Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 213/2008. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 213/
Ședința publică din 27 iunie 2008
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Irina Bondoc
JUDECĂTORI: Irina Bondoc, Paulina Georgescu Costea Monica
- -
Grefier - - -
S-au luat în examinare, recursurile civile declarate de recurenții pârâți MUNICIPIUL C prin PRIMAR și CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI C, cu sediile în-, județul C, C, cu sediul în-, - 18, parter, județul C, STATUL ROMÂN prin MINISTERUL ECONOMIEI și FINANȚELOR reprezentat de, cu sediul în str. -. - nr. 18, județul C și STATUL ROMÂN prin MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR B, cu sediul în-, sector 5, recurentele reclamante și, domiciliate în C,-, județul C și recurenții intervenienți, și, toți domiciliați în C,-, județul C, împotriva deciziei civile nr. 795/C/14.09.2005 pronunțată de Curtea de APEL CONSTANȚA, în dosarul civil nr. R/514/C/2005, având ca obiect revendicare imobiliară.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 18.06.2008, fiind consemnate în încheierea de ședință din acea dată, ce face parte integrantă din prezenta hotărâre și când instanța, pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 25.06.2008 și 27.06.2008, când a pronunțat următoarea hotărâre:
CURTEA
Asupra recursurilor civile de față:
Prin acțiunea înregistrată la 28.10.1997, reclamantul a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții C, Municipiul C prin Primar, Consiliul Local C, Municipiul C și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice B reprezentat de C, restituirea în natură a imobilului situat în C,-, format din construcție și teren în suprafață de 743 mp.
În motivarea acțiunii s-a arătat că imobilul solicitat a aparținut numitului și a fost preluat de Statul Român în baza Decretului nr. 92/1950, dar măsura a fost nelegală întrucât nu există identitate între titularul dreptului de proprietate și persoana înscrisă în anexa la decret.
Prin sentința civilă nr.1695/16.02.1998 Judecătoria Constanțaa admis excepția de necompetență materială a acestei instanțe, invocată din oficiu, și a declinat cauza spre competentă soluționare Tribunalului Constanța.
Pe parcursul soluționării procesului la tribunal numita a formulat cerere de intervenție în interes alăturat C și a solicitat respingerea acțiunii cu motivarea că locuiește în imobilul din litigiu ca și chiriașă și este de bună credință.
Prin sentința civilă nr. 638/9.07.1999 Tribunalul Constanțaa admis acțiunea reclamantului și a obligat pârâții să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în C, str. - nr.24, format din construcție și suprafața de 743 mp teren. A respins cererea de intervenție în interes alăturat pârâtei C și a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî în acest sens instanța de fond a reținut că titlularul dreptului de proprietate asupra imobilului la data naționalizării era (), iar nu și că în aceste condiții măsura preluării a fost nelegală pentru că nu a fost respectată identitatea între titularul dreptului de proprietate și persoana înscrisă ca proprietar în anexa decretului.
Apelurile declarate împotriva acestei sentințe de pârâții Consiliul Local al Municipiului C, Municipiul C prin Primar, C, C și de intervenienta au fost admise de Curtea de APEL CONSTANȚA prin decizia civilă nr. 15/c/19.02.2003, prin care a fost schimbată în tot hotărârea atacată, în sensul respingerii acțiunii ca nefondată.
S-a reținut în ceea ce privește apelul Consiliului Local al Municipiului C că este una și aceeași persoană cu, care a decedat în 1954 în, fiind refugiat politic în România, iar referitor la apelul pârâtei C s-a avut în vedere că imobilul din litigiu a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, în ale cărui anexe apare în calitate de proprietar, și că potrivit raportului de expertiză imobilul avea inițial nr. 24, iar în prezent este numerotat cu nr. 22.
A mai constatat instanța că proprietarul imobilului în litigiu a părăsit țara înainte de anul 1956, s-a stabilit în și, întrucât a primit despăgubiri conform art. 1 din Acordul intervenit între Guvernul fostei și Guvernul Regatului Greciei, privind reglementarea problemelor financiare în suspensie între cele două țări, reclamantul nu este îndreptățit la restituire sau la măsuri reparatorii, înlăturându-se apărarea conform căreia încasarea despăgubirilor nu a fost dovedită.
Prin decizia civilă nr. 5213/21.09.2004 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamantul împotriva acestei hotărâri, a casat-o și a trimis apelurile spre rejudecare aceleeași instanțe.
Instanța supremă a reținut că în apel cauza nu a fost rezolvată pe baza temeiurilor de drept invocate prin acțiune, ci în baza art. 5 din Legea nr. 10/2001, intrată în vigoare după sesizarea instanței de fond, și că această soluție s-a pronunțat fără ca reclamantul să opteze pentru aplicarea actului normativ menționat. S-a apreciat că instanța de apel avea obligația să soluționeze cauza în raport de regulile privind revendicarea imobiliară, referitoare la compararea titlurilor, stabilind dacă acestea au fost respectate și dând prioritate titlului de proprietate mai bine caracterizat.
A fost dezlegată prin decizia de casare și problema de drept privind inaplicabilitatea prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001 în cauza de față și s-a stabilit că atâta vreme cât imobilul în litigiu a fost trecut în anexa decretului de naționalizare ca fiind proprietatea unei persoane care nu a părăsit România, nu putea fi inclus în categoria imobilelor pentru care s-au acordat și calculat despăgubiri în baza Acordului din 1966 încheiat între România și.
După reluarea judecății în cauză au formulat cereri de intervenție în interes alăturat pârâților, și, care au calitatea de chiriași în imobilul revendicat, și au solicitat admiterea apelurilor pârâților și, pe fond, respingerea acțiunii reclamantului ca nefondată.
Prin decizia civilă nr.795/C/14.09.2005 Curtea de APEL CONSTANȚAa respins ca nefondate apelurile și cererile de intervenție în interes alăturat apelanților pârâți.
La pronunțarea hotărârii s-au avut în vedere următoarele:
- critica ce vizează lipsa de identitate între, fostul proprietar al imobilului, și nu este întemeiată.
Reclamantul s-a legitimat ca succesor al defunctului, decedat la 4.11.1954, cu certificatul de moștenitor nr. 42/8 aprilie 1957 eliberat de notariatul Principal de Stat al Regiunii C (fila 198, dosar nr. 4906/1999 al Curții de APEL CONSTANȚA ) și cu certificatul de calitate de moștenitor nr. 72/3.09.1997 eliberat de.
Totodată, din declarațiile martorilor și rezultă că reclamantul este nepotul de frate al numitului zis și, care a plecat în jurul anului 1950 în, țară în care a și decedat (filele 33 și 34), iar aceste declarații se coroborează cu certificatul eliberat de Asociația din România la 5 aprilie 1958, care confirmă împrejurarea că, fiul lui, refugiat din România, a sosit în în anul 1951.
- apelul declarat de C nu este întemeiat deoarece:
Imobilul în litigiu, fostă proprietate, situat în C,-, fostă - - nr. 22, fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, fiind menționat în anexele decretului la poziția nr. 367, pe numele.
Din raportul de expertiză efectuat de ing. și suplimentul la raportul de expertiză tehnică imobiliară realizat în apel, în primul ciclu procesul, rezultă că imobilul revendicat de reclamant, situat în C,-, se identifică cu imobilul menționat în actul de proprietate autentificat sub nr. 2895/1935, transcris sub nr. 5395/1935, menționat la adresa din C,-.
Expertiza se coroborează cu înscrisurile existente la dosar, parte din acestea emise de Municipiul C - Direcția de Patrimoniu și C, care arată că imobilul din- a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, fiind menționat la poziția nr. 367, ca fostă proprietate (adresa nr. 4501/14.08.1993 emisă de C și adresa nr. 51479/9.08.2000 a Municipiului C).
Critica referitoare la faptul că imobilul revendicat nu se identifică cu fosta proprietate, ci cu un alt imobil situat în prezent la adresa din-, nu poate fi primită pentru că din expertiza mai sus menționată, ca și din înscrisurile administrate în cauză (nota de constatare nr. 1068/17.03.1997 întocmită de C și contractul de vânzare-cumpărare nr. 28930/1997 - filele 61 și 62, dosar nr. 4906/1999 al Curții de APEL CONSTANȚA ) rezultă că imobilul situat în prezent în C,- nu se identifică cu imobilul fostă proprietate, fiind edificat în anul 1967 de Minieră D și înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 numitei, care îl deținea în calitate de chiriașă la data apariției acestui act normativ.
Imobilul în litigiu a aparținut în cote egale de 1/2 lui și -, iar după decesul lui -, cota acestuia a fost moștenită de care, prin actul de vânzare-cumpărare transcris în registrul de transcripțiuni al Tribunalului Constanța, Secția I, sub nr. 1322/12.06.1931, a înstrăinat-o lui, care a devenit unic proprietar.
La decesul acestuia din urmă, prin testamentul mistic din 1932, imobilul a fost deferit în cote egale fraților săi și, iar prin actul de vânzare-cumpărare transcris la Grefa Tribunalului Constanța sub nr. 5395/1935 a vândut fratelui său partea sa indiviză din bun.
Prin Decretul nr. 92/1950 imobilul a fost naționalizat, fiind menționat în anexa actului normativ la poziția nr. 367, pe numele lui, deși acesta decedase anterior aplicării măsurii de naționalizare, la 1 martie 1945, conform certificatului de deces - duplicat - eliberat sub nr. 9986 din 2.09.1997.
Titlul exhibat de stat nu corespunde exigențelor art. 6 din Legea nr. 213/1998 și ale art. 1 din Protocolul 1 la CEDO pentru că imobilul în litigiu a fost naționalizat abuziv, în listele anexe ale decretul de naționalizare fiind menționat numele unei alte persoane decât cel al adevăratului proprietar; prin urmare, din comparația titlurilor exhibate de părțile din proces se constată că dreptul reclamantului este preferabil celui invocat de stat, privarea de proprietate a autorului reclamantului fiind realizată în mod abuziv.
- câtă vreme Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001 și că instanța de apel, după casare, trebuie să compare titlurile invocate de părți cu privire la imobilul litigios, operațiune specifică acțiunii în revendicare, conform art. 480 Cod civil, apelul intervenientei este în mod vădit neîntemeiat.
- cererile de intervenție în interesul pârâților, formulate în apel, au fost respinse ca nefondate, ca urmare a respingerii apelurilor pârâților, conform art. 49 Cod procedură civilă.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul C prin Primar, Consiliul Local C, C și intervenienții în interes alăturat pârâților, și.
Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive în susținerea căreia a invocat prevederile art.25 din Decretul nr.31/1954, art.136 alin.2 din Constituția României și art.38 alin.2 lit.f-h din Legea nr.215/2001, iar în motivare a arătat că din interpretarea tuturor acestor dispoziții legale rezultă că Ministerul Finanțelor Publice reprezintă interesele statului în justiție în litigiile al căror obiect îl formează bunurile din domeniul public de interes național, în condițiile în care participă nemijlocit și în nume propriu, fiind lipsit de calitate procesuală pasivă atunci când bunurile revendicate fac parte din domeniul privat al unității administrativ teritoriale.
Consiliul Local C și Municipiul C prin Primar au criticat soluția din apel conform art.304 pct.8 și 9 din Codul d e procedură civilă, invocând următoarele:
- greșita apreciere a îndreptățirii procesuale active a reclamantului în condițiile în care din actele de stare civilă și actele de moștenitor rezultă nenumărate neconcordanțe între nume și datele de stare civilă.
Au susținut recurenții că reclamantul nu a făcut dovada că și este una și aceeași persoană, dovada preluării abuzive a imobilului din str. - nr.24 și a faptului că- corespunde cu str. - nr.24, respectiv a identității dintre imobilul revendicat și cel menționat în anexa decretului de naționalizare. S-a mai arătat că există incertitudine asupra anului decesului lui, că nu poate justificată prin declarații de martori date în fața notarului public în 1997 identitatea dintre și și că reclamantul nu mai poate revendica imobilul câtă vreme acesta a făcut obiectul unui tratat bilateral încheiat între România și.
- greșita aplicare a prevederilor art.480 din Codul civil câtă vreme nu există concordanță între imobilul revendicat și cel expertizat sau dovedit cu înscrisurile cu care se face proba proprietății, iar lipsa de identitate dintre adevăratul proprietar și persoana menționată în anexa decretului de naționalizare a fost greșit reținută.
Sub primul aspect s-a arătat că, deși prin acțiune reclamantul a revendicat imobilul din-, efortul său probator a vizat dreptul asupra imobilului din C, str. - nr.22, fără a face dovada schimbării numerotației imobilelor de pe acea stradă în perioada de referință, iar față de această situație concluziile expertizei tehnice imobiliare sunt lipsite de relevanță pentru că expertului i s-a stabilit ca obiectiv identificarea imobilului din strada - nr.24, iar afirmația acestuia, referitoare la identitatea dintre fosta- și actuala str. - nr.24 este lipsită de suport probator.
Referitor la titularul dreptului de proprietate asupra imobilului la momentul naționalizării s-a arătat că proprietatea aparținea lui - pentru că nu este relevantă o înstrăinare anterioară a bunului către fratele său, a cărei transcriere nu a fost dovedită - iar în aceste condiții, imobilul a intrat cu titlu valabil în proprietatea statului.
Cai nvocat greșita apreciere a probatoriilor administrate cu privire la existența dreptului de proprietate al reclamantului și a identității dintre imobilul revendicat și și cel înscris în anexa decretului de naționalizare, precum și greșita aplicare a dispozițiilor legale referitoare la regimul juridic al moștenirii și la transmiterea dreptului de proprietate.
A susținut recurenta că instanța trebuia să pună în vedere reclamantului să depună extrasul de carte funciară al imobilului din care să rezulte ca la momentul naționalizării proprietar al acestuia era, că din evidențele regiei recurente rezultă că imobilul a fost preluat în baza deciziei de preluare nr.2780/1955 de la și că din anexa decretului de naționalizare rezultă că pe numele lui a fost naționalizat imobilul de pe strada - nr.22, nu cel de la nr.24.
Au mai fost invocate copia matricolei nr.2 a imobilului din C, str. - nr.22 - în care se arată că ulterior renumerotării stradale din 1938 imobilul care a aparținut lui a avut același nr. stradal, respectiv nr.22 - și nota de constatare nr.1068/17.03.1997 a C, conform căreia terenul de la nr.22 al străzii - a fost liber de construcții ca urmare a demolării unui imobil anterior.
În susținerea celei de a doua critici, recurenta Caa rătat că, în absența extrasului de carte funciară, instanța a apreciat greșit că imobilul a aparținut în totalitate lui, autorul lui și, deși reclamantul nu a depus la dosar decât actul de vânzare din 1931, prin care a înstrăinat cota de 1/2 din imobil către, iar pentru cealaltă cotă de 1/2 nu a fost prezentat nici un titlu care să ateste dreptul de proprietate al testatorului.
Intervenienta a criticat soluția tribunalului pentru nelegalitate și netemeinicie invocând, în esență, următoarele:
- reclamantul nu a făcut dovada preluării abuzive a imobilului din C, str. - nr.24 și nici dovada că deține un titlu valabil asupra acestui bun. Astfel, deși din adresa nr.164/1999 eliberată de Arhivele Naționale - Direcția Județeană C rezultă că la 18 septembrie 1935 s-a trecut actul de vânzare prin care din Cav ândut fratelui său partea indiviză din imobilul situat în C,-, acest act nu a fost transcris, ceea ce atrage sancțiunea inopozabilității față de terți și justifică faptul că în anexa Decretului nr.92/1950 proprietarul imobilului din str. - nr.22 este, care în 1950 încă mai figura ca proprietar.
- reclamantul nu a făcut dovada calității de moștenitor pentru că certificatul de moștenitor din 1997 nu face dovada identității dintre și, respectiv între și, iar o hotărâre judecătorească de rectificare a numelui nu a fost depusă.
- în nici un ciclu procesual nu au fost depuse copii ale certificatelor de deces ale lui () și, deși din relațiile din rezultă că anul decesului lui este 1956, din certificatul de moștenitor rezultă că defunctul a decedat în 1954, iar Înalta Curte de Casație și Justiție reține anul 1948.
- nu s-a dovedit că imobilului construit din- îi corespunde construcția din str. - nr.24, cu atât mai mult cu cât din documentele eliberate de Administrația Financiară rezultă în mod evident o deosebire de structură între cele două imobile, iar din planul cadastral și foile matricole - că din 1950 și până în prezent celelalte case și-au păstrat numerotația, inclusiv cea din str. - nr.24, astfel că nu se poate pune în discuție o schimbare a numerotației străzilor.
Intervenienții, și au criticat hotărârea tribunalului conform art.304 pct.9 din Codul d e procedură civilă, iar în motivare au arătat că imobilul înscris în anexa decretului de naționalizare la poziția nr.367, situat pe-, nu coincide cu imobilul revendicat, situat pe str. - nr.24 și că reclamantul nu a făcut dovada presupusului său grad de rudenie cu proprietarul și nici pe aceea a îndreptățirii la restituirea în natură a bunului.
Au susținut recurenții că imobilul de pe- coincidea cu imobilul de pe str. - nr.22, care a fost ruinat după război, construcția a fost complet demolată, iar terenul a intrat în proprietatea unei întreprinderi care l-a vândut apoi unei persoane fizice, că între reclamantul și defunctul nu există nici un grad de rudenie, nefiind facută dovada că acesta este nepot de frate al defunctului menționat, că certificatul de moștenitor eliberat la 03.04.1957, prin care s-a dezbătut succesiunea lui, cu ultimul domiciliu în, este mai mult decât susceptibil deoarece competența în emiterea unui astfel de act nu aparținea autorităților române - pentru că defunctul era plecat de mult în și nu decedase pe teritoriul României - și că din foaia matricolă veche a imobilului din- rezultă că proprietar este și că descrierea nu coincide cu cea a imobilului revendicat.
Imposibilitatea restituirii imobilului a fost justificată și pe considerentul conform căruia imobilul a aparținut unor cetățeni greci care s-au repatriat și a făcut obiectul Tratatului bilateral dintre România și.
Recursurile au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curti de Casație și Justiție sub nr.12028/2005, iar prin decizia nr.4095/18.05.2007 a acestei instanțe cauza a fost trimisă la Curtea de APEL CONSTANȚA spre competentă soluționare cu motivarea că valoarea imobilului este mai mică decât aceea stabilită de art.2 alin.1 lit.b din Codul d e procedură civilă, ceea ce atrage incidența art.II alin.3 din Legea nr.219/2005.
La Curtea de APEL CONSTANȚA dosarul a fost înregistrat sub nr-, iar ca urmare a decesului reclamantului au fost introduse în cauză, în calitate de moștenitoare, conform certificatului de moștenitor nr.16/31.03.2008 eliberat de Asociați și, numitele și.
De asemeni, ca urmare a decesului intervenientei, au fost citați în calitate de moștenitori, și, recurenți intervenienți în cauză.
Prin cererea depusă la termenul din 18.06.2008 recurenții intervenienți și au solicitat rectificarea încheierii de ședință din 07.05.2008 cu privire la prezența în ședință publică a reprezentantului recurenților Consiliul Local C și Municipiul C, care a fost în mod eronat consemnată.
Prin concluzii scrise, recurenții intervenienți și au reluat, în esență, considerentele expuse în cererile de recurs.
Analizând legalitatea hotărârii atacate în raport cu criticile formulate instanța a reținut următoarele:
Recursurile formulate de pârâții Consiliul Local C, Municipiul C prin Primar și C, și de intervenienții în interes alăturat acestora au vizat legalitatea titlului statului, fondat pe dispozițiile Decretului nr. 92/1950, îndreptățirea procesuală a reclamantului - atât sub aspectul calității de moștenitor, cât și în ceea ce privește existența dreptului de proprietate - și problema exceptării bunului de la restituire, ca urmare a aflării sale sub incidența unui tratat internațional de despăgubiri și, fiind comune, vor fi analizate împreună și soluționate printr-un considerent comun.
Reclamantul a dedus judecății încălcarea dreptului său de proprietate asupra imobilului situat în C, str. - nr.24 și a pretins să i se recunoască acest drept - care a fost încălcat prin preluarea abuzivă a bunului în proprietatea statului, în temeiul Decretului nr.92/1950.
Pentru dovedirea proprietății au fost depuse la dosar mai multe înscrisuri, din a căror interpretare rezultă cu certitudine ca imobilul din- este același cu cel situat în prezent pe str. - nr.24, că se afla - la momentul naționalizării - în proprietatea lui () (), în compunerea existentă și în prezent și că reclamantul este unicul moștenitor al proprietarului bunului din momentul preluării.
Calitatea lui, de unic proprietar al imobilului la momentul naționalizării, rezultă din succesiunea actelor încheiate în timp cu privire la acest bun, prin care s-a realizat transferul dreptului de proprietate; astfel, prin actul de vânzare de drepturi succesorale transcris la Grefa Tribunalului Constanța sub nr. 1322/12.06.1931, a vândut lui jumătatea indiviză din imobilul situat în C,-, pe care o moștenise de la fratele său -, iar în cuprinsul acestui înscris se face mențiune expresă că cealaltă cotă indiviză de 1/2 din imobil aparținea cumpărătorului, care astfel a devenit proprietarul întregului bun. Prin testamentul mistic transcris sub nr.1391/1932 la Grefa Tribunalului Constanța, secția I, a testat întreaga sa avere mobilă și imobilă, inclusiv imobilul din-, în favoarea fraților săi și, iar prin actul de vânzare transcris sub nr.5395/18.09.1935 la Grefa Tribunalului Constanța, a vândut partea sa indiviză din imobilul situat în C,-, pe care îl stăpânea în indiviziune și în părți egale împreună cu cumpărătorul, fratelui său.
Din conținutul înscrisurilor menționate, opozabile terților ca urmare a transcrierii lor în registrul de transcripțiuni, contrar susținerilor recurenților pârâți și intervenienți, rezultă că la momentul aplicării decretului de naționalizare întregul imobil aparținea în proprietate lui care, potrivit certificatului de calitate de moștenitor nr.72/03.09.1997 eliberat de și certificatului de moștenitor nr.42/03.04.1957 eliberat de Notariatul Principal de Stat al Regiunii C, a avut ca unic moștenitor pe titularul inițial al acțiunii de față.
Potrivit celor două acte succesorale a decedat la 04.11.1954, în, și a avut ca unic moștenitor acceptant al succesiunii pe nepotul său, fiul fratelui său, predecedat la 06.09.1952. Împrejurarea că în certificatele la care s-a făcut referire numele defunctului este menționat ca fiind, iar nu, cum apare în testamentul mistic lăsat de sau în actul de vânzare încheiat cu, nu poate conduce la concluzia lipsei de identitate între autorul reclamantului și proprietarul imobilului din- la data naționalizării pentru că cele două înscrisuri se coroborează cu certificatul eliberat de Asociația din România la 05.04.1958 - conform căruia este fiul lui și s-a refugiat și a decedat în în 1956 - precum și cu declarațiile martorilor și - date în fața instanței, în cursul judecății în primul apel, nu în formă autentică, cum au pretins recurenții - care au arătat că reclamantul este fiul lui și nepot de frate al lui sau, care a plecat în și a murit acolo.
Nici împrejurarea că în certificatul din 1958 eliberat de Aociația din România s-a trecut ca dată a decesului lui anul 1956, iar nu 1954, cum s-a menționat în certificatele succesorale, nu prezintă relevanță în cauză pentru că cele două acte de dezbatere succesorală nu au fost contestate în condițiile legii, iar în lipsa unei asemenea contestații fac dovada deplină a calității titularului inițial al acțiunii, de moștenitor al defunctului ().
Nefondată este și critica referitoare la lipsa de identitate dintre imobilul naționalizat, situat la momentul deținerii lui de către autorul reclamantelor în-, și cel revendicat, situat în C, str. - nr.24.
Concluziile expertului tehnic imobiliar, exprimate în suplimentul la raportul de expertiză dispus și întocmit în dosarul nr.4906/1999 al Curții de APEL CONSTANȚA, au vizat strict această identitate, suplimentul având ca obiectiv să se determine dacă imobilul din str. - este același cu cel situat pe fosta- sau nr.22; examinând înscrisurile puse la dispoziție sau eliberate părților chiar de recurenți, precum și schița plan de amplasament a imobilului din str. - nr.22, întocmită după planurile cadastrale ale Primăriei C, din care rezultă configurația bunului, expertul a concluzionat că imobilul revendicat este unul și același cu cel situat în C, pe actuala str. - la nr.24, fostă-.
Identitatea menționată de expert rezultă și din adresa nr. 51479/09.08.2000 a Primăriei C - Direcția de Patrimoniu, în care se arată că "în planul cadastral al orașului C întocmit în anii 1936-1938, Registrul de proprietăți, vol.I, la nr. crt.131 este consemnat lotul nr. 6 din careul 119, cu adresa- (în prezent-)", din adresa nr. 21813/25.08.1997 a aceleiași instituții, care exclude susținerea recurenților, referitoare la nemodificarea în timp a numerotării străzii, arătând că imobilul situat în prezent pe str. - nr.22 este imobilul situat pe-, dar și din adresa nr.4501/1993, prin care Cac omunicat reclamantului că "imobilul din str. - nr.24 (nu nr.22 - s-a făcut o altă numerotare în timp) a trecut în proprietatea statului în baza decretului nr.92/1950 (naționalizat la poziția 367 ca fostă proprietate a numitului )".
Toate aceste mijloace de probă, coroborate cu nota de constatare nr.1068/1997 a Ci nfirmă susținerea recurenților, referitoare la identitatea dintre imobilul naționalizat și revendicat în cauză și cel situat în prezent pe strada - nr.22, care a fost demolat în timp, reconstruit de stat și vândut în temeiul Legii nr.112/1995 numitei, astfel că instanța de apel în mod corect a apreciat că imobilul din str. - nr.24 se identifică cu fosta proprietate și că preluarea bunului pe numele unei alte persoane decât adevăratul proprietar are drept consecință nelegalitatea naționalizării.
De altfel, susținerile din recurs referitoare la respectarea sau nerespectarea identității dintre adevăratul proprietar al imobilului și cel înscris în anexa decretului de naționalizare sunt lipsite de relevanță în aprecierea legalității preluării din perspectiva criteriilor prevăzute de art.6 din Legea nr.213/1998, care dispun că bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale " dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat".
Rezultă, pe cale de consecință, că în situația imobilelor preluate de stat fără respectarea Constituției și a legilor în vigoare la data preluării, dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost legal desființat, iar statul nu a devenit un adevărat proprietar.
În speță, la data când imobilul a fost naționalizat de la autorul reclamantului era în vigoare Constitutia din anul 1948, care în art. 8 prevedea că proprietatea particulară și dreptul de moștenire erau garantate, iar proprietatea particulară agonisită prin muncă și economisire se bucură de o protecție specială.
- mult, România ratificase din 10.12.1948 Declarația Universală a Drepturilor Omului care în art.17 alin.1 și 2 dispunea că orice persoană are dreptul la proprietate atât singur, cât și în asociere cu alții și că nimeni nu poate fi lipsit arbitrar de proprietatea sa.
Nu se poate afirma că Decretul nr. 92/1950 a constituit un mijloc legal de dobândire a proprietății imobilului nici din perspectiva Codului civil pentru că din interpretarea prevederilor art.480 rezultă că proprietatea este dreptul unei persoane de a se folosi de un bun, de a-i culege fructele și de a dispune de el, iar potrivit art.481 din același cod, nimeni nu poate fi silit de a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire.
Cum naționalizarea imobilului revendicat s-a făcut cu încălcarea tuturor prevederilor legale amintite, statul se află în situația juridică de a nu fi dobândit în mod valabil acest drept, pentru a-l putea opune cu eficiență juridică proprietarului, iar în acest caz în mod corect s-a apreciat prin hotărârea atacată că, potrivit art.1 din Protocolul nr.1 la. reclamantul este îndreptățit la acordarea unei reparații corespunzătoare, menită să asigure respectarea proporționalității între ingerința în dreptul individului și "utilitatea publică", deci că se impune recunoașterea dreptului lui de proprietate și restabilirea situației anterioare săvârșirii abuzului.
Restituirea în natură a imobilului nu poate fi respinsă pe considerentul că proprietarului acestuia i-au fost acordate despăgubiri în temeiul Acordului dintre România și pentru că lipsa de incidență a prevederilor art.5 din Legea nr.10/2001 a fost stabilită în mod irevocabil prin decizia de casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Pentru considerentele expuse și în temeiul art.312 alin.1 din Codul d e procedură civilă, instanța va respinge recursurile pârâților Consiliul Local C, Municipiul C prin Primar și C, și de intervenienții în interes alăturat acestora, ca nefondate.
Recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor se reține a fi nefondat și urmează a fi respins pentru următoarele considerente:
Autorul reclamantului inițial a pierdut proprietatea printr-un act de autoritate al statului, prin care s-au creat situații juridice noi cu privire la imobil, astfel că acesta are calitatea de persoană obligată în raportul juridic dedus judecății.
Și intenția legiuitorului este aceea că statul are calitate procesuală pasivă în astfel de litigii, iar argumentul de text îl reprezintă prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, conform căruia instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului pentru bunurile dobândite în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă acestea au intrat în proprietatea statului cu respectarea, printre altele, și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
Prin urmare, ca titular al actului de deposedare, statul este răspunzător - în ipoteza reținerii caracterului nelegal al preluării - de prejudiciul creat prin privarea autorului reclamantului de proprietatea asupra imobilului situat în C, str. - nr.24 și poate fi ținut la acoperirea prejudiciului astfel creat deoarece încălcarea dreptului de proprietate antrenează după sine obligația de a pune capăt acestei încălcări și de a înlătura consecințele, astfel încât să restabilească, pe cât posibil, situația anterioară.
Pentru considerente expuse, în baza art. 312 Cod procedură civilă, recursul formulat de Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor - Direcția Generală a Finanțelor Publice C va fi respins ca nefondat.
Conform art.274 alin.1 din Codul d e procedură civilă recurenții vor fi obligați la 1000 lei cheltuieli de judecată către intimatele reclamante.
În temeiul art.281 din Codul d e procedură civilă, instanța va admite cererea de rectificare a încheierii de ședință de la termenul din 07.05.2008, formulată de intervenienții și, deoarece din verificarea caietului de ședință al grefierului de la acel termen de judecată, a cărui copie a fost atașată la dosar, rezultă că apărătorul recurenților Consiliul Local C și Municipiul C prin Primar nu a fost prezent în instanță și nu a formulat concluzii asupra fondului litigiului, iar consemnările care vizează prezența și concluziile acestuia au fost în mod eronat efectuate.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Dispune rectificarea încheierii de ședință de la termenul din 7.05.2008, în sensul înlăturării mențiunilor referitoare la prezența apărătorului recurenților pârâți Municipiul C prin Primar și Consiliul Local C, d-na, și la concluziile asupra fondului recursurilor, consemnate ca fiind formulate de apărătorul ales menționat.
Respinge, ca nefondate, recursurile civile declarate de recurenții pârâți MUNICIPIUL C prin PRIMAR și CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI C, cu sediile în-, județul C, C, cu sediul în-, - 18, parter, județul C, STATUL ROMÂN prin MINISTERUL ECONOMIEI și FINANȚELOR reprezentat de, cu sediul în str. -. - nr. 18, județul C și STATUL ROMÂN prin MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR B, cu sediul în-, sector 5, recurentele reclamante și, domiciliate în C,-, județul C și recurenții intervenienți, și, toți domiciliați în C,-, județul C, împotriva deciziei civile nr. 795/C/14.09.2005 pronunțată de Curtea de APEL CONSTANȚA, în dosarul civil nr. R/514/C/2005.
Obligă recurenții la 1.000 lei cheltuieli de judecată către intimatele reclamante.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 iunie 2008.
Președinte, Judecător, JUDECĂTOR 2: Paulina Georgescu Costea Monica
Pt.jud.
aflată în semnează
conf.art. 261 al.2
Vicepreședinte instanță
Grefier,
- -
jud.fond
jud.apel;
red.dec.jud.
11.08.2008
Tehnored.gref.
2 ex./26.08.2008
Președinte:Irina BondocJudecători:Irina Bondoc, Paulina Georgescu Costea Monica
