Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 214/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(980/2008)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 214
Ședința publică din 06.04.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Daniela Adriana Bînă
JUDECĂTOR 2: Ioana Buzea
Grefier - - -
- XX -
Pe rol se află pronunțarea asupra apelului declarat de apelanții reclamanți -, și, împotriva sentinței civile nr. 112 din 21.01.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatele pârâte, Primăria Municipiului B și
Cauza are ca obiect acțiune civilă pentru revendicare.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din 23 martie 2009, care face parte integrantă din prezenta, când pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise și având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amâna pronunțarea la data de 30 martie, apoi la 6 aprilie 2009 și a decis următoarele:
CURTEA
Prin cererea formulată la 10.04.2007, reclamanții, -, au chemat în judecată pe pârâții și, Primăria Municipiului B și SC "" SA, solicitând să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului nr.5 situat în B, - -, nr.3,.1, sector 5 și obligarea acestor pârâți să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul.
În motivarea acțiunii s-a arătat că imobilul a aparținut autorului reclamanților care l-a dobândit la data de 06.10.1939 prin act de vânzare-cumpărare autentic și transcris la Secția notariat a Tribunalului Ilfov sub nr.15137/1939.
Imobilul a fost trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr.92/1950.
Reclamanții justifică calitatea procesuală activă prin certificatele de moștenitor nr.99/05.07.2000 și nr.700/03.06.1987.
Se susține că preluarea imobilului constituie o măsură abuzivă întrucât s-a făcut fără o dreaptă și prealabilă despăgubire, precum și prin încălcarea dispozițiilor codului civil, a Constituției din anul 1948, împrejurare ce face ca titlul reclamanților să fie preferabil întrucât provine de la adevăratul proprietar.
Mai sunt invocate și dispozițiile art.6 din Legea nr.213/1998 față de care se susține ca o consecință a nevalabilității titlului statului și nevalabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nr.41225/1997 dintre Primăria Municipiului B prin SC "" SA și pârâții și.
În drept au fost invocate dispozițiile art.480-481 Cod civil.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5 B, care prin sentința civilă nr.4220/15.06.2007 și-a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului București.
Pârâtul Municipiul B reprezentat prin Primarul General a invocat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun și cea a lipsei de interes în ceea ce privește constatarea nevalabilității titlului statului, excepția lipsei de calitate procesuală pasivă a sa.
SC "" SA a invocat excepția prescripției achizitive de 10 ani în folosul pârâților, precum și cea a lipsei calității procesuale pasive a instituției.
Pârâta a invocat, de asemenea, excepția prescripției achizitive de 10 ani, în condițiile art.1895 Cod civil, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată.
Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, prin sentința civilă nr.112 din 21.01.2008 a respins excepția lipsei de interes privind capătul 1 de acțiune referitor la constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului, a respins excepția invocată de pârâta privind dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea de 10 ani și a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor Primăria Municipiului B și SC "" SA privind revendicarea imobilului, a respins pe fond acțiunea, în contradictoriu cu pârâta ca nefondată.
În considerentele acestei sentințe s-a reținut că imobilul a aparținut defunctului conform actului de vânzare-cumpărare încheiat la 06.10.1938, imobilul fiind preluat în temeiul Decretului nr.92/1950.
Conform certificatului de moștenitor nr.700/03.06.1987 moștenitoarea defunctului este în calitate de legatar universal.
La rândul său, a lăsat ca moștenitori pe reclamanții din prezenta acțiune, aspect ce rezultă din certificatul de moștenitor nr.99/2000.
Prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 17.01.1997 cu Primăria Municipiului B, numiții și au dobândit în proprietate imobilul în litigiu, în temeiul Legii nr.112/1995.
Tribunalul a mai constatat că prin Dispoziția nr.4329/16.05.2005 emisă de Primăria Municipiului B s-a restituit în natură, în proprietatea reclamanților, imobilul situat la adresa sus menționată, fiind însă exceptate acele apartamente ce au fost vândute chiriașilor, în temeiul Legii nr.112/1995.
S-a avut în vedere adresa nr.1444/2004 a Primăriei Sectorului 5 B potrivit căreia autoarea reclamanților a solicitat să i se acorde despăgubiri potrivit Legii nr.112/1995 la data de 11.07.1996, anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
Tribunalul a apreciat că de vreme ce s-au pretins despăgubiri referitor la imobil și nu restituirea în natură, evidențiază faptul că defuncta nu a înțeles să conteste la acea vreme, titlul de proprietate al statului. Pentru aceste considerente, s-a reținut că pârâta a fost de bună credință la încheierea actului, aspect ce rezultă și din decizia civilă nr.2030/07.11.2006 ce a avut ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 17.01.1997 referitor la apartamentul ocupat de pârâtă.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului B și SC "" SA, tribunalul a admis-o față de împrejurarea că apartamentul în litigiu a fost înstrăinat prin act de vânzare-cumpărare, și statul nu mai are calitate de proprietar.
Excepția referitoare la dobândirea proprietății prin uzucapiune a fost respinsă întrucât proprietarul inițial al bunului a fost deposedat de către stat prin naționalizare, iar termenul de prescripție de 10 ani a fost întrerupt prin cererea depusă de autoarea reclamanților, la scurt timp după apariția Legii nr.112/1995.
Excepția lipsei de interes a fost respinsă întrucât prin decizia civilă nr.995 din 28.09.2001 pronunțată de Tribunalul București, rămasă irevocabilă, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că autorul reclamanților a fost deposedat printr-un act de naționalizare ce nu poate reprezenta un titlu valabil în favoarea statului, astfel cum este el definit de art.6 alin.1 din Legea nr.213/1998.
În ceea ce privește acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun și prin compararea titlurilor de proprietate, Tribunalul a considerat că după apariția Legii nr.10/2001 nu se poate face abstracție de buna credință a pârâtei, convingerea acesteia în sensul că statul deține cu titlu valabil imobilul, convingere consolidată de faptul că autoarea reclamanților a depus la organul competent o cerere de acordare a despăgubirilor.
Împotriva acestei decizii au formulat apel reclamanții, arătând că în cadrul acțiunii în revendicare, instanța avea de verificat pe cale incidentală valabilitatea preluării imobilului de către stat, această cercetare subscriindu-se necesității de verificare a valabilității titlurilor părților.
În acest sens se arată că vânzătorul Municipiul B reprezentat prin Primarul General nu a deținut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului, astfel că nu a putut transmite către părți prin contractul de vânzare-cumpărare invocat de către pârâta.
Se mai arată că Legea nr.10/2001 reglementează doar măsurile reparatorii în raportul dintre persoana îndreptățită și organele și unitățile deținătoare, nevizând raporturile directe dintre proprietarii deposedați și cumpărătorul persoană fizică.
Dispozițiile art.18 lit.d din Legea nr.10/2001 nu pot fi aplicate în raporturile dintre proprietarul deposedat și cumpărătorul de la stat în cadrul acțiunii în revendicare.
În același sens, se invocă și decizia nr.145/2004 a Curții Constituționale când a decis că art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001 este constituțional în raport cu art.44 din Constituția României și că, recunoscând valabilitatea titlului de proprietate al dobânditorului de bună credință, nu a înțeles să consacre și prevalența acestuia față de titlul proprietarului inițial, care, potrivit aceleiași legi, nu a încetat să existe nici un moment.
Interpretarea potrivit căreia titlul cumpărătorului este preferabil, semnifică faptul că această constituire a dreptului de proprietate al cumpărătorului, prin lege, se face inevitabil prin confiscarea concomitentă a proprietății de la adevăratul proprietar, chiar prin Legea nr.10/2001.
Această pierdere a proprietății ar interveni după ce dreptul fostului proprietar a supraviețuit totuși pe durata regimului comunist, întrucât premisa fundamentală a cauzei și chiar dispozițiile Legii nr.10/2001 se întemeiază pe faptul că preluarea abuzivă, nu a operat niciodată pierderea dreptului de proprietate de către adevăratul proprietar.
În acest fel s-ar ajunge la încălcarea dreptului de proprietate, reglementat ca drept fundamental de art.44 din Constituție și art.1 din Primul Protocol al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
În ceea ce privește dreptul la despăgubiri, se arată că prin această modalitate se substituie un drept de creanță unui drept real, ceea ce reprezintă în fapt o veritabilă expropriere, cu acordarea unei despăgubiri bănești.
În cadrul probei cu acte s-a depus sentința civilă nr.995 din 28.09.2001 a Tribunalului București - Secția a III-a Civilă, decizia civilă nr.5388/30.09.2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cererea de intervenție accesorie a lui formulată în dosarul nr.3177/2002 al Curții Supreme de Justiție.
Pârâta a invocat excepția autorității de lucru judecat, față de decizia civilă nr.5388/2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Curtea a soluționat această excepție prin încheierea de la 10.11.2008 în sensul că a respins-o ca neîntemeiată, motivat de faptul că din considerentele deciziei sus menționate și care explică dispozitivul, acțiunea în revendicare a fost respinsă față de pârâți, respectiv Consiliul General al Municipiului B și SC "" SA pentru că aceștia nu îndeplineau calitatea de posesor neproprietar, înstrăinând apartamentele imobilului în temeiul Legii nr.112/1995.
De asemenea, s-a mai menționat în considerentele aceleiași decizii că intervenienții, printre care și, au calitate de actuali proprietari și posesori, însă aceștia nu au participat la proces ca pârâți, ci ca intervenienți accesorii, care au sprijinit numai apărarea pârâților, în faza recursului.
De altfel, acest aspect rezultă și din cererea de intervenție a lui, depusă la dosar la fila 55.
În consecință, Curtea a considerat că nu există o soluție în acțiunea în revendicare, care să fie pronunțată pe fondul dreptului dedus judecății, nefiind întrunite dispozițiile art.1201 Cod civil.
Analizând actele și lucrările dosarului în raport cu motivele de apel și cu apărările formulate în cauză, Curtea va admite apelul, având în vedere următoarele considerente:
Imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului în baza Decretului de naționalizare nr.92/1950, această măsură fiind abuzivă, statul neavând titlu valabil asupra imobilului.
Această împrejurare ce ține de dobândirea proprietății de către stat, în calitatea sa de vânzător al imobilului către pârâta, a mai fost analizată în cadrul judecății anterioare în care acțiunea în revendicare formulată de către reclamanți a fost respinsă, fără însă a se pronunța pe fondul dreptului.
Decretul nr.92/1950 a încălcat atât normele dreptului intern cât și normele internaționale în materie, întrucât deposedarea foștilor proprietari s-a realizat pe motive de apartenență la o anumită clasă socială a societății, fără o justă și prealabilă despăgubire, deși dreptul de proprietate privată era garantat chiar de către Constituția din 1948.
Plecând de la această premisă, acțiunea în revendicare dintre fostul proprietar și chiriașul dobânditor subsecvent al imobilului, în temeiul Legii nr.112/1995 este admisibilă, instanța urmând a analiza cauza în raport de art.1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art.20 din Constituție, a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și a dreptului intern în materie.
Reținând că imobilul a intrat în proprietatea statului fără titlu valabil, acesta nu făcea obiectul Legii nr.112/1995 întrucât acest act normativ reglementa doar situația juridică a imobilelor trecute în proprietatea statului cu titlu valabil.
Curtea are în vedere chiar și dispozițiile legii speciale - Legea nr.10/2001 - care în art.2, text valabil la data introducerii acțiunii prevedea că proprietarii imobilelor trecute în proprietatea statului fără titlu valabil, nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate.
Din această perspectivă, împrejurarea că autoarea reclamanților a formulat în anul 1996 o cerere prin care solicita despăgubiri în temeiul Legii nr.112/1995 este lipsită de relevanță sub aspectul preferabilității și a consolidării dreptului de proprietate, dobândit de prin contractul de vânzare-cumpărare nr.41225/1997.
În prezenta cauză, ne aflăm în situația existenței a două titluri de proprietate deopotrivă valabile, situație în care se va verifica modalitățile de dobândire a dreptului de proprietate de către titularii acestora.
Comparând titlul reclamanților, în calitate de succesori ai proprietarului deposedat abuziv și titlul pârâtei, care invocă calitatea de subdobânditoare de bună-credință ai aceluiași imobil, Curtea apreciază că nu se poate da câștig de cauză decât titlului reclamanților, care au dobândit imobilul de la adevărații proprietari, în timp ce pârâta au dobândit imobilul de la Statul Român, în condițiile unei preluări abuzive.
Acest raționament are la bază împrejurarea că reclamanții au uzat de procedurile administrative prealabile ale legilor speciale de reparație apărute după anul 1995, ocazie cu care li s-a recunoscut calitatea de proprietari deposedați în mod abuziv de statul comunist, prin dispoziția nr.4329/16.05.2005 a Primăriei Municipiului B emisă în temeiul Legii nr.10/2001.
Acest aspect a fost reliefat și de instanța anterioară însă nu i s-a dat eficiență pe considerentul că titlul de proprietate al pârâtei s-a consolidat în urma respingerii acțiunii în constatarea nulității absolute a actului prin care a devenit proprietară, apreciind că se impune această soluție în virtutea siguranței circuitului civil, și a faptului că în prezent pârâta este cea care beneficiază de efectul principiuluierror communis facit jus.
Procedând la compararea titlurilor, Curtea va lua în considerare un element care deja a fost stabilit în cauză, aspect scos în evidență de tribunal, și care constă în împrejurarea că imobilul intrat în proprietatea statului a fost preluat fără titlu valabil, abuziv, situație în care chiar potrivit art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001 reclamanții își păstrează calitatea de proprietar avută de autorul său la momentul preluării bunului.
Într-o atare situație, statul a dobândit dreptul de proprietate într-un mod nevalabil, situație în care nu îl putea transmite ulterior pe calea unui contract de vânzare - cumpărare către alte persoane.
B-credință, privită singular (iar nu unită spre pildă cu faptul posesiunii utile a imobilului, dobândit în baza unui just titlu în termenul prevăzut de art.1895 Cod civil) nu poate constitui un criteriu de preferință în cadrul unei acțiuni reale petitorii, cum este revendicarea întemeiată pe dispozițiile art.480 Cod civil.
În ceea ce privește existența unui "bun" în sensul celui dintâi alineat al art.1 al Protocolului nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea consideră că reclamanții au avut legitimă în momentul în care li s-a recunoscut calitatea de proprietari urmare a legilor de reparație apărute după anul 1994.
În acest sens, Curtea Europeană s-a pronunțat constant atât în cauzele pilot România din 01.12.2005, precum și în cauzele și.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat ca fiind întrunită prima cerință a art.1 alin.1 din Protocolul nr.1 atunci când a avut loc recunoașterea dreptului de proprietate asupra imobilelor în patrimoniul petenților, fie ca reprezentând bunuri actuale, fie ca speranță legitimă de redobândire a bunului în natură.
legitimă în speță a reprezentant-o demersurile legale efectuate de către autoarea reclamanților în condițiile în care Legea nr.112/1995 reprezenta o lege specială de reparație a foștilor proprietari.
Astfel cum rezultă din cauza par.83-87, precum și în cauza par.33 titularul dreptului deține un "interes patrimonial" de a obține restituirea în natură, însă cu aceiași valoare ca și un bun actual în ceea ce privește cerința legală a existenței unui "bun" ca "drept efectiv", în sensul art.1 din Protocolul nr.1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr.112/1995 a avut loc anterior pronunțării unei hotărâri judecătorești.
În ceea ce privește modul de aplicare a dispozițiilor art.45 (fost 46) alin.2 din Legea nr.10/2001, în formă republicată după modificarea survenită prin Legea nr.247/2005, este utilă raportarea tot la raționamentul Curții Europene a Drepturilor Omului, care, în analiza celorlalte condiții presupuse de art.1 din Protocolul nr.1, amintite anterior, a constatat existența unei ingerințe în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor cărora li s-a recunoscut atari prerogative pe cale judecătorească, când a avut loc vânzarea de către stat sau autoritatea administrativă locală a apartamentului în litigiu proprietatea reclamantului, cu consecința imposibilității redobândirii posesiei și a privării de proprietate a titularului dreptului de proprietate, în ciuda hotărârii judecătorești conținând asemenea dispoziție.
În sensul celei de-a doua teze din primul alineat al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporționalității. "Justificarea privării de proprietate" presupune ca ingerința, în primul rând, să fie prevăzută de lege, în sensul dacă dreptul intern răspunde exigențelor de previzibilitate și precizie și dacă interpretarea dată de instanțe este sau nu arbitrară (cauza, par.49).
Dacă în ceea ce privește prima cerință, este suficientă, pentru întrunirea sa, trimiterea la lege în temeiul căreia a operat înstrăinarea către chiriaș, respectiv Legea nr.112/1995, reținându-se că acest act normativ permitea atare act juridic exclusiv în privința imobilelor preluate cu titlu.
În ceea ce privește noțiunea de "titlu al statului", a fost definită diferit în acte normative succesive, împrejurare ce s-a reflectat într-o practică neunitară și contradictorie, lucru cu atât mai grav cu cât intervenția legiuitorului s-a produs în plină derulare a procesului de vânzare a locuințelor către chiriași (prin modificarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr.112/1995 în anul 1997, prin HG nr.11/1997), în timp ce buna-credință, deși definită de Codul civil, a fost interpretată diferit de instanțe.
Într-un asemenea raționament, Curtea a constatat neîndeplinirea de către stat a obligației pozitive de a reglementa în timp util și de o manieră coerentă chestiunea de interes general reprezentată de restituirea sau vânzarea imobilelor deținute în virtutea decretelor de naționalizare, cu consecința creării unui climat de incertitudine generală.
În acest context, Curtea a conchis în sensul absenței proporționalității, fiind rupt "justul echilibru" între exigențele de interes public și imperativul garantării dreptului individului la respectarea bunurilor sale (cauza, par.112; alte exemple în care se face trimitere la cauza, reluându-se aceleași considerente: cauza Penescu - Hotărârea din 5.10.2006, par.24; cauza Suciu A - Hotărârea din 9.10.2006 par.23).
Consecința unui asemenea raționament este aceea că vânzarea de către stat a bunului altuia către terți, chiar dacă aceștia sunt de bună - credință, și chiar atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, constituie o privare de bun. O asemenea privare, combinată cu lipsa totală de despăgubiri, este contrară art.1 din Protocolul nr.1 (cauza, par.39, 43 și 59; cauza, par.32 și, mai recent cauza Penescu, par.26, în care, mai tranșant, se precizează chiar că vânzarea de către stat a bunului adevăratului proprietar, în temeiul Legii nr.112/1995 care nu permitea vânzarea decât a bunurilor naționalizate legal, o împiedică să beneficieze de dreptul său, cu atât mai mult cu cât, pentru această privare, nu i-a fost acordată nicio despăgubire).
Rezultă că eventuala bună - credință a chiriașilor cumpărători la momentul contractării cu autoritate administrativă locală nu are nicio relevanță în aprecierea privării de proprietate a adevăratului proprietar titular, implicit a încălcării art.1 din Protocolul nr.1. O asemenea constatare echivalează cu inaplicabilitatea art.45 alin.2 din Legea nr.10/2001, ca efect al dispozițiilor art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, normă pe care judecătorul național are obligația de aoa plica prioritar legii naționale, în temeiul art.11 alin.2 și art.20 alin.2 din Constituție.
Întrucât înlăturarea legii speciale s-a realizat prin efectul Convenției europene, urmează a se face aplicarea directă a acesteia.
În condițiile în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mod constant că Legea nr.247/2005 nu funcționează neasigurând o despăgubire efectivă, restituirea în natură se impune drept unica măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului său către chiriaș, constatare ce interesează, în egală măsură cererea de revendicare.
Și în practica recentă a Curții Europene, respectiv cauza Katz împotriva României și cauza Faimblat contra României pronunțate în 20.01.2009 și ulterioare Deciziei nr.33/09.06.2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat că "Examinând toate elementele cauzei, Curtea consideră că Guvernul nu a adus nici un argument care să determine Curtea să ajungă la o altă concluzie. Curtea reamintește că în contextul legislației care guvernează revendicările imobiliare a imobilelor naționalizate în perioada comunistă, vânzarea bunului altuia către un terț de bună-credință, chiar înainte de confirmarea definitivă a dreptului de proprietate al reclamantului, constituie o privare de proprietate.
O asemenea privare acompaniată de lipsa totală de compensații este contrară art.1 din Primul Protocol adițional.
Cât despre sistemul de compensare prin Fondul Proprietatea, Curtea reamintește că aceasta nu corespunde exigențelor Convenției deoarece nu este susceptibilă să acorde în mod efectiv o compensație echivalentă. Din aceste considerente, datorită imposibilității reclamantului de a obține restituirea imobilului și a lipsei totale de compensații, Curtea consideră că în cauză art.1 din Protocolul nr.1 a fost încălcat".
Instanța de apel are în vedere în egală măsură, la pronunțarea acestei soluții, și art.46 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, conform căruia un stat parte la Convenție este obligat să execute deciziile Curții în toate cauzele aduse împotriva sa, iar Comitetul de Miniștri a Consiliului Europei este responsabil pentru monitorizarea implementării deciziilor Curții.
În consecință, rezultă că în situația în care Curtea hotărăște că statul i-a încălcat unui individ drepturile protejate de Convenție, pe lângă acordarea satisfacției echitabile la care este obligat de C, statul este obligat, sub controlul Comitetului de Miniștri, să aleagă măsurile generale sau acolo unde se impune, individuale, care sunt în măsură să corecteze deficiențele sistemului legislativ, în așa fel încât cauza încălcării să fie eliminată.
În cauza Flaimblat împotriva României, Curtea Europeană a mai decis că în situația în care, chiar dacă există o decizie administrativă sau judiciară, finalitatea procedurii ar trebui să fie executarea acestor decizii în condițiile Legii nr.247/2005, prin intermediul Fondului Proprietatea. Dar, "Curtea a mai constatat în cauze anterioare că acest mecanism de despăgubire nu funcționează la parametri normali și nu este în măsură să ofere celor prejudiciați o compensație echivalentă în mod efectiv (cauza Ruxandra împotriva României). Din aceste motive, Curtea concluzionează că, chiar dacă Legea nr.10/2001 oferă acces la o jurisdicție administrativă și dacă este necesar și la o instanță judecătorească, acest acces rămâne doar teoretic, deoarece nu este în măsură să asigure celor prejudiciați o compensație într-un timp rezonabil, pentru imobilele care nu mai pot fi retrocedate".
Tot din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, dar și a dispozițiilor art.20 din Constituție, nu se poate considera că pârâții au dobândit un bun în sensul Convenției, în momentul în care s-a respins irevocabil cererea de anulare a actelor de vânzare - cumpărare, considerând, astfel cum s-a arătat, că vânzarea de către stat a bunului altuia către terți, chiar dacă aceștia sunt de bună-credință, și chiar atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, constituie o privare de bun.
Pentru aceste considerente, Curtea în temeiul art.296 Cod procedură civilă, va admite apelul, va schimba în parte sentința apelată în sensul că va obliga pârâta să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamanților apartamentul nr.5 situat în B,-,.1, sector 5 compus din trei camere, vestibul, hol, dependințe, boxe subsol, cameră serviciu, mansardă în suprafață utilă de 98,29 mp. și va menține celelalte dispoziții ale sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul formulat de apelanții - reclamanți, și toți cu domiciliul ales la.av. " din B,-, -.2,.45, sector 3 împotriva sentinței civile nr.112 din 21.01.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr- în contradictoriu cu intimatele - pârâte cu domiciliul în B,-,.1,.5, sector 5 și cu domiciliul ales în B, str.-.-., nr.27, sector 1 și în B,-, sector 1 la avocat, PRIMĂRIA MUNICIPIULUI B cu sediul în B,-, sector 5 și SC "" SA cu sediul în B, nr.72,.20, sector 5.
Schimbă, în parte, sentința civilă apelată, în sensul că:
Obligă pârâta să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamanților apartamentul nr.5 situat în B,-,.1, sector 5 compus din trei camere, vestibul, hol, dependințe, boxe subsol, cameră serviciu, mansardă în suprafață utilă de 98,29 mp.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 06.04.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
GREFIER
Red.
Tehnodact.
Ex.13/06.05.2009
Secția a III-a Civ. -
Președinte:Daniela Adriana BînăJudecători:Daniela Adriana Bînă, Ioana Buzea
