Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 248/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA a IX-a CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 248
Ședința publică din data de: 07.05.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Carmen Georgeta Negrilă
JUDECĂTOR 2: Melania Stanciu
JUDECĂTOR 3: Ileana
GREFIER -
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulată de către recurentul - reclamant împotriva deciziei civile nr. 1365/24.10.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul - pârât.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, a răspuns intimatul - pârât, reprezentat de avocat, care depune, în ședință publică, împuternicire avocațială nr. -/05.08.2009, lipsind recurentul - reclamant.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că prezenta cauză este scutită de la plata taxei judiciare de timbru. Totodată, arată că au fost comunicate motivele de recurs formulate de către recurentul - reclamant intimatului - pârât. De asemenea, învederează că au fost admise cererile de abținere de la soluționare prezentei pricini formulate de către doamnele judecător și.
Reprezentantul intimatului - pârât învederează că partea pe care o reprezintă nu mai are alte probe de solicitat, cu excepția celor depuse deja la dosar.
Curtea, constatând că nu mai sunt alte cereri de formulat și nici probe de administrat, acordă cuvântul cu privire la cererea de recurs.
Reprezentantul intimatului - pârât formulează concluzii de respingere a recursului promovat de către recurentul - reclamant, ca neîntemeiat.
De asemenea, învederează că potrivit Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a dispozițiilor Legii nr. 1/2009, imobilele dobândite în baza Legii nr. 112/1995 nu mai pot fi restituite în natură, putând fi acordate numai despăgubiri în echivalent.
Concluzionând, solicită respingerea recursului ca neîntemeiat, fără cheltuieli de judecată și depune concluzii scrise.
Curtea, apreciind cauza lămurită, dispune încheierea dezbaterilor și o reține în vederea pronunțării asupra cererii de recurs formulată de către recurentul - reclamant împotriva deciziei civile nr. 1365/24.10.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul - pârât.
CURTEA
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 2 B sub nr. 7878/300/19.07.2007, reclamantul a chemat în judecată pe pârâta în nume propriu și în calitate de succesoare a defunctului scu G, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună obligarea pârâtei să-i lase în deplină proprietate și pașnică posesie apartamentul nr. 9, situat în B-,. 2, sector 2, compus din: camere (5), camera serviciu, oficiu, bucătărie, vestibule, baie, oficiu, wc, balcon, balcon, boxa, pivnița in suprafața utila de 117,70 mp, cota indiviza de 6,47% din părțile de folosință comună ale imobilului, împreună cu terenul aferent aflat sub construcție în suprafața de 25,28 mp, urmând a constata că titlul de proprietate al reclamantului este mai bine caracterizat, fiind primul în timp și mai puternic în drept, fără cheltuieli de judecată; pentru stabilirea competentei, reclamantul a evaluat imobilul la suma de 150.000 RON.
Prin sentința civilă nr. 950/05.02.2008, pronunțată în dosarul nr-, Judecătoria Sectorului 2 Bar espins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamant.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că la data de 20 ianuarie 1933 s-a încheiat între în calitate de cumpărător și în calitate de vânzător, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1754/20 ianuarie 1933 de Tribunalul Ilfov Secția notariat, contract prin care dobândea dreptul de proprietate asupra unei porțiuni de teren, loc viran, din imobilul situat în B,-. Ulterior, la data de 28 martie 1933 Primăria Sectorului 1 din Municipiul B autorizează pe să edifice pe-, un corp de clădire cu subsol, parter și 5 etaje.
În baza Decretului nr. 92/1950 este naționalizat în întregime imobilul din-, sector 2, la poziția 6512, de la.
Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1742/20.01.1997, G și scu cumpără de la Primăria Municipiului B reprezentata de SC SA apartamentul nr. 9 compus din 5 camere, camera serviciu, oficiu, bucătărie, vestibule, baie, oficiu, wc, balcon, balcon, boxa, pivnița în suprafață utilă de 117,70mp, cota indiviză de 6,47% din părțile de folosință comună ale imobilului, împreună cu terenul aferent aflat sub construcție în suprafața de 25,28 mp, situat în B-,. 2, sector 2, pentru un preț de 29.762.845 ROL.
În anul 2000, reclamantul a sesizat Tribunalul București cu o cerere de chemare în judecata introdusă împotriva Consiliului General al Municipiului B și SC SA, solicitând instanței să dispună restituirea în deplină proprietate și liniștită posesie a imobilului situat în B,-, sector 2, format din subsol, parter și 5 etaje, în total 21 de apartamente și terenul în suprafața de 553,72 mp.
Prin sentința civila nr. 1045/11.10.2000 a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active, acțiunea fiind respinsă în consecință. Soluția a fost desființată prin decizia civila nr. 9/12.01.2001 pronunțată de Curtea de Apel București numai în privința excepției lipsei calității procesuale active, iar prin decizia civila nr. 1848/14.05.2002 pronunțata de Curtea Suprema de Justiție în dosarul nr. 2351/2001 a fost admis recursul reclamantului, au fost casate cele două hotărâri menționate anterior și trimisă cauza spre rejudecare Tribunalului București întrucât obiectul principal al acțiunii îi reprezenta stabilirea faptului că imobilul a fost preluat abuziv de Statul român, fără titlu. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr. 7194/2002, iar la data de 7.10.2004 se formulează cerere de intervenție în condițiile art. 49 alin. 2 Cod procedură civilă de către cumpărătorii apartamentelor din imobil, inclusiv de scu, solicitându-se respingerea cererii ca inadmisibilă, iar pe fond ca neîntemeiată, față de dispozițiile art. 18 lit. d din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora foștii proprietari au pierdut dreptul la restituirea în natură în situația în care imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaș în condițiile Legii nr. 112/1995.
Prin sentința civilă nr. 997/08.09.2005, pronunțată de Tribunalul București Secția III a Civilă în dosarul nr. 7194/2002 a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantul, dispunându-se restituirea către acesta doar a apartamentului nr. 19 din B,-, sector 2, singurul care nu făcuse obiectul unei vânzări, astfel încât acesta nu era exceptat de la restituire în temeiul Legii nr. 10/2001.
În ce privește cererea având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului, aceasta a fost respinsă ca neîntemeiată, întrucât reclamantul nu a administrat dovezi privind exceptarea autorului său de la aplicarea decretului, iar deținerea mai multor apartamente era considerată, în spiritul art. 1 din decret, ca mijloc de exploatare. Soluția a rămas definitivă și irevocabilă prin neatacarea ei de către reclamantul și prin respingerea apelului și a recursului declarate de Municipiul
Prin sentința civila nr. 10329 pronunțată la data de 19.12.2005 de Judecătoria Sector 2 B (definitivă și irevocabilă), a fost respinsă ca prescrisă cererea formulată de reclamantul în contradictoriu cu scu având ca obiect constatarea nulitatății absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1742/20.01.1997.
La data de 3 aprilie 2007 decedat scu, succesiunea acesteia fiind acceptată de pârâtul scu în calitate de fiu, care a fost introdus în cauză prin preluarea poziției procesuale de pârât.
Prima instanță a reținut că acțiunea în revendicare este acea acțiune reală prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului său cere restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar. Astfel, succesul acțiunii în revendicare este condiționat de dovedirea de către reclamant a calității sale de proprietar îndreptățit la restituirea bunului, sarcina probei incumbându-i, față de dispozițiile art. 1169.civ.
Cum reclamantul a formulat prezenta acțiune în revendicare pe calea dreptului comun, prin comparare de titluri, instanța apreciază că invocarea de către a dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001 în susținerea acțiunii sale îndreptate împotriva cumpărătorului de la Stat, este lipsită de eficiență juridică, întrucât aceasta act normativ reglementează o procedură distinctă, cu caracter special, îndreptată împotriva statului sau a reprezentanților săi, ce se poate finaliza fie prin restituirea bunului, dacă mai este deținut de către stat, fie, în caz contrar, prin plata unor despăgubiri. A realiza o îmbinare între acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun și normele procedurii de restituire prevăzute de Legea nr. 10/2001, este de natura a excede voinței legiuitorului care nu a prevăzut incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001 cu privire la restituirea bunurilor deținute de terți. În plus, dispozițiile ce reglementează o procedura specială nu pot completa norma generală, tocmai datorită caracterului lor derogator.
În cauza de față, atât reclamantul, cât și pârâtul invocă în susținerea dreptului lor de proprietate existența unor titluri scrise.
Reclamantul, invocând calitatea sa de unic moștenitor al lui () (hotărârea nr. 718/NB.726 a Tribunalului recunoscută de Tribunalul București Secția a IV a civilă prin sentința civila din 2 martie 1998, definitivă și irevocabilă prin neapelare; certificatul de calitate nr. 82/21.04.1999 emis de notarul public ), se întemeiază pe contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1754/20.01.1933 de Tribunalul Ilfov Secția Notariat (contract prin care, tatăl reclamantului, dobândea dreptul de proprietate asupra unei porțiuni de teren, loc viran, din imobilul situat in B,-) și pe autorizația de construire emisă la 28 martie 1933 de Primăria Sectorului I din Municipiul B (prin care era autorizat să edifice pe str. - cu-, un corp de clădire cu subsol, parter și 5 etaje).
Pârâtul scu a invocat contractul de vânzare-cumpărare nr. 1742/20.01.1997 încheiat de autorii săi scu G și scu cu Primăria Municipiului B reprezentată de SC SA.
În ce privește evoluția calității de proprietar a lui (), autorul reclamantului, instanța a constatat că prin Decretul nr. 92/1950 a fost naționalizat întregul imobil situat în-, sector 2. Ulterior, prin sentința civilă nr. 997/08.09.2005 (definitivă și irevocabilă) pronunțată de Tribunalul București Secția III a Civilă în dosarul nr. 7194/2002 a fost respinsă ca neîntemeiată cererea reclamantului pentru constatarea nevalabilității titlului statului, Tribunalul București în analiza fondului cererii constatând ca reclamantul nu a administrat dovezi privind exceptarea autorului sau ( ) de la aplicarea decretului, iar deținerea mai multor apartamente era considerată, în spiritul art. I din decret, un mijloc de exploatare.
Judecătoria a apreciat că relevanța juridică în prezenta acțiune a sentinței nr. 997/08.09.2005 pronunțată de Tribunalul București Secția III a Civila este dublă: pe de o parte, aceasta este de natură a valida titlul statului prin care a fost preluat în proprietate imobilul, inclusiv apartamentul nr. 9, iar pe de altă parte, stabilește faptul că dreptul de proprietate al autorului reclamantului asupra bunului în litigiu a încetat odată cu preluarea acestuia prin Decretul nr. 92/1950.
Pe cale de consecință, există un singur titlul care conferă un drept de proprietate cu privire la apartamentul nr. 9 situat în-, sector 2, B, anume cel deținut de pârâtul scu, respectiv, contractul de vânzare-cumpărare nr. 1742/20.01.1997 prin care autorii pârâtului, scu G și scu au cumpărat de la Primăria Municipiului B reprezentată de SC SA un apartament din imobilul naționalizat prin Decretul nr. 92/1950.
În plus, reclamantul nu justifică nici existența unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului.
În sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de "bun" acoperă atât bunurile actuale, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a beneficia efectiv de un drept de proprietate. Dimpotrivă, de a i se recunoaște un drept de proprietate ce nu poate fi exercitat efectiv nu poate fi considerat ca un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (Cauza Prințul II de împ. Germania, Cauza Paduraru împ. România).
Raportat la dreptul de proprietate invocat de reclamant, nu este incidență în cauză jurisprudența CEDO stabilită prin hotărârea Brumărescu împ. România (analiza cu privire la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție) întrucât nu există o hotărâre judecătorească anterioară prin care să se fi stabilit faptul că imobilul fusese naționalizat cu încălcarea Decretului nr. 92/1950, iar reclamantul să fie considerat retroactiv ca proprietar al bunului revendicat. o astfel de hotărâre judecătorească favorabilă reclamantulu, nu este incidență nici jurisprudența CEDO ulterioară stabilită prinCauzeleîmpotriva României, sau împotriva România.
Instanța a mai reținut că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 alin. 1 din Convenție, trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției care enunță preeminența dreptului ca element de patrimoniu comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care înseamnă între altele, că o soluție definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată ( Cauza Brumărescu împ. României, analiza încălcării art. 6 alin. 1 din Convenție).
Or, sentința civilă nr. 997/08.09.2005 pronunțată de Tribunalul București Secția III a Civilă a soluționat cererea reclamantului în defavoarea acestuia, constatând valabilitatea titlului statului în favoarea Municipiului B și, implicit a cumpărătorilor scu și scu, autorii pârâtului scu. Această soluție a confirmat dreptul de proprietate al statului, drept dobândit de autorii pârâtului, generând în favoarea acestora nu numai legitimă de a beneficia efectiv de dreptul de proprietate, ci exercițiul efectiv al dreptului de proprietate.
Reanalizarea valabilității preluării bunului de către stat prin Decretul nr. 92/1950, aspect definitiv și irevocabil judecat, implică o atingere adusă principiului securității raporturilor juridice civile.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai statuat că diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate. Astfel, în hotărâreaRaicuRomânia -19.10.2006, s-a arătat că persoanele care și-au dobândit cu buna-credință bunurile nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.
Pe de altă parte, prin sentința civilă nr. 10329/19.12.2005 de Judecătoria Sector II B (definitiva si irevocabilă prin respingerea apelului și a recursului), a fost respinsă ca prescrisă cererea formulata de reclamantul în contradictoriu cu scu având ca obiect constatarea nulitații absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1742/20.01.1997.
În aceste condiții, întrucât aspectele privind valabilitatea titlului cumpărătorilor nu mai pot fi puse în discuție, prin împlinirea termenului de prescripție, cumpărătorii beneficiază de prezumția de bună-credință stabilită de art. 1899 alin. 2 cod civil și intră sub incidența hotărârii CEDO - Raicu România.
Față de cele arătate, prima instanță a apreciat că cererea reclamantului este neîntemeiată, întrucât acesta nu a făcut dovada dreptului de proprietate pretins asupra apartamentului nr. 9 situat în imobilul din B,-, sector 2.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.
În susținerea cererii de apel, apelantul reclamant a fost depuse la dosar înscrisuri: adresa nr. -/13586/2007, emisă de Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală, certificat de declarație din data de 26.11.2007, certificat care atestă schimbarea numelui, copie pașaport, certificat de naștere, proces verbal încheiat la data de 24.03.1941, declarație autentificată sub nr. 632/15.04.2004, sentința civilă nr. 8490/26.10.2007, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 B, sentința civilă nr. 6815/17.09.2007, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 B, sentința civilă nr. 7021/21.09.2007, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 B, sentința civilă nr. 8305/22.10.2007, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 B, decizia civilă nr. 952/16.06.2008, pronunțată de Curtea de Apel București, decizia civilă nr. 886 A/26.06.2008, pronunțată de Tribunalul București.
La data de 26.09.2008, intimatul pârât scu a formulat întâmpinare la motivele de apel prin care a solicitat respingerea căii de atac și menținerea soluției primei instanțe.
Prin decizia civilă nr. 1365A/24.10.2008, Tribunalul București, Secția a V-a Civilă a respins ca nefondat apelul reclamantului.
Analizând cererea de apel, prin prisma motivelor invocate, a probatoriului administrat în cauză, precum și a dispozițiilor legale aplicabile, tribunalul a reținut următoarele:
Pentru a exista protecția unui drept subiectiv al persoanei îndreptățite în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, este necesar, potrivit jurisprudenței CEDO, să fie vorba de un bun actual al acesteia, aflat în patrimoniul său, calitatea de titular al dreptului, fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând în patrimoniul părții existența unei speranțe legitime de redobândire a bunului în materialitatea lui.
Imobilul ce face obiectul prezentei cauze se numără, conform art. 2 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, printre cele preluate de stat abuziv în perioada 1945-1989 și a căror restituire face obiect de reglementare al Legii (speciale) nr. 10/2001.
Legea 10/2001 cuprinde și dispoziții de drept material care reglementează raporturile dintre fostul și actualul proprietar, în situația în care imobilul pentru care s-a efectuat notificare a fost înstrăinat de către stat chiriașului în temeiul Legii 112/1995. Din acest punct de vedere, instanța nu poate să facă abstracție de aceste dispoziții legale, care trebuie corelate cu dispozițiile de drept material din Codul civil.
Sub acest aspect, instanța de apel a reținut aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor legii speciale, întrucât potrivit art. 6 din Legea 213/1998, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.
Prin urmare, acțiunea în revendicare, admisibilă în garantarea principiului accesului liber la justiție, urmează a fi analizată și prin prisma prevederilor legii 10/2001, lege specială derogatorie sub anumite aspecte (între care și în ce privește criteriile de comparație a titlurilor aflate în conflict) de la dreptul comun - art. 480 Cod civil, instanța fiind ținută de obiectul acțiunii și cauza acesteia (situația de fapt calificată juridic), iar nu de textul de lege indicat de parte.
Tribunalul a reținut la rândul său că autorii intimatului pârât au încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 1742/20.01.1997 în baza dispozițiilor Legii 112/1995.
Acestui contract de vânzare-cumpărare i-a fost contestată valabilitatea printr-o acțiune în justiție promovată de apelantul reclamant abia în anul 2005, prin sentința civilă nr. 10329/19.12.2005, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 B, definitivă și irevocabilă, acțiunea fiind respinsă întrucât dreptul material la acțiune era prescris.
În aceste condiții, având în vedere că titlul pârâtului nu a fost desființat prin nicio hotărâre judecătorească, Tribunalul a reținut că autorii pârâtului au încheiat contractul de vânzare-cumpărare, cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare, fără a frauda legea.
S-a apreciat că în analiza comparativă a titlurilor de proprietate ale părților, instanța de fond în mod corect a avut în vedere criteriile de preferință instituite de Legea 10/2001. Sub acest aspect, instanța de apel a constatat că dispozițiile art. 480 Cod civil - temeiul de drept general al acțiunii în revendicare imobiliară, nu stabilește expres criteriile de comparare a titlurilor de proprietate exhibate de părțile litigante, acestea fiind dezvoltate de doctrină și jurisprudență.
Având în vedere situația juridică particulară a imobilului revendicat, respectiv faptul că acesta se încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv în perioada martie 1945 - decembrie 1989, Tribunalul a apreciat că titlul de proprietate al apelantului pârât este preferabil celui deținut de către apelantul reclamant, întrucât dispozițiile Legii 10/2001 nu mai permit aplicarea regulilor create de literatura de specialitate și de practica judiciară pentru compararea titlurilor pornind de la prevederile art. 480 Cod civil.
Cum reclamantul nu a răsturnat prezumția de bună-credință a cumpărătorilor, contractul de vânzare-cumpărare fiind valabil încheiat în temeiul Legii 112/1995, acesta nu are dreptul la restituirea în natura a imobilului - apartamentul înstrăinat fostului chiriaș, ci are dreptul la masuri reparatorii prin echivalent conform art. 18 lit. d din Legea 10/2001. Dispozițiile acestei legi acordă preferabilitate actului de vânzare-cumpărare încheiat între stat și persoanele fizice și prevede posibilitatea acordării de măsuri reparatorii prin echivalent și nu în natură, în situația în care imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaș cu respectarea dispozițiilor Legii 112/1995.
Conform art. 18 lit. d din legea 10/2001, este obligatorie luarea unor măsuri reparatorii prin echivalent, în beneficiul persoanei îndreptățite, în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.
Tribunalul a mai constatat că prin această dispoziție a legii, pentru asigurarea stabilității circuitului juridic civil, se statuează obligativitatea menținerii situației juridice create în mod valabil, în aplicarea dispozițiilor Legii 112/1995 și se instituie indirect, un criteriu de preferință în favoarea persoanelor ce au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în temeiul art. 9 din Legea 112/1995, criteriu aplicabil la soluționarea acțiunii în revendicare.
Susținerile apelantului reclamant privind preferința titlului lui ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 480 Cod civil au fost înlăturate, întrucât pe această cale urmărește valorificarea drepturilor sale, eludând dispozițiile imperative ale Legii nr. 10/2001 - cu privire la procedura de restituire, modalitatea de restituire - în natură sau prin echivalent și condițiile restituirii în natură.
Această soluție se impune în cazul tuturor imobilelor care fac obiectul legii nr. 10/2001, după intrarea în vigoare a acestei legi, deoarece legiuitorul a reglementat în mod expres condițiile în care are loc restituirea în natură și, în subsidiar, prin echivalent, a imobilelor preluate abuziv în perioada 1945-1989, condiții care sunt diferite de cele ale acțiunii clasice în revendicare întemeiate pe dispozițiile art. 480 Cod civil. Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială față de Codul civil care constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare, iar în concursul dintre o normă specială și una generală, norma specială urmează a se aplica cu prioritate.
Pe de altă parte, prin decizia pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în data de 09.06.2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit, astfel: "concursul între legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut de legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității juridice".
Tribunalul a apreciat că nici prevederile articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu pot fi reținute în cauza de față pentru a determina temeinicia acțiunii în revendicare, întrucât reclamantul nu a justificat existența unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Astfel, Convenția garantează protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate. Solicitarea de a se restitui un bun preluat anterior de stat (data la care Statul R nu era semnatar al Convenției), nu intră sub protecția Articolului nr. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Convenția nu garantează dreptul de a dobândi sau redobândi un anumit bun. Aprecierea reclamantului că dreptul său de proprietate există și solicitarea ca titlul său să fie comparat cu cel al pârâtului nu sunt suficiente pentru a reține existenta unui bun actual. Noțiunea autonomă de "bun" care circumscrie domeniul de aplicare al Articolului nr. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, presupune ca reclamantul să aibă cel puțin o "speranță legitimă" cu privire la valoarea patrimonială respectivă. Or, în cauza de față, reclamantul nu are nici măcar o asemenea speranță. De altfel, în jurisprudența sa în cauzele împotriva României, în situații similare Curtea a apreciat că solicitarea de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă (CauzaPoenaruRomâniei cererea nr. 51864/99, decizia Curții de inadmisibilitate din 13.11.2001).
Dimpotrivă, la acest moment pârâtul beneficiază de existența unui "bun" în sensul autonom stabilit de C, decurgând din împrejurarea acțiunea prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare a imobilului a fost în mod definitiv și irevocabil respinsă, fiind justificată lui legitimă de a se bucura de acest bun în condițiile în care titlul său de proprietate nu a fost desființat, ci din contră, s-a consolidat (în acest sens Cauza Raicu României).
Instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate, ca și ocrotirea drepturilor concrete și efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobilele naționalizate de fostele regimuri comuniste nu este contrară spiritului practicii CEDO (Cauza Pincova și Pinc contra Cehia). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat ca diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate. Astfel, în hotărârea Raicu României - 19.10.2006, s-a arătat ca persoanele care și-au dobândit cu bună-credință bunurile nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.
De asemenea, Tribunalul reține că instanța europeană a constatat în favoarea foștilor proprietari încălcarea dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul art. 1 al Convenției, în situații diferite de cea a reclamantului din prezenta cauză, și anume în condițiile în care petenții au justificat existența unui bun în sensul Convenției, o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă care le-a consfințit dreptul de proprietate asupra bunului revendicat, urmată de desființarea acesteia sau imposibilitatea punerii în executare, ulterior momentului din care în sarcina Statului Român s-a născut obligația respectării Convenției.
Or, în speță, apelantul reclamant nu a făcut dovada recunoașterii calității sale de proprietar asupra imobilului - apartamentului revendicat, printr-un act emis de puterea judecătorească sau de cea executivă, anterior dobândirii dreptului de proprietate de către parat în aplicarea Legii 112/1995, ci, dimpotrivă, prin sentința civilă nr. 997/08.09.2005, pronunțată de Tribunalul Bucureștis -a constatat valabilitatea titlului statului în favoarea Municipiului B și implicit a cumpărătorilor, respectiv, autorii intimatului pârât.
Pentru aceste considerente, apreciind ca voința legiuitorului de a menține situația juridică creată în mod valabil în aplicarea Legii 112/1995 și de a repara exclusiv prin echivalent prejudiciul cauzat prin preluarea abuzivă a imobilelor înstrăinate ulterior către chiriașii-comparatori ale căror titluri nu au fost desființate, constituie un criteriu de preferință în beneficiul intimatului pârât, superior vechimii și transmisiunii legale a titlului de proprietate de care s-a prevalat reclamantul, instanța de apel a conchis că în mod corect instanța de fond a acordat preferință titlului pârâtului, care a determinat respingerea acțiunii.
În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamantul a formulat recurs, întemeindu-se pe ipoteza preăzută de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul arată că instanța de apel a considerat că atâta vreme cât titlul autorilor pârâtului nu a fost desființat printr-o hotărâre judecătorească, înseamnă că actul de vânzare-cumpărare s-a încheiat fără a frauda legea, iar dispozițiile Legii 10/2001 nu mai permit aplicarea regulilor create de literatura de specialitate în aplicarea dispozițiilor art. 480 Cod civil.
Față de motivarea instanței de apel, recurentul susține că în mod greșit s-a considerat că o asemenea situație ar fi de natură să confere titlului intimatului valențe juridice suplimentare de natură să-l califice automat ca preferabil altui titlu. Nici titlul autorului său nu a fost desființat în justiție, ceea ce înseamnă că titlul statului intră în procesul de comparare cu titlul autorului reclamantului, pe poziție de egalitate juridică, ca orice alt titlu de proprietate valabil, nedesființat judecătorește.
r, câtă vreme însuși actul normativ în puterea căruia a operat preluarea bunului din patrimoniul autorului recurentului-reclamant, nesocotea principiile fundamentale în materia proprietății consacrate de legea supremă în vigoare și de normele internaționale aplicabile la momentul respectiv, este irelevant dacă actul de vânzare-cumpărare al intimatului s-a încheiat sau nu cu bună credință.
Două principii de constituțional pledează în defavoarea raționamentului instanței de apel, anume, ocrotirea dreptului de proprietate și accesul liber la justiție. În acest sens, nu există niciun suport legal pentru interpretarea conform căreia, fie și subsecvent adoptării Legii nr.10/2001, dreptul de proprietate să nu mai beneficieze de mijlocul specific și cel mai puternic de valorificare în justiție, respectiv, acțiunea în revendicare, actul normativ menționat neputând fi interpretat în nicio măsură în direcția în care ar contraveni unor principii constituționale.
Interpretarea dată de instanță echivalează cu anihilarea vocației persoanei care se consideră adevărat proprietar al bunului de a-și valorifica dreptul său de proprietate în scopul redobândirii plenitudinii prerogativelor ce definesc acest drept real, doar pe considerentul că titlul de proprietate opus de subdobânditori nu a fost desființat în justiție.
Recurentul mai arată că nu se poate primi nici argumentarea instanței de apel, referitoare la faptul că prin aceste prevederi, legiuitorul a introdus un nou criteriu de preferabilitate în favoarea cumpărătorilor în temeiul Legii nr.112/1995, în măsura în care aceștia au fost de bună-credință, de natură să anihileze procedeul clasic al comparării de titluri.
Aceste dispoziții legale nu sunt susceptibile de o astfel de interpretare, în condițiile în care sunt edictate strict pentru ipoteza nulității actului juridic, instituind un criteriu de salvare a actului juridic având ca obiect un imobil preluat fără titlu, iar nu un de apreciere a preferabilității titlului reprezentat de acest act juridic față de un alt titlu. Prin urmare, buna-credință apare ca o categorie juridică cu implicații în materia valabilității actului juridic, fără consecințe în planul operațiunii comparării titlurilor, neexistând niciun suport legal pentru această interpretare, care, de altfel, ar echivala cu o abrogare implicită a dispozițiilor art. 480 Cod civil, întrucât acțiunea în revendicare a unui imobil preluat abuziv de către stat și apoi înstrăinat în temeiul Legii nr.112/1995, ar fi de plano paralizată, pentru considerentul că nu a intervenit prealabil o desființare a contractului de vânzare-cumpărare.
Într-un al doilea motiv de recurs, recurentul arată că nstanța de apel a considerat că acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 Cod civil, nu stabilește criteriile de comparare a titlurilor de proprietate exhibate de părțile litigante, considerând că acestea sunt dezvoltate numai de doctrină și jurisprudență și că în analiza comparativă a titlurilor de proprietate, întemeiată pe dreptul comun, instanța de fond corect a avut în vedere criteriile de preferință instituite de Legea ur.10/2001.
De asemenea, instanța de apel a mai apreciat că de vreme ce reclamantul nu a răsturnat prezumția de bună-credință a pârâților, acesta nu mai are dreptul la restituire în natură.
B-credință a autorilor pârâtului, ca atitudine subiectivă manifestată de aceștia la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare, deși poate salvgarda, în anumite condiții, actul juridic, apare ca irelevantă în materia revendicării, neputând valora, în sine, în lumina art. 644-645Cod civil, un titlu de proprietate de natură să anihileze forța juridică a titlului reclamantului.
Recurentul-reclamant mai învederează că a investit instanța cu o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480- 481 Cod civil, fondată pe compararea titlurilor de proprietate exhibate de părți. Nu se poate ignora criteriul consacrat în teoria dreptului fundamental al comparării titlurilor de proprietate ce provin de la autori diferiți, instanța având obligația să evalueze care dintre antecesorii părților litigante are un drept ce poate fi considerat preferabil.
În lumina acestor criterii, titlul produs de reclamant prevalează, din rațiuni ce țin atât de anterioritatea datei transmiterii dreptului de proprietate în patrimoniul autorului acestuia, dar și din rațiuni ce vizează însăși persoana autorului reclamantului și care îl acreditează caverus dominus, calitate atestată în cuprinsul actului primordial de proprietate, autentificat sub nr.1754/20.01.1933, care ilustrează succesiunea în timp a actelor translative de proprietate intervenite în legătură cu imobilul în litigiu.
Dimpotrivă, titlul pârâților emană de la stat, care și-a arogat statutul de proprietar al imobilului prin preluarea acestuia din patrimoniul autorului reclamantului, în temeiul unui act normativ care contravenea, prin chiar substanța prevederilor sale, legilor în vigoare la acea epocă în materia ocrotirii dreptului de proprietate.
Rezultă astfel că, diferența esențială dintre cele două titluri este de ordin calitativ, impusă de legitimitatea modului în care imobilul a intrat în sfera patrimonială a autorilor părților. Din această perspectivă, autorul reclamantului apare ca având un drept preferabil, câtă vreme a dobândit bunul ca urmare a unor transmiteri succesive voluntare, prin acte juridice încheiate cu respectarea condițiilor de fond și de forma edictatead validitatem, și care, nedesființate în justiție, beneficiază de prezumția de valabilitate. Poziția statului, ca autor al pârâților, este diametral opusă, întrucât aceasta a intervenit în circuitul juridic civil, inducând un act normativ contrar ordinii legislative în vigoare, pentru a-și justifica actul de preluare a unui bun aflat în mod legitim în patrimoniul altui subiect de drept, pe care nu l-a despăgubit prealabil și proporțional cu pierderea suferită.
Chiar Decizia pronunțată de ÎCCJ din data de 09.06.2008, invocată de către instanța de apel, pentru a-și motiva respingerea apelului, consacra expres că în situația în care există neconcordanțe între Legea 10/2001 și CEDO, aceasta din urmă are prioritate.
Din perspective art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO, dreptul de proprietate este recunoscut oricărui subiect de drept, legiuitorul European statuând că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa, decât pentru cauza de utilitate publică, în condițiile legii.
În speță, autorul reclamantului a fost lipsit de proprietatea sa într-un mod abuziv, fără a beneficia de nicio compensare a prejudiciului astfel înregistrat. Ulterior naționalizării imobilului, statul a dispus de acest bun prin transmiterea sa cu titlu oneros altui subiect de drept, care în prezent se prevalează de poziția sa de subdobânditor de bună credință pentru a înlătura încercarea moștenitorului adevăratului proprietar de a-și recupera bunul. Orice instanță, imparțială, apreciind cele două valori juridice în discuție, și anume apărarea terțului-dobânditor, pe de o parte, și dreptul fundamental de proprietate, pe de altă parte, ar aprecia că preeminența se cuvine a fi recunoscută acestui din urma drept. Nu se poate face abstracție de contextul care a generat situația litigioasă, și anume epoca în cadrul căreia a operat naționalizarea, care a condus la privarea îndelungată a autorului deposedat de proprietatea sa, urmată de împroprietărirea unor terți, contra unui preț diminuat față de valoarea reală de circulație a bunului. Așa fiind, restituirea în deplină proprietate a imobilului în patrimoniul adevăratului proprietar apare ca o justă reparare a prejudiciului suportat, pârâții având la dispoziție și alte pârghii legale, deopotrivă cu funcție reparatorie, respectiv recuperarea valorii actualizate a prețului și a valorii eventualelor îmbunătățiri aduse imobilului, în condițiile legii.
Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, statuează constant în sensul că orice negare a competentei instanței de judecată de a examina acțiunea în revendicare reprezintă o încălcare a articolului 6 din Convenție cu privire la liberul acces la justiție. Or, în speță, a nu recunoaște posibilitatea valorificării juridice a dreptului de proprietate asupra unui apartament naționalizat, chiar pe fondul conservării efectelor actului de vânzare-cumpărare al pârâților, ar contraveni în mod vădit exigenței dreptului la un proces echitabil, exigența înălțată la rangul de drept fundamental prin dispozițiile art.6 din Convenție.
Recurentul învederează totodată că în mod greșit instanța de apel a considerat că între acțiunea în revendicare întemeiată pe codul civil și Legea 10/2001, respectiv Legea nr.213/1998, există un raport de subsidiaritate.
Dispozițiile art. 6 alin. 2 din Legea 213/1998 nu pot fi interpretate în sensul că după apariția Legii nr.10/2001, adevăratul proprietar nu ar mai putea utiliza calea revendicării de drept comun.
Articolul menționat nu exprimă decât principiul clasic al caracterului subsidiar al normei generale în raport cu o norma specială. Legea 10/2001, însă, nu dă adevăratului proprietar o cale procedurală specială de restabilire a proprietății însăși atunci când imobilul a fost deja vândut către chiriași. Legea nr.10/2001 dă posibilitatea adevăratului proprietar să ceară ca pentru bunul său să fie despăgubit prin echivalent, acest drept de despăgubire - drept de creanță, este însă un drept distinct de însuși dreptul de proprietate (drept real, care se exercită direct asupra bunului.)
Așadar, între acțiunea în revendicare întemeiată pe Codul Civil și posibilitățile deschise de Legea nr.10/2001 nu există subsidiaritate "drept comun - norma specială" și ipoteza art. 6 alin 2 din Legea nr.213/1998 nu este incidentă, căci cele două căi legale au obiect diferit (acțiunea în revendicare vizează restituirea bunului în natură și conservare a însuși dreptului de proprietate, iar căile deschise adevăratului proprietar în contextul Legii nr.10/2001, în cazul în care bunul a fost vândut chiriașului, vizează acordarea, la cererea acestuia, de despăgubiri bănești sau alte măsuri echivalente).
Intimatul pârât nu a formulat întâmpinare la motivele de recurs, ci doar note scrise și niciuna dintre părți nu a mai administrat vreo probă în cauză.
Recursul formulat este nefondat.
Analizând materialul probator administrat în dosar, văzând criticile formulate prin motivele de recurs și examinând în temeiul acestora decizia recurată, Curtea constată că soluția atacată a fost pronunțată cu corecta aplicare a legii, astfel încât nu sunt întrunite cerințele ipotezei art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Recurentul reclamant în debutul motivelor de recurs susține că în mod greșit s-a considerat de instanța de apel că de vreme ce titlul autorilor intimatului pârât nu a fost deființat printr-o hotărâre judecătorească, această împrejurare ar fi de natură să contureze prezumția că acest titlu a fost obținut fără fraudarea Legii 112/1995, situație ce ar împiedica instanța investită cu soluționarea cauzei prezente să aplice criteriile de comparare a titlurilor părților, consacrate pentru soluționarea acțiunii în revendicare potrivit dreptului comun.
cauzei presupune în primul rând, astfel cum corect au reținut instanțele anterioare, constatarea că în pricina de față trebuie a se pleca de la două situații juridice deja dezlegate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, cu consecința aplicării efectului pozitiv al autorității de lucru judecat decurgând din acestea.
Anume, prin sentința civilă nr. 997/8.09.2005 a Tribunalului București, Secția a III-a Civilă s-a statuat că imobilul preluat în baza Decretului 92/1950a trecut cu titlul valabilîn proprietatea statului, consecința fiind efectul extinctiv de proprietate în patrimoniul autorului recurentului și transmiterea lui valabilă în patrimoniul statului; sentința menționată a rămas definitivă prin respingerea apelului ca nefondat prin decizia civilă nr. 261A/15.05.2006 a Curții de Apel, Secția a III-a Civilă și irevocabilă prin respingerea recursului ca nefondat, conform deciziei civile nr. 1751/23.02.2007, pronunțată de Înalta Curt ea de Casație și Justiție, Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală.
Pe de altă parte, consolidarea valabilității titlului intimatului pârât este o altă chestiune dezlegată cu putere de lucru judecat, ca urmare a respingerii ca prescrise a acțiunii formulate de același reclamant prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat de autorii săi, în baza Legii 112/1995, contract nr. 1742/20.01.1997, astfel cum reiese din sentința civilă nr. 10329/19.12.2005 a Judecătoriei sector 2 B; definitivă prin respingerea apelului ca nefondat (decizia civilă nr. 1116A/7.06.2006 a Tribunalului București, Secția a IV-a Civilă) și, de asemenea, și a recursului, prin decizia civilă nr. 426R/29.06.2007 a Curții de Apel București, Secția a IX-a Civilă și pentru Cauze privind Proprietatea Intelectulă.
Aceste două chestiuni: valabilitatea preluării imobilului ce a aparținut autorului recurentului și valabilitatea titlului intimatului dobândit de autorii săi în baza Legii 112/1995, sunt două realități juridice statuate anterior prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, intrate în puterea lucrului judecat și care în cauza de față nu mai pot fi repuse în discuție; în acest sens este și conceptul consacrat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, privindsecuritatea raporturilor juridice(ca element de substanță a dreptului la un proces echitabil, conform art. 6 alin. 1 din Convenție), ceea ce presupune ca o hotărâre judecătoreacsă definitivă, pronunțată într-un litigiu anterior, să nu mai poată fi repusă în discuție numai pentru simplul fapt că pot exista două puncte de vedere diferite asupra aceleiași chestiuni (Cauza Brumărescu României din 28.10.1999, Cauza Crețu din 2002 Cauza Buzatu din 1.06.2004, și din 17.07.2008, din. 15.11.2007, din 8.11.2007, din 4.03.2008, etc.); pe de altă parte, aceeași instanță de contencios european a statuat că niciuna dintre părți nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive și executorii cu unicul scop de a obține o reanalizare a cauzei și o nouă hotărâre în privința sa. Acestui principiu nu i se poate aduce derogare decât dacă o impun motive substanțiale și imperioase ( împotriva Rusiei, 2003).
Din aceeași jurisprudență, reiese și concluzia că partea nu poate ca, uzând de o cale procesuală diferită de cea anterioară și a cărei dezlegare a intrat în puterea de lucru judecat, odată ce s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă, să redeschidă discuția asupra acelei chestiuni deja tranșate (Cauza Amurăriței României din 23.09.2008).
În aplicarea celor redate mai sus, Curtea urmează a constata că principiul securității raporturilor juridice împiedică instanța să analizeze acele critici formulate prin motivele de recurs prin care recurentul reclamant intenționează să repună în dezbatere valabilitatetea titlului statului și nevalabilitatea contractului de vânzare cumpărare.
Așadar, reiese că în mod legal tribunalul a plecat de la premisa că nici din punctul de vedere al art. 1 Protocolul 1 adițional la Conveția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului, recurentul reclamant nu se poate plânge de o încălcare, decât în măsura în care procedura pe care o incriminează s-ar raporta la "bunuri" al căror titular ar fi, în sensul acestei dispoziții. Noțiunea de "bunuri" poate acoperi atât "bunurile actuale" cât și valorile patrimoniale, inclusiv creanțele, în virtutea cărora recurentul poate pretinde să aibă cel puțin o "speranță legitimă" de a obține beneficierea de un drept de proprietate
Astfel, așa cum reiese din jurisprudența Curții, o creanță nu poate fi considerată drept o "valoare patrimonială" decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmată de o jurisprudență bine stabilită a tribunalelor.
Or, în cazul de față, creanța de care recurentul se prevalează nu este decât o creanță condiționată, în măsura în care problema întrunirii condițiilor legale pentru a i se restitui imobilul, trebuia să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demarase și care s-a soldat cu respingerea irevocabilă a cererii sale de restituire în natură, conform sentinței civile nr. 997/8.09.2005, anterior menționată (Cauza Zamfirescu României din 14.12.2006, Cauza Lungoci din 26.01.2006, din 29.07.2006 sau din 11.06.2002).
Prin urmare, neavând un bun, o valoare patrimonială sau o speranță legitimă, în sensul anterior explicitat, soluția care se impune în cauză în privința temeiului de drept al cererii deduse judecatii, este cea presupusă de Legea 10/2001, iar nu potrivit art. 480 Cod civil, cum nelegal susține recurentul.
Instanța de apel, corect a reținut că independent de temeiul juridic indicat de parte, judecătorul trebuie să dea cererii calificarea corectă și să identifice normele de drept incidente.
De vreme ce această acțiune este pornită după adoptarea legii speciale în materie, Legea 10/2001, aceasta, în concurs cu norma generală, se aplică prioritar, potrivit principiuluispecialia generalibus derogant, astfel cum s-a stabilit și prin Decizia nr. 33/9.06.2008, pronunțată în interesul legii de Secțiile Unite ale ÎCCJ, acasta neînsemnând negarea accesului la instanță pentru recurent, acțiunea sa în revendicare fiind admisibilă, însă regulile de soluționare a acesteia nu sunt cele ale dreptului comun.
Când între legea specială și Convenția Europeană sunt sesizate neconcordanțe, Conveția are prioritate, se mai stabilește în aceeași decizie.
Așa cum deja s-a demonstrat, recurentul reclamant nu este însă în măsură să invoce protecția art. 1 Protocolul 1 adițional la convenție, astfel că nu intereresează în cauză modalitatea în care se stabilește prin recursusul în interesul legii că se acordă această prioritate Convenției, raportul juridic dedus judecății, fiind susceptibil de soluționare exclusiv pe baza prevederilor Legii 10/2001.
Dacă în cauză ar fi fost aplicabile dispozițiile de drept comun (art. 480 Cod civil), recurentul reclamant nu ar mai fi fost în măsură să opună vreun titlu de proprietate actual, dat fiind că s-a stabilit prin hotărâre definitivă și irevocabilă că preluarea de către stat s-a realizat printr-un titlu valabil, ceea ce presupune ieșirea proprietății din patrimoniul autorilor săi.
În baza legii 10/2001 însă, și imobilele preluate în baza unui titlu valabil intră în domeniul său de aplicare, ipoteza fiind expres consacrată de dispozițiile art. 2 lit.
Singura situație în care preluarea cu titlu ar fi avut un deplin efect extinctiv pentru vocația reurentului de a se obține măsuri reparatorii, inclusiv în baza legii 10/2001, ar fi fost cazul în care hotărârea judecătorească de respingere a acțiunii în revendicare ar fi rămas definitivă și irevocabilă anterior intrării în vigoare a legii, ca urmare a declarării neconstituționalității art. 47 din Lege, prin decizia Curții Constituționale nr. 1055/2008, ceea ce în speță nu se verifică, acțiunea reclamantului fiind respinsă în anul 2005.
În consecință, verificând cererea din perspectiva legii speciale, recurentul reclamant se află în situația de a solicita masuri reparatorii în natură, pentru un imobil preluat cu titlu valabil și care a fost înstrăinat către chiriașii cumpărători, cu respectarea dispozițiilor Legii 112/1995, având în vedere că cererea de constatare a nulității absolute a contractului autorilor intimatului a fost respinsă ca prescrisă, ceea ce însemnă consolidarea titlului cumpărătorilor.
În speță, nu interesează buna sau reaua credință a dobânditorilor, aceasta nefiind analizată pe fond de instanța învestită cu cererea în constatarea nulității contractului, datorită impedimentului legal al prescrierii dreptului material la acțiune (excepție procesuală, de fond, absolută); pe de altă parte, preluarea cu titlu, fiind deja constatată la momentul judecării cererii de nulitate, acțiunea nici nu putea fi analizată decât în baza art. 45 alin. 1 (respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării), iar nu art. 45 alin. 2 din Legea 10/2001 (condiția bunei credințe), deoarece în acest din urmă caz era necesară constatarea premisei preluării imobilului fără titlu valabil.
Așa fiind, Curtea constată că recurentul reclamant are doar vocația obținerii de măsuri reparatorii în echivalent, conform art. 18 lit. c din Legea 10/2001, republicată, în măsura în care și-a conservat acest drept formulând notificare în termenul legii speciale (art. 22), ori dacă se află în ipoteza descrisă de art. 46 alin. 3, din același act normativ.
art. 6 alin. 2 din Legea 213/1998 este potrivit celor anterior redate, legea specială de reparație nemaipermițând aplicarea criteriilor de compararea a titlurilor, consacrate de doctrină și jurisprudență, pentru soluționarea unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 Cod civil, contrar celor susținute de recurent în motivele de recurs; după cum deja s-a arătat, nici calea dreptului comun nu ar fi permis să se constate că recurentul este titularul unui drept de proprietate valabil, date fiind efectele sentinței civile nr. 997/8.09.2005 a Tribunalului București, definitive și irevocabile.
Conform celor anterior redate, Cutea constată că nu se verifică ipoteza art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, astfel că recursul va fi respins ca nefondat, în aplicarea dipozițiilor art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă
Se va lua act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de către recurentul - reclamant împotriva deciziei civile nr. 1365/24.10.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul - pârât, ca nefondat.
Ia act că intimatul nu solicită plata cheltuielilor de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 07.05.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - -
- -
GREFIER
Red. CN
.red. AP
2 ex./13.07.2009
Judecători apel - Secția a V-a Civilă
Președinte:Carmen Georgeta NegrilăJudecători:Carmen Georgeta Negrilă, Melania Stanciu, Ileana
