Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 289/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(2314/2008)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.289
Ședința publică de la 06.05.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Elena Vlad
JUDECĂTOR 2: Andreea Doris Tomescu
GREFIER - - -
* * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea apelului formulat de apelanții-reclamanți și, împotriva sentinței civile nr.1165 din 26.06.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatele-pârâte și.
Dezbaterile în cauză au avut loc la data de 22.04.2009 și au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie. Curtea, pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise și având nevoie de timp pentru a delibera a amânat pronunțarea la data de 29.04.2009 și apoi la 06.05.2009, când a decis următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 24.01.2007 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 reclamanții și au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele și, ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligate pârâtele să lase în deplină proprietate și posesie apartamentul 4 din imobilul situat în B,-,. 1, sector 1, în suprafață utilă de 43,39 mp reprezentând o cotă indiviză de 10,42% din imobil, cota indiviză de 10,42% din părțile de folosință comune ale imobilului și 16,38 mp teren situat sub construcție.
Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția de inadmisibilitatea a acțiunii în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, iar în subsidiar a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Prin sentința civilă nr.12377/2007 a Judecătoriei Sectorului 1, s-a respins excepția de inadmisibilitate; s-a admis acțiunea și au fost obligați pârâții să lase reclamanților în deplină proprietatea și liniștită posesie imobilul situat în-,. 1. 4, sector 1.
Împotriva acestei sentințe au formulat apel pârâtele criticând-o ca nelegală și netemeinică.
Prin decizia civilă nr. 214A/2008 a Tribunalului București Secția a III-a Civilă, a admis apelul formulat de apelantele pârâte și în contradictoriu cu intimații reclamanți și, a admis excepția de necompetență materială a Judecătoriei Sectorului 1, anulat sentința civilă nr. 12377/2007 a Judecătoriei Sectorului 1 și a reținut cauza la Tribunalul București pentru judecarea în primă instanță, unde a fost înregistrat sub prezentul nr- la Secția a IV-a Civilă.
În fond după casare, prin sentința civilă nr.1165/26.06.2008, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins excepția de inadmisibilitate a acțiunii, ca neîntemeiată; a respins acțiunea formulată de reclamanții și, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:
Inadmisibilitatea este definită ca acea sancțiune procesuală care intervine în situația în care partea formulează o acțiune sau o cale de atac la care nu are acces (care nu este prevăzută de lege), sau la care nu poate recurge decât după îndeplinirea unei proceduri prealabile.
În speța dedusă judecății, obiectul litigiului este obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și posesie un imobil despre care reclamantul susține că are calitatea de proprietar.
Potrivit art. 21 alin 1 din Legea nr. 10/2001 (fost 20), sunt supuse restituirii, în condițiile speciale ale acestor legi (deci, cu urmarea procedurii prealabile), imobilele aflate în deținerea persoanelor juridice menționate în text (regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, o organizație cooperatistă, altă persoană juridică ori daca statul sau o autoritate publică centrală sau locală ori o organizație cooperatistă este acționar sau asociat minoritar al unității care deține imobilul, dacă valoarea acțiunilor sau părților sociale deținute este mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului a cărui restituire în natură este cerută), la data intrării în vigoare a legii.
Cum, prin ipoteză, imobilul nu se mai află în posesia unei "unități deținătoare" întrucât a fost înstrăinat către pârâți, rezultă că nici notificarea - și deci, declanșarea procedurii prealabile - nu mai sunt posibile, pentru a se pune problema incidenței dispozițiilor art. 47 alin 2 din Legea nr.10/2001 (care impun suspendarea procedurii prealabile până Ia rezolvarea acțiunilor în justiție) sau a admisibilității acțiunii în revendicare.
A aprecia, în sensul inadmisibilității unor acțiuni, pe motiv că partea nu a urmat o procedură prealabilă la care legea nu o obligă, atâta vreme cât nu se încadrează în nici una din ipotezele reglementate de dispozițiile speciale vizând procedurile de restituire, înseamnă o îngrădire a accesului la justiție.
În consecință, în speța dedusă judecății, tribunalul a constatat că acțiunea introductivă de instanță nu se întemeiază pe Legea nr.10/2001, fiind o acțiune în revendicare, prin comparare de titluri, între două persoane fizice, neavând ca obiect revendicarea imobilului de la statul român, prin vreuna din unitățile deținătoare pentru a fi incidentă procedura administrativă, prevăzută de Legea nr.10/2001.
Tribunalul a reținut că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 26680/1928 de Tribunalul Ilfov - Secția notariat, autorul reclamanților (ulterior ), a dobândit dreptul de proprietate cu privire la imobilul teren în suprafață de 377 mp formând parcela nr.10 ( fila 102 - dosar fond).
Pe acest teren autorii reclamanților au edificat o construcție compusă din, subsol și etaj, conform procesului-verbal emis la 16.04.1940, cu nr.4045, de către Comisia pentru Înființarea Cărților Funciare B, care ulterior a trecut în proprietatea statului, în baza Decretului Lege nr.92/1950, poziția 5037, conform adresei 3864/1994, emisă de SC Nord SA.
Prin sentința civilă nr. 8698/08.07.1997, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1, s-a constatat, inaplicabilitatea Decretului nr.92/1950 privind imobilul situat în-, sector 1, s-a constatat inexistența dreptului de proprietate al statului și al pârâților Municipiul B și, s-a constatat că reclamanții sunt moștenitori ai defunctei, care, la rândul ei, este moștenitorul fostului proprietar, s-a constatat calitatea de proprietari ai actualilor reclamanți asupra imobilului compus din teren în suprafață de 400 mp și construcție situate la adresa sus menționată și au fost obligați pârâții la restituirea imobilului către reclamanți (fila 12).
Tribunalul a reținut că, în temeiul Legii 112/1995 a fost perfectat contractul de vânzare-cumpărare nr. 3773/23619/21.03.1997, încheiat între Primăria Municipiului B prin SC Nord SA și numitul (fila 75), având ca obiect imobilul situat în B,-,.1. 4, sector 1, în suprafață utilă de 45,39 mp.
În ceea ce privește acțiunea în revendicare formulată, instanța a reținut că atât reclamanții cât și pârâții pretind a avea dreptul de proprietate asupra imobilului, prezentând câte un titlu, iar pârâții au și posesia bunului în prezent, astfel că este necesar să se procedeze la compararea titlurilor de proprietate pentru a se stabili care dintre ele este preferabil.
Dispozițiile art. 45 din Legea 10/2001 reprezintă un caz particular de aplicare a teoriei validității aparenței în drept care presupune întrunirea cumulativa a următoarelor condiții: actul încheiat să fie un contract oneros și cu titlu particular, contractantul să fie de bună-credință și, în plus, să existe o eroare comună și invincibilă cu privire la calitatea de vânzător a transmițătorului.
În sfârșit, condiția erorii comune și invincibile presupune ca titularul aparent al dreptului real (Statul Român) creează tuturor convingerea legitimă că este titularul dreptului respectiv și că situația respectivă este reală, astfel încât orice persoană cu o prezență și diligență normală ar fi perfectat contractul fără să aibă îndoieli cu privire la eventuala valabilitate a contractului de vânzare-cumpărare.
Mai mult decât atât, în speța dedusă judecații, tribunalul a constatat că reclamanții au promovat, în contradictoriu cu pârâții, o acțiune prin care se solicita constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 3773/23619/21.03.1997, încheiat între Primăria Municipiului B prin SC Nord SA și pârâtul (fila 75) având ca obiect imobilul situat în B-,.1. 4, sector 1, în suprafață utilă de 45,39 mp, însă acțiunea promovată de către reclamanți având acest obiect a fost respinsă, așa cum rezultă din decizia civilă 925/20.03.2001 pronunțată de Tribunalul București Secția a III a Civilă (fila 65).
Tribunalul a constatat că prin această hotărâre judecătorească, rămasă irevocabilă, s-a reținut cu putere de lucru judecat că pârâții au fost de bună-credință la dobândirea apartamentelor ce formează obiectul prezentului litigiu și că nu există motive de nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr.112/1995.
Tribunalul a reținut că sentința civilă nr. 8698/08.07.1997, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1, prin care s-a constatat, printre altele, inaplicabilitatea Decretului nr. 92/1950 privind imobilul situat în-, sector 1, s-a constatat inexistența dreptului de proprietate al statului și al pârâților Municipiul B și, s-a constatat că reclamanții sunt moștenitori ai defunctei, care, la rândul ei, este moștenitorul fostului proprietar, s-a constatat calitatea de proprietari ai actualilor reclamanți asupra imobilului compus din teren în suprafață de 400 mp și construcție situate la adresa sus menționată și au fost obligați pârâții la restituirea imobilului către reclamanți (fila 12), nu schimbă cu nimic împrejurările cauzei, întrucât, pe de o parte, nu a fost pronunțată în contradictoriu cu nici unul dintre pârâți, și mai mult decât atât, la data pronunțării sentinței (08.07.1997), imobilul nu se afla în posesia pârâților din acel dosar, ci în posesia și proprietatea unei persoane fizice, respectiv, litigiul fiind practic soluționat împotriva unor persoane fără calitate procesuală și fără verificarea situației juridice a imobilului.
Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut că, în situația în care s-a respins acțiunea în constatarea nulității absolute a unui contract de vânzare-cumpărare în baza Legii nr.112/1995, fostul chiriaș beneficiază de un drept de proprietate actual, în sensul convenției și nu poate fi deposedat de bunul său (vezi hotărârea Raicu Contra României).
Curtea a reamintit că un echilibru just trebuie menținut între exigențele interesului general al comunității și imperativele de apărare ale drepturilor fundamentale ale individului. Echilibrul care trebuie păstrat va fi distrus dacă individul în discuție suportă o încărcătură specială și exorbitantă. Curtea a precizat că atenuarea vechilor atingeri nu poate crea noi greutăți distorsionate. În acest scop, legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză pentru ca persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună credință să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri.
de toate aceste susțineri, tribunalul a constatat că, potrivit art. 18 lit. d din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în situația în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.
Așadar, în raport de situația de fapt arătată în cele ce preced, tribunalul a apreciat că acțiunea formulată este nefondată, întrucât, indiferent de considerentele arătate că către reclamantă prin acțiune, aceasta nu are decât posibilitatea acordării de despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 (art. 18 lit. d) și nu beneficiază de restituirea în natură a imobilelor, atâta timp cât imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.
Totodată, Tribunalul a reține că, în ședința din 9 iunie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție constituită în Secții Unite, în dosarul nr. 60/2007, s-a pronunțat în cadrul unui recurs în interesul legii în sensul că:
"Cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, Secțiile Unite decid:
Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiuluispecialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice."
Așadar, și prin această decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care este obligatorie pentru instanțe conform art. 329 alin 3 Cod procedură civilă, s-a stabilit prioritatea titlului de proprietate al chiriașului, în sensul că Legea specială nr.10/2001 are prioritate, lege care prevede doar posibilitatea acordării de despăgubiri reclamanților și nu posibilitatea restituirii în natură.
Tribunalul a precizat că, după rămânerea dosarului în pronunțare, reclamanții au depus la dosarul cauzei pe data de 26.06.2008, hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la 07.02.2008, în cazul și contra României, prin care s-a constat că s-a produs o violare a art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției și că Statul Român trebuie să retrocedeze reclamanților apartamentele nr.2 și 4, situate la primul etaj precum și apartamentele nr. 1, 2 situate la parter, cât și terenul aferent care compune imobilul din- din
Această hotărâre nu a putut fi luată în considerare de către Tribunal la pronunțarea soluției, întrucât a fost depusă după luarea dosarului în pronunțare, pe data de 26.06.2008 ora 14,30 conform vizei Serviciului Registratură, dată la care Tribunalul se pronunțase prin scrierea minutei în dosar și în condica de ședință, astfel încât nu se mai putea reveni asupra soluției, conform art. 258 alin 3 Cod procedură civilă și nici nu se mai putea repune cauza pe rol în vederea punerii în discuția părților a acestei hotărâri.
Împotriva sentinței civile nr.1165/26.06.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, la data de 25.11.2008, au declarat apel reclamanții și.
În motivarea apelului, reclamanții arată că tribunalul face aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 45 ( fost art. 46) alin. 2 din Legea nr.10/2001, apreciind că titlul pârâtelor-intimate, încheiat în baza Legii nr.112/1995, este un titlu valabil și preferabil pentru două considerente:
- actul de vânzare-cumpărare, încheiat în baza Legii nr.112/1995, este un act particular, cu titlu oneros și în cauză operează prezumția de bună-credință, principiu de drept instituit în baza dispozițiilor art. 1899 al.2 Cod civil, art. 486 și 487 Cod civil. De asemenea, s-a reținut că titularul aparent al dreptului real, Statul Român, creează convingerea legitimă că titularul și situația dreptului de proprietate sunt reale, astfel încât orice persoană cu o prezență și diligență normală ar fi perfectat contractul de vânzare-cumpărare fără să aibă îndoieli cu privire la valabilitatea acestuia.
- s-a reținut incidența în cauză a deciziei civile nr. 925/20.03.2001 a Tribunalului București, prin care s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de constatare a nulității absolute a actului de vânzare-cumpărare, respectiv incidența în cauză a puterii lucrului judecat cu privire la buna-credință.
La data încheierii actului de vânzare-cumpărare exista formulată de către reclamanții-apelanți cerere întemeiată pe dispozițiile Legii nr.112/1995. Dosarul s-a aflat înregistrat pe rolul Comisiei de Aplicare a Legii nr.112/1995 Sector 1, în dosarul 1007/1996.
Așa cum rezultă din Nota de sinteză ( fără dată) pe care au depus-o în susținerea motivelor de apel, au formulat cerere pentru restituirea în natură a proprietății pentru imobilul format din subsol, parter, etaj și teren în suprafață de 400 mp, situat în-, sector 1,
Din actele care au stat la baza încheierii contractului de vânzare-cumpărare sus menționat, respectiv din referatele încheiate cu ocazia semnării actului, rezultă că autorul pârâtelor-intimate a fost înștiințat despre existența demersurilor făcute de foștii proprietari în vederea restituirii proprietății, respectiv a avut cunoștință de cererea apelanților de restituire în natură a proprietății și a cunoscut numele autorului acestora de la care a fost făcută preluarea.
Dispozițiile art. 1899 alin 2 cod civil și dispozițiile art. 486 si 487 Cod civil, indicate de instanță, trebuie interpretate în contextul în care ele au fost reglementate. Nu pot fi scoase aceste dispoziții legale din context și interpretate pentru alte situații juridice decât cele pentru care au fost edictate.
Prin dispozițiile legale invocate de către instanță în susținerea argumentației sale se face referire la un veritabil mod de dobândire a proprietății prin uzucapiune, care impune îndeplinirea unor condiții, or, în cazul apelanților, aceste condiții nu sunt îndeplinite, întrucât nu au trecut 10 ani de la data cumpărării fără ca aceștia să fie proprietarii recunoscuți de lege și de instanța de judecată să nu facă nici un demers în vederea restituii. Chiar Deciziile Curții Constituționale interpretând dispozițiile art. 46 al.2, actual art. 45 din Legea nr.10/2001, arată în mod expres că prin Legea nr.10/2001 nu s-a instituit un nou mod de dobândire a proprietății.
Cu privire la al doilea, motiv, cel al existentei deciziei civile nr. 925/20.03.2001 a Tribunalului București, prin care s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de constatare a nulității absolute a actului de vânzare-cumpărare.
Pe de o parte, apelanții solicită constarea în cauza incidența Hotărârii CEDO din -, publicată în MO nr. 613/20.08.2008, în sensul că s-a constatat o violare a dreptului lor de proprietate prin respingerea acțiunii în constatarea nulității actului de vânzare-cumpărare.
Pe de altă parte, situația de fapt a bunei-credințe reținută cu putere de lucru judecat în prezenta sentință apelată, a fost analizată dintr-o altă perspectivă în decizia invocată și nu prin efectivele diligente pe care autorul pârâtelor intimate le-a depus pentru aflarea situației juridice. Astfel, nu poate fi susținută puterea de lucru judecat din această perspectivă asupra bunei-credințe. Analiza instanței din cauza anterioară nu a avut în vedere notificarea formulată în temeiul Legii nr.112/1995 și nici referate încheiate cu ocazia vânzării.
Tribunalul a reținut, de asemenea, că sentința civilă definitivă și irevocabila nr. 8698/8.07.1997, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1, nu are nici o incidență în cauză, întrucât nu este pronunțată în contradictoriu cu pârâții și este pronunțată după data la care proprietatea a fost cumpărată de către pârâții-intimați prin actul de vânzare-cumpărare nr. 3773/23619/21.03.1997.
Această susținere este, de asemenea, greșit interpretată de către instanță. Ca urmare a acestei decizii de restituire, Primăria Municipiului Bad ispus, așa cum rezultă și din referatul pe Legea nr.112/1995, restituirea proprietății. În momentul de față, apelanții sunt proprietarii curții, ai garajelor și anexelor din curte, precum și ai mansardei din imobilul situat în - nr. 22, sector 1,
Tribunalul reține că în hotărârea Raicu contra României CEDO a recunoscut, chiriașului cumpărător în baza legii 112/1995 un drept de proprietate asupra imobilului, în situația în care a fost respinsă acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare, dar această susținere trebuie interpretată și prin raportare la hotărârea pronunțată de CEDO în prezenta speță, din 07.02.2008.
Pe de altă parte, în mod greșit se reține că, în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 18 lit. d din legea 10/2001, în sensul că nu este posibilă restituirea în natură și că, în urma completării dosarului întocmit în baza legii 10/2001 am avea dreptul la despăgubiri, deși aceste aprecieri exced cadrului procesual, fiind necesar ca instanța să se pronunțe asupra raporturilor juridice deduse judecății.
De altfel, decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii nu este redactată și publicată în Monitorul Oficial, astfel că nu produce efecte juridice asupra unui litigiu început anterior.
Examinând apelul prin prisma criticilor formulate, curtea constată că nu este fondat pentru următoarele considerente.
Este de necontestat, în speță, că reclamanții se legitimează ca moștenitori ai autorului lor, (ulterior ) care a dobândit dreptul de proprietate cu privire la imobil prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 26680/1928 de Tribunalul Ilfov - Secția Notariat.
Prin sentința civilă nr. 8698/08.07.1997, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1, prin care s-a constatat, inaplicabilitatea Decretului nr. 92/1950 privind imobilul situat în-, sector 1, s-a constatat inexistența dreptului de proprietate al statului și al pârâților Municipiul B și, reținându-se că reclamanții sunt moștenitorii fostului proprietar al imobilului, iar statul a fost obligat să le lase imobilul în deplină proprietate și liniștită posesie.
Existența unui bun în sensul paragrafului 1 al art. 1 din Primul protocol Adițional la Convenție, constă în recunoașterea de către instanțele naționale a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în patrimoniul reclamanților, fie ca reprezentând bunuri actuale, fie ca speranță legitimă de redobândire a bunului în natură.
Prin urmare, este greșită reținerea instanței de fond că nu prezintă nici o relevanță în cauză sentința civilă nr. 8698/1997, prin care s-a confirmat dreptul de proprietate al reclamanților asupra imobilului în litigiu, întrucât aceasta se bucură de puterea de lucru judecat, situație în care, în prezentul litigiu, reclamanții, ce au câștigat prima acțiune în revendicare se pot prevala de dreptul recunoscut prin acea hotărâre judecătorească într-o nouă judecată.
Prin prisma acestei aprecieri, se constată că reclamanții dețin un bun în sensul Convenției, situație care, la acest moment, este de altfel confirmată prin pronunțarea hotărârii 07.02.2008 în cauza și contra României, prin care s-a constat că s-a produs o violare a art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției.
Pe de altă parte, în virtutea jurisprudenței CEDO exprimate în cauza Raicu contra României din 2006 pârâților, care au cumpărat apartamentul în temeiul legii 112/1995, li se recunoaște un bun ce trebuie protejat de orice ingerință. Pârâții au cel puțin o speranță legitimă în acest sens, dedusă din dispozițiile legii speciale - care nu recunoaște proprietarului deposedat decât dreptul de a obține despăgubiri în situația în care bunul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legii 112/1995, precum și în ipoteza în care contractul a fost încheiat cu bună credință - unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect.
Raportat la acest aspect, prin pronunțarea deciziei civile nr. 925/20.03.2001 a Tribunalului București, prin care s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de constatare a nulității absolute a actului de vânzare-cumpărare, nu poate fi repusă în discuție buna sau reaua credință a pârâților din prezentul litigiu, la încheierea contractului de vânzare cumpărare, întrucât s-a statuat cu putere de lucru judecat că au fost respectate dispozițiile legii 112/1995 la încheierea acestui act.
Ca atare, nu pot fi primite criticile formulate de apelanți referitoare la reaua credință a intimaților, întrucât în acest caz titlul subdobânditorului a fost confirmat irevocabil prin respingerea acțiunii în constatarea nulității absolute.
Se constată că, în speță, suntem în situația acțiunii în revendicare în care ambele părți se prevalează de existența unui bun în sensul Convenției, curtea fiind pusă în situația de a analiza dacă instanța de fond, în mod corect a dat preferabilitate pârâților, în detrimentul reclamanților, cu observarea, în același timp, a principiului securității raporturilor juridice.
În acest sens, în cauza Pincova și Pinc contra Cehiei, Curtea Europeană a statuat că: "obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecințele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim; cu toate acestea, consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporționate. În acest scop, legislația trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei spețe, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună credință să nu fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care aparține în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri".
Pe de altă parte în cauza Raicu contra României "Curtea a reamintit ca un echilibru just trebuie menținut între exigențele interesului general al comunității și imperativele de apărare ale drepturilor fundamentale ale individului. Echilibrul care trebuie păstrat va fi distrus dacă individul în discuție suportă o încărcătură specială și exorbitantă".
Curtea urmează a înlătura susținerile apelanților cu privire la inaplicabilitatea deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât la acest moment decizia este deja publicată în Monitorul Oficial și obligatorie pentru instanțe.
Astfel, ÎCCJ a statuat în decizia în interesul legii că, admiterea acțiunii în revendicare ar avea efectul privării pârâților de un bun, ceea ce va însemna ca nu statul să suporte consecințele adoptării unei reglementări legale neconforme cu Convenția, ci un particular, fiind încălcat și principiul securității raporturilor juridice.
În acest punct, "curtea a reamintit că literatura juridică a admis de multă vreme faptul că acțiunea în revendicare este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă, atâta timp cât există și posibilitatea de a readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicatorului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta către un terț, care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală".
În speță, potrivit hotărârii pronunțate de CEDO la 07.02.2008 statul a fost obligat să le restituie reclamanților imobilul, iar, în lipsa acestei restituiri să le plătească, în termen de 3 luni suma de 371.658 euro cu titlu de daune materiale.
Ca atare, în mod corect tribunalul a respins acțiunea în revendicare, reclamanții având numai posibilitatea de a obține despăgubiri de la statul român, care trebuie să suporte responsabilitatea, în caz contrar terțul dobânditor cu bună credință al imobilul ar fi în situația de a suporta o încărcătură exorbitantă.
Nu va fi primită nici critica referitoare la inaplicabilitatea dispozițiilor legii 10/2001 întrucât se constată că potrivit art. 18 lit. c din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în situația în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.
Așadar, în raport de situația de fapt arătată în cele ce preced, tribunalul în mod corect a apreciat că acțiunea formulată este nefondată, deoarece, indiferent de considerentele arătate că către reclamanți, aceștia nu au decât posibilitatea acordării de despăgubiri și nu beneficiază de restituirea în natură a imobilelor, atâta timp cât imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.
Cu alte cuvinte, voința legiuitorului de a menține situația juridică ce a fost creată în mod valabil în aplicarea Legii 112/1995 și de a repara exclusiv prin echivalent prejudiciul cauzat prin preluarea abuzivă a imobilului, constituie un criteriu de preferință în beneficiul pârâților, dobânditori ai imobilului în conformitate cu prevederile art. 9 din Legea 112/1995, superior vechimii și transmisiunii legale a titlului de proprietate de care s-au prevalat reclamanții.
Având în vedere această dispoziție legală, se asigură respectarea principiului stabilității circuitului civil și se instituie indirect un criteriu de preferință în favoarea persoanelor care au dobândit dreptul de proprietate în temeiul dispozițiilor art. 9 din Legea 112/1995, criteriu de preferință aplicabil la soluționarea acțiunii în revendicare.
Concluzionând, curtea constată că, din perspectiva dispozițiilor legii 10/2001, titlul pârâților este preferabil, iar în ceea ce privește neconformitatea cu prevederile Convenției va putea fi înlăturată, în acest caz, și fără încălcarea normelor de drept intern ce au instituit un criteriu legal de preferință în favoarea pârâților, prin încasarea despăgubirilor datorate de statul român.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul formulat de apelanții-reclamanți, domiciliat în B,--15,.1,.47, sector 5 și, domiciliată în B,-,.3, sector 1, împotriva sentinței civile nr.1165/26.06.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatele-pârâte, domiciliată în B,-,.83, 2,.2,.72, sector 2 și, domiciliată în B,-,.14,.3,.41, sector 6.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 06.05.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, GREFIER,
- - - - - - -
Red.
Tehnodact. /6 ex./27.05.2009
- Secția a IV-a Civ. -
Președinte:Elena VladJudecători:Elena Vlad, Andreea Doris Tomescu
