Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 204/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(46/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.204 A
Ședința publică de la 30 martie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Doinița Mihalcea
JUDECĂTOR 2: Daniela Adriana Bînă
GREFIER - - -
* * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea apelurilor formulate de apelantul pârât, de apelanta pârâtă și de către apelantul pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva sentinței civile nr.1615 din 24.10.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a Va Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul reclamant.
Obiectul cauzei - revendicare imobiliară.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 16 martie 2009, fiind consemnate în cuprinsul încheierii de la acea dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, față de dispozițiile art. 260 din Codul d e procedură civilă, a amânat pronunțarea cauzei pentru data de 23 martie 2009 și apoi la data de 30.03.2009, când a hotărât următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra apelurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a Civilă, la data de 28.11.2006 sub nr-, reclamantul a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul B prin Primar General, și, să se constate, în contradictoriu cu cel dintâi pârât, Municipiului B, nevalabilitatea titlului Statului, respectiv a deciziei nr.543/13.05.1959 și a deciziei nr.2361/1968 emisă de Fostul Consiliu Popular al Municipiului B, și prin care imobilul din-, sectorul 1, a trecut în proprietatea Statului în baza Decretului nr.111/1951 și a art.III din Decretul nr.218/1960 și obligarea pârâților și să îi lase în deplină posesie și proprietate apartamentul nr.1 situat la parterul imobilului din-, întrucât titlul de proprietate al autoarei sale, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.55107/1945 de Grefa Tribunalului Ilfov - Secția notariat, este preferabil titlului paraților, contractul de vânzare-cumpărare nr.698/1 din 25.07.1997, încheiat cu, precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.
Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, prin decizia civilă nr.1615 F din data de 24.10.2008 a respins excepțiile autorității lucrului judecat și inadmisibilității acțiunii, a admis acțiunea și a constatat nevalabilitatea titlului statului în ceea ce privește imobilul situat în B,-,.1, sector 1, obligând pârâții să lase în deplină proprietate și posesie acest imobil.
Instanța a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată și a argumentat această hotărâre după cum urmează:
În ceea ce privește excepția puterii de lucru judecat, s-a reținut că potrivit art.1201 cod civil "este lucru judecat atunci când a doua cerere are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate".
Pentru a verifica dacă există sau nu puterea de lucru judecat, trebuie observată tripla identitate de elemente la care se referă art.1201 Cod civil: părți, obiect și cauză.
S-a reținut că prima acțiune, înregistrată la data de 31.01.1992, reclamanta a chemat în judecată pârâții SC " Nord" SA și Consiliul Local al Municipiului B, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța, să anuleze Decizia nr.545/1959 emisă de fostul S Popular al Raionului IV și Decizia nr.2361/1968 emisă de fostul Consiliu Popular al Municipiului B, cu repunerea în situația anterioară în ceea ce privește imobilul din-, sector 1, fost-.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că imobilul a fost preluat în mod abuziv de către birourile CC ale, iar prin decizia nr.545/13.05.1959 emisă de fostul S Popular al Raionului, în mod abuziv imobilul a trecut în proprietatea statului, ca bun abandonat conform Decretului nr.111/1951, cu toate că taxele fiscale erau achitate de reclamantă.
Numiții și, având la acel moment calitatea de chiriași ai imobilului în discuție au formulat în acel proces cerere de intervenție în interesul Consiliului Local al Municipiului
În prezenta cauză reclamantul a chemat în judecată pe pârâții Municipiului B, prin Primar General, și, solicitând să se constate, în contradictoriu cu cel dintâi pârât, Municipiului B, nevalabilitatea titlului Statului, respectiv a deciziei nr.543/13.05.1959 și a deciziei nr.2361/1968 emisă de Fostul Consiliu Popular al Municipiului B, și prin care imobilul din-, sectorul 1, a trecut în proprietatea Statului în baza Decretului nr.111/1951 și a art.III din Decretul nr.218/1960 și obligarea pârâților și să îi lase în deplina posesie și proprietate apartamentul nr.1 situat la parterul imobilului din-, întrucât titlul de proprietate al autoarei sale, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.55107/1945 de Grefa Tribunalului Ilfov - Secția Notariat, este preferabil titlului pârâților, contractul de vânzare-cumpărare nr.698/1 din 25.07.1997, încheiat cu
În ceea ce privește identitatea de obiect s-a reținut că în sfera noțiunii de obiect se include nu numai obiectul material (pretenția, de exemplu bunul revendicat), ci și dreptul subiectiv, care poartă asupra obiectului sub aspect material (de ex. dreptul de proprietate asupra bunului revendicat).
În cazul de față în prima acțiune reclamanta a solicitat, ca urmare a anulării celor două decizii, repunerea părților în situația anterioară, respectiv revenirea în patrimoniul său a imobilului situat în B,-, sector 1, iar în prezenta acțiune reclamantul a solicitat ca, după compararea titlurilor de proprietate opuse de părți să se dispună obligarea pârâților să îi lase în deplina posesie și proprietate apartamentul nr.1 situat la parterul imobilului din-.
Așadar, între cele două acțiuni există identitate de obiect, chiar dacă acesta este formulat diferit în cele două cereri, întrucât scopul final urmărit de reclamant este același, respectiv acela de a redobândi dreptul de proprietate asupra imobilului situat în B,-.
În ceea ce privește identitatea de părți, s-a reținut că art.1201 Cod civil referindu-se la "aceleași părți. în aceeași calitatea, are în vedere prezența lor juridică, adică participarea lor în proces în nume propriu sau în calitate de reprezentant.
Identitatea de calitate se apreciază după cum partea figurează sau nu în ambele procese ca titulară a drepturilor (obligațiilor) deduse judecății. În aprecierea identității de calitate nu are relevanță poziția procesuală avută de o persoană într-un proces sau altul: reclamant, pârât, intervenient. Soluția este firească deoarece puterea de lucru judecat există în favoarea celui care a avut calitatea să formuleze cererea de chemare în judecată, dar și în favoarea celui care a avut calitatea de a figura în proces ca parte obligată în raportul juridic dedus judecății, respectiv în favoarea aceluia care a avut calitatea de a fi intervenient voluntar sau forțat.
Dispozițiile art.1201 Cod civil nu sunt stricte în această privință, încât noțiunea de parte în proces a fost interpretată în sens larg, prin extindere și cu privire la persoane care nu au figurat personal la judecată. Este cazul succesorilor universali și cu titlu universal, care în calitate de continuatori ai personalității autorului lor preiau toate drepturile și obligațiile existente la data decesului și dobânditorii cu titlu particular, cărora le sunt opozabile numai hotărârile cu privire la bun pronunțate împotriva autorului lor înainte de data transmiterii bunului.
În cazul de față s-a reținut de către tribunal că, în ceea ce privește identitatea calității de reclamant, aceasta există, având în vedere că este moștenitorul defunctei, în calitate de legatar universal, potrivit sentinței civile nr.3201/05.04.2005, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 B, fiind așadar continuatorul autoarei sale, preluând toate drepturile și obligațiile existente la data decesului acesteia.
Cu privire la identitatea calității de pârât, s-a reținut că în procesul anterior și au avut calitatea de intervenienți în interesul pârâtului din acel dosar, respectiv Consiliul Local al Municipiului B, ei neinvocând drepturi proprii de proprietate asupra imobilului în cauză, întrucât, la acea dată aveau calitatea doar de chiriași, așadar nu figurau în proces ca parte obligată în raportul juridic dedus judecății, cum figurează în prezentul dosar. S-ar putea trage, astfel concluzia că nu există identitate de părți, sub aspectul calității procesuale pasive, însă deși s-a reținut acest aspect, Tribunalul a apreciat că există și în această privință identitate de părți, având în vedere calitatea lor de dobânditori cu titlu particular ai imobilului ce face obiectul judecății în ambele cauze.
În ceea ce privește celelalte părți, respectiv Consiliul Local al Municipiului B și Municipiului B prin Primar General, s-a reținut că la data primului litigiu era în vigoare Legea nr.69/1991, care prevedea că consiliul local administra domeniul public și privat al orașului, iar în prezent proprietarului domeniului privat al orașului este chiar unitatea administrativ teritorială, respectiv, în speță Municipiul
Așadar, Tribunalul a apreciat că între cele două acțiuni există identitate de părți, pentru considerentele expuse mai sus.
În ceea ce privește condiția identității de cauză, Tribunalul a apreciat că nu este îndeplinită.
Cauza cererii de chemare în judecată privește fundamentul raportului juridic dedus judecății. Astfel, este absolut esențial a nu se confunda cauza cererii de chemare în judecată cu motivul acțiunii în justiție, care este temeiul ce servește la justificarea cauzei. De asemenea, cauza cererii de chemare în judecată nu trebuie confundată cu cauza acțiunii, care este scopul către care se îndreaptă voința celui ce reclamă sau se apără.
După cum se poate observa, în prima acțiune s-a invocat nulitatea celor decizii prin care imobilul a fost trecut în proprietatea statului și ca efect al constatării nulității acestora, repunerea părților în situația anterioară.
În procesul de față, cauza nu mai este aceeași, reclamantul solicitând obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul, nu ca urmare a constatării nulității absolute a vreunui act juridic, ci ca urmare a comparării titlurilor opuse de părți. Astfel, chiar dacă scopul urmărit în cele două acțiuni este același, respectiv redobândirea proprietății asupra imobilului, cauza celor două acțiuni este diferită.
Ceea ce ar mai trebui analizat, din punct de vedere al existenței puterii de lucru judecat ar fi identitatea celor trei elemente prevăzute în art. 1201 Cod civil, în ceea ce privește primul capăt de cerere.
În prima cerere de chemare în judecată s-a solicitat anularea celor două decizii, reclamanta apreciind că preluarea a fost abuzivă și fără respectarea dispozițiilor legale de la acea vreme, iar în prezenta cerere se solicită să se constate nevalabilitatea titlului statului, respectiv a celor două decizii, reclamantul aducând practic aceleași argumente juridice ca și în prima cerere de chemare în judecată.
S-ar părea, așadar că în ceea ce privește acest capăt de cerere există tripla identitate de părți, obiect, cauză, reglementată de art.1201 Cod civil.
Tribunalul a apreciat însă că nu există autoritate de lucru judecat, având în vedere următoarele aspecte:
Prin cererea înregistrată la data de 09.02.1968 contestatorii și (autorii reclamantului) au solicitat anularea sentinței civile nr.1258/20.12.1952, pronunțată de fostul tribunal Popular al Raionului, prin care s-a dispus trecerea în patrimoniul statului a imobilului în temeiul Decretului nr.111/1951.
Prin sentința civilă nr.340/18.03.1968, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 Baf ost admisă contestația, anulată sentința și respinsă cererea formulată de fosta Secția II Financiară prin care s-a solicitat trecerea în patrimoniul statului a imobilului proprietatea contestatorilor.
Prin decizia nr.2940/27.11.1969 pronunțată de Tribunalul București au fost admise recursurile declarate împotriva acestei sentințe și a fost respinsă contestația, ca fiind tardiv formulată.
Prin decizia civilă nr.926/02.05.1997, pronunțată de Tribunalul Bucureștia fost admis apelul formulat de apelantul pârât Consiliul Local al Municipiului B împotriva sentinței civile nr.4376/18.04.1996 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 B, schimbată în tot sentința, în sensul că au fost admise cererile de intervenție și respinsă acțiunea ca neîntemeiată.
Tribunalul a reținut că situația de fapt a fost reținută în mod greșit de către instanța de fond, în sensul că imobilul a fost ocupat abuziv în anul 1951, iar statul nu are niciun titlu de proprietate cu privire la imobil. În realitate imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului în baza sentinței civile nr.1258/23.12.1952. Cu toate că împotriva acestei sentințe s-a formulat contestație în anulare, inițial admisă, ea a rămas definitivă și a intrat în puterea lucrului judecat ca urmare a admiterii recursurilor.
Așadar, instanța care a pronunțat această decizie nu a intrat în analiza fondului cererii, cerere prin care se solicita anularea celor două decizii, ca urmare a preluării abuzive, a nerespectării dispozițiilor legale de la acea dată, ci a reținut doar că preluarea s-a făcut în baza unei hotărâri judecătorești, care are putere de lucru judecat.
Tribunalul a apreciat așadar că, atât timp cât reclamantului nu i s-a analizat în fond această cerere, chiar dacă prin dispozitivul deciziei, acțiunea principală a fost respinsă, ca neîntemeiată, nu se poate opune puterea de lucru judecat, reclamantul putând astfel să fie lipsit de posibilitatea clară și concretă de a avea acces la o instanță care să statueze asupra fondului acestei chestiuni, încălcându-i-se dreptul la un proces echitabil, drept protejat de art.6 alin.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Având în vedere aceste considerente, tribunalul a respins, ca neîntemeiată excepția puterii de lucru judecat invocată de către pârâții și.
În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun, după apariția legii nr.10/2001, tribunalul a reținut, cu privire la problematica supusă analizei, că și după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, este admisibilă o acțiune în revendicare introdusă de proprietarul imobilului preluat de către stat împotriva persoanei care a cumpărat respectivul imobil de la stat, anterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, având în vedere că este o lege specială care reglementează situația imobilelor preluate în mod abuziv de statul român în perioada 1945-1989, imobilul revendicat de reclamant încadrându-se în sfera de reglementare a acesteia.
În acest sens legea prevede o anumită procedură pentru a se putea obține restituirea în natură a imobilelor preluate de stat, din acest punct de vedere legea fiind una specială în raport de dispozițiile de drept comun.
Aceste argumente ar părea că interzic reclamantului posibilitatea de a exercita vreo altă cale în scopul dobândirii imobilului, respectiv accesul la mijloacele prevăzute de dreptul comun, în speță, acțiunea în revendicare, așa cum de altfel susțin și pârâții.
Concluzia nu este una cu valoare de adevăr totală, fiind necesar a se face distincția între diferite categorii de imobile preluate de stat, respectiv, în funcție de situația juridică a acestora la data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001.
Urmând acest demers, Tribunalul a apreciat că doar în ce privește imobilele preluate în mod abuziv de stat și care se mai aflau în posesia acestuia la data intrării în vigoare a legii, procedura prevăzută de aceasta este una obligatorie, cu excluderea altor mijloace prevăzute de dreptul comun.
În ceea ce privește imobilele care au fost deja înstrăinate de către stat prin vânzare, cum este cazul în speță, Tribunalul a apreciat că procedura prevăzută de Legea nr.10/2001 în scopul redobândirii acestora este una facultativă pentru reclamant și, mai mult, nu este exclusivă.
A refuza o astfel de acțiune, ar însemna o încălcare a dreptului liberului acces la justiție, drept recunoscut și protejat de art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Pentru aceste considerente, tribunalul a apreciat că excepția inadmisibilității acțiunii este neîntemeiată și ca urmare a respins-
Cu privire la fondul cauzei, tribunalul a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov Secția Notariat sub nr.55107/1945, și au cumpărat de la Suter și - Suter, imobilul din-, cu -, fost- și 20, compus din teren în suprafața de 284 mp. cu construcțiile existente, parter, etaj, mansarda și subsol.
De pe urma defunctului (decedat la 15.02.1976) a rămas ca unic moștenitor, așa cum rezultă din certificatul de moștenitor nr.249/25.02.1992 emis în dosarul nr.235/1992 de Notariatul de Stat Sector 5.
Așa cum rezultă din sentința civilă nr. 3201/05.04.2005, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 în dosarul nr.17285/2004, de pe urma defunctei (decedata la 15.07.2004), reclamantul a rămas ca unic moștenitor, în calitate de legatar universal.
Prin decizia nr.545/13.05.1959 a și decizia nr.2361/1968 emisă de Fostul Consiliu Popular al Municipiului B, imobilul din- (actualmente-) a trecut în proprietatea Statului, preluarea având la bază sentința civilă nr.1258/23.12.1952 a Tribunalului Popular al Raionului, pronunțată în temeiul dispozițiilor Decretul nr.111/1951.
Trecerea în proprietatea statului dispusă printr-o hotărâre judecătorească nu presupune dobândirea de către stat a imobilului cu titlu valabil. Conform art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998, valabilitatea titlului impune concordanța lui cu legile în vigoare la data preluării, instanța putând stabili dacă preluarea s-a făcut în respectul deplin al actelor normative atunci în vigoare.
Or, prevederile Decretului nr.111/1951 au nesocotit caracterul perpetuu al dreptului de proprietate, deoarece reglementau trecerea în proprietatea statului a bunurilor fără stăpân, bunurile fără stăpân fiind considerate bunurile în legătură cu care titularul lor necunoscut sau absent nu a făcut niciun act de administrare timp de 1 an. Acest decret a fost neconstituțional în raport cu Constituția din 1948, care în art.8 consacra principiul recunoașterii și garantării proprietăți particulare.
Având în vedere aceste considerente, tribunalul a apreciat că titlul statului asupra imobilului revendicat a fost unul nevalabil și ca urmare a admis primul capăt de cerere și a constatat această nevalabilitate.
S-a mai reținut de către tribunal că prin acțiunea înregistrată la data de 31.01.1992 autoarea reclamantului a chemat în judecată pe pârâții SC Nord SA și Consiliul Local al Municipiului B, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța, să anuleze Decizia nr.545/1959 emisă de fostul S Popular al Raionului și Decizia nr. 2361/1968 emisă de fostul Consiliu Popular al Municipiului B, cu repunerea în situația anterioară în ceea ce privește imobilul din-, sector 1, fost-.
Prin sentința civilă nr.1632 bis/15.04.1992, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 Baf ost admisă acțiunea, au fost anulate ambele decizii și s-a dispus repunerea părților în situația anterioară precum și restituirea către reclamantă a imobilului, proprietatea acesteia.
Această sentință a rămas definitivă și irevocabilă, la data de 20.07.1992, eliberându-se titlul executoriu. Prin Dispoziția nr.430/31.08.1992 a Primarului General al Municipiului B s-au anulat cele două decizii și s-a dispus restituirea imobilului către reclamantă.
La data de 03.03.1993 s-a luat în examinare recursul extraordinar declarat de Procurorul General împotriva sentinței civile de mai sus, de către Curtea Supremă de Justiție, care, prin decizia nr.654/23.03.1993 a admis recursul, a casat sentința civilă și a trimis dosarul aceleiași judecătorii, spre rejudecare.
Prin sentința civilă nr.4376/1996, Judecătoria Sectorului 1 Baa dmis acțiunea, a anulat ambele decizii, a constatat că reclamanta este proprietara imobilului în discuție și a obligat pârâta să lase imobilul în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantei, respingând cererile de intervenție formulate de, și.
Prin decizia nr.926/02.05.1997, pronunțată de Tribunalul București au fost admise apelurile declarate împotriva acestei sentințe, schimbată în tot sentința în sensul că au fost admise cererile de intervenție și respinsă acțiunea, ca neîntemeiată, soluție menținută prin decizia nr.44/13.01.1998 a Curții de APEL BUCUREȘTI, prin respingerea recursului.
La data de 25.07.1997 a fost încheiat contractul de vânzare cumpărare cu plata în rate nr.698/1 între SC SA și pârâții și, obiectul.contractului fiind apartamentul nr.1, situat în-, sector 1,
Așadar, reclamantul pretinde calitatea sa de proprietar în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.55107/1945, iar pârâții pretind calitatea lor de proprietari în baza contractului de vânzare cumpărare nr.698/1/25.07.1997, încheiat în baza Legii nr.112/1995, act din care rezultă ca aceștia ar fi dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat.
Potrivit art.1 alin.1) din Legea nr.112/1995 "foștii proprietari - persoane fizice - ai imobilelor cu destinația de locuințe, trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 6 martie 1945, cu titlu, și care se aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989 beneficiază de masurile reparatorii prevăzute de prezenta lege".
Potrivit art.9 alin.1) din Legea nr.112/1995 "chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natura foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art.14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a prețului".
După cum se observă, obiectul de reglementare al Legii nr.112/1995 îl constituie imobilele care au trecut în proprietatea statului după 6 martie 1945 cu titlu, astfel încât chiriașii puteau cumpăra de la stat doar această categorie de imobile.
În speța de față, astfel cum s-a reținut mai sus, imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului fără titlu, astfel încât el nu putea fi vândut chiriașilor în baza Legii nr.112/1995.
Prin urmare, prezumția simplă de proprietate în favoarea pârâților este răsturnată în cauza de față în condițiile în care, mai sus, s-a reținut că autorul pârâților (statul) nu a avut calitatea de proprietar în momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare.
Prin Decizia pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, în data de 09.06.2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că "concursul între legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiuluispecialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut de legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (legea nr.10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității juridice".
Tribunalul a apreciat că prevederile art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului pot fi reținute în cauza de față pentru a determina temeinicia acțiunii în revendicare, întrucât reclamantul a justificat existența unui bun actual în sensul Articolului 1 din Protocolul nr.1 la Convenție, ceea ce ridică problema unei atingeri aduse acestuia, care să atragă incidența textului din Convenție menționat.
Astfel, Convenția garantează protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate.
Noțiunea autonomă de bun care circumscrie domeniul de aplicare al articolului nr.1 din Protocolul nr.1 la Convenția presupune ca reclamantul să aibă cel puțin o speranță legitimă cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
De asemenea, Tribunalul a mai reținut că instanța europeană a constatat în favoarea foștilor proprietari încălcarea dreptului de proprietate garantat de art.1 din Protocolul art.1 al Convenției, în situații similare de cea a reclamantului din prezenta cauză, și anume în condițiile în care petenții au justificat existența unui bun în sensul Convenției, și anume o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabila care le-a consfințit dreptul de proprietate asupra bunului revendicat, urmată de desființarea acesteia sau imposibilitatea punerii în executare, ulterior momentului din care în sarcina Statului R s-a născut obligația respectării Convenției.
În cauza de față, reclamantul a făcut dovada recunoașterii calității sale de proprietar a imobilului - apartamentului revendicat, respectiv o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, anterior dobândirii drepturilor de proprietate de către pârâți în aplicarea Legii nr.112/1995.
Potrivit art.1 din Protocolul nr.1 - orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
În ceea ce privește existența unui bun, s-a reținut că reclamantul (autoarea sa) avea un bun, în sensul art.1 din Protocolul nr.1, întrucât printr-o hotărâre judecătorească pronunțată în anul 1992 i-a fost recunoscut în mod irevocabil acest aspect. În ceea ce privește existența unei ingerințe s-a constatat, de asemenea, că a existat o încălcare a dreptului de proprietate al reclamantului, prin desființarea unei hotărâri judecătorești irevocabile, care fusese și pusă în executare. Cu privire la justificarea ingerinței s-a reținut că o lipsire de proprietate, în lumina celei de-a doua norme, poate fi justificată numai dacă se demonstrează, în special că ea a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și a avut un temei legal. Totodată, s-a reținut că, în cauză, prin desființarea unei hotărâri judecătorești irevocabile, echilibrul rezonabil a fost rupt și reclamantul a suportat și încă mai suportă o sarcină specială și exorbitantă, prin urmare există și în continuare o încălcare a art.1 din Protocolul nr.1 adițional la convenție.
Această hotărâre a fost criticată de pârâții șisub aspectul nelegalității și netemeinicie sale.
Astfel, s-a susținut că, tribunalul a respins, în mod greșit, excepția puterii lucrului judecat dedusă din decizia nr.962/02.05.1997 a Tribunalului București - Secția a V-a Civilă, devenită irevocabilă prin decizia civilă nr.44 din data de 13.01.1998 a Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a IV-a Civilă reținând că nu există identitate de cauză între cele două litigii, această constatare fiind străină "atât de principiile de drept cât și de situația concretă din litigiu.
În cele două acțiuni, și moștenitorul său, au invocat, ca izvor al dreptului lor de proprietate asupra imobilului revendicat, același titlu, respectiv, vânzarea-cumpărarea constatată prin contractul autentificat sub nr.55107/1945 al Tribunalului Ilfov - Secția Notariat.
Constatarea finală a instanței, în sensul că decizia menționată nu a soluționat fondul litigiului, contravine conținutului hotărârii pusă în discuție deoarece, prin decizia invocată nr.962/1997 a Tribunalului București - Secția a V-a Civilă - a fost respinsă acțiunea reclamantei - constatarea nevalabilității titlului statului și revendicare - ca neîntemeiată, constatându-se că imobilul a intrat cu titlu valabil în proprietatea statului și că deciziile a căror anulare a fost solicitată de către reclamantă au fost emise cu respectarea legii, în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, pronunțate în conformitate cu dispozițiile Decretului nr.111/1951.
Sentința tribunalului, mai arată apelanții, este greșită și în ce privește respingerea excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare, formulată în temeiul art.480 din Codul civil de, cu motivarea că foștii proprietari pot promova, chiar în prezența Legii nr.10/2001 acțiune în revendicare pe dreptul comun, precum și că, soluția de respingere, ca inadmisibilă, a unei atari acțiuni, ar încălca art.6 alin.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Prin acțiunea de față, reclamantul revendică de la pârâți apartamentul nr.1, situat în imobilul din B,-, în temeiul art.480 Cod civil, susținând că acesta a fost preluat de la autorii săi în proprietatea statului fără titlu.
Or, în conformitate cu dispozițiile imperative ale art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998, acțiunea în revendicare a unui imobil considerat ca intrat fără titlu în proprietatea statului poate fi exercitată de foștii proprietari sau de moștenitorii acestora în temeiul dreptului comun numai dacă nu există o lege specială de reparație.
Așadar, o dată cu intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001 - ca lege specială de reparație care reglementează atât situația imobilelor trecute cu titlu în proprietatea statului, cât și a celor preluate fără titlu, precum și raporturile dintre foștii proprietari și chiriașii subdobanditori - prevederile dreptului comun, în ce privește revendicarea imobilelor care fac obiectul acestei legi, au devenit inaplicabile, potrivit principiului specialia generalibus derogant.
Acest principiu, arată apelanții, a fost consacrat în mod expres de art.46 alin.4 din Legea nr.10/2001, astfel cum a fost completat prin Legea nr.1/2009, publicata în Of. nr.63/3.02.2009 și intrată în vigoare Ia 6.02.2009, alineat care dispune în mod imperativ că, "Persoana îndreptățită (fostul proprietar sau moștenitorii acestuia - ns.) are obligația de a urma calea prevăzută de prezenta lege (Legea nr.10/2001 - ns), după intrarea acesteia în vigoare. Prevederile prezentei legi se aplică cu prioritate".
Se face mențiunea că, Curtea Constituțională a constatat prin două decizii distincte, constituționalitatea Legii nr.1/2009 și conformitatea acesteia cu tratatele internaționale și convențiile la care România este parte.
Prin urmare, motivarea instanței, potrivit căreia Legea nr.10/2001, ca lege specială de reparație, are caracter facultativ, iar nu obligatoriu, în raport cu dispozițiile Codului civil (atunci când vin în discuție relațiile între foștii proprietari și chiriașii subdobânditori, încalcă cele mai elementare reguli ale dreptului material și procesual.
În consecință, acțiunea reclamantului, prin care se revendica un bun ce face obiectul Legii nr.10/2001 (art. 2 lit.e), trebuia respinsă ca inadmisibilă.
Aceasta este soluția - obligatorie pentru instanțele judecătorești pe care a îmbrățișat-o și Înalta Curte de Casație și Justiție, în Secții Unite, prin decizia în interesul legii nr.33/9.06.2008, soluție validată, așa cum s-a arătat, de Legea nr.1/2009.
Legea nr.10/2001 suprimă, așadar, acțiunea dreptului comun, dar nu și accesul la un proces echitabil, întrucât ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator și procedural, instituie controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin la trei grade de jurisdicție, în condițiile art.21 alin.1 și 3 din Constituție și ale art.6 alin.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Acțiunea reclamantului este inadmisibilă și dintr-un alt punct de vedere, invocat în cauză, dar ignorat de prima instanță, și anume, acela că reclamantul a urmat procedura reglementată de Legea nr.10/2001 și a beneficiat de măsurile reparatorii prevăzute de aceasta, iar, concomitent, a formulat și acțiune în revendicare pe dreptul comun încălcând, în acest mod, principiulelecta una.Acesta este argumentul reținut atât de instanța supremă în decizia nr.33/2008 cât și la Curtea Constituțională care, prin decizia civilă nr.1351/10.12.2008 a statuat că Legea nr.10/2001 nu obstrucționează accesul liber la justiție al celor îndreptățiți la măsuri reparatorii, iar în cazul concursului dintre legea specială și legea generală se aplică legea specială.
Soluția tribunalului este neîntemeiată și în ceea ce privește fondul cauzei, deoarece, câtă vreme prin decizia civilă nr.962/1997 a Tribunalului București - Secția a V-a Civilă s-a stabilit cu putere de lucru judecat că imobilul din litigiu a intrat în proprietatea statului cu titlu valabil, aceste aspecte de fapt și de drept nu mai pot fi repuse în discuție de reclamant, iar instanța nu mai putea statua că imobilul a intrat în proprietatea statului fără titlu și, prin urmare, nu putea face obiectul Legii nr.112/1995 precum și că respingerea acțiunii reclamantului ar contraveni art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Contractul de vânzare-cumpărare nr.698 din 27.06.1997 a fost încheiat de soții cu respectarea tuturor dispozițiilor legale în vigoare la momentul respectiv, iar buna lor credință este mai mult decât evidentă, de vreme ce pârâții s-au întemeiat pe o hotărâre judecătoreasca definitivă și executorie, care a statuat că reclamanta, autoarea lui, nu este îndreptățită la restituirea în natură a imobilului din- în temeiul dreptului comun, întrucât titlul statului asupra acestui imobil este perfect valabil, fiind incidente dispozițiile Legii nr.112/1995, ca lege specială de reparație.
Acest contract este act autentic și constituie titlu de proprietate opozabil, de la data încheierii lui, inclusiv reclamantului, în conformitate cu art.45 alin. 21 din Legea nr.10/2001, astfel cum a fost completat prin Legea nr.1/2009. EI consfințește dreptul de proprietate exclusiv al soților asupra apartamentului din litigiu, drept de proprietate ce face obiectul protecției art.1 din Protocolul 1 la CEDO și, totodată, reprezintă temeiul respingerii acțiunii reclamantului ca nefondată.
Dispozițiile art.1 din Primul Protocol la precum și jurisprudența Curții Europene nu se constituie într-un temei pentru admiterea acțiunii în revendicare formulată de, așa cum susține prima instanță.
Mai mult, afirmația conținută în sentința atacată, în sensul că prin decizia nr. 654/1993 a Curții Supreme de Justiție, care a admis recursul în anulare împotriva sentinței nr.1632 bis/11.04.1992 a Judecătoriei Sectorului 1 B, s-a săvârșit o ingerință în dreptul de proprietate actual al autoarei reclamantului și, ca atare pârâții din prezentul litigiu trebuie să suporte consecințele acestei ingerințe, este greșita din mai multe puncte de vedere:
În primul rând, la data ratificării de către România a, 20.06.1994, autoarea reclamantei, nu avea în patrimoniul sau un drept de proprietate actual asupra imobilului din litigiu.
Intr-adevăr, sentința nr.1632 bis/11.04.1992 a Judecătoriei Sectorului 1 B, la care se referă tribunalul, a fost desființată de Curtea Supremă de Justiție prin decizia nr.654/1993, astfel că la momentul ratificării Convenției, nu deținea un bun actual care să fie ocrotit de art.1 din Primul Protocol la
Decizia Curții Supreme a casat sentința sus-menționată, nu pentru a face o ingerință în dreptul de proprietate al antecesoarei lui, ci ca o consecință a faptului că a ascuns instanțelor ierarhic inferioare o împrejurare decisivă pentru justa soluționare a cauzei, anume că imobilul a trecut cu titlu în proprietatea statului.
Întrucât Curtea Supremă de Justiție a casat sentința nr.1632 bis/1992 cu trimiterea cauzei spre rejudecare, a beneficiat de trei grade de jurisdicție pentru a-și valorifica pretențiile.
In consecința nu se poate face nici o asemănare între situațiile avute în vedere prin hotărârile Curții Europene la care tribunalul face trimitere și situația care a determinat pronunțarea deciziei Curții Supreme de Justiție de casare cu trimitere spre rejudecare.
Oricum, Ttribunalul și-a depășit atribuțiile atunci când a constatat, în locul Curții Europene a Drepturilor Omului, că Statul Român a săvârșit o ingerință în dreptul de proprietate al autoarei reclamantului și, în plus, pune în sarcina pârâților repararea unei pretinse pagube creată prin așa - zisa ingerință, lucru care contravine Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Pârâtul Municipiulreprezentat prin Primarul General a susținut, în motivarea apelului său, că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât reclamantul nu justifică un interes în a solicita să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu, ignorându-se dispozițiile Legii nr.247/2005 conform cărora, imobilele preluate de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr.139/1940 se restituie în natură, în condițiile prezentei legi.
Or, arată apelantul, atâta timp cât prin lege s-a statuat că toate imobilele din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 au fost preluate abuziv, instanța nu mai poate să constate altceva decât ceea ce prevede legea.
Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 02.03.2009, intimatul - reclamant a arătat că, la art.1 și 2 din Legea nr.247/2005 se face referire la imobilele preluate abuziv, însă preluarea abuzivă nu este tot una cu luarea imobilului fără titlu valabil, iar diferența este certă consecințele fiind diferite și sunt prevăzute de art.50 din Legea nr.10/2001, ca atare, apelul Municipiul B reprezentat prin Primarul General, este nefondat.
A arătat intimatul că și apelul pârâților și este nefondat, deoarece, tribunalul a interpretat corect noțiunea de cauză a acțiunii ca fiind fundamentul legal al dreptului pe care una din părți îl poate valorifica împotriva celeilalte, apelanții făcând confuzie întrecausa proxima și causa remota.Identitatea de cauză nu există nici în ceea ce privește părțile deoarece, în cea dintâi acțiune pârâții nu au stat în judecată ca titulari ai dreptului dedus judecății întrucât ei au avut calitatea de intervenienți accesorii urmând să sprijine apărarea dreptului de proprietate al Primăriei Municipiului
Prin decizia civilă nr.962 din 02.05.1997, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a reținut că imobilul proprietatea autoarei intimatului a fost trecut în proprietatea statului prin sentința civilă nr.1258/1992 a Tribunalului Popular ce nu poate fi cenzurată de instanță, existând autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că pricina nu a fost soluționată în fond.
Prezenta acțiune esențialmente admisibilă față de dispozițiile art.20 din Constituția României și ale art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului cât și prin raportare la prevederile Legii nr.1/2009 întrucât, la data cumpărării, apelanții nu au respectat cerințele Legii nr.112/1995 apartamentul din litigiu fiind deținut de stat fără titlu în baza Decretului nr.111/1950. Față de reaua credință a apelanților care au cumpărat imobilul în discuție cu încălcarea Lefii nr.112/1995 aceștia nu beneficiază de un bun ocrotit de lege în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Examinând cauza prin prisma motivelor de apel, Curtea a apreciat că apelurile formulate sunt nefondate pentru următoarele considerente:
Situația de fapt a fost corect reținută de Tribunal și anume că, încă din anul 1968 autorii reclamantului au demarat demersurile juridice pentru recuperarea proprietății asupra imobilului din litigiu: contestația formulată la data de 09.02.1968 prin care se solicită anularea preluării de către stat - contestație ce a primit, în primă instanță, o soluție de admitere, - acțiunea în revendicare formulată la data de 31.01.1992.
Această acțiune, prin care autoarea reclamantului solicita, în contradictoriu cu statul, anularea Decretului nr.545/09.05.1959 emisă de fostul S Popular al Raionului și a deciziei nr.2361/06.12.1968 emisă de fostul Consiliu Popular al Municipiului B - Comitetul Executiv - ca fiind emise în mod nelegal și repunerea în situația anterioară asupra imobilului din litigiu - a fost soluționată de Judecătoria Sectorului 5 B prin sentința civilă nr.1632 bis care, devenind titlu executoriu, a permis emiterea Dispoziției de restituire nr.430/31.08.1992 de către Primăria municipiului
La data de 03.03.1993 s-a luat în examinare recursul extraordinar declarat de procurorul general împotriva sentinței civile nr.1632 bis la 15.04.1992 a Judecătoriei sectorului 5 B, irevocabilă la acea dată, și, prin decizia civilă nr.654 Curtea Supremă de Justiție - Secția Civilă a admis recursul extraordinar, a casat sentința civilă de mai sus și a trimis dosarul aceleiași judecătorii spre rejudecare.
Reluându-se, în acest context, judecata, în apel, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, prin decizia civilă nr. 926 din 02.05.1997 schimbă sentința cu nr.4376/18.04.1996 a Judecătoriei sectorului 1 B (prin care acțiunea reclamantei a fost admisă) în sensul că a admis cererile de intervenție și a și a respins acțiunea, ca neîntemeiată.
Această hotărâre a devenit irevocabilă la data de 13.01.1998 prin decizia civilă nr.44 pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a IV-a Civilă.
În mod corect, tribunalul a apreciat prevederile legale aceste situații de fapt și, pe cale de consecință, a interpretat corect dispozițiile art.1201 din Codul Civil, reținând că nu există identitate de cauză între litigiul de față și cel care a fost soluționat prin decizia civilă mai sus menționată, respectiv, decizia civilă nr.962/02.05.1997 a Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă.
În cazul acțiunii reale, manifestarea unei acțiuni cu consecința producerii unui efect contrar obligațieierga omnes, care vatămă dreptul subiectiv civil, reprezintă cauzadebendia dreptului subiectiv, iar cauza acțiunii în justiție, cauza petendi, este manifestarea însăși a acelei acțiuni contrare obligației de a nu face, reclamantul urmărind (scopul obiectiv al acțiunii) sancționarea vătămării produse.
La data promovării primei acțiuni, reclamanta a solicitat anularea dispozițiilor emise de către stat prin care acesta i-a nesocotit dreptul de proprietate, iar prin prezenta acțiune solicită revendicarea bunului său de la subdobânditorii care au ignorat dreptul de proprietate.
Așa cum corect s-a statuat, cea dintâi hotărârea nu a fost rezultatul unei cercetări judecătorești, asupra fondului cauzei, instanța considerând că hotărârea judecătorească prin care a fost preluat bunul nu mai poate fi analizată sub aspectul nelegalității sale, ca argument în plus în înlăturarea excepției autorității lucrului judecat.
La data promovării primei acțiuni, mai mult, reclamantul (autoarea sa) considera că statul i-a nesocotit dreptul său de proprietate, apelanții - pârâți fiind chiriași ai imobilului, ceea ce conduce la concluzia chiar a inexistenței identității de părți, deoarece în primul litigiu aceștia au intervenit accesoriu în apărarea pârâtului Consiliul Local al Municipiului B, iar în prezenta cauză sunt pârâți, consecință a dobândirii proprietății prin contractul de vânzare-cumpărare nr.698/1/25.07.1997, imediat după pronunțarea deciziei care se invocă drept prim termen al autorității lucrului judecat și înainte ca aceasta să devină irevocabilă (02.05.1997 și, respectiv, 13.01.1998).
Nici critica relativă la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare nu poate fi primită de
Într-adevăr, susținerile apelanților cu referire la Decizia nr.33/09.06.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite prin care se lămurește problema, de principiu, a opțiunii între legea specială și legea generală pornindu-se de la premisa principiilor de drept electa una și cel al securității raporturilor juridice sunt veridice, instanța supremă făcând referire și la Decizia nr.LIII/04.06.2007.
Însă, prin aceeași decizie, avându-se în vedere cazuistica Curții (Jujescu contra României, Porțeanu contra României), s-a statuat că nici nu se poate aprecia că existența Legii nr.10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art.1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție, iar aplicarea altor dispoziții legale decât cele ale legii speciale, atunci când acestea din urmă sunt contrare Convenției, trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenție aparținând altor persoane.
Astfel, în mod corect tribunalul a procedat, prin raportare la dispozițiile art.20 din Constituția României, la aplicarea dispozițiilor Convenției în speța de față, acestea făcând parte din dreptul intern care are caracter subsidiar față de prevederile de drept comunitar încă din anul 1994. Prin urmare, analizând noțiunea de "bun" în sensul Convenției, aceea de ingerință a statului în dreptul de proprietate și a cerinței proporționalității ingerinței, tribunalul a reținut că dreptul de proprietate al reclamantului a fost încălcat.
Astfel, jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, statuează că vânzarea posesiunilor altcuiva de către stat chiar înainte ca problema proprietății să fi fost definitiv soluționată de către instanțele de judecată va fi considerată privare de posesie. Aceasta, asociată cu totala lipsă a despăgubirilor, este contrarie art.1 din Protocolul nr.1, iar sistemul de despăgubire în baza Legii nr.247/2005 este insuficient și nesigur. (Dalban contra României, Petrescu contra României, Lungoci contra României, și Dobrescu contra României, Faimblat contra României, Katz contra României).
Reclamantul a avut un bun, în sensul Convenției, a beneficiat de o hotărâre judecătorească care i-a confirmat irevocabil dreptul de proprietate (și de dispoziție de restituire), soluție ce a fost menținută până în anul 1997 când, consecință a promovării recursului extraordinar, acțiunea i-a fost respinsă.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat, cu referire la această problemă și aceeași perioadă ca și cea din cauză că, principiul siguranței juridice impune, printre altele, atunci când instanțele de judecată au dat o hotărâre definitivă într-o anumită cauză, judecata lor nu trebuie contestată deoarece aceasta reprezintă neglijarea unui întreg proces (Brumărescu contra României, SC " Industrial " SA contra României, Cornif contra României, Tripon contra României, etc.).
Argumentele de mai sus, coroborate cu lipsa titlului statului, cu reaua - credință a subdobânditorilor care, erau intervenienți accesorii au achiziționat bunul în timpul procesului asumându-și astfel riscurile unei asemenea vânzări și au schimbat destinația imobilului (fila 106 dosar fond), au condus Tribunalul la acordarea preferabilității titlului reclamantului.
Instanța de fond a soluționat corect în temeiul art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998, capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului în formularea căruia reclamantul avea interes față de consecințele juridice pe care le produce, și arătate mai sus și distincția pe care legea specială o face între preluarea abuzivă și preluarea fără titlu valabil și valabilitatea operațiunii juridice a vânzării intervenite în baza Legii nr.112/1995.
Curtea a înlăturat și critica potrivit cu care intimatul ar fi beneficiat de despăgubiri în temeiul Legii nr.10/2001, deoarece, pe de o parte, acestea nu se regăsesc în accepțiunea sistemului de reparație prin echivalent cu caracter efectiv, iar, pe de altă, această procedură a fost declanșată pentru alte părți din imobil care nu au fost înstrăinate și față de care procedura administrativă a fost considerată de intimat eficace, suficientă.
Pentru considerentele expuse, Curtea a apreciat că apelurile sunt nefondate și, în condițiile prevăzute de dispozițiile art.296 din Codul d e procedură civilă, urmează a fi respinse.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, apelurile formulate de apelanții - pârâți, ambii cu domiciliul în B,-,.1, sector 1 și MUNICIPIUL B REPREZENTAT DE PRIMARUL GENERAL cu sediul în B,-, sector 5 împotriva sentinței civile nr.1615 F din 24.10.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul - reclamant cu domiciliul în B,--20,.15 A + B,.B,.1,.93, sector 6.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 30.03.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
- - - - -
GREFIER
- -
Red.
Tehnodact.
Ex.6/30.04.2009
Secția a V-a Civ. -
Președinte:Doinița MihalceaJudecători:Doinița Mihalcea, Daniela Adriana Bînă
