoș împotriva României din data de 12.10.2007 cerere care avut ca obiect revendicarea unui bun, naționalizat prin Decretul nr.92/1950 și vândut în baza Legii nr.112/1995, cauza Șerbănescu contra României din data de 07.02.2008, care a avut ca obiect soluționarea unei cererii de revendicare a unui imobil, prin comparare de titluri. imobil vândut in baza Legii nr.112/1995, cauza Silimon și Gross contra României din data de 07.02.2008 care a avut ca obiect restituirea în natura a imobilului vândut în baza Legii nr.112/1995, cauza Dumitrescu împotriva României din data de 14.02.2008 care a avut ca obiect soluționarea unei cererii de restituire în natură, a unui imobil naționalizat prin Decretul nr.92/1950 și vândut în baza Legii nr.112/1995, cauza Yohanna împotriva României din data de 21.02.2008 care a avut ca obiect soluționarea cererii de restituire în natură a unui imobil preluat abuziv și vândut în baza Legii nr.112/1995, cauze mult mai recente decât cele invocate de instanța de fond.

In urma analizei actelor si lucrarilor dosarului, a deciziei recurate, prin prisma si a motivelor de recurs invocate, Curtea retine urmatoarele:

Cat priveste titlul statului asupra bunului, se retine ca este un fapt dovedit că imobilul în litigiu a fost preluat de către stat în patrimoniul său în baza Decretului nr. 92/1950, iar ulterior a fost instrainat catre paratul persoana fizica, in baza contractului de vanzare-cumparare nr. 1435/ 1999, incheiat in baza Lg. 112/1995.

Prin incheierea de sedinta de la 3.04.2007, ce a intrat in puterea lucrului judecat,prin neapelare, instanta de fond a stabilit ca nu exista autoritate de lucru judecat cat priveste SC 2688/2000, avand in vedere ca instanta nu s-a pronuntat pe fondul cererii cat priveste apartamentul ce face obiectul prezentei cauze.

Potrivit art. 1 alin. 1) din legea 112/1995 " foștii proprietari - persoane fizice - ai imobilelor cu destinația de locuințe, trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 6 martie 1945,cu titlu, și care se aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989 beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de prezenta lege".

Potrivit art 9 alin. 1) din legea 112/1995 "chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a prețului".

După cum se observă, obiectul de reglementare al legii 112/1995 îl constituie imobilele care au trecut în proprietatea statului după 6 martie 1945 cu titlu, astfel încât chiriașii puteau cumpăra de la stat doar această categorie de imobile.

În ceea ce privește sensul sintagmei "cu titlu" se apreciaza că este vorba despre acea transmisiune care îndeplinește toate condițiile de valabilitate prevăzute în mod imperativ de "lege".

Prin noțiunea de "lege" trebuie să se aibă în vedere totalitatea actelor cu caracter normativ existente în vigoare la momentul trecerii imobilului în patrimoniul statului și raporturile specifice dintre acte normative, determinate de forța juridică pe care o au în orice sistem legislativ.

Această concluzie se impune în sistemul nostru legislativ, ce este format dintr-o multitudine de acte cu caracter normativ, cu forță juridică diferită, în raport de natura actului normativ și de emitentul acestuia.

Astfel, este un fapt incontestabil că legea fundamentală în tara noastră este Constituția, acest act normativ având forță juridică superioară oricărui alt act normativ adoptat de organele competente.

Prin urmare, la analizarea condițiilor privitoare la trecerea imobilului în proprietatea statului "cu titlu", trebuie să se aibă în vedere nu numai dispozițiile Decretului nr. 92/1950 (cu alte cuvinte condițiile concrete de aplicabilitate ale acestui act normativ), ci și ale Constituției în vigoare la momentul preluării, respectiv Constituția din anul 1968, legea fundamentală în România la acea dată și cu ale cărei dispoziții trebuiau să fie conforme și normele cuprinse în actul normativ care a stat la baza preluarii.

Necesitatea unui astfel de demers juridic a fost de altfel consacrată și în termeni expreși de legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, in cuprinsul art. 6 prevazandu-se in mod expres ca "nstanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului."

Decretul nr. 92/1950 nu a putut produce nici un efect juridic asupra

dreptului de proprietate cu privire la imobilele preluate de stat de la cetățeni, el fiind sub acest aspect, un act normativ neconstituțional, și, în consecință, fără efecte juridice.

Astfel, dispozițiile art. 12 din Constituția Românei din 1948, în vigoare la data emiterii Decretului nr. 92/1950 dispuneau: in sensul ca terenurile si constructiile pot fi expropriate numai pentru lucrari de interes obstesc si cu plata unei juste despagubiri.

Prin aplicarea Decr. 92/1950 s-a dispus trecerea în mod gratuit în proprietatea statului a imobilului ce face obiectul litigiului de față, ceea ce, în mod vădit contrazicea dispozițiile Constitutionale in vigoare la acea data, act normativ cu forță juridică superioară.

Prin urmare, aplicarea actului normativ susmentionat nu a avut drept efect transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului respectiv în patrimoniul statului, consecința fiind aceea că statul nu a dobandit un titlu valabil asupra acestuia.

Urmeaza a se face aplicarea dispozitiilor art. 6 din legea nr. 213/1998, unde s-a stabilit că:" parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrative teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiulunui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării de către stat.

Având în vedere considerentele de mai sus, apreciem că este pe deplin dovedit că imobilul a trecut fără titlu în proprietatea statului deoarece nu s-au respectat dispozițiile Constituției în vigoare la momentul preluării.

Constatarea nevalabilitatii titlului statului de preluare a imobilului in litigiu echivaleaza cu recunoasterea cu efect retroactiv a dreptului de proprietate asupra imobilului, astfel incat reclamantii au un interes patrimonial, respectiv interesul de a li se restitui in natura imobilul preluat, avand deci un "bun" in sensul art. 1 din Protocolul 1 aditional la Conventia europeana a drepturilor omului, in intelesul autonom al acestui termen, astfel cum a fost acesta conturat in jurisprudenta CEDO, concluzia fiind aceea ca este necesar a se recunoaste reclamantilor accesul la instrumentul specific de aparare a acestui bun, care este actiunea in revendicare.

Ca atare, neavand un titlu valabil asupra imobilului, statul nu putea sa il instraineze in mod valabil catre parati.

In plus, imobilul nefiind intrat cu titlu valabil in proprietatea statului, nu facea obiectul de reglementare al Lg. 112/1995, care reglementa regimul juridic al imobilelor care trecusera cu titlu in proprietatea statului.

Prin urmare, incheierea contractului de vanzare- cumparare invocat de parati s-a realizat cu incalcarea dispozitiilor Lg. 112/1995.

Pe de alta parte, contractul de vanzare-cumparare invocat de parati drept titlu nu corespundea nici din punct de vedere formal exigentelor legii, intrucat este incheiat prin act sub semnatura privata, insa prin clauza cuprinsa la pct. 5 s-a prevazut si vanzarea unei suprafete de teren de sub constructie, vanzare ce nu putea fi facuta decat in forma autentica potrivit art. 46 alin 1 din Lg. 18/1991, in vigoare la momentul incheierii contractului.

Ca atare, atat din punct de vedere al drepturilor partilor ( reclamantii dobandind bunul de la autorul lor, prin act autentic, iar paratii au dobandit bunul de la un non dominus ), cat si din punct de vedere al eficientei juridice, titlul invocat de reclamanti este mai bine caracterizat si ca atare preferabil titlului invocat de parati.

Se mai retine ca prin reglementarea din art. 45 din lg. 10/2001 si a art 18 lit d, s-a urmarit nu numai mentinerea contractelor de vanzare-cumparare incheiate cu buna-credinta, ci si preferabilitatea acestor contracte fata de titlul proprietarului deposedat de stat, in considerarea ocrotirii bunei-credinte a subdobanditorului unor astfel de imobile si al stabilitatii actelor juridice incheiate.

Pentru analizarea eventualelor efecte pe care le-ar produce buna credință a părților cu privire la valabilitatea contractului de vânzare cumpărare încheiat în baza legii nr. 112/1995, consideram că trebuie efectuată o delimitare periodica, și anume:

perioada cuprinsă între momentul încheierii contractului și a intrării în vigoare a Legii 10/2001;

. perioada cuprinsă între momentul intrării în vigoare a Legii 10/2001 până în prezent:

În ceea ce privește prima perioadă, se va reține că atât la momentul încheierii contractului, cât și ulterior nu exista nici o dispoziție legală care să confere efecte bunei credințe a cumpărătorilor în ce privește transmiterea dreptului de proprietate asupra unui imobil, printr-un contract de vânzare-cumpărare.

Astfel, faptul că un vânzător neproprietar a vândut un imobil unui cumpărător care este de bună credință nu înseamnă că a transmis dreptul de proprietate din patrimoniul adevăratului proprietar în patrimoniul cumpărătorului de bună credință, o asemenea consecință neputând fi explicată logic juridic.

Nu exista nici un text legal care să prevadă valabilitatea contractului de vânzare cumpărare cu privire la un imobil atunci când părțile sau cel puțin cumpărătorul ar fi fost de bună credință.

B credință a cumpărătorului produce în acest caz efecte doar asupra întinderii răspunderii vânzătorului pentru evicțiune căci dacă cumpărătorul ar fi cunoscut că vanzatorul nu este proprietarul bunului vândut, el nu poate cere de la vânzător decât restituirea prețului, iar nu și eventualele daune interese.

De asemenea, buna credință a cumpărătorului poate produce efecte dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții în cazul în care cumpărătorul ar invoca uzucapiunea scurtă împotriva adevăratului proprietar, precum si in situatia vânzării lucrului altuia, când obiectul vânzării constă într-un bun mobil. In acest caz însă, cumpărătorul de bună credință dobândește proprietatea asupra bunului mobil cumpărat, nu ca efect al bunei credințe sau vreunui alt principiu de drept, ci în temeiul legii, - art. 1909 - 1910 civ.

În nici un caz însă, atunci când obiectul vânzării constă intr-un bun imobil, simpla bună credință a cumpărătorului, nu poate produce efecte translative sau constitutive de drepturi cu privire la bunul vândut, care nu s-a aflat în patrimoniul vânzătorului.

Argumente în sensul că o parte a practicii judiciare a fost în acest sens, nu sunt convingătoare, jurisprudența nefiind izvor de drept.

De asemenea, argumente în sensul că prin recunoașterea de efecte în sensul de mai sus, bunei credințe s-ar asigura stabilitatea circuitului civil, nu sunt pertinente,întrucât s-ar încălca flagrant dreptul de proprietate și s-ar încuraja operațiunile speculative, buna credință prezumându-se întotdeauna iar reaua credință fiind foarte greu de dovedit, în condițiile în care aceste două concepte sunt de natură psihologică.

În același sens unită cu eroarea comună și invincibilă ar produce eventuale efecte,în condițiile in care s-ar recunoaște admisibilitatea teoriei proprietarului aparent -principiul error communis facit jus.

Analizand conditiile aplicarii in cauza a principiuluierror communis facit jusapreciam ca acestea nu sunt indeplinite cumulativ, avand in vedere următoarele considerente:

Principiul de drept susmentionat este recunoscut în doctrina juridică și aplicat în cazuri de excepție în practica instanțelor judecătorești în acele situații excepționale în care, dacă nu s-ar recunoaște efecte specifice anumitor raporturi juridice de fapt, s-ar aduce o atingere gravă siguranței și stabilității circuitului civil.

În materia actelor juridice translative de proprietate încheiate între vii principiul este cunoscut și sub denumirea de "teoria validitatii actelor juridice incheiate de subdobanditorul de buna credinta cu proprietarul aparent".

Cu alte cuvinte, în anumite situații excepționale, un act juridic nul pentru lipsa calității de proprietar a înstrăinătorului unui bun este considerat valabil pentru a se asigura stabilitatea circuitului civil.

Pentru a se retinein cauza de fațăteoria validitatii actelor juridice incheiate de subdobanditorul de buna credinta cu proprietarul aparent -error communis facit jus- trebuie să fie indeplinite trei conditii necesare si suficiente: 1) eroarea comună in care s-a aflat cumparatorul si 2) eroarea invincibila in care s-a aflat acesta 3 ) buna credinta a cumpărătorului.

Este important de făcut precizarea că în aplicarea "teoriei validitatii actelor juridice incheiate de subdobanditorul de buna credinta cu proprietarul aparent" nu se analizează doar condiția referitoare la buna credință a subdobânditorului.

Cat priveste eroarea comună, aceasta presupune un element obiectiv reprezentat de aparența creată de titlul de proprietate prezentat și un element subiectiv, psihologic, constand in credința cumpărătorilor în aparența creată de titlul de proprietate coroborată cu celelalte împrejurări de fapt ce întăresc această credință: publicitatea dreptului, conduita proprietarului aparent față de bun, durata de timp in care proprietarul aparent a stăpânit public anterior bunul, percepția colectivității față de bunul sau categoria din care face parte bunul deținute de proprietarul aparent.

In speță, apreciem că nu a existat o eroare comună a cumpărătorului la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului.

Astfel, trebuie reținut că actul de vânzare cumpărare s-a încheiat in anul 1996, iar până la acea dată chestiunea legalității titlului de proprietate al statului asupra imobilelor preluate prin diverse acte normative în perioada 1945-1989 fost supusă unei dezbateri publice ample, fiind reflectată și în jurisprudența instanțelor judecătorești.

Exista deja o multitudine de hotărâri judecătorești prin care se constatase ca fiind preluate fără titlu numeroase imobile.

Prin urmare, nu se poate reține că toți sau aproape toți chiriașii, cu interese în ceea ce privește dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilelor în care locuiau cu chirie, aveau încrederea că toate preluările de bunuri realizate în perioada comunistă au fost legale.

Cat priveste caracterul invincibil al erorii, acesta nu rezultă doar din caracterul comun al acesteia, fiindcă altfel nu s-ar mai justifica existența acestei condiții in plus. In aprecierea invincibilității trebuie cercetată cauza erorii si de analizat dacă un om capabil, in condițiile socio-politice si a realităților sociale existente la momentul încheierii contractului putea sau nu să descopere viciul titlului proprietarului aparent.

Cu alte cuvinte, invincibilitatea erorii trebuie apreciată în persoana subdobânditorului de bună credință în mod abstract, prin raportare la o persoană diligentă, spre deosebire de buna credință care se apreciaza in mod concret, în raport de circumstanțele personale ale individului.

Acest aspect se impune întrucât consecințele admiterii teoriei validității aparenței in drept sunt deosebit de grave pentru adevăratul proprietar care, practic, se va vedea privat de bunul său,

În acest sens trebuie remarcat că admiterea instituțieierror communis facit jusare drept consecință o ingerință în dreptul de proprietate al unei persoane, astfel că admiterea efectului creator de drept al erorii comune si invincibile trebuie să țină seama și de criteriile stabilite în jurisprudența Curții Europene cu privire la justificarea ingerinței în dreptul fundamental de proprietate al unei persoane.

Pentru a se reține caracterul invincibil al erorii subdobanditorul de bună credință trebuie să întreprindă toate acțiunile și formalitățile posibile, apte de a confirma existența dreptului autorului.

In lipsa acestor diligențe, subdobânditorul nu poate datora situația sa erorii invincibile, ci neglijenței sale.

In speta, instanta apreciaza că eroarea în care s-au aflat pârâti cumpărători nu poate avea un caracter invincibil.

Astfel, chiar dacă titlul asupra imobilului provenea de la stat nu putea reprezenta pentru pârât o garanție suficientă că acesta este un adevărat proprietar, aceasta trebuind să efectueze toate diligențele posibile pentru a cerceta temeinicia aparenței titlului prezentat de vânzător, respectiv situatia juridica a bunului.

In aceasta materie buna -credinta presupune credinta cumparatorului ca sunt indeplinite conditiile prevazute de Lg. 112/ 1995 pentru a se putea incheia contractul de vanzare-cumparare. Astfel, cumparatorul, dorind sa se prevaleze de disp. art 9 alin 1 din Lg.112/1995, avea implicit obligatia de a face demersurile necesare pentru a se asigura ca legea nr. 112 este aplicabila imobilului pe care dorea sa il cumpere.

Cum imobilul fusese preluat de catre stat fara un titlu valabil, bunul nu facea parte din categoria celor ce puteau fi instrainate in mod valabil in baza acestei legi.

Prin urmare, având în vedere că nu sunt îndeplinite 2 din cele 3 condiții pentru a se reține eventuala aplicabilitate a principiuluierror communis facit jus, consideram că nu se mai impune a cerceta eventuala bună credință a cumpărătorilor, aspecte legate de relevanța acesteia urmând a fi expuse și în continuare.

Având în vedere considerentele expuse, se reține că pentru această perioadă (momentul încheierii contractelor - data intrării în vigoare a legii 10/2001) buna credință a cumpărătorului, nu a avut nici un efect cu privire la valabilitatea și validitatea contractului de vânzare-cumpărare sau cu privire la transmiterea proprietății.

Pentru cea de-a doua perioada supusa analizei, cuprinsa între momentul intrării în vigoare a Legii 10/2001 si până în prezent, se pune in primul rand problema admisibilitatii actiunii in revendicare, problema care a fost tratata si in cuprinsul Deciziei nr. 33/9.06.2008 pronuntata de Inalta C de Casatie si Justitie in recurs in interesul legii.

In cuprinsul acestei hotarari a fost tratata problema raportului dintre dreptul comun si legea 10/2001 precum si problema raportului dintre legislatia interna, reprezentata de legea speciala si CEDO.

S-a apreciat ca aparitia legii 10/2001 nu poate exclude dreptul de a se recurge la actiunea in revendicare, mai ales in situatia cand reclamantul se poate prevala de un bun in sensul art.1 din Primul Protocol aditional, astfel incat acestuia trebuie sa i se asigure accesul la justitie.

S-a retinut insa ca "in aceasta ipoteza este necesar a se analiza, in functie de circumstantele concrete ale cauzei, in ce masura legea interna intra in conflict cu Conventia europeana a drepturilor omului si daca admiterea actiunii in revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ".

S-a admis ipoteza ca, din cauza deficientelor legislative, ambele parti sa se afle in situatia de a se prevala de existenta unui bun in sensul Conventiei, situatie in care instantele trebuie sa dea preferabilitate unuia dintre titluri.

Pentru a se stabili care dintre parti se poate prevala de existenta unui bun, se va analiza incidenta dispozițiilor. art. 45 al.2 din Legea 10/2001, (fost art. 46 alin. 2) în vigoare și în prezent potrivit cărora "actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună credință".

Se observă, așadar, spre deosebire de prima perioadă supusă analizei, că de această dată există o prevedere legală expresă în baza căreia anumite categorii de acte juridice de înstrăinare, sunt considerate valabile chiar în condițiile în care vânzătorul nu era proprietarul lucrului vândut, preluase în mod abuziv respectivul bun de la adevăratul proprietar, dar cumpărătorul este de bună credință.

Așa cum s-a arătat mai sus, pentru analizarea eventualelor efecte produse de acest text legal, se va avea în vedere situația juridică a imobilului, respectiv faptul că el se afla de drept în proprietatea reclamantei, beneficiind de protecția recunoscută dreptului sau de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În continuare Curtea se va analiza aplicabilitatea dispozițiilor art. 45 alin. 2 din legea 10/2001 și eventualele consecințe produse, în ipoteza teoretică în care pârâta ar fi fost de bună credință.

În acest sens apreciem următoarele:

In situația în care s-ar interpreta că art 45 alin 2 teza finală din Legea 10/2001 este o dispoziție normativă de care trebuie să se țină seama la analizarea valabilitatii contractului de vânzare cumpărare, fiind suficientă buna credință a părților sau cel puțin a cumpărătorilor, instanța apreciază că această dispoziție legală nu poate fi aplicabilă în speță, deoarece prin coroborare cu alte texte legale în vigoare în prezent pe teritoriul României, rămâne lipsită de aplicabilitate.

Astfel, coroborarea trebuie făcută prin cercetarea finalității dispoziției legale prev. de.10/2001 în raport cu conținutul și finalitatea altor texte legale.

Urmând acest demers, se constată că dacă s-ar aplica acest text legal, atunci nulitatea unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu privire la un imobil asupra căruia vânzătorul -statul nu avea dreptul de proprietate și care preluase în mod abuziv în patrimoniul său de fapt acest bun imobil, se acoperă dacă cumpărătorii au fost de bună credință.

Mai mult, se poate observa că nerespectarea dispozițiilor legale ale unei legi, în speță. 112/1995 prin încheierea unor contracte de vânzare-cumpărare cu privire la imobile ce nu făceau obiectul de reglementare a acestei legi, este acoperită dacă cumpărătorii au fost de bună credință.

Urmând în continuare analiza tezei finale a art.45 al.2 din.10/2001 prin coroborare cu celelalte dispoziții legale ale acestui act normativ, se constată că, în final,prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu privire la un imobil asupra căruia statul vânzător nu a avut niciodată dreptul de proprietate, fiind preluat în,mod abuziv de către acesta, în patrimoniul său de fapt, dar în condițiile în care cumpărătorii au fost de bună credință, se transmite/naște în patrimoniul cumpărătorului dreptul de proprietate asupra imobilului respectiv

Această interpretare se impune întrucât consecința firească a unui titlu valabil ( negotium iure ), în sensul și spiritul legii, nu poate consta decât în recunoașterea efectelor sale.

Or, principalul efect al contractului de vânzare-cumpărare constă în faptul că cumpărătorul dobândește dreptul de proprietate asupra bunului imobil vândut.

Intrând așadar în patrimoniul cumpărătorului de bună credință, dreptul de proprietate asupra imobilului astfel vândut,rezultă, în mod logic, că acesta dispare din patrimoniul fostului proprietar, care nu este însă și vânzător și nu și-a manifestat voința în acest sens.

O astfel de situație echivalează în mod evident cu o ingerință în dreptul de proprietate al reclamantei.

În continuare se va analiza dacă această ingerință este conformă legii.

Dispozițiile legale pertinente în raport de care se va face analiza sunt cele prevăzute de art. 1 alin. 1) din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Art. 1 alin. 1) din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede următoarele:"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional".

După cum s-a reținut mai sus, preluarea imobilului de la reclamanti a fost facuta fara titlu legal, astfel incat se poate considera ca bunul nu a iesit niciodata din patrimoniul acestora.

Prin urmare, acestia sunt titularii unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol la CEDO.

În noiembrie 1999 statul, care preluase fără titlu imobilul respectiv,l-a vândut chiriașilor, intimatii pârâti în prezenta cauză, fiind astfel privati reclamantii de posibilitatea de a intra în posesia acestuia.

O astfel de vânzare realizată de stat către chiriașul de bună credință (ipotetic), reprezintă o privare de bun, constituind o ingerință în dreptul de proprietate al acesteia.

Urmare a acestei vânzări, reclamantii nu a mai avut posibilitatea de a intra în posesia bunului, de a-l vinde sau de a-l lăsa moștenire, de a consimți o donație sau de a dispune de acesta într-un alt fel. În aceste condiții, Curtea constată că această situație a avut ca efect privarea reclamantilor de proprietatea lor în sensul celei de a doua fraze a primului alineat al articolului 1 din Protocolul nr. 1.

O astfel de interpretare a fost dată și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în numeroase cauze pronunțate împotriva României (, etc).

Compatibilitatea acestei vânzări a imobilului cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, trebuie analizată prin prisma justificării ingerinței în dreptul de proprietate al reclamanților.

O privare de proprietate rezultând din această normă nu poate să se justifice decât dacă se demonstrează că a intervenit în condițiile prevăzute de lege, pentru cauză de utilitate publică și cu respectarea principiului proporționalității.

Criteriile stabilite prin jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului pentru analizarea justificării ingerinței sunt astfel următoarele: ingerința să fie prevăzută de lege; ingerința să vizeze un scop legitim; să fie respectată proporționalitatea ingerinței.

În ceea ce privește condiția ca ingerința să fie prevăzută de lege

Curtea constată următoarele:

Principiul legalității implică în egală măsură existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile care să prevadă o astfel de ingerință.

Se constată că legea nr. 112/1995 nu era aplicabilă decât în cazul bunurilor cu privire la care statul avea un titlu de proprietate și că nici o altă dispoziție internă nu acorda statului dreptul de a vinde un bun care se găseade factoîn patrimoniul său și pentru care nu avea nici un titlu.

Împrejurarea că legea 112/1995 folosește noțiunea de "imobile trecute în proprietatea statului cu titlu", fără a defini în mod clar ce înseamnă sintagma " cu titlu", aspect ce a condus la interpretări eronate ale acestei sintagme din partea autorităților statului, nu este de natură să confere caracter previzibil legii, ci, dimpotrivă, constituie un motiv de a se reține că legea nu conținea o normă suficient de accesibilă și previzibilă care să reglementeze o ingerință în dreptul de proprietate al titularilor imobilelorpreluate,în realitate, fără titlu.

În cauză, se reține că la momentul vânzării statul nu avea titlu asupra imobilului revendicat și că ingerința litigioasă era lipsită de bază legală din moment ce legea nr. 112/1995 nu permitea decât vânzarea bunurilor dobândite cu titlu.

Având în vedere cele de mai sus, concluzionam in sensul că ingerința în dreptul de proprietate al reclamantilor este lipsită de bază legală, încălcându-se astfel articolul 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.

Cat priveste scopul ingerintei, acesta era unul legitim și anume, protejarea drepturilor chiriașilor cumpărători care au fost de bună credință la încheierea contractului de vânzare cumpărare, în vederea asigurării principiului securității raporturilor juridice.

Referitor la cerinta proportionalitatii, se retine ca o măsură care reprezintă o ingerință în dreptul de proprietate trebuie să asigure un just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului. de a asigura un atare echilibru se reflectă în structura art. 1 din Protocolul nr. 1 și în a doua teză care trebuie citită în conformitate cu principiul consacrat de prima.

În special, trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat de orice măsură care privează o persoană de bunul său.

Pentru a determina dacă măsura litigioasă respectă justul echilibru necesar și, în special, dacă nu obligă reclamanții să suporte o sarcină disproporționată, trebuie să se ia în considerare modalitățile de compensare prevăzute de legislația națională.

În acest sens este de observat că la momentul ingerinței -noiembrie 1999 nu existau dispoziții legale care să reglementeze dreptul de despăgubire al proprietarilor cărora le-au fost vândute pe nedrept de către stat locuințele către chiriași.

În ceea ce privește legea 10/2001 aceasta a fost adoptată cu mult după intervenția ingerinței.

De altfel, chiar in cuprinsul considerentelor DC 33/ 2008 pronuntata de ICCJ in recurs in interesul legii, s-a retinut ca "in ceea ce priveste masurile reparatorii prevazute de Lg. 10/2001, modificata prin Lg. 247/2005, respectiv titluri de participare la Fondul " Proprietatea", dupa cotarea acestuia la bursa, instanta europeana a apreciat, in mod constant, ca acest organism colectiv de valori mobiliare nu functioneaza in prezent intr-un mod susceptibil sa la acordarea efectiva a unei despagubiri ". S-a retinut in acest sens jurisprudenta CEDO - cauzele Jujescu contra Romaniei - paragraful 38 si cauza Johanna contra Romaniei - paragraful 27.

S-a mai retinut de asemenea in cuprinsul aceleiasi hotarari ca in absenta prevederilor legale de natura a asigura o aplicare concreta si efectiva a masurilor reparatorii " poate aparea conflictul cu dispozitiile art. 1 alin 1 din Primul Protocol aditional la Conventie, ceea ce impune, conform art. 20 alin2 din Constitutia Romaniei, prioritatea normei din Conventie, care face parte din dreptul intern "

Astfel, chiar dacă s-ar considera că legea 10/2001 ar constitui o bază legală pentru despăgubirea reclamantilor, se observă că aceasta nu a putut constitui un remediu efectiv pentru despăgubirea lor, neputand fi in masura pentru a se realiza principiul proporționalității ingerinței în condițiile în care reclamantii ar fi uzat de această lege.

Pe de altă parte, apreciem că nu există în cauză nici o circumstanță excepțională pentru a se justifica lipsa totală a despăgubirilor pentru reclamanti.

Având în vedere aceste considerente, se va retine că nu s-a respectat principiul proporționalității ingerinței în dreptul de proprietate al reclamanților.

Consecința ce rezultă din analiza făcută mai sus este aceea că, nefiind justificată ingerința în dreptul de proprietate al reclamantilor, nu se pot recunoaște efecte eventualei bunei credințe a cumpărătorului în ceea ce privește dobândirea dreptului de proprietate asupra apartamentului cumpărat în baza legii 112/1995.

Potrivit art.20 alin.2 din Constituția României, "dacă există neconcordanțe între faptele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului,la care România este parte, și legile interne, au prioritate, reglementările internaționale".

Dreptul de proprietate este unul dintre drepturile fundamentale ale omului, astfel că se înscrie în ipoteza prevăzută de art.20 al.2 din Constituție.

Prin urmare, dispozițiile legii interne rămân fără aplicabilitate în raport de dispozițiile CEDO, acestea din urmă aplicându-se în mod direct și cu prioritate, astfel cum dispune, art.20 al.2 din Constituția României.

În consecință, chiar dacă intimatii- pârâti ar fi fost de bună credință, în favoarea acestora nu puteau opera dispozițiile art. 45 alin. 2) din legea 10/2001 deoarece, așa cum s-a arătat mai sus, aplicarea acestui text de lege ar fi avut drept consecință încălcarea unui drept fundamental al reclamanttilor și anume dreptul de proprietate.

Chiar si in ipoteza in care s-ar face aplicarea prevederilor art. 45 alin 2 din legea speciala, in sensul ca paratii - cumparatori de buna credinta ai imobilului se pot prevala la randul lor de unbunin sensul Conventiei, acest fapt de sine statator nu este de natura sa conduca la respingerea cererii reclamantilor.

In aceasta ipoteza, prevazuta si in cuprinsul deciziei nr. 33/ 2008, cand ambele parti se pot prevala de un bun in sensul Conventiei, instantele urmeaza sa faca aplicarea regulii compararii titlurilor, tinandu-se seama in aceasta ipoteza, pe langa criteriile stabilite de jurisprudenta si de posibilitatile concrete de despagubire a persoanei in patrimoniul careia va exista o ingerinta.

In cauza, s-a stabilit ca titlul reclamantilor este cel preferabil, avand in vedere ca acesta este mai bine caracterizat, provenind de la adevaratul proprietar, iar pe de alta parte se va mai retine in argumentarea acestei solutii si faptul ca in legislatia interna nu exista in prezent un organism functional care sa la acordarea despagubirilor cuvenite in situatia in care acestia ar fi privati de dreptul de proprietate asupra bunului.

Restituirea in natura a imobilului catre reclamanti se impune drept unica masura reparatorie posibila pentru privarea de proprietate suferita prin vanzarea imobilului catre chiriasi.

In ceea ce il priveste pe parati, acestia au la indemana o cale directa in justitie pentru a obtine despagubiri in situatia in care ar fi evinsi, despagubiri pe care le pot solicita, conform art 50 alin 2 si 3 din Lg. 10/2001 modificata de la Ministerul Finantelor si care reprezinta valoarea de piata a bunului.

Prin urmare, avand in vedere toate aceste considerente, in majoritate, apreciem ca, in temeiul disp. art. 312.pr.civila, raportat la disp. art 304 pct. 9.pr.civila se impune admiterea recursului, cu consecinta modificarii in tot a deciziei recurate, in sensul admiterii apelului formulat de reclamanti, in temeiul disp. art 296.pr.civila si al admiterii actiunii. In temeiul disp. art. 480.civil se va dispune obligarea paratilor sa lase reclamantilor in deplina proprietate si linistita posesie apartamantul nr. 17, situat in B,-,. 3, sector 2, ce a facut obiectul contractului de vanzare- cumparare nr. 155/30.09.1996.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

În opinie majoritară:

Admite recursul formulat de recurentele - reclamante și împotriva deciziei civile nr. 546A/14.04.2009, pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți și.

Modifică în tot decizia apelată în sensul că:

Admite apelul. Schimbă în tot sentința pronunțată în sensul că:

Admite acțiunea.

Obligă pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștiră posesie apartamentul nr. 17, situat în B,-,. 3, sector 2, ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 155/30.09.1996.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 12.01.2010.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR

- - - -

GREFIER

- -

Red. SP / 24.02.2010

Tehnored. SP

2 ex.

Secția a IV-a civilă

Jud. apel:,

Opinie separată în sensul respingerii recursului, ca nefondat.

Imobilul în speță face parte din categoria imobilelor preluate abuziv de stat, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, al căror regim juridic a fost reglementat prin Legea nr.10/2001, fiind trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr.92/1950.

Conform Legii 112/1995 și au devenit proprietarii apartamentului 17 din imobilul revendicat de reclamanți, încheind contractul de vânzare-cumpărare nr. 155/30.09.1996, neanulat de vreo instanță.

În speță se pune în primul rând problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și Codul civil, ca lege generală. Acesta este guvernat de principiul de drept - specialia generalibus derogant -, care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială. Pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, iar legea specială, este derogatorie de la dreptul comun.

Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute [art. 18 lit. c), art. 29]. Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil.

În al doilea rând în cauză se pune problema raportului dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994, raportat la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, reflectată în hotărârile de condamnare a României pentru încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, text care prevede că: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții ori a amenzilor."

Valabilitatea titlului de proprietate al pârâților nu mai poate fi contestată, acesta bucurându-se de o prezumție absolută de validitate, având în vedere că imobilul litigios face parte din categoria imobilelor preluate abuziv de stat, iar conform art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, dreptul de a cere aplicarea sancțiunii de drept civil a nulității, s-a prescris ca urmare a neexercitării lui în termenul special de un an, fiindu-i, deci, recunoscută implicit validitatea chiar de persoana îndreptățită la măsuri reparatorii.

Considerăm că situația acesteia este echivalentă cu a chiriașului cumpărător care beneficiază de o hotărâre irevocabilă de constatare a bunei-credințe, atât timp cât reclamanții nu și-au exercitat dreptul pe care îl aveau de a cere constatarea nulității contractului pe motiv că ar fi fost de rea-credință, în termenul prevăzut de lege. O altfel de interpretare ar duce la crearea unei situații mai favorabile persoanei care nu a respectat termenele prevăzute de lege pentru formularea unei asemenea acțiuni și dovedirea unei astfel de situații, în opoziție cu cea a persoanei care s-a supus legii, și în consecință ar reprezenta o eludare a legii.

Reclamanții nu au făcut dovada recunoașterii calității lor de proprietari ai apartamentului nr. 17situat la etajul 3 în imobilul din- printr-un act emis de puterea judecătorească sau de cea executivă, anterior dobândirii dreptului de proprietate de către pârâtă, în aplicarea Legii nr. 112/1995, totuși pentru a reține existența unui bun în sensul Convenției, CEDO a atras atenția și "asupra art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care prevede în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul și le-a însușit fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar. Prin urmare, nu este vorba de un nou drept, ci de recunoașterea explicită și retroactivă a vechiului drept, cu mențiunea că legea nu face nicio distincție între situația imobilelor vândute chiriașilor și cea a imobilelor rămase în patrimoniul statului" (Cauza contra României, paragraful 84), astfel că și aceștia pot pretinde că au un bun în sensul Convenției.

Examinând jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului, prin raportare la hotărârile de condamnare a României pentru încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, se observă că, într-un număr mare de cauze, condamnarea a avut loc în situația în care fostului proprietar i se recunoscuse dreptul de proprietate prin hotărâre judecătorească irevocabilă, iar ulterior, în urma declarării recursului în anulare, hotărârea a fost desființată, ceea ce a constituit atât o lipsire de proprietate, ce nu a fost justificată de o cauză de utilitate publică și nici nu a fost însoțită de despăgubiri corespunzătoare, cât și o afectare a principiului securității raporturilor juridice.

Instanța europeană a procedat în același mod nu numai în situația foștilor proprietari (Cauza Brumărescu contra României ), ci și în situația cumpărătorilor, al căror drept de proprietate fusese recunoscut irevocabil de instanțele judecătorești, care le reținuseră buna-credință în cumpărarea bunului, de care însă au fost deposedați ulterior, în urma recursului în anulare (Cauza Raicu contra României).

În această din urmă cauză, Curtea a subliniat și că atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate. În aceeași hotărâre se apreciază că, pentru ca atenuarea vechilor atingeri să nu creeze noi greutăți distorsionate "legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele care au dobândit cu bună-credință să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri" (paragraful 37).

În urma examinării hotărârilor menționate precum și a unor hotărâri pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în alte cauze având un obiect similar, se observă că instanța europeană a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință.

Ca urmare, oricare dintre aceștia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Cu privire la acest aspect se apreciază că, deși Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate și cu atât mai puțin de a dispune de ele, odată adoptată de stat o soluție de restituire a bunurilor confiscate, aceasta trebuie implementată cu claritate și coerență rezonabile, pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.

În speță ambele părți au un bun în sensul convenției, pentru motivele expuse anterior.

Astfel, dacă ar fi admisă acțiunea în revendicare a imobilului de la chiriașul cumpărător de bună credință, considerăm că, s-ar încălca art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât, neluarea în considerare a acestei situații ar avea ca efect privarea chiriașul-cumpărător de bunul său, în sensul celei de-a doua fraze a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 și securității raporturilor juridice.

În atare situație, soluția ar avea efectul privării uneia dintre părți de un bun în sensul Convenției, ceea ce va însemna ca nu statul să suporte consecințele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenția, ci un particular.

CEDO a reținut că o privare de proprietate care să țină de cea de-a doua normă se poate justifica numai dacă se demonstrează în special că ea a intervenit din motiv de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege.

Or, în speță, cu privire la legea aplicabilă raporturilor juridice privitoare la imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, iar legea specială, și anume Legea nr.10/2001, este derogatorie de la dreptul comun.

Reclamanții au recurs la procedura prevăzută de Legea nr.10/2001, iar prin dispoziția nr. 5 din 20.06.2001 a Primarului General al Municipiului B s-a dispus restituirea în natură a imobilului din-, mai puțin a apartamentelor vândute în temeiul Legii nr.112/1995 și a cotei de teren aferentă, pentru partea de imobil înstrăinată și pentru care nu s-a constatat nulitatea absolută a contractelor, reclamanții având dreptul la despăgubiri potrivit dispozițiilor aceleiași legi. Conform art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, este obligatorie luarea unor măsuri reparatorii prin echivalent, în beneficiul persoanei îndreptățite, în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale, situație care este îndeplinită în cazul în care nu s-a constatat nulitatea contractului printr-o hotărâre judecătorească.

Potrivit dispozițiilor art. 20 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuință, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.

Astfel, ingerința în dreptul chiriașului cumpărător de bună credință nu este prevăzută de legea specială aplicabilă imobilelor în cauză, nefiind îndeplinită una dintre condițiile prevăzute de primul alineat teza a doua al art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, și anume ca privarea de libertate pentru a fi considerată admisibilă, să fie făcută în condițiile prevăzute de lege. Nefiind îndeplinită una dintre condițiile cumulative prevăzute de către acest articol, este inutil a se examina îndeplinirea celorlalte, în special cea privind criteriul proporționalității, păstrarea justului echilibru între protecția proprietății și cerințele interesului general.

În același timp, în ceea ce privește măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, respectiv titluri de participare la Fondul "Proprietatea" după cotarea acestuia la Bursă, instanța europeană a apreciat, în mod constant, că acest organism colectiv de valori mobiliare nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil să ducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri (Cauza Jujescu contra României - paragraful 38, Cauza Johanna contra României - paragraful 27 ).

Prin urmare, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.

Problema care se pune este dacă prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconcordanța cu dispozițiile Convenției a unor dispoziții ale legii speciale.

În aceste condiții se pune problema dacă remedierea unei ingerințe privind dreptul de proprietate al unei persoane se poate face prin producerea unei ingerințe în dreptul de proprietate al altei persoane, în contextul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, atât timp cât compensarea ingerinței în ambele cazuri se raportează la plata unei despăgubiri la valoarea de circulație a imobilului.

Este de semnalat că Legea nr.10/2001 le recunoaște foștilor proprietari dreptul la despăgubiri la valoarea de circulație a imobilului, pentru apartamentele care nu pot fi restituite în natură, despăgubiri care pot fi primite în bani, conform ultimelor modificări ale Legii nr.10/2001, în limita unei valori de aproximativ 150.000 euro, iar dacă valoarea bunului ar fi mai mare pentru diferența beneficiază de restul măsurilor reparatorii prevăzute de lege.

Privarea de bun în absența oricărei despăgubiri constituie, așa cum s-a arătat, o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, or, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri bănești.

Aplicarea altor dispoziții legale decât cele ale legii speciale, atunci când acestea din urmă sunt contrare Convenției, trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenție aparținând altor persoane.

Astfel, dacă se consideră că, în ciuda modificărilor care au intervenit în timp și care au fost amintite anterior, sistemul de despăgubire a foștilor proprietari pentru imobilele care nu mai pot fi restituite în natură nu funcționează corespunzător, aplicarea altor dispoziții legale decât cele ale legii speciale trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenție aparținând altor persoane.

În aceste condiții, foștii proprietari au posibilitatea obținerii despăgubirilor bănești efective de la stat, considerat culpabil chiar de către CEDO în numeroasele hotărâri date împotriva României pentru "încălcarea obligației pozitive de a reacționa în timp util și cu coerență în ceea ce privește chestiunea de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea unor imobile intrate în posesia sa în baza decretelor de naționalizare" (Cauza contra României, paragraful 112 ), prin chemarea acestuia în judecată, practica judiciară recentă evoluând, de altfel, în acest sens.

Pentru aceste motive am considerat că hotărârile instanțelor de fond prin care a fost respinsă acțiunea în revendicarea imobilului sunt legale, recursul trebuind să fie respins ca nefondat în temeiul art.312 alin. 1 raportat la art.304 pct.9 proc.civ.

JUDECĂTOR

Președinte:Silvia Pană
Judecători:Silvia Pană, Melania Stanciu, Mihaela Paraschiv

#Judecator Silvia Pana

Jurisprudenta revendicare imobiliară. Încheierea /2010. Curtea de Apel Bucuresti

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Jurisprudenta revendicare imobiliară. Încheierea /2010. Curtea de Apel Bucuresti