Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 234/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA a IX-a CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.234
Ședința publică din data de: 30.04.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Georgeta Stegaru
JUDECĂTOR 2: Elena Viviane Tiu
JUDECĂTOR 3: Antonela
GREFIER -
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulată de către recurenții - pârâți și împotriva deciziei civile nr. 886A/26.06.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul - reclamant.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, au răspuns recurenții - pârâți, personal și asistată de avocat, cu împuternicire avocațială nr. 44197/04.09.2008, aflată la fila nr. 28 din dosar, reprezentat de același avocat și intimatul - reclamant, reprezentat de avocat cu împuternicire avocațială la dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care,
Reprezentantul intimatului - reclamant depune la dosar înscrisuri și învederează Curții că nu mai sunt alte cereri de formulat.
Reprezentantul recurenților - pârâți, de asemenea învederează Curții că nu mai sunt alte cereri de formulat.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe fondul cererii de recurs.
Reprezentantul recurenților - pârâți solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea celor două hotărâri pronunțate în cauză, iar pe fondul cauzei a se respinge acțiunea ca fiind neîntemeiată. În subsidiar, având în vedere că instanțele de fond și apel nu s-au pronunțat asupra a două excepții invocate, solicită casarea celor două hotărâri și trimiterea cauzei la prima instanță spre rejudecare. În susținerea motivelor de recurs arată că instanțele de fond și de apel, în mod greșit au respins excepția lipsei calității procesuale active, considerând că din actele de stare civilă depuse de reclamanta acesta și-a probat legitimitatea procesuală activă, ori din actele de stare civilă rezultă cel mult că reclamantul este moștenitorul lui și nu al lui - presupusul fost proprietar. Așadar, o primă obligație care-i incumbă moștenitorului pentru a putea succeda, este aceea ca el să dovedească propria sa calitate, fie că există prezența unei succesiuni legale, fie în prezența unei succesiuni testamentare. În concluzie alături de reclamantul trebuia să figureze în calitate de succesori, conform certificatului de moștenire din dosarul 1426/1996 și fii defunctei - respectiv și. De asemenea, mai arată că s-a invocat și excepția autorității de lucru judecat prin faptul că părțile din cauză s-au mai judecat pe o acțiune de revendicare a întregului imobil, respectiv și pentru apartamentul 2 este îndeplinită condiția identității de părți. Cu privire la identitatea de obiect arată că este vorba de imobilul în litigiu care a mai fost revendicat, iar cu privire la identitatea în cauză a se avea în vedere că s-a mai formulat o acțiunea în revendicare în anul 2005. Totodată arată că în mod greșit instanța de apel cât și prima instanță au respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001. Astfel, având în vedere aceste considerente apreciază că după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, o acțiune în revendicare a imobilelor prin care vizează acest act normativ, întemeiată pe dispozițiilor dreptului comun este inadmisibilă, atât în situația în care nu s-a declanșat procedura administrativă, prealabilă și obligatorie prevăzută de legea specială, cât și în situația în care această procedură nu este finalizată la data sesizării instanței. Concluzionând solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, cu cheltuieli de judecată.
Reprezentantul intimatului - reclamant solicită respingerea recursului ca nefondat. În combaterea motivelor de recurs solicită a se avea în vedere că decizia instanței de apel este dată cu respectarea legii. Astfel, cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului solicită a se observa că la dosar au fost depuse înscrisuri doveditoare, printre care și certificatul de naștere al reclamantului. Mai arată, instanța a constatat că imobilul a trecut în baza statului cu titlu numai că dispozițiile Decretului 92/1950 nu se poate aplica în speță, iar a rămas singurul proprietar al imobilului. Totodată învederează Curții că în cauză nu există identitate de obiect, părți motivat de faptul că în primul dosar, au avut calitatea de intervenienți în interes propriu, iar intimatul reclamant nu a formulat nici o cerere în acel dosar în contra sa, nu s-a cerut restituirea apartamentului de la recurenții pârâți. În ceea ce privește cauza se constată că cele două dosare au cauze diferite, în primul dosar nefiind pusă în discuție problema comparării titlurilor de proprietate ale părților din prezentul dosar. Concluzionând, arată că, a nu recunoaște posibilitatea valorificării judiciare a dreptului de proprietate asupra unui apartament naționalizat, chiar pe fondul conservării efectelor actului de vânzare cumpărare al pârâților recurenți, ar conveni în mod vădit, exigenței dreptului la un proces echitabil. Nu solicită cheltuieli de judecată.
Curtea reține cauza în pronunțare ce are ca obiect soluționarea cererii de recurs formulată de către recurenții - pârâți și împotriva deciziei civile nr. 886A/26.06.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul - reclamant.
CURTEA
Asupra recursului civil de față:
Prin cererea înregistrată sub numărul 3518/300/23.03.2007, reclamantul a chemat în judecată pe pârâții și, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâților la a lăsa reclamantului, în deplină proprietate și posesie, imobilul compus din apartamentul nr. 2 - cu suprafața utilă de 73,32. - și cota indiviză de 4,22. din părțile de folosință comună situat în B,-, parter, sector 2, urmând a constata că titlul de proprietate al reclamantului este mai bine caracterizat, fiind primul în timp și cel mai puternic în drept.
În motivarea cererii s-a arătat în esență că întregul imobil situat în-, sector 2, Baa parținut tatălui reclamantului, numitul, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub numărul 1754/20.01.1933, a autorizației de construcție nr. 17C/1933 eliberată de Municipiul B - Primăria sector 1, și a certificatului emis de aceeași Primărie la data de 07.03.1934.
După decesul părinților și, potrivit hotărârii judecătorești emisă de Tribunalul din la 15.04.1992, reclamantul și sora acestuia, numita, au fost recunoscuți moștenitori cu câte o cotă succesorală de .
După decesul surorii reclamantului, acesta din urmă a devenit unicul ei moștenitor, conform certificatului de calitate nr. 82/1999 eliberat de BNP.
A mai arăta reclamantul că imobilul în litigiu a fost naționalizat în baza Decretului 92/1950, iar pârâții au cumpărat ulterior apartamentul prin contractul nr. 1042/29.11.1996 încheiat cu Primăria Municipiuli B, prin SC SA.
Față de situația expusă, a solicitat reclamantul ca instanța să procedeze la compararea titlului lui de proprietate cu cel al pârâților, și să constate că titlul reclamantului este cel valabil. În cadrul analizei comparative a celor două titluri, s-a solicitat a se compara drepturile autorilor de la care ele provin, și a se da câștig de cauză celui care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil.
Această soluție este - în susținerea reclamantului - o aplicație a principiului " nemo plus juri sad alium transferre potest, quam ipse habet", fiind evident faptul că titlul pârâților emană de la un non dominus și este, totodată, ulterior celui al reclamantului. La momentul încheierii contractului devânzare-cumpărare care constituie titlul pârâților, Vânzătorul Primăria Municipiului B nu era titular al dreptului de proprietate asupra imobilului, ci exercita numai o posesie nelegitimă.
În drept, s-au invocat prevederile art. 481 și urm. pr.civ. art. 2 alin. 2 din Legea 10/2001 și pct. 52 din Legea 247/2005, art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturi,or Omului și a Libertăților Fundamentale.
Prin sentința civilă nr. 8490/26.10.2007, Judecătoria Sector 2 Baa dmis acțiunea formulată de reclamantul și a obligat pârâții să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie imobilul situat în B,-, parter,. 2, sector 2.
Pentru a dispune astfel, prima instanță a reținut că imobilul in litigiu a aparținut tatălui reclamantului, conform contractului de vânzare - cumparare autentificat de Tribunalul Ilfov - Secția notariat sub nr. 1754/20.01.1933, a autorizației de construcție nr. 17C/28 manie 1933 eliberată de Municipiul B, Primăria Sectorului 1 și a Certificatului emis tot de Primăria Sectorului 1 la 07.03.1934.
Ca urmare a decesului părinților săi, si, potrivit hotărârii judecătorești pronunțată de Tribunalul din - la 15.04.1992, reclamantul și sora sa, au fost recunoscuți ca moștenitori ai părinților lor, fiecăruia revenindu-i o cota de din moștenire. Ca urmare a decesului surorii sale, reclamantul a devenit unicul moștenitor al acesteia, potrivit certificatului de calitate de moștenitor nr. 82/21.04.1999, eliberat de BNP " ".
Instanța a reținut faptul că imobilul în cauză a fost naționalizat în baza decretului nr. 92/1950, poziția 6512. Pârâții au dobândit proprietatea asupra apartamentului în cauză în baza contractului de vânzare - cumpărare nr. 1042/29.11.1996, încheiat cu Primăria Municipiului B prin SC SA.
De asemenea s-a reținut că, prin sentința civilă nr. 997/08.09.2005 pronunțată de Tribunalul București, Secția a III a Civilă a fost restituit reclamantului din prezenta acțiune apartamentul nr. 19 din B,-, sector 2, mai puțin apartamentele cumpărate de chiriași în baza Legii nr. 112/1995, între care se află si cel dobândit de pârâții din prezenta cauză.
A apreciat instanța că acțiunea în revendicare promovată de către reclamant în contradictoriu cu pârâții și, întemeiată pe dispozițiile art. 480 cod civil, presupune ca pentru instanța să compare titlurile de proprietate ale părților și ale autorilor acestora.
Astfel, potrivit dispozițiilor legale în materie, în cazul conflictului între titluri se distinge după cum titlurile prezentate de ambele părți provin de la același autor sau de la autori diferiți.
Dacă titlurile emană de la autori diferiți se compară drepturile autorilor de la care provin titlurile și se dă eficiență titlului ce provine de la autorul al cărui drept este preferabil. Această soluție se întemeiază pe principiul "nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse habet".
Criteriul anterior menționat este consacrat și în teoria dreptului (C, Al., vol. II, pag. 62 ), astfel că, dacă într-un eventual proces de revendicare autorul unuia ar fi triumfat împotriva autorului celuilalt, atunci acela dintre adversari care deține titlul său de la autorul care ar fi triumfat, are câștig de cauză.
Titlul autorilor reclamantului este un contract de vânzare-cumpărare autentic transcris în registrul de transcripțiuni, a cărui valabilitate nu a fost contestată până în prezent, astfel că acesta continuă să-i producă efectele legale.
Astfel, instanța a reținut că reclamantul are un titlu de proprietate care provine de la adevăratul proprietar, spre deosebire de pârâți care dețin un titlu de la o persoană al cărei titlu nu a existat. Cu alte cuvinte, în prezenta cauză, pârâții opun un titlu ce provine de la un "non dominus".
Comparând cele două titluri de proprietate invocate de părți, instanța a dat eficiență titlului de proprietate al reclamantului, întrucât titlul de proprietate al pârâților provine de la un neproprietar - Primăria Municipiului B (titlul Municipiului B este unul nevalabil, întrucât preluările de imobile în temeiul Decretului nr. 92/1950 au fost considerate abuzive, acesta nu putea înstrăina prior un drept pe care nu îl avea în patrimoniu).
A apreciat instanța că nici faptul că pârâții au intrat în posesia apartamentului cu bună credință nu este de natură să le consolideze titlul de proprietate, deoarece obiectul litigiului îl constituie revendicarea imobiliară prin compararea de titluri, și nu constatarea nulității absolute a unui contract de vânzare cumpărare.
B-credință a pârâților-cumpărători, ca atitudine subiectivă manifestată de aceștia la momentul perfectării contractului de vânzare - cumpărare, deși poate salvgarda, în anumite condiții, actul juridic, apare ca irelevantă în materia revendicării, neputând valora, prin sine, în lumina art. 644 - 645.civ, un titlu de proprietate de natură să anihileze forța juridică a titlului reclamantului. Eventuala convingere sinceră a pârâților cu privire la calitatea statului de veritabil proprietar, convingere fondată pe inexistența vreunei solicitări de revendicare din partea fostului proprietar, poate constitui un argument pentru a salva titlul său de la sancțiunea nulității absolute, însă nu poate produce consecințe juridice în planul acțiunii în revendicare imobiliară.
A mai reținut instanța că în cazul unei acțiuni în revendicare imobiliară nu se cere ca titlul uneia din părți, în speță, titlul pârâtului să fie anterior anulat pe calea unei acțiuni separate.
Nici împrejurarea că pârâților le-a fost recunoscută calitatea de proprietari a apartamentului în cauză printr-o hotărâre judecătorească nu are relevanță în prezenta cauză, deoarece existența unei asemenea hotărâri nu reprezintă un fine de neprimire a cererii de chemare în judecată formulată de reclamant, având în vedere că în acea sentință nu s-a pus problema comparării titlurilor deținute de părți.
De asemenea, instanța a apreciat ca lipsită de relevanță juridică în prezenta cauză împrejurarea că prin sentința civilă nr. 997/2005 pronunțată în dosarul nr. 7194/2002 de către Tribunalul București, secția a III-a civilă a fost respinsă acțiunea prin care reclamantul a solicitat să se constate că preluarea de către stat a imobilului din- a fost făcută fără titlu, atâta vreme cât, potrivit art. 2 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 245/2005 s-a statuat că imobilele preluate de stat prin Decretul nr. 92/1950 au fost preluate abuziv.
Împotriva acestei hotărârii au declarat apel pârâții și.
În motivarea cererii de apel, apelanții - pârâți au arătat că prima instanță în mod greșit a respins excepția lipsei calității procesuale active deoarece din actele dosarului nu rezultă cu certitudine că reclamantul este moștenitorul autorului său.
Apelanții - pârâți au mai arătat că prin sentința civilă nr. 997/8.09.2005, s-a constatat în mod irevocabil că imobilul litigios a trecut în proprietatea statului cu titlu, motiv pentru care reclamantul nu mai are un drept de proprietate în sensul art. 480.civ. și nici un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional al Convenției.
De asemenea s-a susținut că prima instanță în mod greșit a respins excepția inadmisibilității acțiunii, deoarece dreptul comun a fost părăsit de 1 0/2001, fiind înlocuit cu norme speciale de drept substanțial și cu o procedură administrativă, obligatorie și prealabilă sesizării instanțelor judecătorești.
Legea 10/2001 ca lege nouă, suprimă practic acțiunea dreptului comun în cazul ineficacității actelor de preluare la care se referă și, fără a elimina accesul la justiție, perfecționează sistemul reparator, iar prin norme de procedură specială îl subordonează controlului judecătoresc.
Totodată se impune a se analiza, succesiv, valabilitatea titlului vânzătorului iar apoi buna credință a părților din actul juridic de înstrăinare, sau respectarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.
Pe de altă parte nulitatea absolută a actului se impune ca o premisă irevocabilă a admiterii acțiunii în revendicare împotriva subdobânditorului, motiv pentru care nu se poate opera cu soluția clasică în materia de revendicare, a comparării drepturilor autorilor.
S-a mai arătat că prima instanță în mod greșit a respins excepția autorității de lucru judecat în condițiile în care a mai existat o acțiune ce a avut aceleași părți, obiect și cauză.
Pe fondul cauzei, apelanții - pârâți au arătat că au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în temeiul Legii 112/1995, actul astfel încheiat fiind suficient pentru dobândirea dreptului de proprietate și pentru a fi considerat preferabil având în vedere că la data încheierii contractului, statul avea aparența că este proprietar al bunului.
În drept au fost invocate disp. art. 282 și urm. pr.civ.
Intimatul - pârât a depus întâmpinare, solicitând respingerea apelului, învederând că prima instanță a pronunțat o hotărâre temeinică și legală sub toate aspectele de fapt și de drept invocate.
Prin decizia civilă nr. 886/A/26.06.2008 pronunțată de Tribunalul Bucureștia fost respins, ca nefondat, apelul astfel susținut.
Pentru a dispune astfel, instanța a reținut în esență că:
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active:
Calitatea procesuală activă presupune existența unei identități între persoana reclamantului și cel care pretinde a fi titular al dreptului afirmat.
Din actele dosarului rezultă că reclamantul a probat faptul că are legitimarea procesuală activă având în vedere că în urma decesului părinților lui - potrivit hotărârii judecătorești pronunțată de Tribunalul și - la 15.04.1992, hotărâre ce a fost recunoscută pe teritoriul României conform sentinței civile nr. 150/2.03.1993 pronunțată de Tribunalului București Secția a IV-a Civilă - reclamantul și sora sa au fost recunoscuți ca moștenitori ai părinților lor. Ca urmare a decesului surorii lui, reclamantul a devenit unicul moștenitor conform certificatului de calitate de moștenitor nr. 82/1999.
Cu privire la numele tatălui reclamantului, din declarația autentificată sub nr. 632/2004 rezultă că a fost una și aceeași persoană cu.
În ceea ce privește prenumele reclamantului, din certificatul care atestă schimbarea numelui s-a reținut că noul prenume al reclamantului este.
Totodată susținerile apelanților - pârâți în sensul că reclamantul nu are calitate procesuală activă și pe motivul că în raport de sentința civilă nr. 997/8.09.1005, rămasă definitivă și irevocabilă - prin care s-a constatat că imobilul litigios a trecut în proprietatea statului cu titlu valabil iar reclamantul a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului la momentul preluării lui de către stat cu titlu valabil - au fost apreciate nefondate, reținându-se că prin sentința anterior menționată titlul autorului reclamantului nu a fost desființat.
În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun după intrarea în vigoare a 10/2001, și întrucât contractul de vânzare - cumpărare nu a fost anulat, instanța de apel a apreciat că în mod corect a respins această excepție prima instanță.
Ca orice drept subiectiv, și dreptul de proprietate se bucură de o protecție juridică prin care i se asigură exercițiul nestingherit. Prin acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480.civ. proprietarul tinde să înlăture atingerile ce sunt aduse dreptului său de proprietate și să ajungă la restabilirea lui.
În acest context susținerilor apelanților - pârâți în sensul că acțiunea în revendicare formulată pe dreptul comun excede cadrului legal prevăzut de 10/2001 nu pot fi primite, cu atât mai mult cu cât exercitarea unei asemenea acțiuni nu este condiționată în nici un fel de anularea sau constatarea nulității vânzării lucrului altuia.
Fiind vorba, în speță, de titluri care provin de la autori diferiți, se vor compara între ele drepturile autorilor de la care provin cele două titluri.
În consecință, s-a constatat că este admisibilă acțiunea în revendicare formulată pe dreptul comun, în cadrul căreia se vor compara titlurile părților litigante.
In ceea ce privește al treilea motiv de apel, referitor la excepția autorității de lucru judecat, de asemenea s-a apreciat că prima instanță în mod corect a respins-
Potrivit dispozițiilor art. 1201.civ. este autoritate de lucru judecat, atunci când cea de a două cerere în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceiași cauză și este făcută între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor, în aceeași calitate.
Din analiza sentinței civile nr. 997/2005 a Tribunalului București Secția a III a Civilă rămasă irevocabilă, s-a reținut că nu este întrunită tripla identitate în totalitate, în sensul că în cele două spețe este vorba despre cauze diferite, în litigiul anterior nefiind făcută o analiză comparativă a titlurilor părților.
Cu privire la criticile referitoare la fondul cauzei s-au reținut următoarele:
În speță, ne aflăm în prezența a două titluri de proprietate care emană de la autori diferiți, instanța dând eficiență titlului ce provine de la autorul al cărui drept este preferabil.
Titlul autorilor intimatului - reclamant este un contract de vânzare cumpărare transcris în registrul de transcripțiuni, a cărui valabilitate nu a fost contestată până în prezent, astfel că acesta continuă să-și producă efecte legale.
Titlul apelanților - pârâți este un contract de vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii 112/1995.
Comparând cele două titluri, prima instanță în mod corect a dat preferabilitate titlului reclamantului deoarece titlul pârâților provine de la un neproprietar, având în vedere că statul nu avea un titlu valabil - întrucât Legea 112/1995 se aplica decât în situația bunurilor pentru care statul avea un titlu de proprietate. Prevederile Decretului 92/1950 au fost considerate abuzive, astfel că statul nu putea înstrăina pârâților un drept pe care nu îl avea în patrimoniu.
Pe de altă parte s-a reținut că buna credință nu poate constitui un criteriu legal de preferabilitate a titlului subdobânditorului, aceasta fiind o condiție ce poate fi analizată în eventualitatea constatării nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare.
Față de considerentele expuse, s-a constatat caracterul nefundat al apelului.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs intimații-pârâți.
În motivarea recursului se susține în esență că:
Instanțele de fond, și de apel în mod greșit au respins excepția lipsei calității procesuale active, considerând că prin actele de stare civilă depuse de reclamant acesta și-a probat legitimitatea procesuală activă.
Este evident - în susținerea recurenților - că din actele depuse de reclamantul rezultă că a avut un fiu pe care îl chema - a se vedea copia din registrul stării civile pentru născuți pe anul 1934.
În traducerea din limba ebraică în limba română a hotărârii tribunalului rabinic se arată că și au avut doi moștenitori: și.
În traducerea din limba engleză în limba română a hotărârii tribunalului rabinic se arată că și au avut doi moștenitori: și, iar în pașaportul emis la 1 aprilie 1992 reclamantul figurează cu numele.
În certificatul de calitate de moștenitor nr. 82 din 21 aprilie 1999 emis de BNP se arată că moștenitorul lui este.
În prima acțiune în revendicare înregistrată sub nr. 2306/2000 reclamant a fost, pe când în prezenta cerere reclamant este.
De asemenea, din actele depuse la dosar se poate observa - susțin recurenții -că pe fostul proprietar al imobilului din- îl chema.
În procesul verbal emis de Comisiunea pentru înființarea cărților funciare B în 1941, figurează ca proprietar al imobilului din- numitul.
Ori, din actele de stare civilă rezultă cel mult că reclamantul este moștenitorul lui și nu al lui - presupusul fost proprietar.
Din punct de vedere probator, dovada calității de moștenitor se poate face prin certificatul de moștenitor, eliberat de notarul public, în temeiul Legii nr. 36/1995. Alte acte juridice care dovedesc calitatea de moștenitor pot fi testamentul, actele de stare civilă care atestă rudenia sau filiația cu titularul dreptului de proprietare.
Astfel, reclamantul trebuie să dovedească faptul că este moștenitorul fostului proprietar și nu al altei persoane.
În contextul expus, instanța de apel a reținut în mod greșit - potrivit susținerilor recurenților - faptul că reclamantul a probat faptul că are legitimitate procesuală activă în baza hotărârii Tribunalului la data de 15.04.2002.
Această situație deoarece nu este conformă cu realitatea în condițiile în care, potrivit dosarului de succesiune 1426/1996 al Tribunalului Regional -, moștenitorii defunctei sunt cei doi fii: și (cu câte o cotă de fiecare), și nu reclamantul.
Ca o altă dovadă privind faptul că nu este unicul moștenitor, fac recurenții referire la Hotărârea nr. 2988/26.10.1999 emisă de privind cota de despăgubiri la care este îndreptățit numitului, pentru imobilul din-.
Din faptul că prin sentința civilă nr. 997/8.09.2005 s-a constatat în mod irevocabil că imobilului din B,-, a trecut în patrimoniul statului cu titlu valabil, consideră recurenții că rezultă că dreptul de proprietate asupra acestui imobil a ieșit din patrimoniul autorului reclamantului, și în consecință, reclamantul nu mai are posibilitatea de a formula o acțiune în revendicare. Reclamantul nu mai are un drept de proprietate în sensul prevăzut de art. 480. civ.; deși dreptul de proprietate este perpetuu el se transmite în modurile prevăzute de art. 644-645. civ. continuând să existe în patrimoniul celui care îl dobândește.
Trebuie să se rețină și aspectul statuat cu putere de lucru judecat prin sentința civilă nr. 997/8.09.2005, în sensul că proprietatea imobilului a trecut în patrimoniul statului în baza decretului 92/1950, acest act normativ reprezentând o formă de dobândire a dreptului de proprietate de către stat (în baza 645. civ.).
Calitatea procesuală activă este calitatea cerută reclamantului pentru a putea exercita acțiunea în justiție și ea trebuie să corespundă cu calitatea de titular al dreptului ce se discută întrucât prin acțiune se urmărește protecția dreptului subiectiv.
De asemenea se susține că, la soluționarea cauzei de față, trebuie să se țină cont și de jurisprudența conform căreia reclamantul nici nu mai are un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la convenție, sens în care face referire la cauza Păduraru contra României și cauza Costandache contra României.
O altă critică este în sensul că în mod greșit instanțele au respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
În conformitate cu prevederile art.15 alin.2 din Constituția României, și art.1 din Codul civil, legea nouă trebuie să respecte suveranitatea legii vechi, astfel încât ea nu poate nimici sau modifica trecutul juridic, iar legea nouă este de imediată aplicare
Legea nr. 10/2001, ca lege nouă, suprimă practic acțiunea dreptului comun în cazul ineficacității actelor de preluare la care se referă și, fără a elimina accesul la justiție, perfecționează sistemul reparator, iar prin norme de procedură speciale îl subordonează controlului judecătoresc.
Prin legea nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intră sub incidența acestui act normativ, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea, până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 și art. 481 din Codul civil.
Întrucât reglementările cuprinse în Legea nr. 10/2001 interesează substanțial și procedural ordinea publică, rezultă că acestea sunt de imediată aplicare.
Soluția a fost anticipată legislativ prin art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.
În acest context, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicarea imobilelor pe care le vizează nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun, persoanele îndreptățite fiind ținute să urmeze procedura stabilită de legea specială.
O acțiune fondată pe dispozițiile noii legi este condiționată de parcurgerea unei proceduri administrative obligatorii, prealabilă sesizării instanței judecătorești, declanșarea acesteia făcându-se în condițiile art. 21 din Lege.
În situația în care imobilul preluat de stat a fost înstrăinat fostului chiriaș, rezolvarea acțiunii formulate împotriva subdobânditorului nu se poate face în temeiul dispozițiilor dreptului comun, prin compararea titlurilor de proprietate, ci numai în baza prevederilor Legii nr. 10/2001.
Nulitatea absolută a actului de înstrăinare, constatată însă în contextul art. 45 din Legea nr. 10/2001, se impune ca o premisă inevitabilă restituirii în natură a imobilului preluat abuziv.
În situația în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale, fiind incidente dispozițiile art. 18 lit. c din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptățită trebuie să urmeze procedura administrativă prealabilă, prevăzută de art. 21 și următoarele din lege.
Dispozițiile Legii nr. 10/2001, lege specială și derogatorie de la dreptul comun, sunt obligatorii de la data intrării ei în vigoare, în raport și de adagiile "generalia specialibus non derogant" și.specialia generalibus derogant".
Se mai impută instanței de apel faptul că nu a analizat și nu s-a pronunțat asupra motivului de apel prin care se susținea că instanța de fond a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare în mod greșit întrucât contractul încheiat de recurenți în baza legii nr. 112/1995 nu a fost anulat.
În dezvoltarea acestei critici se redau fragmente din Decizii nr. pronunțate de Înalta Curți de Casație și Justiție cu referire la buna credință a foștilor chiriași care au cumpărat locuințele în baza Legii 112/1995.
Cu privire la titlul pârâților, izvorât din prevederile si în aplicarea Legii 112/1995, s-a stabilit că este valabil, respingându-se acțiunea promovată de reclamant pentru constatarea nulității absolute a acestuia, atât în fond cât și în apel.
Consideră recurenții că în mod greșit s-a respins și excepția autorității de lucru judecat, în condițiile în care a mai existat o acțiune ce a avut același părți, obiect, și cauză, respectiv acțiunea care a format obiectul dosarului nr. 7194/2002 al secția a III-a civilă (în acest dosar fiind soluționată cererea de intervenție în interes propriu formulată de către recurenții-pârâți).
Prin cererea de intervenție în interes propriu formulată de recurenți și admisă de instanță, aceștia au dobândit calitatea de pârâți în respectivul dosar, arătând că apartamentele revendicate de reclamantul sunt în proprietatea noastră.
Puterea de lucru judecat este reglementată de art. 1201. civil ca o prezumție legală, absolută și irefragabilă și de art. 166. proc. civ. ca o excepție de fond, peremptorie și absolută.
Autoritatea de lucru judecat are la bază regula potrivit căreia o acțiune nu poate fi judecată decât o singură dată și ca o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească definitivă nu trebuie să fie contrazisă printr-o altă hotărâre.
Principiul lucrului judecat împiedica deci, nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având același obiect, aceeași cauză și fiind purtat între aceleași părți, ci și contrazicerile dintre două hotărâri judecătorești în sensul că drepturile recunoscute unei părți sau constatările făcute printr-o hotărâre judecătorească definitivă să nu fie contrazise printr-o altă hotărâre judecătorească, dată într-un alt proces.
Pentru existența puterii de lucru judecat nu este neapărată nevoie să existe o identitate perfectă între obiectul litigiului și este suficient ca obiectul litigiului al doilea să fie implicit cuprins și judecat în primul proces.
Așadar, susțin recurenții că sentința civilă nr. 997/8.09.2005 pronunțată de - SECȚIA A III-A CIVILĂ în dosarul nr. 7194/2002 are autoritate de lucru judecat atât în privința acțiunii în revendicare formulate acum de reclamant, cât și în privința argumentelor invocate în această acțiune în sensul că statul nu ar fi dobândit în mod valabil imobilul.
În mod evident, în prima acțiune, reclamantul a avut tot calitatea de reclamant iar recurenții calitatea de pârâți, fiind lipsit de relevanță faptul că în cauză mai erau și alți pârâți.
În ceea ce privește condiția privind identitatea de obiect, se arată că atât acțiunea pendinte cât și cea care a format obiectul dosarului nr. 7194/2002 al SECȚIA A III-A CIVILĂ, sunt acțiuni în revendicare, prin care moștenitorul fostului proprietar, reclamantul a solicitat instanței să i se recunoască dreptul de proprietate și obligarea recurenților la restituirea apartamentului nr. 2.
Prin cel de al treilea element - cauza - se înțelege fundamentul pretenției afirmate.
În ambele acțiuni promovate de reclamantul s-a solicitat lăsarea în deplină proprietate și posesie a imobilului invocându-se dispozițiile din Codul civil și tratatele și convențiile internaționale la care România este parte.
Prima acțiune în revendicare a fost admisă numai în parte, (respingându-se implicit în privința apartamentelor cumpărate de foștii chiriași), nu ca urmare a admiterii vreunei excepții sau a vreunei restrângeri a obiectului acțiunii ci pe fond.
Este important de reținut că prima acțiune în revendicare a fost respinsă ca neîntemeiată și nu ca inadmisibilă (față de incidența legii 10/2001), iar o eventuală greșeală de judecată nu se putea îndrepta decât în sistemul căilor de atac.
Susțin recurenții că instanța de apel, ca de altfel și cea de fond, nu s-a pronunțat asupra excepției autorității de lucru judecat în ceea ce privește constatarea faptului că imobilul din- a fost preluat de stat cu titlu valabil în condițiile în care, prin sentința civilă nr. 997/8.09.2005, s-a constatat ca imobilul fost preluat de stat cu titlu valabil, fiind proprietar la momentul vânzării către recurenți, iar reclamantul își motivează actuala acțiune în revendicare tocmai pe considerentul că imobilul nu a fost dobândit niciodată în mod valabil.
Cu privire la fondul cauzei, se susține în esență că recurenții au cumpărat apartamentul revendicat cu bună credință, după ce au primit de la unitatea deținătoare, în scris, dovada că imobilul nu se află în litigiu.
Astfel, titlul lor de proprietare este preferabil titlului de proprietate al reclamantului pentru că au dobândit dreptul de proprietate în baza legii.
În sprijinul titlului de proprietate al recurenților, aceștia invocă principiul "error communis facit jus" și principiul securității circuitului juridic.
Dreptul de proprietate a fost dobândit în temeiul unui fapt juridic cunoscut în literatura de specialitate ca proprietate aparentă.
Actul prin care recurenții au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995, este - în susținerea acestora - suficient pentru dobândire a dreptului de proprietate prin invocarea prin asemănare a principiilor ce cârmuiesc regulile proprietății aparente ca mod specific de dobândire a proprietății.
În speță, recurenților - pârâți trebuia să le fie acordată preferință în acțiunea în revendicare având în vedere că, la data încheierii contractului, statul avea aparența că este proprietar al bunului, acesta figurând în anexa Decretului 92/1950 și exista o lege specială care permitea cumpărarea de către chiriași a apartamentelor în condițiile prevăzute de art.9 din Legea 112/1995.
Prin nicio probă nu a fost răsturnată prezumția de bună credință a pârâților - recurenți.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, se redau citate din doctrina de specialitate și, totodată, se invocă jurisprudența CEDO, respectiv cauza Raicu contra României.
În drept, s-au invocat prevederile art. 304 și urm. din cod proc. civ.
Recurs scutit de taxa de timbru.
Intimatul a formulat întâmpinare, pe această cale arătând în esență că este neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active, actele aflate la dosar dovedind faptul că reclamantul-intimat și-a schimbat prenumele din în, după plecarea în Israel.
Cu privire la numele tatălui intimatului, se arată că acesta a purtat prenumele, iar în unele acte apare numai cu prenumele, în timp ce în altele apare cu ambele prenume ( reprezentând prescurtarea de la, care în germană și engleză înseamnă ). Cum în actul de proprietate asupra imobilului acesta apare cu numele de, iar preluarea s-a făcut de la, reiese - în susținerea intimatului - faptul că era vorba de una și aceeași persoană.
Mai precizează intimatul că există autoritate de lucru judecat în ceea ce privește calitatea sa procesuală activă.
Cu privire la calitatea de unic succesor în drepturi față de autorul menționat, se arată că în urma decesului surorii intimatului ( ) el este unicul moștenitor acceptant - potrivit certificatului de calitate succesorală depus - fii menționatei defuncte fiind renunțători față de succesiunea acesteia.
Se mai arată că sunt nefondate susținerile recurenților în sensul că prin sent. civ. nr. 997/2005 s-ar fi constatat că imobilul a trecut în proprietatea statului cu titlu valabil și că recurenții, în lumina art. 645.civ. au dobândit în proprietate imobilul. Decretul 92/1950 nu poate constitui un veritabil izvor al dreptului de proprietate al statului câtă vreme acest act normativ contravenea normelor Constituției din anul 1948, prevederilor art. 480-481.civ. cât și art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. Instanța - în procesul anterior - a ajuns la concluzia că imobilul a fost preluat de către stat cu titlu exclusiv prin prisma verificării respectării dispozițiilor Decretului 92/1950 la momentul naționalizării, fără ca în acest mod să îi confere valențe juridice suplimentare de natură a-l califica automat ca preferabil altui titlu.
Excepția privind inadmisibilitatea acțiunii, în raport de Legea 10/2001, este - în opinia intimatului - neîntemeiată față de prevederile art. 21 din Constituția României, care consacră accesul liber la justiție ca drept fundamental. Demersul de față trebuie să aibă în vedere și prevederile art.20, 41 din Constituția României și art. 1 din Primul Protocol adițional La Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Legea 10/2001 nu conține vreo interdicție privind formularea, de către adevăratul proprietar,a unei acțiuni în revendicare împotriva persoanelor care au cumpărat în baza Legii 112/1995.
Mai arată intimatul că apărările recurenților în sensul că revendicarea nu poate fi concepută în condițiile în care nu a fost constatată nulitatea titlului lor nu pot fi primite, neexistând suport legal pentru o astfel de interpretare. Dimpotrivă, revendicarea și nulitatea actului juridic sunt instituții juridice distincte, guvernate de propriul regim juridic inclusiv în materia imobilelor naționalizate și revendicate de persoanele îndreptățite. Raționamentul recurenților este - în opinia intimatului - contrar principiilor privind ocrotirea dreptului de proprietate și accesului liber la justiție.
Referitor la criteriul bunei credințe susținut de către recurenți, arată intimatul că nu este unul care să dea preferabilitate titlului cumpărătorilor în baza Legii 112/1995, dispozițiile Legii 10/2001 care fac referire la buna credință a acestora fiind edictate strict pentru ipoteza nulității actului juridic (constituind numai un criteriu de salvare a actului juridic având ca obiect un imobil preluat de stat fără titlu).
În ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat, susține intimatul că nu este întemeiată față de faptul că în precedentul litigiu au fost chemați în judecată, SC SA și SC SA, acțiunea în revendicare fiind întemeiată pe prevederile art. 6 pct. 1 și 3 din Legea 213/1998. Urmare a cererii de intervenție formulată în acea pricină (printre intervenienți aflându-se și recurenții-pârâți din prezenta cauză), prin care se făcea cunoscut faptul că unele apartamente se vânduseră către foștii chiriași, intimatul-reclamant a solicitat instanței să admită în parte acțiunea sa în revendicare, în sensul de a se constata nevalabilitatea titlului statului și restituirea numai a apartamentului care nu fusese încă înstrăinat. Ca atare, litigiul în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 997/2002 nu a avut același obiect cu cel de față.
Pe fondul cauzei, arată intimatul că a investit instanța, în speță, cu o acțiune în revendicare prin comparare de titluri. Titlul statului, de la care au dobândit pârâții-recurenți, respectiv Decretul 92/1950 nu poate constitui izvor al dreptului de proprietate câtă vreme acest act normativ era contrar Constituției din anul 1948, dispozițiilor art. 480-481.civ. cât și prevederilor art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. Diferența între cele două titluri exhibate de părți este de ordin calitativ, impusă de legitimitatea modului în care imobilul a intrat în sfera patrimonială a autorilor părților.
Părțile au administrat, în recurs, proba cu înscrisuri.
Analizând recursul în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de limitele stabilite prin art. 304.pr.civ. Curtea reține următoarele:
Argumentele dezvoltate de către pârâții-recurenți în susținerea excepției lipsei calității procesuale active au fost calificate de prima instanță că fiind veritabile apărări ce țin de fondul cauzei, și au fost analizate ca atare.
În mod judicios prima instanță a dat această calificare apărărilor pârâților, în condițiile în care ele implicau chiar o judecată asupra existenței sau neexistenței, în patrimoniul autorului reclamantului, a dreptului real de proprietate pe temeiul căruia a promovat acțiunea în revendicare.
Legitimarea procesuală activă constituie una dintre condițiile de exercițiu al acțiunii civile, și presupune existența unei identități între persoana reclamantului și aceea care se pretinde titularul dreptului dedus judecății, în acest sens fiind și dispozițiile art. 109 alin. 1.pr.civ.
În condițiile în care, în speță, reclamantul-intimat a pretins că este titularul dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, condiția legitimării procesuale este îndeplinită, rămânând pe seama judecății în fond a pricinii stabilirea temeiniciei pretenției potrivit căreia acesta ar avea calitate de proprietar al bunului revendicat.
Existența dreptului de proprietate în patrimoniul autorului (tatălui) reclamantului, cu privire la imobilul în litigiu, cât și faptul că preluarea de către stat a acestuia s-a realizat de la același autor s-au stabilit, de către instanțele de fond, pe baza probatoriului administrat. Tot astfel, au stabilit instanțele ca fiind probat faptul că reclamantul a dobândit prin transmisiuni succesorale succesive ( de la tatăl lui, și apoi prin retransmitere de la sora lui) toate drepturile asupra patrimoniului succesoral al tatălui.
Cum, potrivit art. 304 - partea introductivă - din pr.civ. în calea de atac a recursului controlul judiciar este limitat la aspectele care privesc legalitatea hotărârii recurate, instanța de recurs nu are posibilitatea de a reevalua situația de fapt stabilită pe baza probatoriului administrat, astfel că analiza făcută în această etapă procesuală nu se va constitui într-o reapreciere a materialului probator administrat de părți.
Calitatea de succesor a reclamantului a fost stabilită de instanțele de fond în baza unui probatoriu ce are o forță probantă adecvată acestei finalități, respectiv în baza hotărârii Tribunalului din din data de 15.04.1992 (cu privire la autorul ) și a certificatului de calitate de moștenitor nr. 82/21.04 1999 eliberat de către BNP (cu privire la autoarea ).
Reținând că efectele menționatei hotărâri a Tribunalului rabinic au fost recunoscute pe teritoriul României prin procedura exequator-ului (conform cu exigențele art. 166 - 167 din Legea 105/1992), respectiv prin sentința civilă nr. 150/1998 pronunțată de Tribunalul București secția a III-a civilă, fiind astfel recunoscută puterea de lucru judecat specifică oricărei hotărâri judecătorești, iar certificatul de moștenitor arătat face dovada deplină a mențiunilor referitoare la calitatea de moștenitor constatată potrivit exigențelor art. 88 din Legea 36/1995, Curtea constată că respectivelor acte juridice instanțele le-au dat eficiența conferită prin lege, așa încât nu se poate reține vreun aspect de nelegalitate a deciziei recurate din această perspectivă.
Potrivit art. 88 din Legea 36/1995, certificatul de moștenitor menționat are forță probantă deplină până la anularea lui de către o instanță judecătorească, iar emiterea unor acte de alte instituții ale statului - cum ar fi o Hotărâre a - prin care s-ar reține o situație diferită nu este de natură a suplini procedura judiciară care este singura ce poate duce la lipsirea de efecte a unui asemenea certificat eliberat de notarul public.
În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, instanțele de fond au apreciat în mod judicios în sensul că intrarea în vigoare a Legii 10/2001 nu poate conduce, în orice situație, la un fine de neprimire pentru acțiunile a căror finalitate este aceea a redobândirii în deplină proprietate și posesie a imobilelor preluate de către stat în perioada regimului comunist. În condițiile în care reclamantul-intimat a inițiat, în condițiile Legii 10/2001, demersurile legale pentru obținerea măsurilor reparatorii aferente imobilului în litigiu prin restituirea în natură a bunului, iar până la data promovării acțiunii pendinte nu a obținut asemenea reparație, acțiunea pendinte este pe deplin admisibilă potrivit cu decizia nr.20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Însă, în contextul acțiunii în revendicare astfel promovate, instanța va avea în vedere și normele de drept substanțial ale legii speciale în vigoare, potrivit celor statuate prin decizia nr. 33/2008 pronunțată de instanța supremă pe calea recursului în interesul legii.
Se impune observația că motivul de recurs prin care se susține inadmisibilitatea acțiunii în revendicare după intrarea în vigoare a Legii 10/2001 este practic limitat la afirmația potrivit căreia instanțele de fond și apel ar fi greșit apreciind că nu este întemeiată această apărare. În dezvoltarea acestui motiv de recurs nu se aduc critici de nelegalitate a argumentelor/considerentelor expuse de respectivele instanțe pe acest aspect, ci se reiau susținerile prin care s-a fundamentat această excepție în fazele procesuale anterioare (susțineri care redau practic argumentele expuse în cererea adresată de Procurorul General al României instanței supreme pentru a se pronunța pe aspectul privind admisibilitatea acțiunilor în revendicare de drept comun formulate după intrarea în vigoare a Legii 10/2001, recurs în interesul legii soluționat prin decizia nr. 33/2008 a cărei aplicare în cauză va fi făcută potrivit considerentelor de mai sus).
Ori, prin raportare la exigențele art. 304 coroborat cu art. 129 alin. ultim pr.civ. în absența unor critici concret formulate cu privire la considerentele pentru care instanța de apel a reținut soluția menționată, nu există fundamentul legal necesar unei analize de legalitate a deciziei recurate pe aspectul menționat.
Este lipsită de temei critica prin care se susține că instanța de apel nu ar fi analizat motivul de apel prin care se susținea inadmisibilitatea acțiunii în revendicare prin prisma considerentului că nu a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare ce constituie titlul pârâților-recurenți, analiza respectivului motiv de apel regăsindu-se în cuprinsul considerentelor deciziei recurate, respectiv a hotărârii la pg. 5.
Apărarea privind existența autorității de lucru judecat, invocată ca impediment în judecata litigiului pendinte - deci din perspectiva efectului negativ al acesteia - a fost în mod judicios apreciată de instanțe ca nefondată în condițiile în care nu se verifică tripla identitate impusă de art. 1201.civ. respectiv identitatea de obiect, părți și cauză între acesta și precedentul litigiu în care s-a pronunțat sentința civilă 997/2005. Chiar dacă finalitatea celor două acțiuni este aceeași - redobândirea posesiei imobilului deținut azi de către recurenții pârâți - cauza juridică (și nu temeiul de drept) a celor două acțiuni este deosebită, în primul litigiu reclamantul susținând inexistența vreunui titlu al posesorilor (în condițiile în care se solicita ca în prealabil să se constate nevalabilitatea titlului în baza căruia posedau bunul și, consecință a unei asemenea constatări, să se dispună în sensul predării posesiei lui către reclamant), în timp ce în al doilea litigiu de pornește de la premisa existenței unui titlu valabil al pârâților-posesori și se solicită instanței să procedeze la o analiză comparativă a acestuia în raport de cel exhibat de către reclamant, iar predarea posesiei către reclamant să se dispună în urma stabilirii preferabilității titlului reclamantului.
În situația în care nu este îndeplinită condiția identității elementului cauză, este lipsit de relevanță faptul că se verifică identitatea celorlalte două elemente prevăzute de norma menționată.
Efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, respectiv puterea de lucru judecat a hotărârii pronunțate în litigiul anterior pe aspectul legat de condițiile preluării imobilului de către stat, nu este unul care să împiedice instanța să procedeze la judecata în fond a pricinii - corespunzător prevederilor art. 163 alin. 1.pr.civ. raportat la art. 1201.civ. - ci impune numai ca aspectele asupra cărora instanțele s-au pronunțat anterior prin hotărâre definitivă să nu mai poată fi repuse în discuție.
Ca atare, în măsura în care unele dintre susținerile formulate de părți în litigiul pendinte au făcut obiect de analiză și în litigiul anterior, ele nu vor fi din nou analizate în prezentul litigiu, urmând a li se da eficiență, potrivit celor statuate prin hotărârea definitivă preexistentă, în analiza referitoare la fondul pricinii.
În ceea ce privește criticile referitoare la soluția pronunțată pe fond, Curtea constată caracterul lor fondat.
Astfel, formulând acțiunea în revendicare pendinte, reclamantul a plecat de la premisa că titlul lui de proprietate este valabil, în timp ce titlul pârâților, valabil și el, are o forță juridică inferioară pentru că provine de la unnon dominus.
Însă, cu privire la dreptul de proprietate al statului (autorul pârâților recurenți), asupra imobilului în litigiu s-a stabilit - prin sent. civ. nr. 997/2005 - că a fost în mod legal dobândit în temeiul Decretului 92/1950.
acestui mod de dobândire a dreptului de proprietate de către stat îl constituie încetarea existenței aceluiași drept în patrimoniul autorului reclamantului.
Altfel spus, în condițiile în care s-a stabilit printr-o hotărâre judecătorească intrată în puterea lucrului judecat - care se bucură astfel de prezumția de adevăr și incontestabilitate - împrejurarea că statul a deținut un titlu valabil asupra imobilului în litigiu, iar în speță reclamantul nu a investit instanța să analizeze, din perspectiva unor noi argumente, invaliditatea respectivului titlu, instanțele de fond trebuia să dea eficiență acestei situații deja tranșate și să constate caracterul nefondat al susținerilor prin care reclamantul pretindea că deține un titlu care probează un drept de proprietate actual, și că autorul pârâților era un non dominus.
Fără a fi fost investite să se pronunțe cu privire la valabilitatea titlului statului, dar și fără a exista vreo hotărâre judecătorească sau orice alt act căruia să îi fie recunoscută prin lege forța juridică de a lipsi de efecte titlul (deja constatat ca existent prin sent. civ. 997/2005) statului, instanțele de fond și apel au reținut - contrar exigențelor art. 129 alin ultim Cod procedură civilă dar și fără a releva legătura cu situația concret dedusă judecății - că titlul vânzătorului Municipiul B este unul nevalabil "întrucât preluările de imobile în temeiul Decretului 92/1950 au fost considerate abuzive".
Tot prin hotărârea judecătorească menționată - care a fost pronunțată la un moment la care Legea 10/2001 era în vigoare - s-a stabilit că declararea, prin Legea 10/2001, ca fiind abuzive, a unora dintre actele normative în baza cărora statul a preluat o serie de imobile în perioada de referință a legii speciale menționate nu echivalează cu nevalabilitatea titlului statului constituit în baza respectivelor acte normative. Astfel, instanțele de fond și apel au nesocotit efectul pozitiv al autorității de lucru judecat de care se bucură sent. civ. 997/2005, apreciind că declararea prin lege a caracterului abuziv în privința Decretului 92/1950 are drept consecință desființarea titlului statului asupra imobilului revendicat de către reclamant, fără vreo altă analiză a instanței pe acest aspect.
Pe de altă parte, prin decizia 33/2008 pronunțată de instanța supremă - pe calea recursului în interesul legii - cu privire la chestiunea admisibilității acțiunilor în revendicare formulate pe calea dreptului comun după data intrării în vigoare a Legii 10/2001, s-a stabilit că problema care s-a ivit în mod real nu este aceea a admisibilității unor asemenea acțiuni, ci constă în opțiunea/raportul dintre legea specială menționată și reglementarea de drept comun din Codul civil. În acest sens, a statuat instanța supremă că în contextul acțiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun, care au fost introduse după intrarea în vigoare a Legii 10/2001, concursul între legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale (care este Legea nr.10/2001).
Astfel, în condițiile în care titlul pârâților-recurenți nu este afectat de vreun viciu care să îi afecteze forța juridică, iar titlul autorului lor este unul a cărui existență și valabilitate s-a stabilit prin hotărâre judecătorească intrată în puterea lucrului judecat, prin aceeași hotărâre stabilindu-se și faptul că dreptul reclamantului de a obține reparații pentru preluarea abuzivă a imobilului în litigiu este supus condiționărilor din art. 18 lit. c (fost lit. d) și art. 45 alin. 2 (fost art. 46 din Legea nr.10/2001), dar ținând seama și de necesitatea aplicării cu prioritate a legii speciale potrivit deciziei nr. 33/2008 (care este obligatorie, în puterea prevederilor art. 329.pr.civ.) Curtea constată că în mod greșit a fost admisă acțiunea în revendicare prin compararea de titluri, formulată la data de 23.03.2007 de către reclamantul (succesor în drepturi al defunctului, de la care imobilul a fost preluat de către stat în baza Decretului 92/1950) împotriva pârâților și (cumpărători ai imobilului în litigiu în baza Legii 112/1995, deținând un titlu valabil).
Față de considerentele reținute și de dispozițiile legale menționate, Curtea constată că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9.pr.civ. și, pe Cale de consecință, va dispune, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. 3.pr.civ. admiterea recursului și modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului. Va fi schimbată în tot sentința apelată, în sensul că se va respinge acțiunea formulată de către reclamant, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de către recurenții - pârâți și împotriva deciziei civile nr. 886A/26.06.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul - reclamant.
Modifică decizia recurată, în sensul că:
Admite apelul.
Schimbă sentința civilă apelată, în sensul că:
Respinge acțiunea, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 30.04.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - - -
GREFIER
Tehred. /2 ex.
03.06.2009
Jud. apel- Tribunalul București - Secția a III a Civilă
Președinte:Georgeta StegaruJudecători:Georgeta Stegaru, Elena Viviane Tiu, Antonela
