Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 264/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMANIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă,de muncă și asigurări sociale,
pentru minori și familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 264/A/2009
Ședința publică din:14.10.2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Andrea Chiș
JUDECĂTORI: Andrea Chiș, Ana Ionescu
GREFIER: - -
S-a luat în examinare apelul formulat de reclamanta -, împotriva sentinței civile nr.214 din 09 aprilie 2009, pronunțată de Tribunalul Cluj, în dosarul nr-, privind și pe intimații pârâți STATUL ROMÂN PRIN CONSILIUL LOCAL C N, - IMPORT EXPORT SRL C N, având ca obiect revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în cauză se constată că nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcu referatul cauzei după care, se constată că la dosar s-a depus prin registratura instanței de către intimații pârâți și, chitanța privind achitarea onorariului de avocat solicitat cu titlu de cheltuieli de judecată.
dezbaterilor și concluziile orale ale părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 7.10.2009. încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 214 din 09 aprilie 2009, pronunțată de Tribunalul Cluj, au fost respinse excepția inadmisibilității acțiunii, excepția lipsei calității procesuale active și a lipsei de interes a reclamantei, excepția tardivității în ceea ce privește constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, excepția prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect radierea și înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al reclamantei, excepția autorității de lucru judecat și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului.
Prin aceeași sentință, a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de reclamanta, împotriva pârâților, - Import Export SRL, Statul Român prin Consiliul Local al Municipiului C-, având ca obiect acțiune în constatare.
Reclamanta a fost obligată să plătească pârâților, suma de 11.900 lei cu titlu de cheltuieli de judecată; pârâtei suma de 2.153,9 lei cu titlu de cheltuieli de judecată; pârâtei - Import Export SRL suma de 8.615,6 lei cu titlu de cheltuieli de judecată; pârâtei suma de 3.570 lei cu titlu de cheltuieli de judecată; pârâților, suma de 2.975 lei cu titlu de cheltuieli de judecată și pârâtului suma de 2.153,9 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut următoarele:
În ceea ce privește excepția de netimbrare a acțiunii, tribunalul a apreciat că prezenta acțiune este scutită de la plata taxei judiciare d etimbru și a timbrului judiciar, raportat la prevederile art. 15 lit. r din Legea nr. 146/1997.
Problema de principiu supusă analizei în cauza dedusă judecății o constituie aceea a admisibilității acțiunii în revendicare în privința imobilelor preluate de Statul Român în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introdusă după intrarea în vigoare Legii nr. 10/2001.
A considera ab inițio acțiunea reclamantei ca fiind inadmisibilă fără a analiza pe fond aspectele concrete ale cazului dedus judecății, se aduce în acest fel atingere, în persoana reclamantei, a dreptului de acces la o instanță imparțială consacrat prin dispozițiile art. 6 paragraf 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de România la data de 20.06.1994, dată de la care face parte din dreptul intern potrivit dispozițiilor art. 11 din Constituția României.
Potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul de acces la o instanță nu este un drept absolut, statele dispunând de o marjă de apreciere în limitarea lui, o eventuală restricționare nefiind incompatibilă cu dispozițiile art. 6 paragraf 1 din Convenție, însă cu respectarea a trei condiții: restricționarea să nu aducă atingere substanței dreptului, ea să urmărească un scop legitim, să existe un raport de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit.
Prin urmare este necesar a se analiza dacă limitele impuse de actele normative interne nu restrâng dreptul la o instanță, în sensul Convenției, în așa măsură încât dreptul în discuție să fie atins însăși în substanța lui. Ori aceasta presupune o analizare a cauzei pe fondul ei, cu luarea în considerare a particularităților pe care le prezintă.
O astfel de concluzie rezultă și din interpretarea dispozițiilor legale din dreptul intern, condiționat desigur ca o astfel de interpretare să se realizeze prin raportare la prevederile Convenției.
Astfel otrivit p. dispozițiilor art. 21 alin. 1 si 2 din Constituție "orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime. Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept." Conform prevederilor art. 20 din Constituție "dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanta cu Declarația Universala a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile. "
Totodată, potrivit art. 6 paragraf 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale "orice persoana are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil."
În cauza dedusă judecății, reclamanta a formulat o acțiune întemeiată pe dreptul comun, respectiv pe dispozițiile art. 480.civ. urmărind dobândirea proprietății imobilului preluat de la antecesorii săi în temeiul dispozițiilor Decretului nr. 92/1950.
Interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 480 civ. urmează a se face atât prin raportare la dispozițiile legale speciale în materie cât și ținând seama de prevederile cu aplicabilitate prioritară conținute de art. 6 paragraf 1 din Convenție și, respectiv, art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție care în alin. 1 prevede că orice persoană are dreptul la respectarea bunurilor sale.
Prin dispozițiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 se instituie dreptul foștilor proprietari de a-și revendica imobilele preluate de stat fără un titlu valabil, dacă acestea nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.
Legea nr. 112/1995 a reglementat situația juridică a imobilelor cu destinația de locuințe trecute în proprietatea statului cu titlu.
Prin Legea nr. 10/2001 se consideră că imobilele preluate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu titlu valabil, fără titlu valabil sau doar în fapt, sunt preluări abuzive iar în art. 2 alin. 2 al actului normativ menționat s-a prevăzut că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil, în perioada de referință a legii, își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor acestei legi.
reptul reclamantei de a avea acces la justiție, pentru apărarea dreptului lor de proprietate, ar fi unul abstract și iluzoriu dacă s-ar aprecia de plano ca fiind inadmisibile acțiunile formulate în condițiile dreptului comun.
Privite comparativ cele trei acte normative, tribunalul a concluzionat că, Legea nr. 213/1998 reprezintă o lege generală de reparație în raport cu Legea nr. 10/2001 care are un caracter special, și de aici s-ar putea deduce că după intrarea în vigoare a acesteia nu ar mai fi posibilă revendicarea imobilelor în condițiile dreptului comun, însă este de observat faptul că dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu acoperă toate situațiile la care se referă art. 6 din Legea nr. 213/1998, rămânând astfel categorii de acțiuni ce nu pot fi soluționate decât în condițiile dreptului comun.
Tot astfel Legea nr. 112/1995 apare ca având un caracter special în raport cu prevederile Legii nr. 10/2001.
Este de observat faptul că aceasta din urmă nu interzice revendicarea în condițiile dreptului comun, o atare concluzie reieșind cu precădere atât din prevederile art. 2 alin. 2 menționate anterior cât și din dispozițiile art. 48 din lege care conferă dreptul de opțiune pentru foștii proprietari, care la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, aveau în curs de soluționare acțiuni în revendicare formulate în condițiile dreptului comun, de a opta între acțiunea inițial formulată și procedura specială prevăzută de acest act normativ.
Referitor la excepțiile lipsei calității procesuale active și excepție lipsei de interes, tribunalul a apreciat, raportat la capetele de cerere formulate prin acțiunea introductivă, că reclamanta justifică atât calitate activă în prezenta cauză cât și interes.
Calitatea procesuală activă este justificată atunci când există identitate între persoana reclamantului și cel ce se pretinde titularul dreptului dedus judecății, iar în privința interesului, a folosului practic urmărit prin exercitarea acțiunii, acesta trebuie să îndeplinească mai multe condiții: să fie născut și actual, să fie direct, să fie legitim și personal, condiții ce sunt întrunite în privința reclamantei în condițiile în care prin acțiunea formulată, în calitate de succesoare după defuncții () și (frate), urmărește redobândirea proprietății asupra imobilului situat în C-N,-, format din 6 apartamente si teren in suprafața de 1131 mp. desigur nu trebuie confundată cerința interesului de a fi actual cu condiția de exercitare a dreptului în sensul ca acesta să fie unul actual.
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect radierea și înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al reclamantei, tribunalul a constatat că acest capăt de cerere a fost formulat ca accesoriu petitului de revendicare, astfel că soarta admisibilității lui depinde de soluția pronunțată asupra capătului de cerere principal, astfel că, nefiind o veritabilă cerere în rectificarea înscrierilor de carte funciară în sensul dispozițiilor art. 34 din Legea nr. 7/1996, neavând un caracter independent, nu se poate considera ca fiind operantă excepția prescripției dreptului la acțiune.
De asemenea cererea având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, este una accesorie petitului privind nevalabilitatea titlului statului prin prisma considerării Decretului nr. 92/1950 ca fiind lovit de nulitate absolută, acesta fiind formulat în cadrul acțiunii deduse judecății, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, astfel că, în aprecierea tribunalului, nu operează termenul special de prescripție prevăzut prin dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001 rep. astfel că a fost respinsă excepția tardivității invocată prin întâmpinările depuse la dosar.
Excepția autorității de lucru judecat a fost invocată raportat la faptul că anterior introducerii acțiunii reclamanta a uzat de procedura administrativă obligatorie prevăzută prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, procedură ce a fost finalizată prin dispoziția emisă de primar. Procedura administrativă s-a desfășurat în fața autorității deținătoare, actul final al acesteia nu a fost supus controlului judiciar, printr-o acțiune la instanță, astfel că nu este întrunită cerința triplei identități de părți, obiect și cauză raportat la prevederile art. 1201.civ.
Pentru a se putea vorbi de tripla identitate prevăzută de texul legal este necesar ca verificarea celor 3 cerințe să fie realizată prin raportare la două acțiuni înregistrate pe rolul instanței și nicidecum între o acțiune și o procedură exterioară, desfășurată în fața unui organ administrativ.
Prin urmare, excepția autorității de lucru judecat a fost respinsă.
În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a pârâtului, problema invocată prin întâmpinarea pârâților și - Import Export SRL, raportat la situația actuală de carte funciară cu privire la apartamentul nr. 1 din imobil, tribunalul a constatat că acest pârât a fost chemat în judecată în calitate de cumpărător al apartamentului, având în vedere faptul că reclamanta a solicitat printre altele și constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, neprezentând relevanță, sub aspectul calității procesuale pasive a pârâtului transmiterea ulterioară a dreptului de proprietate în favoarea altei persoane.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut următoarele:
Reclamanta prin acțiunea formulată, în calitate de succesoare după defuncții () și (frate), a înțeles să revendice proprietatea asupra imobilului situat în C-N,-, format din 6 apartamente si teren in suprafața de 1131 mp. preluat de la antecesorii săi, în temeiul Decretului 92/1950.
În termenul special prevăzut de dispozițiile Legii nr. 10/2001, reclamanta a înregistrat notificare potrivit procedurii administrative prevăzută de acest act normativ, notificarea fiind soluționată prin dispoziția emisă de primar, care nu a fost atacată în condițiile prevăzute de art. 26 din legea 10/2001.
Astfel, prin Dispoziția nr. 4030/18.12.2003 s-a dispus restituirea în natură către reclamantă a. nr. 2 din imobilul situat în C-N,-, pentru restul de 4 apartamente, care fuseseră înstrăinate în condițiile Legii nr. 112/1995, fiind stabilite despăgubiri bănești.
În prezent, dosarul privind notificarea reclamantei se află la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în vederea stabilirii despăgubirilor pentru cele 4 apartamente înstrăinate în favoarea pârâților.
Ca atare, reclamanta a avut posibilitatea, uzând de prevederile Legii nr. 10/2001 să obțină și restituirea apartamentului pârâților, în măsură în care promova în termen legal o acțiune în anularea contractului de vânzare-cumpărare și dovedea reaua-credință a pârâților la încheierea acestuia.
Dimpotrivă, reclamanta nu a promovat o astfel de acțiune, mai mult, nici nu a atacat în instanță dispoziția prin care s-au stabilit în favoarea sa, doar măsuri reparatorii pentru celelalte 4 apartamente din imobil, fiind practic de acord cu soluția adoptată de entitatea învestită cu soluționarea notificării.
Prin acțiune, reclamanta a solicitat printre altele să se constate că Decretul nr. 92/1950 este lovit de nulitate absolută și, prin urmare, titlul statului român prin care a intrat în proprietatea imobilului, nu este unul valabil.
În procedura administrativă, în cadrul căreia s-a recunoscut calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul legii speciale, s-a analizat inclusiv această problemă a nevalabilității titlului statului, preluarea fiind considerată ca având caracter abuziv prin însăși dispozițiile legale, astfel cum se menționează în mod expres în art. 2 alin. 1 lit. a din Legea nr. 10/2001 republicată, cu referire al imobilele naționalizate în temeiul Decretului nr. 92/1950.
În ceea ce privește constatarea că reclamanta este unica moștenitoare după defuncții si -, acest capăt de cerere este în parte lipsit de obiect, întrucât prin Certificatul de moștenitor nr. 684 eliberat la 3 mai 1990 de către fostul notariat Județean de Stat C, s-a constatat că după defuncții - decedata la data de 28 martie 1938 si decedat la data de 20 ianuarie 1951 ambii foști cu ultimul domiciliul in municipiul C-N,-, este unica moștenitoare reclamanta, în calitate de fiică.
Referitor la celelalte petite ale acțiunii, referitoare al redobândirea proprietății asupra imobilului și a posesiei asupra acestuia, concomitent constatării nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 și rectificarea înscrierilor de carte funciară prin radierea dreptului de proprietate al pârâților și al Statului român și de asemenea, înscrierea dreptului de proprietate în favoarea reclamantei, tribunalul a constatat că acestea nu pot fi primite.
Astfel, s-a constatat că, într-adevăr, imobilul din litigiu a fost preluat în mod abuziv de la antecesorii reclamantei, iar apartamentele componente ale acestuia, cu excepția apartamentului nr. 2 au fost înstrăinate în temeiul Legii 112/1995 în favoarea pârâților persoane fizice care și-au intabulat dreptul de proprietate în CF, titlul pârâților astfel dobândit intrând în circuitul civil.
De asemenea, reclamanta uzând de procedura administrativă, prevăzută prin dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001 a ales una din căile procedurale legale, privind obținerea de măsuri reparatorii, procedură ce a fost finalizată prin dispoziția emisă de primar dar care însă nu a fost atacată în instanță în termenul legal de 30 de zile de la comunicarea acesteia.
Măsurile reparatorii stabilite în cadrul procedurii administrative, în ceea ce privește imobilul din litigiu, parțial prin restituirea în natură, parțial sub forma despăgubirilor, au dobândit un caracter definitiv, consolidând implicit dreptul de proprietate al pârâților dobândit în temeiul contractelor de vânzare-cumpărare, astfel că în prezent reclamanta nu mai deține un drept actual, care să creeze în favoarea sa vocația la redobândirea proprietății în natură, urmând ca satisfacerea dreptului său să-și găsească aplicare prin intermediul despăgubirilor care vor reflecta valoarea proprietății de care a fost privată.
În acest sens, s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 33/9.06.2008, pronunțată într-un recurs în interesul legii.
Potrivit statuărilor instanței supreme concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, or securității raporturilor juridice.
Constatând astfel că reclamanta a uzat de procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, procedură ce a fost finalizată iar dispoziția dată în soluționarea notificării reclamantei nu a fost atacată în instanță, măsurile reparatorii stabilite în favoarea reclamantei dobândind astfel un caracter definitiv, iar prezentul demers judiciar formulat în condițiile dreptului comun, în forma unei veritabile acțiuni în revendicare, aduce atingere securității raporturilor juridice în sensul că, a da curs pretențiilor reclamantei ar însemna practic prelungireasine diea unei stări de incertitudine, dacă s-ar acorda fostului proprietar posibilitatea de a solicita oricând redobândirea imobilului în natură, aducându-se astfel atingere dreptului concurent de proprietate al pârâților cumpărători, al căror titlu a intrat în circuitul civil, tribunalul a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de reclamantă.
Împotriva acestei sentințe declarat apel în termenul legal reclamanta, solicitând modificarea sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii.
În motivarea apelului reclamanta a arătat următoarele:
Imobilul în litigiu a fost trecut în proprietate Statului Român în baza Decretului nr. 92/1950, fără titlu. HG nr. 11/1997 a statuat că, pentru a fi considerate ca fiind preluate cu titlu, imobilele trebuiau să fie apropriate de stat prin respectarea cerințelor cuprinse în decretul de naționalizare. Ulterior, Legea nr. 213/1998 introdus o nouă condiție de "valabilitate" titlului statului, prevăzând că valabilitatea dreptului de proprietate a statului devine subordonată conformității decretului de naționalizare și actelor administrative de aplicare acestuia cu Constituția, tratatele internaționale la care România este parte și cu legile în vigoare la data la care bunurile au fost trecute în patrimoniul statului.
În speță, Statul Român preluat imobilul de la antecesorii reclamantei cu încălcarea dispozițiilor legale, astfel că nu a avut niciodată un titlu asupra imobilului și prin urmare nu putea să-l înstrăineze legal. De altfel, chiar Legea nr. 112/1995 prevede în art. 1 că pot face obiect al acestor vânzări numai imobilele preluate cu titlu de către stat. Prin urmare, contractele de vânzare-cumpărare sunt lovite de nulitate absolută, pentru că statul nu putea să vândă ceea ce nu deținea în mod legal, iar pârâții nu se pot prevala de buna credință, pentru că, cu un minim de diligențe ar fi putut realiza că bunul se vinde de un neproprietar, caracterul abuziv al preluării fiind de notorietate publică.
Acțiunea trebuia admisă pe fond și pentru faptul că, din chiar conținutul Legii nr.10/2001 rezultă că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o pot exercita după primirea deciziei sau hotărârii judecătorești de restituire. Cum imobilul în litigiu intrat în posesia statului fără titlu, adică prin încălcarea prev. art. 2 din Decretul nr. 92/1950, au fost încălcate și disp. art. 11 din Constituția din 1948 în vigoarea la data emiterii decretului, precum și disp. art. 480-481.civil.
Hotărârea pronunțată de instanța de fond este în totală contradicție și cu jurisprudența în materie. În cazul Brumărescu contra României curtea a statulat că dreptul de acces la justiție solicită cu necesitate o cale judiciară care să permită revendicarea drepturilor civile. Or, considera inadmisibile asemenea acțiuni ar însemna o încălcare a dreptului de acces la justiție consacrat prin art. 6 alin. 1 din Convenție.
Practica aceleiași instanțe statuat că în ceea ce privește imobilele înstrăinate de către stat prin vânzare, procedura prev. de Legea nr.10/2001 este una facultativă pentru reclamanți și nu exclusivă.
Prin întâmpinarea depusă pârâtul Consiliul Local al municipiului C-N s-a opus admiterii apelului, arătând că reclamanta urmat procedura prev. de Legea nr.10/2001, procedură soluționată prin Dispoziția nr. 4030/18.12.2009, necontestată de reclamantă, prin care s- dispus restituirea în natură a apartamentului nr. 2 din imobil, iar pentru apartamentele vândute s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile legii. În acest context, în mod legal instanța de fond a respins acțiunea reclamantei promovată după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, respectiv 23.01.2008, respectiv după finalizarea procedurii administrative de restituire. Legea specială oferă reclamantei dreptul de a ataca în justiție dispoziția de respingere, posibilitate de care reclamanta nu a uzat, astfel că nu poate fi promovată o acțiune în revendicare de natura celei introdusă de reclamantă cu privire la un imobil care intră sub incidența prevederilor legii speciale.
Pârâții, și, au depus la dosar întâmpinare, prin care au arătat că se opun admiterii apelului, invocând aceleași considerente ca și pârâtul Consiliul Local al municipiului C- În plus, pârâtul arătat că la data dobândirii dreptului de proprietate prin cumpărare a fost de bună credință, întrucât Statul Român era proprietar necontestat al imobilului, iar el în calitate de chiriaș a avut convingerea că imobilul se află în circuitul civil.
Același intimat invocat în întâmpinare și dispozițiile deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile unite.
Cauza a rămas în pronunțare în data de 7.10.2009, iar în baza art. 156 Cod proc.civ. instanța dispus amânarea pronunțării cauzei pentru data de 14.10.2009. În acest interval au depus la dosar întâmpinare intimații, și - Import Export SRL, intimații și au depus concluzii scrise și cerere de aderare la apel în baza art. 293 Cod proc.civ.
Instanța nu va proceda la analizarea cererii de aderare la apel și nu se va pronunța asupra ei, având în vedere că nu a fost depusă înainte de închiderea dezbaterilor pentru a putea fi comunicată părților și a putea fi pusă în discuția acestora.
Examinând apelul declarat, curtea apreciază că este nefondat și, în consecință, în baza art. 296 alin. 1 Cod proc.civ. urmează să-l respingă pentru următoarele motive.
Imobilul revendicat de reclamantă prin prezenta acțiune este situat în C-N,-, este format din 6 apartamente și teren în suprafață de 1131 mp și a fost preluat de la antecesorii acesteia în baza Decretului nr. 92/1950.
Reclamanta nu a revendicat imobilul în baza Legii nr. 112/1995.
Urmare apariției Legii nr.10/2001, reclamanta formulat notificare, soluționată de Primarul mun. C- prin dispoziția nr. 4030 din 18 decembrie 2003, prin care s-a dispus restituirea în natură apartamentului nr. 2 din imobil, pentru restul apartamentelor care fuseseră înstrăinate în condițiile Legii nr. 112/1995, fiind stabilite despăgubiri bănești.
Dispoziția nr. 4030/2003 a Primarului mun. C-N rămas definitivă prin neatacarea ei de către reclamantă, dosarul aflându-se la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în vederea stabilirii despăgubirilor pentru cele 4 apartamente nerestituite.
Reclamanta nu a promovat acțiune pentru constatarea nulității absolute contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți, în baza art. 46 alin. 1 din Legea nr.10/2001, limitându-se la a promova prezenta acțiune pe calea dreptului comun, prin care solicită să se constate că Decretul nr. 92/1950 este lovit de nulitate absolută, astfel că titlul statului nu este unul valabil, și, în consecință, și nulitatea absolută contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între părți în baza Legii nr. 112/1995.
Referitor la primul aspect, regimul juridic al bunului preluat în baza Decretului nr. 92/1950, este fără îndoială că ne aflăm în prezența unei preluări abuzive și, prin urmare, regimul juridic al acestuia este guvernat de legea specială privind stabilirea și acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate în perioada 6 martie 1945 - 20 decembrie 1989.
Imobilul nu a fost solicitat spre restituire în temeiul Legii nr. 112/1995 și, oricum, nu era liber, cu excepția apartamentului nr. 2, nici la data de 22.12.1989, nici la data intrării în vigoare a legii speciale, fiind ocupat de pârâții persoane fizice, în temeiul contractelor închiriere, ulterior în baza contractelor de vânzare-cumpărare încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998.
Distincția referitoare la perioada de timp în care au fost încheiate contractele de vânzare-cumpărare prezintă importanță, nu doar din punct de vedere al modului de interpretare a bunei credințe, ci și al probațiunii acesteia, întrucât, în ceea ce privește perioada de după intrarea în vigoare legii privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, buna credință cumpărătorului nu se mai prezumă, întrucât, de fapt, majoritatea preluărilor au fost făcute fără titlu valabil în sensul legii, pentru că legile de preluare contraveneau constituțiilor ce ocroteau proprietatea particulară și tratatelor la care România era parte, cumpărătorii neputând invoca necunoașterea legii.
În ce privește buna credință cumpărătorilor, în cauză, problema care se pune este aceea aplicării disp. art. 46 alin. 2 din Legea nr.10/2001, normelor de aplicare a acestor texte, precum și a Legii nr. 112/1995.
Contractele din cauză au fost încheiate în anul 1997, anterior normelor de aplicare Legii nr. 112/1995, care au prevăzut că, preluarea în baza Decretului nr. 92/1950 nu mai reprezintă preluare cu titlu și anterior intrării în vigoare Legii nr. 213/1998. Prin urmare, așa cum a reținut și instanța de fond, față de faptul că statul era proprietar tabular, că chiriașii nu aveau posibilitatea de verifica calitatea foștilor proprietari de persoane exceptate de la naționalizare, că a fost ocupat în baza unor contracte de închiriere înainte de 1989, pârâții au fost de bună credință la momentul încheierii contractelor.
Cu privire la aplicarea principiului desființării actului subsecvent, prin buna credință subdobânditorului interpretată în sensul legilor speciale de restituire, în prezent, instanța se raportează și la Decizia nr. 33/2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în condițiile art. 329 Cod proc.civ. care stabilit că, în caz de neconcordanță între Legea nr.10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului are prioritate Convenția, prioritate ce poate fi dată în cadrul acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, însă aplicarea altor dispoziții decât cele ale legii speciale trebuind să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenție aparținând altor persoane ori securității raporturilor juridice.
Astfel, în ce privește titlul terțului subdobânditor, instanța supremă a statuat că, în ce privește titlul terțului subdobânditor, "atunci când există neconcordanță între legea internă și prevederile Constituției, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în acest sens dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect; dacă acțiunea în revendicare poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație imobilului".
Prin aceeași decizie s- mai reținut că instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitate titlului uneia dintre părți, trebuie să țină seama de principiul securității raporturilor juridice, că "aplicarea altor dispoziții legale decât cele ale legii speciale, atunci când acestea din urmă sunt contrare Convenției, trebuie să se facă fără a aduce atingere drepturilor apărate de Convenție, aparținând altor persoane".
În speță, prin neatacarea contractului de vânzare-cumpărare, intimații au un "bun" în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenție, situație în care, admiterea acțiunii ar constitui o ingerință în dreptul garantat prin art. 1 al Protocolului nr. 1, conform căruia o privare de proprietate se poate justifica numai dacă se poate demonstra că intervenit o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege. Or, în speță, nu s- invocat vreun motiv care să justifice privarea de proprietate pârâților pentru cauză de utilitate publică.
Faptul că apelanții reclamanți au formulat acțiunea în revendicare după ce au declanșat procedura prev. de Legea nr.10/2001, procedură finalizată prin neatacarea dispoziției emisă de Primarul mun. C-N, invocând dreptul lor dobândit de la adevăratul proprietar, nu constituie motiv care să justifice privarea de proprietate subdobânditorilor raportat la art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenție.
În speță, față de faptul că dreptul de proprietate al pârâților există în temeiul contractelor de vânzare-cumpărare care nu au fost atacate în temeiul disp. art. 46 din Legea nr.10/2001, este apărat de convenție, corect a reținut instanța de fond că prin admiterea acțiunii formulată de reclamanții pârâții ar fi privați de "un bun", în sensul jurisprudenței Curții Europene și s-au adus atingere securității raporturilor juridice. Prin lipsirea de bun a pârâților, s-ar ajunge la insecuritate juridică, deoarece nici o persoană care a achiziționat în condițiile legii imobilele preluate de stat nu mai are siguranța dreptului său, chiar dacă l- dobândit întemeindu-se cu bună credință pe însăși legislația civilă.
Urmare respingerii apelului, în baza art. 274 Cod proc.civ. apelanta va fi obligată să plătească intimatei suma de 5950 lei, cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu avocat, conform chitanței de la fila 40.
Cauza a rămas în pronunțare în data de 7.10.2009, pronunțarea fiind amânată în baza art. 260 Cod proc.civ. pentru data de 14.10.2009, dată la care, cauza a și fost soluționată. În intervalul pentru care s-a amânat pronunțarea, respectiv în data de 12.10.2009, pârâții și au depus la dosarul cauzei aderare la apelul reclamantei, solicitând schimbarea în parte hotărârii atacate, în sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune în privința rectificării de carte funciară.
Având în vedere data depunerii aderării la apel după închiderea dezbaterilor, neputând fi pusă în discuția părților, instanța nu poate să se pronunțe asupra acesteia.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanta -, împotriva sentinței civile nr. 214 din 9 aprilie 2009 Tribunalului Cluj pronunțată în dosar nr-, pe care o menține.
Obligă apelanta să plătească intimatei suma de 5950 lei, cheltuieli de judecată în apel.
Decizia este definitivă și executorie.
Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare.
Dată și pronunțată în ședința publică din 14.10.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR GREFIER
- - - - - -
Red. IA dact. GC
11 ex/25.11.2009
Jud.primă instanță:
Președinte:Andrea ChișJudecători:Andrea Chiș, Ana Ionescu
