Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 240/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția Civilă, de Muncă și Asigurări Sociale
pentru Minori și Familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 240/A/2009
Ședința publică din 8 octombrie 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Anca Adriana Pop
JUDECĂTOR 2: Carmen Maria Conț
GREFIER: - -
S-a luat spre examinare apelul declarat de reclamantul
). ), împotriva sentinței civile nr. 126 din 27 februarie 2009, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr-, privind și pe pârâtele intimate și, având ca obiect revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare a cauzei, se prezintă mandatarul reclamantului apelant, domnul, lipsă fiind părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care, la prima strigare a cauzei, mandatarul reclamantului apelant depune la dosar o cerere de recuzare a doamnei judecător -, la care a anexat o xerocopie de pe Decizia civilă nr. 2076/R/25 septembrie 2006, pronunțată în dosar nr- al Curții de Apel Cluj.
Curtea, pentru a se putea pronunța asupra cererii de recuzare a doamnei judecător -, lasă cauza la o strigare ulterioară, sens în care fixează ora 11,00 pentru luarea cauzei.
La a doua strigare a cauzei, la apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă mandatarul reclamantului apelant, domnul și reprezentanta pârâtelor intimate, avocat, din Baroul Cluj, lipsă fiind părțile.
Instanța pronunță în ședință publică încheierea civilă prin care a fost soluționată cererea de recuzare, aducând astfel la cunoștința părților prezente faptul că cererea de recuzare a doamnei judecător - a fost soluționată, în sensul respingerii.
Reprezentanta pârâtelor intimate arată că la termenul de judecată anterior instanța a pus în vedere mandatarului reclamantului apelant să depună la dosar o adeverință, din care să rezulte faptul că reclamantul apelant ). ) este în viață, întrucât ultima dovadă în acest sens datează din aprilie 2007.
Mandatarul reclamantului apelant prezintă instanței originalul adeverinței eliberate de Ambasada României la, semnată de Dr., din care rezultă faptul că reclamantul apelant ). ) este în viață.
Instanța prezintă spre vedere reprezentantei pârâtelor intimate originalul adeverinței mai sus menționate, iar apoi restituie mandatarului reclamantului apelant această adeverință.
Mandatarul reclamantului apelant și reprezentanta pârâtelor intimate declară că nu au de formulat alte cereri prealabile sau excepții de invocat.
Nefiind de formulat alte cereri prealabile sau excepții de invocat, Curtea declară închisă faza probatorie și acordă cuvântul reprezentanților părților asupra apelului.
Mandatarul reclamantului apelant solicită admiterea apelului așa cum a fost formulat în scris și solicită amânarea pronunțării hotărârii în cauză, pentru a depune concluzii scrise.
Reprezentanta pârâtelor intimate solicită respingerea apelului și obligarea reclamantului apelant la plata cheltuielilor de judecată, reprezen-tând onorariu avocațial în cuantum de 1000 lei, conform bonului fiscal pe care-l depune la dosarul cauzei. Arată că succesiunea după defunctul G s-a dezbătut în anul 1948, iar susținerile cum că reclamantul apelant ar fi fost singurul îndreptățit să moștenească bunurile rămase după defunctul G nu sunt reale.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 4989 din 06.06.2007 a Judecătoriei Cluj -N, a fost admisă excepția netimbrării și, în consecință, a fost anulată ca netimbrată acțiunea civilă exercitată de reclamantul, împotriva pârâților și, având ca obiect revendicare.
Pentru a pronunța această sentință, judecătoria a reținut că reclamantul nu a achitat taxa de timbru judiciar în sumă de 6.686,52 RON la data introducerii acțiunii și nici ulterior, deși instanța i-a pus în vedere acest lucru. Reclamantul a formulat cerere de reexaminare, însă, prin încheierea irevocabilă pronunțată în data de 25.05.2007, a fost respinsă cererea ca tardivă.
Prin decizia civilă nr. 525/09.10.2007 a Tribunalului Cluj, apelul reclamantului a fost respins ca nefondat.
În considerentele acestei decizii, tribunalul a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru se poate face cerere de reexaminare, la aceeași instanța, în termen de 3 zile de la data la care s-a stabilit taxa sau de la data comunicării sumei datorate, iar cererea se soluționează în camera de consiliu de un alt complet, fără citarea părților, prin încheiere irevocabilă.
Dat fiind caracterul irevocabil al încheierii prin care s-a soluționat cererea de reexaminare a taxei de timbru, aceasta nu mai poate fi atacată ulterior cu o altă cale de atac.
Tribunalul a constatat că cererea de reexaminare a taxei de timbru a fost deja soluționată în mod irevocabil prin încheierea civilă din data de 25.05.2007, prin respingerea acesteia ca tardivă.
În consecință, reclamantul avea obligația de a achita taxa de timbru stabilită de prima instanță, obligație pe care nu și-a respectat-o, ceea ce a condus, conform art. 20 alin. 3 din Legea nr. 146/1997, la anularea acțiunii introductive.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul, solicitând modificarea ei, în sensul admiterii apelului și desființării sentinței apelate, cu consecința trimiterii acțiunii spre rejudecare pe fond aceleiași instanțe.
În motivarea recursului său, reclamantul învederează că încheierea, prin care a fost soluționată cererea de reexaminare a taxei judiciare de timbru, are un caracter irevocabil doar față de prima instanță, nefiind obligatorie pentru instanța de control, care, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 146/1997, poate cenzura sentința de anulare a cererii ca netimbrată, având obligația să examineze modul de stabilire a taxei judiciare de timbru, respectiv, scutirea de taxă judiciară de timbru raportat la dispozițiile art.15 lit. din Legea nr. 146/1997.
Rezoluția prin care s-a stabilit că acțiunea trebuie timbrată la valoare este lipsită de bază legală, iar încheierea de respingere a cererii de reexaminare s-a limitat la a analiza doar termenul în care putea fi introdusă această cerere, respingând-o ca tardivă, ceea ce înseamnă că, în cele din urmă, nici o instanță nu a dezbătut problema de fond privind necesitatea timbrării sau scutirea de taxă judiciară de timbru, apelul nedevoluând sub acest aspect, instanța de apel limitându-se să constate existența unei încheieri irevocabile care, în realitate, nici măcar nu are caracter interlocutoriu.
Din jurisprudența instanței supreme (decizia nr.7664/2001), rezultă că existența unei proceduri speciale de soluționare contestațiilor nu exclude posibilitatea exercitării controlului judiciar cu privire la eventualele greșeli de judecată.
În speță, eroarea de judecată este reprezentată de ignorarea incidenței art.15 lit. r din Legea nr. 146/1997, eroare pe care instanța de apel era datoare să o îndrepte.
Curtea de Apel Cluj, prin decizia civilă nr. 401/R/14.02.2008, pronunțată în dosar nr-, a admis recursul reclamantul, a modificat decizia recurată, în sensul admiterii apelului reclamantului împotriva sentinței nr. 4989/2007 a Judecătoriei Cluj -N, care a fost desființată în întregime, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași judecătorii.
La pronunțarea acestei soluții, instanța de recurs a avut în vedere următoarele considerente:
"Astfel, în esență, instanța de recurs este ținută să se pronunțe asupra a două probleme de drept, și anume, dacă acțiunea în revendicarea unui imobil preluat de stat abuziv exercitată împotriva subdobânditorului este sau nu scutită de taxă judiciară de timbru, precum și dacă instanța de control judiciar poate cenzura sau nu modalitatea de stabilire a taxei judiciare de timbru de către prima instanță.
În ceea ce privește prima chestiune, potrivit textului art. 15 lit. din Legea nr. 146/1997, sunt scutite de taxă judiciară de timbru "cererile introduse de proprietari sau de succesorii acestora pentru restituirea imobilelor preluate de stat sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cererile accesorii și incidente".
, acest text se referă doar la acțiunile în revendicare exercitate împotriva statului și, eventual, vorbind de cereri accesorii, la acțiunile pentru constatarea nulității absolute contractelor de vânzare-cumpărare.
În realitate, această dispoziție legală a fost adoptată într-un moment când, pe rolul instanțelor, erau frecvente acțiunile în revendicare exercitate de foștii proprietari sau moștenitorii acestora împotriva celor care au cumpărat de la stat imobilele preluate abuziv, acțiuni fundamentate pe stabilirea titlului preferabil.
Nu se poate face o distincție între situația fostului proprietar (sau a moștenitorului acestuia) al cărui imobil nu a fost înstrăinat, rămânând în continuare în proprietatea statului și cea a fostului proprietar al cărui imobil preluat abuziv a fost înstrăinat de stat celui căruia acesta i-a fost închiriat. A proceda așa, ar însemna aplicarea unui tratament juridic diferențiat unor persoane aflate în situații juridice egale, în condițiile în care nu depinde de voința fostului proprietar tabular înstrăinarea imobilului sau rămânerea acestuia în proprietatea statului, ceea ce ar echivala cu încălcarea dispozițiilor art. 16 alin. 1 din Constituție, privind egalitatea în drepturi.
Prin urmare, atât acțiunea în revendicare exercitată nemijlocit împotriva statului, cât și cea exercitată împotriva dobânditorului subsecvent, sunt scutite de taxă de timbru în baza art. 15 lit. r din Legea nr. 146/1997.
Așadar, sub acest aspect, hotărârile instanțelor de fond sunt nelegale.
În ceea ce privește posibilitatea de cenzurare a modului de stabilire taxei judiciare de timbru, potrivit dispozițiilor art. 20 alin. 5 din Legea nr. 146/1997, "în situația în care instanța judecătorească investită cu soluționarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare constată că în fazele procesuale anterioare taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, va dispune obligarea părții la plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu".
Prin urmare, instanța de control judiciar poate aprecia că taxa judiciară de timbru fost greșit stabilită de prima instanță. Pronunțarea unei încheieri într-o cerere de reexaminare nu leagă instanța de control judiciar, ci doar prima instanță, așa cum corect susține recurentul, scopul textului de lege fiind evitarea cenzurării modului de stabilire taxei judiciare de timbru direct în controlul judiciar, pentru a se preîntâmpina o durată excesivă a procedurii. Posibilitatea acordată de lege primei instanțe de cenzura modul de stabilire a taxei judiciare de timbru nu înlătură, însă, așa cum rezultă din dispozițiile art. 20 alin. 5 din Legea nr. 146/1997, controlul judiciar ierarhic, textul nefăcând distincție între situația în care modul de stabilire a taxei judiciare de timbru a fost contestat în fața primei instanțe și cea când taxa judiciară de timbru a fost achitată așa cum ea a fost stabilită de instanță. Nu se poate susține limitarea controlului judiciar doar la situațiile în care taxa judiciară de timbru a fost stabilită sub cea prevăzută de lege, o astfel de interpretare fiind contrară oricărei logici, întrucât posibilitatea de cenzurare este o premisă și nu poate să depindă de soluție, care este un efect.
Instanța de control judiciar poate, așadar, cenzura modul de stabilire a taxei judiciare de timbru de către prima instanță, indiferent dacă cuantumul acesteia a fost sau nu supus controlului judiciar pe calea cererii de reexaminare și indiferent dacă, în acest control judiciar, prima instanță s-a pronunțat sau nu pe "fondul cererii" (în speță, cererea de reexaminare fiind respinsă ca tardivă).
Raportat la considerentele învederate, prima instanță stabilit în mod greșit obligația de plată a taxei judiciare de timbru, anulând, în consecință, în mod nelegal acțiunea și lăsând, astfel, nesoluționat fondul, ceea ce atrage aplicarea dispozițiilor art. 297 alin. 1 Cod proc. civ. impunându-se desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare (ceea ce nu înlătură posibilitatea instanței de a pune în discuție alte excepții peremtorii, ce urmează în ordinea soluționării celei de netimbrare).
Cum instanța de apel soluționat greșit apelul, în temeiul art. 312 alin. 1-3 raportat la art. 304 pct. 9 Cod proc. civ. decizia recurată urmează să fie modificată și apelul admis, în sensul celor mai sus arătate.
Cheltuielile de judecată vor fi stabilite de instanță cu ocazia statuării asupra culpei procesuale, conform dispozițiilor art. 274 alin. 1 Cod proc. civ".
În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj -N sub nr-, această instanță declinându-se competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj, prin sentința civilă nr. 11144/15.10.2008, la pronunțarea sentinței fiind avute în vedere dispozițiile art. 1. proc. civ. rap. la art. 2 pct. 1 lit. b teza ultimă proc. civ. respectiv, faptul că imobilul în litigiu, conform evaluării făcute prin expertiza întocmită de expert, are o valoare de circulație de 520.000 lei.
Pe rolul Tribunalul Cluj cauza a fost înregistrată sub nr-, fiind soluționată prin sentința civilă nr. 126/27.02.2009, în sensul respingerii acțiunii reclamantului, precum și a excepțiilor autorității de lucru judecat, a inadmisibilității acțiunii și a lipsei capacității procesuale a reclamantului.
În considerentele acestei decizii s-a reținut faptul că, așa cum rezultă din copia cărții funciare nr. 10217 C, nr. top 4879, imobilul înscris în această carte funciară, și pe care reclamantul îl revendică în prezent, a constituit proprietatea lui G și a fratelui acestuia, la moartea acestuia din urmă cota de parte revenind reclamantului, iar în urma dezbaterii succesiunii după G, o cotă de 1/3 din revenindu-i reclamantului, iar restul cotei de 1/3 din revenind surorilor defunctului. Cererea reclamantului de întabulare în CF a 2/3 din, ce i-a aparținut lui G, a fost respinsă.
Reclamantul a înstrăinat din cota de - parte, 1/6 din întregul imobil, parte în favoarea lui, care și-a întabulat în CF această cotă, iar 1/3 în favoarea lui, reclamantul fiind radiat din cartea funciară.
În consecință, reclamantul nu mai este proprietar asupra nici unei cote din imobilul în litigiu.
În speță nu operează dreptul de acrescământ prevăzut de art. 4 din Legea nr. 10/2001, întrucât acesta operează doar în cadrul procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001, iar nu și în cazul unei acțiuni de drept comun.
Reclamantul nu se poate prevala nici de sentința Tribunalului districtual din, deoarece această sentință nu face referire la bunurile imobile ale defunctului G, ci doar la cele mobile și la credite.
În realitate, preluarea cotei de 2/3 din ce i-a aparținut lui G din imobilul în litigiu, s-a făcut de la moștenitoarele lui G, surorile acestuia, față de care reclamantul nu a invocat calitatea de moștenitor.
Excepția autorității de lucru judecat nu este întemeiată, întrucât nu este prezentă identitatea de obiect.
Excepția lipsei capacității procesuale a reclamantului se impune a fi respinsă raportat la adeverința nr. 486/11.04.2007 eliberată de Ambasada României de la, care atestă faptul că reclamantul este în viață, iar excepția inadmisibilității acțiunii se impune a fi respinsă având în vedere Decizia în interesul legii a Înaltei Curți de Casație și Justiție din 09.06.2008.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal, reclamantul ). ), solicitând admiterea apelului, modificarea în tot a sentinței apelate, în sensul admiterii cererii astfel cum a fost formulată.
În motivarea apelului s-a arătat că analiza efectuată de către instanța fondului, asupra titlului de proprietate al reclamantului, și prin care s-a ajuns la concluzia inexistenței acestuia, este eronată și nu răspunde principalelor argumente ale reclamantului.
Instanța nu a ținut cont de faptul că întabularea dreptului de proprietate al Statului Român asupra cotei de 2/3 din, ce aparținu-se lui G, nu se putea opera, fiind pronunțată sentința nr. 5771/1954, în contradictoriu cu un decedat, instanța neacordând importanța cuvenită problemei cruciale din acest litigiu, și anume, transferului dreptului de proprietate asupra cotei respective.
Ceilalți moștenitori ai lui G nu puteau moșteni, deoarece nu făcuseră dovada cetățeniei române, astfel încât cota ce li s-ar fi cuvenit din moștenire nu a intrat în patrimoniul lor, iar statul nu putea prelua cota de la G în anul 1954, deoarece acesta era decedat, această cotă trebuind să fie preluată de la moștenitorii lui
În concluzie, arată apelantul, cota lui G se afla, atât înainte, cât și după anul 1954, la dispoziția moștenitorilor lui G, dintre toți acești moștenitori singurul care putea prelua moștenirea, fiind reclamantul, dată fiind calitatea sa de cetățean român la data decesului lui
S-a mai arătat de către apelant că încheierea nr. 263/1948 nu poate fi luată în considerare de către instanță. Respingerea cererii de întabulare a dreptului moștenitorilor face ca reclamantul să-și poată valorifica dreptul de acrescământ și să culeagă azi și restul de moștenire ce a fost preluat abuziv de către Statul Român, conform art. 4 alin. 4 din Legea nr. 10/2001 și art. 697.civ.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatele și, au solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat, cu cheltuieli de judecată, cu motivarea că reclamantul, prin mandatarul său, se hazardează să facă afirmații care nu dovedesc decât necunoașterea Decretului-lege nr. 115/1938, referitor la modul de transmitere a succesiunii conform acestui act normativ. Pentru cota de 2/3 parte din cota de aparținând lui G, calitate aveau surorile apelantului, iar nicidecum apelantul, toți moștenitorii lui G procedând în anul 1948 la partajul în natură a imobilului, partaj în urma căruia apartamentul nr. 2 revenit surorilor lui Dat fiind efectul declarativ al partajului, apelantul nu poate pune în discuție sub nicio formă preluarea apartamentului în patrimoniul statului și nici actele de dispoziție consimțite de acesta. Dreptul de acrescământ nu poate fi invocat de către apelant, deoarece apelantul și-a întemeiat acțiunea pe Codul civil și pe Legea nr. 213/1998, iar nu pe prevederile speciale ale Legii nr. 10/2001 ( 32-34).
Apelul este nefondat.
În analizarea temeiniciei ori netemeiniciei pretențiilor reclamantului trebuie pornit de la obiectul cererii introductive de instanță știut fiind că, în toate cazurile, conform art. 129 alin. final proc. civ. judecătorii hotărăsc doar asupra obiectului cererii deduse judecății.
Astfel, prin cererea introductivă de instanță, înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Cluj -N sub nr-, reclamantul a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtelor și să îi lase în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 2 situat în C-N,-, împreună cu terenul aferent acestuia, în suprafață de 70,29/213 mp. invocând în susținerea cererii faptul că titlul său de proprietate este preferabil titlului de proprietate al pârâtelor, întrucât este mai vechi și provine de la un autor necontestat, precum și înscrierea în CF a litigiului.
Prin urmare, reclamantul a promovat o acțiune de drept comun în revendicarea acestui apartament, acțiune întemeiată din punct de vedere juridic pe prevederile art. 480, art. 481.civ. și ale Legii nr. 213/1998, texte legale invocate de reclamant ca fundament juridic al acțiunii sale.
În mod corect a statuat prima instanță că în cauză nu este întemeiată excepția inadmisibilității acțiunii, având în vedere că, potrivit Deciziei în interesul Legii nr. 53/09.06.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în cazul acțiunilor întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului "specialia generalibus derogant", chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și CEDO, Convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
În consecință, deși acțiunea în revendicare promovată de reclamant a fost introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, aceasta nu apare ca fiind inadmisibilă, impunându-se a fi cercetată prin raportare la o tipică acțiune în revendicare întemeiată din punct de vedere juridic pe prevederile art. 480.civ.
Pentru incidența în cauză a prevederilor art. 480.civ. este absolut necesar ca reclamantul care a promovat prezenta acțiune în revendicare, să justifice calitatea sa de proprietar asupra imobilului revendicat, respectiv, să facă dovada că are un titlu de proprietate valabil și legal asupra respectivului imobil.
Desigur, fiind în regim de carte funciară, atât sub imperiul Legii nr. 115/1938, cât și sub imperiul Legii nr. 7/1996, dovada proprietății poate fi făcută numai prin înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară.
Verificându-se xerocopia cărții funciare inițiale nr. 10217 C, depusă la filele 15-18 dosar fond, rezultă faptul că, inițial, imobilul cu nr. top 4879, nr. ser., constând din casă din lemn acoperită cu țiglă cu 7 camere, apoi casă din cărămidă acoperită cu țiglă, cu 3 săli pentru fabrică și stradă în curtea călugărițelor nr. 11 și teren în suprafață de 167 stj. a constituit coproprietatea, în părți egale, a numiților G și, acesta din urmă fiind tatăl reclamantului, iar G, fratele lui, fiind unchiul reclamantului, drepturile de proprietate ale celor doi frați fiind întabulate sub B 1 și B 2 în CF.
Sub B 5, în aceeași carte funciară, prin încheierea de CF nr. 1472/16.04.1948, în baza certificatului de moștenitor nr. 7005/1947, asupra porțiunii de proprietate de sub B 2 lui, se întabulează dreptul de proprietate cu titlu de drept moștenire în favoarea lui.
Această cotă de sub B 5 nu face obiectul prezentei cauze, dat fiind că ceea ce s-a revendicat de către reclamant prin cererea dedusă judecății, este apartamentul nr. 2, care reprezintă cota de 2/3 parte din cota de parte ce i-a aparținut lui
În consecință, instanța este datoare să verifice, prin raportare la evidențele de carte funciară, ce anume s-a întâmplat cu cota de parte din imobil, întabulată sub B 1 în CF nr. 10217, în favoarea lui
Ca urmare a decesului lui G, s-a dezbătut succesiunea după acesta prin încheierea de predare a succesiunii nr. 7676/1947, astfel încât, prin încheierea de CF nr. 5206/26.10.1948, asupra cotei de 1/3-parte din cota de ce i-a aparținut lui G sub B 1, s-a întabulat sub B 7 în CF numitul, reclamantul din prezenta cauză.
Sub B 8 s-a notat respingerea încheierii cu același număr, referitor la restul cotei de 2/3 parte din cota de - parte din imobil, ce reprezenta porțiunea de proprietate de sub B 1 lui
Concret, așa cum rezultă prin încheierea nr. 263/14.10.1948, pronunțată de Judecătoria Populară C în dosar nr. 7676/1947 ( 12-14 dosar fond), o cotă de 1/3 din cota de - a parte din imobil, ce reprezenta porțiunea de proprietate de sub B 1 lui G, i-a revenit cu titlu de moștenire reclamantului din prezenta cauză, în timp ce, restul cotei de 2/3 din - a parte din imobil, ce reprezenta porțiunea de proprietate de sub B 1 lui G, a revenit surorilor acestuia, după cum urmează: 1/3 i-a revenit surorii lui G, numita, iar câte 1/9 parte a revenit surorilor vitrege consângene ale lui G, respectiv lui I, Engel și.
Prin aceeași încheiere nr. 263/14.10.1948, moștenitorii lui G au procedat la o partajare a moștenirii ce le-a revenit după G, astfel: s-au format două apartamente, apartamentul nr. 1 la parter, ce i-a revenit reclamantului și apartamentul nr. 2 la etajul nr. 1, ce a revenit în indiviziune celorlalți moștenitori ai lui G, surorile acestuia mai sus amintite.
Prin urmare, apartamentul nr. 2 situat la etajul nr. 1 revenit, în urma dezbaterii succesiunii după G și a partajului succesoral făcut de către moștenitori, surorilor defunctului, iar nu reclamantului din prezenta cauză.
Din mențiunile înscrise în cartea funciară sub B 9, B 10, coroborat cu B 7 rezultă faptul că, la 25.11.1948, prin încheierea de CF nr. 5674, sub B 9, s-a întabulat dreptul de proprietate în favoarea soției lui, născută, care a dobândit dreptul de proprietate asupra cotei de - parte din porțiunea de proprietate de sub B 5 și B 7 lui, prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu acesta la data de 04.11.1948.
Așadar, prin acest contract de vânzare-cumpărare încheiat cu, născută, și-a vândut cota de - parte, atât din porțiunea de proprietate pe care o avea sub B 5, și pe care a moștenit-o de la tatăl său, cât și din porțiunea de proprietate pe care o avea sub B 7, și pe care o moștenise de la unchiul său, G (1/3 din 1/2).
Ulterior, la data de 30.11.1948, sub B 10, în baza încheierii de CF nr. 5726/30.11.1948, se întabulează în CF dreptul de proprietate în favoarea numitei, născută, aceasta dobândind dreptul de proprietate prin contract de vânzare-cumpărare din 10.05.1948, încheiat cu reclamantul, asupra părții de proprietate ce i-a mai rămas lui sub B 5 și B 7.
Prin urmare, evidențele înscrise în CF nr. 10217 C atestă faptul că reclamantul din prezenta cauză și-a înstrăinat prin contracte de vânzare-cumpărare încheiate în 1948, și întabulate în CF, dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, înstrăinările vizând toate porțiunile de proprietate ale reclamantului, atât cele moștenite de la tatăl său, de sub B 5, cât și cele moștenite de la unchiul său, G, de sub B 7.
Așa fiind, Curtea constată că reclamantul, prin vânzarea efectivă a întregii cotei de proprietate de 2/3, pe care o avea din imobil (1/2 din imobil moștenite de la tatăl său, și 1/3 din din imobil moștenite de la unchiul său, G), a pierdut calitatea de proprietar asupra cotei părți din imobil pe care o moștenise după tatăl și unchiul său, nemaiputându-se prevala, în prezent, de calitatea sa de proprietar asupra imobilului revendicat.
Susținerea reclamantului, conform căreia Statul Român nu se putea întabula prin sentința nr. 5771/16.12.1954, afirmativ pronunțată în conformitate cu Decretul nr. 111/1951, întrucât această sentință a fost pronunțată în contradictoriu cu G, care era decedat, nu poate fi primită de către instanță, întrucât, la data la care a fost pronunțată respectiva sentință, cota de 1/3 parte din imobil, rămasă în urma succesiunii după G, constituia, practic, proprietatea surorilor defunctului, prin moștenire, Statul Român preluând efectiv această parte din imobil de la surorile defunctului.
În ceea ce privește susținerea reclamantului apelant, conform căreia, în virtutea dreptului de acrescământ prevăzut de art. 4 alin. 4 din Legea nr. 10/2001, reclamantului i se cuvine și cota de proprietate ce a aparținut surorilor defunctului G, aceasta este nefondată și nu poate face obiectul valorificării în prezentul cadru procesual, dat fiind că dreptul de acrescământ operează doar în procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001 și doar dacă sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 4 din acest act normativ.
Or, în speță, nu ne găsim în procedura specială reglementată de Legea specială nr. 10/2001, ci în procedura de drept comun a unei revendicări întemeiată pe prevederile art. 480.civ.
De esența acțiunii în revendicare este dovedirea și justificarea de către reclamant a dreptului său de proprietate asupra imobilului revendicat, admisibilitatea acțiunii în revendicare fiind strict dependentă de dovedirea de către reclamant a calității sale de proprietar al imobilului revendicat.
Or, în speță, așa cum s-a arătat anterior, reclamantul a pierdut calitatea de proprietar asupra imobilului litigios, prin vânzarea cotelor sale părți din dreptul de proprietate asupra imobilului în favoarea unor terțe persoane.
Oricum, nici în cadrul procedurii speciale a Legii nr. 10/2001, reclamantul nu ar fi putut emite cu succes pretenții asupra apartamentului nr. 2, revendicat în prezenta cauză, întrucât, în urma partajului succesoral dezbătut după G, acest apartament a revenit surorilor defunctului, reclamantul neinvocând nici un moment și nedovedind în vreun fel vocația sa succesorală la moștenirea surorilor defunctului.
Este irelevant faptul că surorile defunctului nu și-au întabulat în CF dreptul de proprietate asupra cotei din imobil dobândită prin moștenire de la G, câtă vreme la acel moment erau în vigoare dispozițiile art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938, în virtutea cărora, dreptul de proprietate se dobândea fără cerința întabulării în cartea funciară, prin succesiune.
De altfel, în virtutea aceluiași text legal, dreptul de proprietate al Statului Român se putea dobândi fără cerința înscrierii în cartea funciară, prin lege.
Susținerea apelantului, conform căreia în cauză ar fi aplicabile prevederile art. 697.civ. urmează să fie înlăturată de către C ca fiind neavenită cauzei, având în vedere că pentru incidența acestui text legal ar fi fost necesar ca surorile defunctului G, să fi renunțat la moștenire, ceea ce în cauză nu s-a întâmplat niciodată, dat fiind că acest text legal prevede că partea renunțătorului profită coerezilor săi, iar dacă renunțătorul este singur, succesiunea trece la gradul următor.
Așa fiind, în temeiul tuturor considerentelor anterior expuse și a prevederilor art. 295-296. proc. civ. Curtea urmează să respingă ca nefondat prezentul apel.
În temeiul art. 274. proc. civ. apelantul va fi obligat să le plătească intimatelor suma de 1000 lei cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu avocațial aferent contractului de asistență juridică nr. 57/24.06.2009, justificat prin bonul fiscal nr. -/24.06.2009 ( 16, 17, 41, 42).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat apelul declarat de reclamantul ). ) împotriva sentinței civile nr. 126 din 27 februarie 2009 Tribunalului Cluj, pronunțată în dosar nr-, pe care o menține.
Obligă pe numitul apelant să plătească intimatelor și suma de 1.000 lei, cheltuieli de judecată în apel.
Decizia este definitivă și executorie.
Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare.
Dată și pronunțată în ședința publică din 08 octombrie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR GREFIER
--- - --- - - -
Red./dact.MM
5ex./09.10.2009
Jud.fond:
Președinte:Anca Adriana PopJudecători:Anca Adriana Pop, Carmen Maria Conț
