Libera circulație a persoanelor în UE, străinătate. Decizia 244/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția Civilă, de Muncă și Asigurări Sociale
pentru Minori și Familie
Dosar nr- Cod operator 8428
DECIZIA CIVILĂ NR. 244/A/2009
Ședința publică din 8 octombrie 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Anca Adriana Pop
JUDECĂTOR 2: Carmen Maria Conț
GREFIER: - -
S-a luat spre examinare apelul declarat de reclamanta DIRECȚIA GENERALĂ DE PAȘAPOARTE DIN MINISTERUL ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR, împotriva sentinței civile nr. 761 din 7 august 2009, pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr-, privind și pe pârâtul intimat, având ca obiect limitarea exercitării dreptului la libera circulație în străinătate.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare a cauzei, se prezintă reprezentanta Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, procuror, lipsă fiind părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Apelul este scutit de taxă judiciară de timbru și de timbru judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care, instanța constată că apelul a fost declarat și motivat în termen legal și a fost comunicat pârâtului intimat. Totodată, constată că prin memoriul de apel ( 4), în temeiul art. 242 alin. 2.pr.civ. reclamanta apelantă a solicitat judecarea cauzei și în lipsă.
Reprezentanta Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj arată că nu are de formulat alte cereri prealabile sau excepții de invocat.
Nefiind de formulat alte cereri prealabile sau excepții de invocat, Curtea declară închisă faza probatorie și acordă cuvântul asupra apelului declarat de reclamantă.
Reprezentanta Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj solicită respingerea apelului ca neîntemeiat, având în vedere faptul că apelul vizează strict numai cheltuielile de judecată, reclamanta apelantă solicitând în principal respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, iar în subsidiar, solicitând reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 761/07.08.2009, pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Maramureș, s-a respins cererea petentei Direcția Generală de Pașapoarte, în contradictoriu cu intimatul; petenta a fost obligată să plătească intimatului 1.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut în considerentele sentinței faptul că, Tribunalul Maramureșa fost sesizat de către Ministerul Administrației și Internelor - Direcția Generală de Pașapoarte cu solicitarea de a dispune restrângerea dreptului intimatului la libera circulație în Franța pe o perioadă de C mult 3 ani. Petentul și-a motivat cererea pe împrejurarea că intimatul a fost returnat din Franța la data de 15.06.2009, în baza acordului de readmisie încheiat de România cu această țară.
Din cuprinsul cererii de sesizare a instanței rezultă că intimatul a fost returnat din Franța pe considerentul că nu a îndeplinit condițiile de ședere legală pe teritoriul francez și a desfășurat muncă la negru.
dreptului la libera circulație pot interveni doar în cazurile și în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 2 parag. 3 și parag. 4 din Protocolul nr. 4 adițional la Convenție, și anume, limitările acestui drept trebuie să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim și să fie necesare într-o societate democratică, necesitate analizată prin prisma raportului de proporționalitate între scopul urmărit, prin aplicarea unei limitări a dreptului în discuție și mijloacele folosite pentru realizarea lui.
Condiția ca limitarea dispusă să "fie prevăzută de lege" este satisfăcută atunci când măsura incriminată are o bază legală în dreptul intern, iar norma care o cuprinde este una accesibilă justițiabilului și previzibilă în privința efectelor sale.
Limitarea dreptului pârâtului la libera circulație pe o perioadă de 3 ani în Franța solicitată de reclamant prin cererea de chemare în judecată, este prevăzută de dispozițiile Legii nr. 248/20.07.2005, astfel încât condiția accesibilității normei juridice este îndeplinită. Împrejurarea că legea care prevede această limitare reglementează posibilitatea exercitării căilor de atac împotriva măsurii ce are un astfel de obiect, existând astfel un control judecătoresc în privința legalității ei, determină Tribunalul Maramureș să admită că există suficiente garanții împotriva eventualelor abuzuri ale autorităților administrative și că, în acest mod măsura este una " prevăzută de lege" în sensul dispozițiilor art. 2 parag. 3 și parag. 4 din Protocolul nr. 4.
Măsura interzicerii dreptului intimatului de a circula pe o perioadă de 3 ani în Franța atrasă de împrejurarea că acesta ar fi desfășurat muncă la negru și nu a îndeplinit formalitățile legale de ședere pe teritoriul francez este neîntemeiată întrucât nu are suport probator.
Din actele de la dosar rezultă că plecarea intimatului în Franța s-a făcut în baza actului adițional la contractul individual de muncă, potrivit căruia pe perioada 18.11.2008 - 18.11.2009 acesta a fost detașat în Franța, unde să-și desfășoare activitatea pentru care a fost retribuit cu 35 euro/zi diurnă și cazare pe perioada detașării 112 euro/zi.
La data de 15.06.2009, când a fost returnat intimatul în baza Acordului de readmisie încheiat între România și Franța, intimatul avea încheiat actul adițional la contractul individual de muncă. Chiar dacă intimatul ar fi desfășurat muncă la negru în Franța, acesta nu era un motiv suficient și pertinent pentru returnarea intimatului în baza Acordului de readmisie.
Tratatul CE permite introducerea de restrângeri ale dreptului la libera circulație și ședere liberă doar pentru motive "de ordine publică", "siguranță publică" și "sănătate publică", iar, în jurisprudența sa, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a arătat că, în mod constant, justificarea unei restricții asupra liberei circulații a persoanelor, care să fie în acord cu dreptul comunitar, presupune existența, în plus, față de tulburarea ordinii sociale pe care orice încălcare a legii o implică, a unei amenințări suficiente și serioase la cerințele de ordinea publică afectând unul din interesele fundamentale ale societății; ceea ce nu este cazul în speță, aici nici măcar fapta reținută intimatului pentru care acesta a fost returnat din Franța nu fost dovedită, fiind contrazisă de actul adițional la contractul individual de muncă în baza căruia intimatul a fost detașat la muncă în Franța.
În considerarea celor de mai sus, prima instanță a respins cererea ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte B, solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței apelate, în sensul respingerii cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, iar, în subsidiar, în cazul în care prima solicitare nu va fi admisă, să se dispună reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată solicitate.
În motivarea apelului a fost reprodusă starea de fapt a cauzei, întocmai așa cum aceasta a fost reținută și de către instanța de fond, arătându-se că art. 38 și art. 39 din Legea nr. 248/2005 nu au aplicabilitate temporară, nu au fost modificate prin nici un alt act normativ și nu există nici un impediment legal ca aceste texte să nu fie aplicate după data de 1 ianuarie 2007.
Tot în motivarea apelului au mai fost invocate prevederile art. 38 din Legea nr. 248/2005, precum și dispozițiile art. 274 alin. 1. proc. civ.
Pârâtul intimat, deși legal citat, nu s-a prezentat în instanță și nici nu a depus la dosarul cauzei întâmpinare pentru a-și susține poziția procesuală.
Apelul este nefondat
Principalul motiv de apel vizează schimbarea sentinței primei instanțe, în sensul exonerării reclamantei de plata cheltuielilor de judecată stabilite prin hotărârea fondului, în favoarea pârâtului.
Curtea constată, însă, că acest motiv de apel este nefondat, în mod legal, în aprecierea Curții, instanța de fond dispunând obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată în favoarea pârâtului.
Pentru argumentarea acestei aprecieri se impune a fi făcută o scurtă expunere a stării de fapt a cauzei, precum și a considerentelor de ordin legal, juridic, în baza cărora, în mod corect, prima instanță a respins cererea reclamantei, vizând restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație al pârâtului în Franța, concomitent cu obligarea reclamantei la cheltuieli de judecată în favoarea acestui pârât.
Cu privire la circumstanțele de fapt ale cauzei:
Pârâtul intimat a fost returnat la data de 15 iunie 2009 din Franța, în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu acest stat, aprobat prin nr.HG 278/1994, din talonul întocmit cu ocazia returnării rezultând faptul că a fost depistat de organele de poliție din Franța, muncind la negru ( 3-9 dosar fond).
În fapt, însă, așa cum a recunoscut pârâtul intimat prin declarația dată cu acea ocazie, acesta a părăsit legal România la data de 01.03.2009, prin punctul de trecere al frontierei, prezentând la vamă cartea de identitate, a tranzitat Ungaria, Austria, Germania, ajungând în Franța, unde a locuit cu chirie în, până în data de 09.06.2009, când a fost depistat de autoritățile franceze, pentru că presta muncă la negru.
Este adevărat că, în conformitate cu prevederile art. 38 alin. 1 lit. a din Legea nr. 248/2005, republicată, ca urmare a modificărilor și completărilor ce i-au fost aduse prin nr.OG 5/2006, Legea nr. 50/2006, Legea nr. 191/2006 și nr.OUG 96/2006, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de C mult 3 ani, cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui Acord de readmisie încheiat între România și acel stat, însă, nu este mai puțin adevărat că aplicabilitatea art. 38 mai sus invocat trebuie coroborată cu prevederile Protocolului nr. 4 CEDO, respectiv cu art. 2 din acest Protocol, articol care arată în ce condiții pot fi restrânse dreptul la liberă circulație și rezidență a cetățenilor UE și a membrilor de familie a acestora pe teritoriul statelor membre.
Astfel, art. 2 din Protocolul 4 la Convenție prevede că:
- oricine se găsește în mod legal pe teritoriul unui stat are dreptul să circule în mod liber și să-și aleagă în mod liber reședința sa;
- orice persoană este liberă să părăsească orice țară, inclusiv pe a sa;
- exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor constrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora;
- drepturile recunoscute în paragraful 1 pot, de asemenea, în anumite zone determinate, să facă obiectul unor restrângeri care, prevăzute de lege, sunt justificate de interesul public într-o societate democratică.
Potrivit art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 248/2005, republicată, pe perioada șederii lor în străinătate, cetățenii români au, printre alte obligații, și pe aceea de a respecta legislația statului în care se află.
Prin prisma dispozițiilor Directivei nr. 2004/38/CE, cetățenii aparținând statelor membre ale UE au dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre UE, acestora neputându-li-se limita dreptul de a intra într-un alt stat membru UE decât în condițiile de excepție prevăzute de art. 27 din Directivă, respectiv pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică, motive care nu pot fi invocate în scopuri economice.
Având în vedere aceste prevederi legale, care consfințesc dreptul cetățenilor Uniunii Europene și a membrilor familiilor acestora la libera circulație și rezidență pe teritoriul statelor membre, Curtea constată că, în virtutea acestor dispoziții, unui cetățean membru UE nu i se poate restrânge acest drept decât pentru motivele expres prevăzute - ordine publică, siguranță publică și sănătate publică -, iar nu pentru faptul că a lucrat fără forme legale.
În realitate, însă, doar din perspectiva autorităților franceze pârâtul intimat apărea ca prestând muncă la negru, fără forme legale, pentru că, practic, pârâtul a plecat din România în baza unui contract individual de muncă încheiat cu SC SRL, contract în temeiul căruia pârâtul ar fi urmat să lucreze în Franța ca muncitor necalificat în lucrări de ipsoserie ( 24-27 dosar fond), sens în care SC SRL a dispus detașarea pârâtului în Franța pe termen de 1 an, pentru a lucra în Franța, conform contractului individual de muncă înregistrat sub nr. -/18.11.2008.
Prin urmare, pârâtul a fost detașat în Franța pentru a lucra legal, în baza unui contract individual de muncă încheiat cu societatea din România, al cărei angajat era, neputându-i-se imputa pârâtului faptul că acest contract de muncă încheiat în România cu SC SRL nu era opozabil autorităților franceze.
Astfel, deși s-ar părea că, în cauză, ar fi aplicabile dispozițiile art. 2 din Protocolul IV la Convenție, totuși aplicabilitatea acestora trebuie analizată cu rezerve, având în vedere că, în speță, este vorba despre o situație particulară, respectiv a unui lucrător clandestin pe piața de muncă dintr-un stat membru al UE, Republica Franceză.
2 al anexei VII la Legea nr. 157/2005 stipula că, prin derogare de la art. 1-6 din regulamentul CEE nr. 1612/1968 și până la sfârșitul unei perioade de 2 ani după data aderării, actualele state membre vor aplica măsuri de drept intern, sau măsuri rezultate din acorduri bilaterale, care reglementează accesul resortisanților români pe piața forței de muncă din fiecare din aceste state, actualele state membre putând continua să aplice aceste măsură până la expirarea unei perioade de 5 ani după data aderării. români care muncesc legal într-un actual stat membru la data aderării și care sunt admiși pe piața forței de muncă pentru o perioadă neîntreruptă de C puțin 12 luni, vor putea beneficia de acces pe piața forței de muncă din acest stat membru, dar nu și piața forței de muncă din celelalte state membre care aplică măsuri de drept intern. români admiși după aderare pe piața forței de muncă dintr-un actual stat membru pentru o perioadă neîntreruptă de C puțin 12 luni, beneficiază de aceleași drepturi.
Este evident că prevederile legale mai sus menționate - alin. 2 al anexei VII la Legea nr. 157/2005 reglementează libera circulație a lucrătorilor - persoane care muncesc legal într-un stat membru UE pe o perioadă neîntreruptă de C puțin 12 luni () - chiar și pe perioada tranzitorie de 2 ani despre care face vorbire textul legal mai sus citat.
Însă, trebuie să fie vorba despre lucrători, adică persoane care muncesc legal într-un stat membru, pe o perioadă neîntreruptă de C puțin 12 luni, iar nu despre persoane care muncesc ilegal într-un stat membru UE.
9 al anexei VII la Legea nr. 157/2005, prin care a fost ratificat Tratatul privind aderarea Bulgaria și a României la UE, reglementează posibilitatea ca România și vechile state membre ale UE să deroge de la dispozițiile art. 2 din directiva nr. 2004/38/UE, privind dreptul la libera circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii UE și membrii familiilor acestora, această derogare putând viza doar acele dispoziții ce preiau prevederile din directiva nr. 68/360/CEE (privind eliminarea restricțiilor de a circula și locui în cadrul Comunității Uniunii Europene pentru lucrătorii statelor membre ale UE), și care nu pot fi disociate de dispozițiile din Regulamentul CEE nr. 1612/1968, privind libera circulație a lucrătorilor din cadrul comunității.
Cu alte cuvinte, prin această prevedere legală se oferă vechilor state membre ale UE posibilitatea de a refuza accesul resortisanților români pe piața forței de muncă din respectiva țară, până la sfârșitul unei perioade de până la 2 ani de la data aderării, aceste state având însă posibilitatea de a permite liberul acces al resortisanților români pe piața lor de muncă.
Prin urmare, prin alin. 9 al anexei VII la Legea nr. 157/2005 s-a suspendat pe o perioadă de 2 ani, de la data aderării României la UE, aplicabilitatea directivei nr. 2004/28/UE, în privința lucrătorilor, desigur cu excepția menționată la alin. 2 al anexei VII la Legea nr. 157/2005, această excepție vizând persoanele care muncesc legal într-un stat membru UE pe o perioadă neîntreruptă de C puțin 12 luni.
În consecință, doar acestei categorii de lucrători, prevăzută de alin. 2 al anexei VII la Legea nr. 157/2005, le este pe deplin aplicabilă libertatea de circulație a lucrătorilor, în timp ce persoanele care lucrau clandestin și ilegal pe teritoriul unui stat membru UE nu pot beneficia de libertatea de circulație a lucrătorilor.
Este adevărat că în acordurile de readmisie încheiate de România cu diferite state membre UE nu se menționează nici o obligație pentru Statul Român ca ulterior readmisiei cetățeanului returnat să restrângă dreptul la liberă circulație al respectivului cetățean român, însă, nu este mai puțin adevărat că o atare obligație a fost expres stipulată prin Legea nr. 248/2005 republicată, în art. 38 și următoarele.
De altfel, art. 234 din Tratatul de aderare reglementează dreptul statelor membre UE de a aplica pe mai departe dreptul intern în condițiile în care aplicarea dreptului comunitar este suspendată.
Or, dreptul intern în domeniu este evident Legea nr. 248/2005, lege care vine să suplinească acordurile de readmisie încheiate de România cu diferite state membre ale UE, și care facilitează totodată finalitatea practică a acestor acorduri de readmisie.
Prin restrângerea dreptului la liberă circulație, conform dispozițiilor art. 38 alin. 1 lit. a din Legea nr. 248/2005 republicată, nu se încalcă dispozițiile dreptului comunitar privind libera circulație și ședere a cetățenilor Uniunii Europene, drept reglementat prin directiva 2004/38/CEE a Parlamentului European și a Consiliului din 29.04.2004, privind dreptul la libera circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii uniunii și membrii familiilor acestora, întrucât măsura restrângerii exercitării acestui drept se referă la propriul resortisant, cetățean român, și nu la resortisanții altor state membre ale UE cărora, într-adevăr nu le poate fi limitat dreptul de a intra într-un alt stat membru decât în condițiile de excepție prevăzute de art. 27 din Directivă.
Prin această Directivă nu s-a înlăturat dreptul statelor membre de a stabili măsuri restrictive pentru proprii cetățeni (resortisanți), aspect ce se desprinde din cuprinsul art. 3, potrivit căruia, Directiva "se aplică oricărui cetățean al Uniunii care se deplasează sau își are reședința într-un stat membru, altul decât C al cărui resortisant este, precum și membrilor familiei sale, conform definiției de la art. 2 pct. 2, care îi însoțesc sau li se alătură".
Constatându-se că singura "faptă" care s-a imputat pârâtului intimat a fost aceea că muncea la negru, Curtea apreciază că nu poate fi reținută în sarcina acestuia săvârșirea unei fapte care să fi încălcat ordinea publică, siguranța publică sau sănătatea publică a statului din care a fost expulzat, conduita acestuia nereprezentând o amenințare reală prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății (cauza CEDO /2007).
Nefiind vorba despre o conduită a pârâtului intimat care să lezeze ordinea publică, siguranța publică ori sănătatea publică a statului din care a fost expulzat, Franța, Curtea constată că nu este întemeiată cererea reclamantei, de restrângere a exercitării dreptului la liberă circulație al pârâtului în Franța.
Este adevărat că art. 25 din Constituția României prevede că dreptul la libera circulație în țară și străinătate este garantat și că legea este cea care stabilește condițiile exercitării acestui drept, în speță, această lege fiind Legea nr. 248/2005, invocată de apelantă ca temei juridic al cererii introductive de instanță și al apelului pe care l-a promovat, dar nu este mai puțin adevărat că, potrivit art. 20 din Constituția României, dispozițiile dreptului comunitar sunt prioritare și prevalează aplicării dreptului intern.
Având în vedere că, în speță, nu erau întrunite cerințele legale pentru a se putea dispune restrângerea dreptului pârâtului la liberă circulație, în mod corect, a fost respinsă cererea reclamantei în acest sens.
Ca urmare a soluției de respingere a cererii reclamantei, în mod legal, făcând o corectă aplicare a prevederilor art. 274. proc. civ. prima instanță a dispus obligarea reclamantei, față de căderea sa în pretenții în raport de pârâtul intimat, la cheltuieli de judecată în favoarea pârâtului, cheltuieli reprezentând onorariu avocațial aferent contractului de asistență juridică încheiat cu avocat, onorariu justificat prin chitanța aflată la fila 21 dosar fond.
Nu se justifică nici solicitarea apelantei de reducere a cuantumului cheltuielilor de judecată, în cauză negăsindu-și incidență prevederile art. 274 alin. 3. proc. civ.
Așa fiind, în temeiul tuturor considerentelor mai sus expuse și a prevederilor art. 295 și art. 296. proc. civ. Curtea urmează să respingă ca nefondat prezentul apel, cu consecința menținerii hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanta DIRECȚIA GENERALĂ DE PAȘAPOARTE B împotriva sentinței civile nr. 761 din 07 august 2009 Tribunalului Maramureș, pronunțată în dosar nr- pe care o menține.
Decizia este definitivă și executorie.
Cu drept de recurs în 5 zile de la comunicare.
Dată și pronunțată în ședința publică din 08 octombrie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR GREFIER
--- - --- - - -
Red./dact.MM
5ex./09.10.2009
Jud.fond:
Președinte:Anca Adriana PopJudecători:Anca Adriana Pop, Carmen Maria Conț
