Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 308/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA a IX-a CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 308
Ședința publică din data de: 04.06.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Elena Viviane Tiu
JUDECĂTOR 2: Carmen Georgeta Negrilă
JUDECĂTOR - - -
GREFIER -
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul reclamant împotriva deciziei civile nr. 1514/17.11.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a Va Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata pârâtă.
La apelul nominal, făcut în ședință publică au răspuns recurentul reclamant, reprezentat de avocat din cadrul &, care depune, în ședință publică, împuternicire avocațială nr. -/14.05.2009 și intimata pârâtă, reprezentată de avocat cu împuternicirea avocațială nr.-/10.03.2009 aflată la fila 20 din dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că a fost comunicată întâmpinarea formulată de către intimata pârâtă recurentului reclamant.
Reprezentantul recurentului reclamant, în raport de apărările formulate de către partea adversă prin întâmpinare, prin care s-a susținut lipsa unor documente ce ar trebui să existe la dosar, solicită încuviințarea probei cu înscrisuri.
Menționează că intimata pârâtă a susținut în finalul întâmpinării că, potrivit dispoziției primarului, clienta sa nu ar avea calitatea de moștenitor.
Reprezentantul intimatei pârâte învederează că la a fost în eroare, la dosar regăsindu-se notificarea formulată în baza Legii nr. 112/1995.
Precizează că la dosar nu se regăsesc dovezile comunicării către chiriași și Municipiul B, aceștia nefiind notificați.
De asemenea, învederează că nu se opune încuviințării probei cu înscrisuri solicitată de către partea adversă.
Curtea, deliberând asupra probei cu înscrisuri solicitată de către recurentul reclamant, prin avocat, apreciind-o utilă soluționării cauzei, o admite, în sensul depunerii de dovezi cu privire la demersurile efectuate de către parte în baza Legii nr. 10/2001 și a Legii nr. 112/1995.
Reprezentantul recurentului reclamant depune și comunică și părții adverse, copii certificate pentru conformitate cu originalul după: cerere adresată Primăriei Sectorului II B în baza Legii nr. 112/1995, contestație formulată împotriva Dispoziției nr. 7824/18.04.2007 emisă de Primăria Municipiului B, dovada comunicării hotărârii civile nr. 1544/28.10.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr-, sentința civilă nr. 1544/28.10.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr- și extras de pe site-ul juridice.ro cu privire la raportul anual referitor la executarea deciziilor CEDO.
La interpelarea Curții în sensul de a preciza soluția ce a fost pronunțată cu privire la notificare, reprezentantul recurentului reclamant învederează că a fost admisă contestația formulată împotriva dispoziției primarului și s-a dispus restituirea în natură.
Totodată, arată că actele noi depuse de către partea adversă la termenul de judecată de astăzi au în vedere un imobil situat în-.
Reprezentantul intimatei pârâte învederează că notificarea a vizat mai multe spații din imobil, 25 mp spații comerciale. Menționează că apartamentul deținu de către pârâtă nu a făcut obiectul acestei notificări.
Reprezentantul recurentului reclamant învederează că partea pe care o reprezintă nu înțelege să solicite amânarea judecării cauzei pentru a lua cunoștință de conținutul înscrisurilor ce i-au fost comunicate la acest termen de judecată, având în vedere că respectiva contestație a fost admisă în parte, nefăcându-se vorbire de apartament.
Curtea constatând că nu mai sunt alte cereri de formulat și nici probe de administrat, acordă cuvântul cu privire la cererea de recurs.
Reprezentantul recurentului pârât formulează concluzii de admitere a recursului, fără cheltuieli de judecată.
Continuând, învederează că, raportat la Decizie Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție din 09.06.2008, nu există nicio prevedere în cuprinsul acesteia din care să reiasă că s-ar fi declarat inadmisibile acțiunile în revendicare promovate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Apreciază că în cauza de față, interpretarea dată acestei decizii, în sensul că se instituie o situație de inadmisibilitate, reprezintă o soluție nelegală și netemeinică întrucât se încalcă atât prevederile Constituției României cât și blocul de convenționalitate instituit prin normele Convenție Europene privind Drepturile și Libertățile Fundamentale ale Omului și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, precum și dispozițiile imperative ale art. 329 Cod procedură civilă.
Precizează că recursul promovat se bazează și pe practica, iar jurisprudența trebuie să fie prioritară în raport de dreptul național, dispozițiile art. 20 alin. 2 din Constituție României statuând principiul aplicării directe a hotărârilor, ce au autoritate de lucru judecată în ceea privește problemele de drept dezlegate.
Concluzionând, solicită admiterea recursului promovat de către recurentul reclamant, fără cheltuieli de judecată.
Reprezentantul intimatei pârâte învederează că partea adversă a invocat două motive de recurs, unul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă ( respectiv motivele 1 și 3, astfel cum au fost redactate) și unul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă(respectiv existența în hotărârea atacată a unor dispoziții contradictorii).
Cu privire la motivele de recurs întemeiate de către partea adversă pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, învederează că imobilul în discuție face parte din categoria celor prevăzute de art. 2 din Legea nr. 10/2001.
De asemenea, arată că procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu este una facultativă, procedura administrativă prealabilă reglementată de dispozițiile art. 22-24 din acest act normativ având caracter obligatoriu, de îndeplinirea ei fiind condiționată sesizarea instanței de judecată.
Mai învederează că această procedură are caracter necontencios dar obligatoriu, potrivit prevederilor art. 109 alin. 2 Cod procedură civilă, potrivit cărora în cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanței competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile.
Cu privire la art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenție Europene privind Drepturile și Libertățile Fundamentale ale Omului, arată că acesta garantează protecția unui drept actual aflat în patrimoniul unei persoane interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Subliniază că din jurisprudența rezultă că simpla solicitare de a obține un bun preluat de către stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă.
Precizează că la data formulării acțiunii bunul nu se mai afla în patrimoniul recurentului reclamant și, prin urmare nu poate fi vorba nici despre un bun actual al acestuia și nici despre o speranță legitimă.
Apreciază că însăși dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenție Europene privind Drepturile și Libertățile Fundamentale ale Omului protejează dreptul părții pe care o reprezintă.
Totodată, învederează că recurentul reclamant a renunțat la acțiunea în anularea contractului de vânzare-cumpărare, astfel că în lipsa existenței unei hotărâri definitive și irevocabile nu s-au produs efecte juridice.
Mai arată că partea adversă a afirmat că notificarea nu a fost soluționată, dar nu a făcut această dovadă și subliniază că notificarea a fost soluționată în sensul respingerii acesteia ca nedovedită.
De asemenea, învederează că, în mod real, intimata pârâtă nu a fost niciodată notificat de intenția de cumpărare.
Concluzionând, solicită respingerea recursului promovat de către recurentul reclamant și obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată; depune chitanța nr. 80/17.03.2009.
Curtea, apreciind cauza lămurită, dispune încheierea dezbaterilor și reține cauza în vederea pronunțării asupra cererii de recurs formulată de recurentul reclamant împotriva deciziei civile nr. 1514/17.11.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a Va Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata pârâtă.
CURTEA
Asupra recursului civil de față:
Prin cererea înregistrată sub numărul 1374/06.02.2007 pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 B, reclamantul a chemat-o în judecată pe pârâta, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va da să o oblige pe aceasta să-i lase în deplină proprietate și posesie apartamentul nr.12 situat în B, str. - - de nr. 1,. 4, sector 2, compus din una cameră, bucătărie, baie, vestibul, hall, în suprafață utilă de 34,75 mp și cota indiviză de 2,63% din părțile de folosință comună și terenul de 8,10 mp situat sub construcție.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat în esență că este moștenitorul numitului, bunicul său, care a avut calitatea de proprietar al imobilului, iar prin sentința civilă nr.631/1946, imobilul a fost împărțit între moștenitorii acestuia a, și (fostă ).
S-a mai arătat că anterior naționalizării, bunica reclamantului a împreună cu și-au înstrăinat părțile pe care le dețineau, însă tatăl reclamantului, deși a fost menționat în contractul de vânzare cumpărare ca vânzător nu a fost prezent la data semnării contractului pentru că nu a înțeles să-și vândă partea sa din imobil, iar în anexa Decretului nr. 92/1950 figurează ca fost proprietar autorul său. Imobilul a fost preluat fără titlu valabil, Municipiul B nedeținând vreodată dreptul de proprietate, astfel că nu putea transmite valabil proprietatea în baza Legii 112/1995, instanța urmând să dea preferință prin procedeul comparării titlurilor, celui deținut de reclamant, pentru că dreptul de proprietate este transmis pe calea succesorală, actele de proprietate ale autorilor au îndeplinit formalitățile de publicitate imobiliară și totodată s-a constatat pe cale judecătorească că imobilul a fost greșit naționalizat.
Pârâta a formulat întâmpinare invocând excepția lipsei calității procesuale active și inadmisibilitatea acțiunii.
În motivare a arătat că reclamantul nu-și dovedește calitatea de proprietar cu actele depuse la dosar, iar titlul său de proprietate dobândit în baza Legii 112/1995 este preferabil celui al reclamantului, întrucât a fost încheiat cu bună credință.
Prin încheierea de la 17.04.2007, instanța a respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității cererii, iar excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului a fost unită cu fondul.
Prin sentința civilă nr. 9788/29.11.2007, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 B în dosarul nr-, s-a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale active a rec1amantului; s-a respins ca nefondată acțiunea în revendicare formulată de rec1amantul împotriva pârâtei, cu obligarea reclamantului la plata sumei de 670 lei cheltuieli de judecată către pârâtă.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că: reclamantul și-a dovedit calitatea procesuală activă fiind moștenitorul numitului, care la rândul său l-a moștenit pe, fost proprietar al imobilului, iar pârâta este moștenitoarea lui, decedat în anul 2003 cumpărător în baza Legii 112/1995, încheind contractul de vânzare-cumpărare nr. 1912/20.12.1996, neanulat de vreo instanță.
Instanța a reținut că, în cazul imobilelor naționalizate există dispoziții legale exprese instituite prin Legea 10/2001 care reglementează atât soarta juridică a titlului de proprietate al pârâților, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu statul, cât și instituțiile competente să dispună restituirea și să exercite controlul asupra deciziilor luate.
Prin art. 46 din Legea 10/2001 s-a prevăzut menținerea contractului de vânzare cumpărare în situația în care chiriașul a fost de bună credință, necunoscând că titlul statului este contestat și anularea acelora încheiate cu rea-credință și s-a instituit un termen de prescripție în care proprietarul deposedat abuziv poate introduce în instanță o acțiune prin care să solicite constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare după această dată, titlul cumpărătorului urmând a fi consolidat, iar drepturile sale considerate câștigate.
A considerat că în această situație nu mai poate fi admisă o acțiune în revendicare căreia îi sunt aplicabile regulile de drept comun, ce presupun o comparare de titluri, deoarece s-ar eluda intenția legiuitorului, care a înțeles să dea preferință titlului cumpărătorului prin derogare de la aceste reguli.
Împotriva acestei sentințe declarat apel motivat reclamantul.
n motivare, s-a arătat că acțiunea în revendicare este o acțiune petitorie în care reclamantul trebuie sa dovedească ca este titularul dreptului de proprietate iar caracterul absolut al dreptului de proprietate se traduce prin opozabilitatea acestuia erga omnes, si, totodată, acest caracter ii conferă dreptului de proprietate dreptul de urmărire care constă în posibilitatea recunoscută titularului unui drept real de a pretinde bunul în orice mâini s-ar găsi și de preferința.
În contextul legislativ român, de reglementare a acțiunilor în revendicare imobiliare și a restituirii bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți, chiar și de buna-credința, chiar și atunci când e anterioara confirmării definitive în justiție a dreptului de proprietate al altuia, reprezintă o privare de bun. O asemenea privare, combinata cu lipsa totala a despăgubirii, este contrara art. 1 din Protocolul nr. 1.
(Hotărârea din 12 iulie 2007 în cauza Savulescu împotriva României)
În aceste condiții, având în vedere ca ambele părți au produs titluri de proprietate, instanța de fond era ținuta de obligația de a le compara.
Dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu pot în nici o situație relevanta în prezenta cerere de revendicare imobiliara, soluția instanței de fond fiind data cu aplicarea greșita a legii.
Astfel, Legea nr. 10/2001, și în mod special art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 nu are nici o incidența în litigiile dintre adevărații proprietarii deposedați de statul comunist și cumpărătorul în baza Legii nr. 10/2001 având ca obiect cereri de revendicare, aceasta reglementând doar masurile reparatorii în raportul dintre "persoana îndreptățită" și organele și unitățile deținătoare, fapt ce reiese cu claritate din analiza coroborata a art. 1 și 20.
Interpretarea instanței nu își găsește suportul explicit în lege iar art. 46 vizează exclusiv aspectele legate de valabilitatea actului de vânzare cumpărare ca act juridic, valabilitate analizata prin prisma condițiilor prevăzute de art. 948. civ.
Greșit susține instanța de fond ca acest drept al sau de proprietate ar decurge din Legea nr. 10/2001 (art. 46 sau art. 18 lit. d sau orice alt text) sau eventual din art. 9 din Legea nr. 112/1995 iar pentru a da câștig de cauza chiriașului cumpărător și a constata ca el este proprietar trebuie asumat ca aceasta înseamnă concomitent negarea dreptului de proprietate al proprietarului deposedat de statul comunist asupra imobilului.
Pe de alta parte, având în vedere ca ipoteza fundamentala a cauzei este tocmai aceea ca preluarea imobilului de către stat s-a făcut fără titlu, deci nu a operat transferul proprietății către stat, iar apelantul nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate se pune problema când totuși a pierdut dreptul de proprietate și ca efect a ce?
în ultima analiza, interpretarea combătută aici semnifica faptul ca aceasta "constituire" prin lege a "dreptului cumpărătorului s-ar face inevitabil prin "confiscarea" concomitenta a proprietății de la adevăratul proprietar și s-ar ajunge la "exproprierea" sub regimul actualei Constituții, evident dincolo de limitele permise constituțional, evident cu încălcarea
În ce privește considerentele enunțate de instanța de fond pentru a da preferința titlului intimatei, trebuie observat ca pentru acestea nu exista o consacrare legala, intrând în categoria juridica de "cutuma", găsindu-și afirmarea exclusiv în literatura și practica judiciara deși instanța este datoare sa interpreteze Legea nr. 10/2001 în mod sistemic, prin raportare la normele juridice superioare ca forța juridica intr-un mod care sa respecte principiul fundamental al respectului dreptului de proprietate.
Prezintă relevanta faptul ca anterior vânzării fusese formulata o solicitare de restituire in natura a imobilului revendicat, prin notificarea din -. Cat timp nu fusese soluționata definitiv cererea de restituire a imobilului, nu se năștea dreptul de opțiune al chiriașilor pentru cumpărarea apartamentelor pe care le ocupau (art. 9 din legea nr.112/1995), fiind încălcate astfel dispozițiile imperative ale Legii nr. 112/1995. Cumpărarea unui drept litigios presupune asumarea unui risc care exclude buna credință.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 282 si urm. Cod pr.civilă, art.480 Cod Civil, Constituția României, art. 2 din nr. 11/1997, Art. 6 din Constituția din 1948, art. 6 din Legea nr. 213/1998, Declarația Universala a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948, art. 2 al. 1 lit. a din Legea 10/2001, așa cum a fost ea modificata prin dispozițiile Legii 247/2005.
Prin decizia civilă nr. 1514/A/17.11.2008 pronunțată de Tribunalul București secția a V-a civilă a fost respins, ca nefundat, apelul astfel formulat.
Pentru a dispune astfel, instanța a reținut în esență că:
Imobilul care face obiectul prezentei cauze se numără, conform art. 2 alin. 1 Legea nr. 10/2001, printre cele preluate abuziv de stat în perioada 1945-1989 și a căror restituire face obiectul de reglementare al Legii speciale.
Legea 10/2001 cuprinde și dispoziții de drept material care reglementează raporturile dintre fostul și actualul proprietar în situația în care imobilul pentru care s-a efectuat notificare a fost înstrăinat de către stat chiriașului în temeiul Legii nr. -.
Din acest punct de vedere Tribunalul nu poate face abstracție de aceste dispoziții legale, care trebuie corelate cu dispozițiile de drept material din Codul Civil.
Sub acest aspect Tribunalul a reținut aplicabilitatea și a dispozițiilor legii speciale întrucât, potrivit art. 6 din Legea 213/1998, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.
Prin urmare, acțiunea în revendicare, admisibilă în garantarea principiului accesului liber la justiție, a fost analizată și prin prisma prevederilor legii 10/2001, lege specială derogatorie sub anumite aspecte (și în ceea ce privește criteriile de comparație a titlurilor aflate în conflict) de la dreptul comun, art. 480. civ. instanța fiind ținută de obiectul acțiunii și cauza acesteia - situația de drept calificată juridic, iar nu de textul de lege indicat de parte.
Astfel, s-a reținut că autorul intimatei pârâte a încheiat contractul de vânzare cumpărare nr. 1912/20.10.1996 în baza dispozițiilor Legii nr. 112/1995.
Este adevărat că rec1amantul deține o hotărâre judecătorească în revendicare cu privire la un apartament din imobil, însă nu cu privire la apartamentul din litigiu (care fusese înstrăinat).
În ceea ce privește contractul autorilor intimatei pârâte, acesta nu a fost contestat în justiție, iar la apariția legii 10/2001 reclamantul nu a formulat notificare, condiții în care acest contract de vânzare cumpărare a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare, fără a frauda legea.
În analiza comparativă a titlurilor de proprietate ale părților, instanța a avut în vedere criteriile de preferință instituite de Legea 10/2001, sub acest aspect reținând că dispozițiile art.480 civ. nu stabilesc expres criteriile de comparare a titlurilor de proprietate exhibate de părțile litigante, acestea fiind dezvoltate de doctrină și jurisprudență.
Având în vedere situația juridică particulară a imobilului revendicat, respectiv faptul că acesta se încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv în perioada martie 1945-decembrie 1989, apreciat instanța de apel că titlul de proprietate al pârâtei este preferabil celui deținut de către rec1amant întrucât dispozițiile Legii 10/2001 nu mai permit aplicarea regulilor create de literatura de specialitate și de practica judiciară pentru compararea titlurilor pornind de la prevederile art. 480. civ.
Cum reclamantul nu a răsturnat prezumția de bună credință a autorilor pârâtei cumpărătoare, contractul de vânzare cumpărare fiind valabil încheiat în temeiul Legii 112/1995, acesta nu are dreptul la restituirea în natură a imobilului-înstrăinat fostului chiriaș, ci are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent conform art. 18 lit. c din Legea 10/2001. Dispozițiile acestei legi acordă preferabilitate actului de vânzare cumpărare încheiat între stat și persoanele fizice și prevede posibilitatea acordării de măsuri reparatorii prin echivalent și nu prin restituire în natură în situația în care imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaș cu respectarea dispozițiilor Legii 112/1995.
Prin dispozițiile art. 18 lit. c din Legea 10/2001, pentru asigurarea stabilității circuitului juridic civil, se statuează obligativitatea menținerii situației juridice create în mod valabil, în aplicarea dispozițiilor legii 112/1995 și se instituie indirect un criteriu de preferință în favoare persoanelor ce au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în temeiul art. 9 din Legea 112/1995, criteriu aplicabilă soluționarea acțiunii în revendicare.
Susținerile apelantului privind preferabilitatea titlului său ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 480. civ. în urma comparării celor două titluri nu pot fi primite, întrucât pe această cale se urmărește valorificarea drepturilor cu eludarea dispozițiilor imperative ale Legii nr. 10/2001 cu privire la procedura de restituire, modalitatea de restituire și condițiile restituirii în natură.
Această soluție se impune în cazul tuturor imobilelor care fac obiectul Legii 10/2001, după intrarea în vigoare a acestei legi, deoarece legiuitorul a reglementat în mod expres condițiile în care are loc restituirea în principal în natură, și în subsidiar prin echivalent, a imobilelor preluate abuziv în perioada 1945-1989, condiții care sunt diferite de cele ale acțiunii clasice în revendicare întemeiate pe dispozițiile art. 480. civ. Obiectul de reglementare a legii 10/2001 face din acest act normativ o lege specială fată de Codul Civil care constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare. În raportul dintre o normă specială și una generală, norma specială urmează a se aplica cu prioritate.
S-a mai reținut că prin Decizia pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/200l, în data de 09.06.2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că "concursul între legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului speciali generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut de legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității juridice."
Tribunalul a apreciat că nici prevederile art. l din protocolul nr. l CEDO și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu pot fi reținute în cauza de față pentru a determina temeinicia acțiunii în revendicare, întrucât reclamantul nu a justificat existența unui bun actual în sensul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 CEDO pentru a se ridica problema unei atingeri aduse acestuia care să atragă incidența textului din Convenție menționat.
Astfel, CEDO garantează protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate. Solicitarea de a se restitui un bun preluat anterior de stat (dată la care Statul nu era semnatar al Convenției) nu intră sub protecția Articolului nr. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția CEDO. Convenția nu garantează dreptul de a dobândi sau redobândi un anumit bun. Aprecierea rec1amantului că dreptul lui de proprietate există și solicitarea ca titlul său să fie comparat cu cel al pârâtei nu sunt suficiente pentru a reține existenta unui bun actual.
Noțiunea autonomă de bun care circumscrie domeniul de aplicare al Articolului nr. 1 la Convenția CEDO presupune ca rec1amantul să aibă cel puțin o speranță legitimă cu privire la valoarea patrimonială respectivă. Or în cauza de față rec1amantul nici măcar o asemenea speranță. Dimpotrivă, la acest moment pârâta beneficiază de existența unui bun în sensul autonom stabilit de
De altfel, în jurisprudența sa în cauzele împotriva României, în situații similare CEDO a apreciat că solicitarea de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă (cauza Poenaru României cererea nr. 51864/99 decizia Curții de inadmisibilitate din 13.11.2001).
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs apelantul-reclamant.
În motivarea recursului se arată în esență că:
1. Sentința instanței de apel este nelegală deoarece, într-o acțiune în revendicare în care reclamantul reușește să stabilească dreptul său (s-a reținut chiar de către instanța de apel, în primul paragraf al considerentelor ce au stat la baza emiterii deciziei recurate ca:" Imobilul care face obiectul prezentei cauze se numără conform art. 2 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, printre cele preluate abuziv de stat în perioada 1945-1949. ") pârâtul trebuie să restituie bunul.
Instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii atunci când, în mod direct a stabilit că dispozițiile Legii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001 statuează prin voința legiuitorului ca acțiunile în revendicare pe drept comun ar fi dacă nu inadmisibile, cel puțin neîntemeiate.
Recurentul contestă această optică apreciind că dacă legiuitorul ar fi vrut ca acțiunea în revendicare să fie inadmisibilă pe dreptul comun ar fi trebuit s-o spună textual în Legea nr. 10/2001, ceea ce totuși nu a făcut.
Ori, acolo unde legea nu interzice, este permis, iar unde legea nu distinge nici noi, nu trebuie să distingem "ubi lex non distinguit nec nos debemus distinguere".
Mai mult decât atât, Legea nr. 10/2001, deși este o lege specială privind imobilele naționalizate, nu poate îngrădi accesul liber la justiție garantat în art. 21 din Constituția României. Acest lucru a fost confirmat de Înalta Curte de Casație și Justiție de mai multe ori.
Construcția juridică care a stat la baza soluției apelate este - în susținerea recurentului - total falsă și conduce la încălcarea flagrantă a legii, chiar a Constituției în vigoare, prin invocarea prioritara a unor cutume fără consacrare legislativă și prin interpretarea fundamental greșită a Legii nr. 10/2001.
Legea nr. 10/2001 reglementează doar măsurile reparatorii în raportul dintre "persoana îndreptățită" și organele și unitățile deținătoare, deci în raporturile cu alții decât persoanele fizice cumpărătoare de la stat, fapt ce reiese cu claritate din analiza coroborata a art. 1 și 20 astfel:
Singurele dispoziții din Legea nr. 10/2001 care au incidență în ce privește dreptul comun, și care sunt incidente și în raporturile dintre adevăratul proprietar și cumpărătorul de la stat, sunt dispozițiile art. 46 căror aplicare este însă limitată la acțiunea în nulitatea contractului. Nimic în redactarea acestui text nu justifică însă extinderea efectelor lui în sensul afirmării ideii că declară preferabil titlul cumpărătorului de la stat în fața titlului proprietarului deposedat de statul comunist. Aceasta a fost și rațiunea pentru care, prin decizia nr. 145/2004, Curtea Constituțională a decis ca art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 este constituțional în raport de art. 44 din Constituția României. S-a reținut că art. 46 alin. 2: "Recunoscând validitatea titlului de proprietate al dobânditorului de bună credință, nu a înțeles însă să consacre și prevalența acestuia față de titlul proprietarului inițial, care, potrivit aceleiași legi, nu a încetat nici un moment să existe. Textul de lege nu tranșează conflictul de interese legitime între proprietarul inițial și dobânditorul de bună credință al imobilului în favoarea acestuia din urmă ci determină exclusiv premisele litigiului dintre ei, litigiu care consta în coexistența a două titluri de proprietate având același obiect".
Legea nr. 10/2001 instituie o procedură administrativă de restituire a proprietății în natură sau prin echivalent.
Cererea recurentului însă, este întemeiată pe prevederile art. 480 și urm. cod civil și are caracterul unei acțiuni în revendicare, având ca obiect restituirea în natură a imobilului.
Nimeni nu poate obliga o persoană să accepte o restituie în echivalent pe criterii mai mult sau mai puțin subiective și neconstituționale instituite de Legea nr. 10/2001 și, mai ales, de Normele de aplicare ale acesteia, fiindcă s-ar ajunge implicit la perpetuarea stării de nedreptate și ilegalitate cu privire la proprietate prin îngrădirea însuși a dreptului de proprietate și a principiului liberului acces la justiție.
Caracterul absolut al dreptului de proprietate se traduce prin opozabilitatea acestuia omnes, și, totodată, acest caracter îi conferă dreptului de proprietate dreptul de urmărire și de preferință.
În contextul legislativ român de reglementare a acțiunilor în revendicare imobiliare și a restituirii bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți, chiar și de bună-credință, chiar și atunci când e anterioară confirmării definitive în justiție a dreptului de proprietate al altuia, reprezintă o privare de bun. O asemenea privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1". (Hotărârea din 12 iulie 2007 în cauza Savulescu împotriva României)
Astfel, susține recurentul că instanța de apel era deci ținută de obligația de a compara titlurile, având în vedere că acestea proveneau de la autori diferiți și să dea eficiență titlului mai vechi și care era mai bine caracterizat.
Prima consecință decurgând din faptul ca preluarea imobilului de către stat a fost făcută fără titlu valabil este aceea că dreptul de proprietate asupra imobilului în discuție nu a ieșit niciodată din patrimoniul proprietarului legitim anterior naționalizări.
Nu se poate susține că acțiunea în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 este inadmisibilă, întrucât procedura prealabilă și obligatorie prevăzută de această lege este aplicabilă doar în cazul în care imobilul se mai află în patrimoniul statului sau al persoanei juridice deținătoare,
Dreptul de proprietate nu este supus prescripției extinctive, așa încât acesta poate fi protejat oricând prin promovarea unei acțiuni în revendicare.
Considerațiile instanței de apel sunt grefate pe ideea unor principii ca:
- al bunei credințe,
- a "legii" ( Legea nr. 10/2001) care acorda "preferință" prin art. 46.
Nu s-a precizat însă, de către instanța de apel, cum au dobândit intimata pârâtă propriu-zis dreptul însuși care să le fie recunoscut ca " preferabil".
"Dreptul" intimatei pârâte nu putea fi dobândit ex contractul prin transmitere de la vânzător, întrucât acesta nu avea acest drept pentru a-l putea transmite.
Așadar devine evident că pentru a da câștig de cauza chiriașului cumpărător și a constata că el este proprietar trebuie asumat că aceasta înseamnă concomitent negarea dreptului de proprietate al proprietarului deposedat de statul comunist asupra imobilului. în acest fel se ajunge practic la "exproprierea" recurentului sub regimul actualei Constituții, evident dincolo de limitele permise constituțional, cu încălcarea flagrantă a dreptului la proprietate reglementat ca drept fundamental de art. 44 din Constituția României și de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Substituirea dreptului de proprietate cu un drept de creanța având ca obiect o suma de bani sau masuri echivalente reprezintă - în opinia recurentului - întocmai o expropriere.
2. Instanța a pronunțat o hotărâre cu motive contradictorii ori străine de natura pricinii - Art. 304 pc.7 teza a treia și a doua Cod procedură civilă.
Dezvoltând acest motiv de recurs, susține recurentul că instanța de apel a ignorat cu desăvârșire înscrisuri aflate la dosarul cauzei.
Chiar pârâta intimată a făcut dovada existenței pe rolului instanțelor de judecată a unui dosar având ca obiect contestarea valabilității contractului său de vânzare-cumpărare și a depus chiar copii de pe cererea de chemare în judecată și hotărârea judecătorească pronunțată în cauză, respectiv sentința civila nr. 224 pronunțată la data de 4.01.2004 de către Judecătoria Sector 2 B în dosarul nr. 10707/2003;
Autoarea recurentului a formulat notificare cu privire la imobilul revendicat, notificare ce poartă numărul 1600/2001, anexată în copie la motivele de recurs.
Notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, înregistrată la unitatea deținătoare la data de 10 august 2001 și acțiunea în justiție promovată la data de 21.08.2002, nu sunt, nici una și nici cealaltă, acte sau acțiuni în măsura să determine Tribunalul să rețină că actul de vânzare cumpărare ar fi încheiat cu fraudarea legii, pentru ca Tribunalul nu s fost investit cu o astfel de cerere, iar limitele cercetării judecătorești sunt date, potrivit principiului disponibilității, de către partea care sesizează instanța, prin cererea de chemare în judecată.
3. Hotărârea recurata a fost dată cu aplicarea greșită a legii.
Raportat la Decizia Secțiilor Unite din 9-10 iunie 2008, solicită recurentul să se observe că nu există nici o prevedere în cuprinsul acestei minute din care să reiasă că s-ar fi declarat inadmisibile acțiunile în revendicare promovate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
În cazul de față, interpretarea dată acestei decizii în sensul că se instituie o situație de inadmisibilitate, ca și fine de neprimire al acestei acțiuni în revendicare reprezintă o soluție nelegală și netemeinică întrucât încalcă prevederile Constituției României în vigoare, blocul de convenționalitate instituit prin normele Convenției Europene privind Drepturile și Libertățile fundamentale cât și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cât și raportat la dispozițiile imperative ale art. 329 Cod Pr. Civ, în ceea ce privește momentul aplicabilității obligatorii acesteia.
Prin urmare, interpretarea dată de instanța de apel este greșită în raport de aceste prevederi constituționale mai sus menționate, întrucât ar fi condiționată promovarea și protejarea pe cale judiciară a dreptului de proprietate al recurentului de recurgerea la o procedură administrativă, cu caracter facultativ, impusă de Legea 10/2001, efectul fiind negarea prevederilor constituționale și anume, art. 21, pct. 1 și pct. 2, care stabilesc liberul acces al persoanei la justiție și interzice orice îngrădire a acestui drept.
Prezenta acțiune se încadrează, în opinia recurentului, în teza a doua a minutei pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 09.06.2008.
În contextul legislativ român de reglementare a acțiunilor în revendicare imobiliare și a restituirii bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți, chiar și de bună-credință, chiar și atunci când e anterioară confirmării definitive în justiție a dreptului de proprietate al altuia, reprezintă o privare de bun. O asemenea privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1". (Hotărârea din 12 iulie 2007 în cauza Savulescu împotriva României).
În continuare, recurentul face referire la alte hotărâri de pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (respectiv: împotriva României; împotriva României; și alții împotriva României), la principii esențiale afirmate de mai multe ori în hotărârile CEDO, făcând totodată o prezentare statistică în privința hotărârilor pronunțate de aceeași instanță europeană în cererile îndreptate statului român, opinând astfel că prezenta cerere de chemare în judecată se circumscrie, având în vedere cererea introductiva și întregul material probatoriu administrat în cauză, tezei a doua a minutei recursului în interesul legii fiind în prezența certă a unei neconcordanțe între Legea nr. 10/2001, ca lege specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, caz în care convenția are prioritate, iar acțiunea în revendicare formulată nu numai că este pe deplin admisibilă, dar este și întemeiată.
Arată recurentul că, în cazul lui, dreptul de proprietate asupra imobilului din B, - - de nr. 1, sector 2, fost recunoscut de toate instanțele de judecată care au fost chemate să soluționeze cererile de revendicare a spațiilor locative sau auxiliare ce compun acest imobil și au fost emise Dispoziții ale Primarului General al Municipiului B și procese verbale de predare primire a terenului și construcțiilor aferente din B, - - de nr. 1, sector 2.
ICCJ vorbește în mod clar de faptul că prioritatea CEDO este absolută chiar dacă se revendică pe drept comun și trebuie ținut cont de (a) securitatea raporturilor juridice și (b) atingerea unui alt drept de proprietate.
În situația dedusă judecății nu suntem în prezența unui alt drept de proprietate ci, cel mult, în prezenta unui alt titlu.
Asupra imobilului în litigiu există un singur drept de proprietate iar acela este al recurentului.
În speța dedusă judecății nu se atinge un alt drept de proprietate pentru că, așa cum reiese din hotărârile judecătorești definitive și irevocabile emise în favoarea recurentului, există un singur drept de proprietate în cazul de față, care îi aparține încă din anul 1908 așa cum rezultă din Contractul de vânzare cumpărare autentificat la Tribunalul Ilfov, Secția notariat, sub nr. 3570, act perfect valabil, care nu a fost anulat de nici un act normativ, cu atât mai puțin de unul declarat neconstituțional și care-și produce efecte și astăzi. În ceea ce privește securitatea raporturilor juridice, pentru considerentele expuse mai sus și având în vedere ca imobilul a fost preluat fără titlul valabil, este exclusă ipoteza existenței la acest moment, în cauza dedusă judecății, a afectării securității unui raport juridic, pentru că - susține recurentul - un astfel de raport nu există.
Dreptul comunitar este prevalent și are deci, întâietate asupra dispozițiilor legale interne, atunci când judecătorii sunt chemați să se aplece asupra cauzelor pe care trebuie sa le dezlege.
Mai precizează recurentul că un alt motiv în susținerea tezei potrivit căreia Decizia pronunțată pe calea recursului în interesul legii intră în vigoare și își produce efectele la data publicării în Monitorul Oficial și nu la data pronunțării, este faptul că părțile unui litigiu în desfășurare nu au calitatea de părți, în sensul noțiunii de parte în proces - așa cum definește Codul d e Procedură această noțiune - în așa fel încât "să poată lua la cunoștință" de existența sa. Situația învederată este similară cu ipoteza unei legi sau a unui alt act normativ, adoptat dar nepublicat în Monitorul Oficial
În drept, au fost invocare prevederile art. 304 pct. 7 și 9 Cod proc. civ.
Recurs scutit de taxa de timbru.
Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, pe această cale susținând în esență că: Instanța de apel a reținut în mod corect caracterul nefundat al apelului în condițiile în care, după intrarea în vigoare a Legii 10/2001 nu mai este admisibilă acțiunea în revendicare formulată pe calea dreptului comun. Recurentul însuși a urmat procedura prevăzută de legea specială (Legea 10/2001), recunoscând astfel aplicativitatea acestui act normativ. Legea specială menționată nu prevede în conținutul ei o interdicție în formularea unei acțiuni în revendicare, ci instituie un mod echitabil de valorificare a dreptului de către proprietarul deposedat.
Mai arată intimata că este nefondată și susținerea potrivit căreia ar fi încălcate prevederile art. 21 din Constituția României pe de o parte pentru că recurentul nu are de valorificat un drept sau un interes legitim în raport cu intimata, neexistând raporturi juridice între aceștia, iar pe de altă parte pentru că procedura administrativă reglementată prin art. 21-24 din Legea 10/2001 are caracter obligatoriu, de îndeplinirea ei fiind condiționată sesizarea instanței de judecată. În acest sens se invocă jurisprudența CEDO în cauzele Le, Leuven și De Meyer contra Belgiei, Golder contra Regatului Unit.
Cu privire la susținerea potrivit căreia s-ar fi produs o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor și a Libertăților Fundamentale, intimata face trimitere a considerentele decizie nr. 33/2008 pronunțată de ÎCCJ pe cale recursului în interesul legii.
Mai arată intimata că recurentul, în condițiile în care a utilizat procedura reglementată de Legea 10/2001, nu mai poate utiliza acțiunea în revendicare de drept comun având în vedere regulaelecta unași principiul securității raporturilor juridice consacrate în jurisprudența CEDO (cauza Brumărescu împotriva României).
Susține intimata că titlul său de proprietate asupra imobilului în litigiu este valabil în condițiile în care preluarea imobilului s-a făcut în temeiul Decretului 92/1950, iar o atare preluare era considerată ca una cu titlu la data apariției Legii 112/1995 (acest din urmă act normativ constituind temeiul legal al cumpărării imobilului de către autorul intimatei). În acest caz, cumpărătorul este proprietar originar, dreptul lui născându-se din lege - potrivit art. 9 din Legea 112/1995.
Mai face referire intimata și la statuările CEDO din cauza Raicu împotriva României.
În privința celui de-al doilea motiv de recurs, fundamentat pe prevederile art 304 pct. 7.pr.civ. arată intimata că pe parcursul judecății intimata a invederat intenția reclamantului de a desființa titlul acesteia, printr-o acțiune în anulare, însă nu a fost soluționată o astfel de acțiune pentru că reclamantul a renunțat la judecata ei.
Cât privește existența notificării, se precizează că nu a existat un demers al reclamantului-recurent prin care să adusă la cunoștința sau a chiriașului, anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare - intenția de a revendica bunul imobil. Notificarea nr. 1600/2001, formulată în condițiile Legii 10/2001, nu poate produce vreun efect în privința condițiilor în care a fost anterior încheiat contractul de vânzare-cumpărare. De altfel, respectiva notificare a fost soluționată în sensul respingerii ei, ca nedovedită, prin Dispoziția Primarului General nr. 7824/18.04.2008.
În dovedirea susținerilor formulate, părțile au depus înscrisuri.
Analizând recursul în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de limitele stabilite prin art. 304.pr.civ. Curtea constată caracterul nefondat al acestuia.
Considerentele avute în vedere sunt următoarele:
În cadrul primului motiv de recurs se susține în esență greșita interpretare și aplicare, de către instanța de apel, a Legii 10/2001 prin aceea că a fost interpretat acest act normativ special ca fiind aplicabil cu precădere față de reglementarea de drept comun în materia revendicării.
Prin Decizia 33/2008 pronunțată de instanța supremă pe calea recursului în interesul legii s-a statuat tocmai asupra problemei raportului între Legea 10/2001 (având caracter de lege specială) și normele de drept comun în cadrul acțiunilor în revendicare promovate după intrarea în vigoare a Legii 10/2001 (atât cele îndreptate împotriva statului, prin unitățile deținătoare, cât și cele îndreptate împotriva dobânditorilor imobilelor înstrăinate de către stat), cât și asupra raportului între legea internă și Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, necesitatea lămuririi acestei probleme fiind generată de o practică neunitară a instanțelor naționale sub acest aspect.
Astfel, prin menționata decizie - care are caracter obligatoriu de la data publicării ei în Monitorul Oficial, potrivit exigențelor art. 329.pr.civ. - s-a stabilit că: "de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiileLegii nr. 10/2001nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiileart. 480din Codul civil.
Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat proceduraLegii nr. 10/2001nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența CEDO (Cauza Brumărescu contra României- 1997 )".
Cum imobilul revendicat în speță de către recurent este unul care intră în sfera de aplicare a Legii 10/2001 (el fiind preluat în perioada de referință a acestei legi speciale), împrejurarea utilizării procedurii de notificare prevăzută de Legea 10/2001 nu este de natură a genera un drept de opțiune între calea acestei legi și aceea a revendicării de drept comun (chiar împotriva subdobânditorului de la stat), fiind ținut recurentul, în lumina celor statuate pe calea recursului in interesul legii, să își valorifice dreptul la reparație exclusiv în contextul legii speciale.
Ținând seama de faptul că hotărârea pronunțată de instanța supremă în procedura recursului în interesul legii relevă tocmai interpretarea care se impune a fi dată Legii 10/2001 sub aspectul menționat, iar hotărârea instanței de apel a făcut aplicarea acestui act normativ tocmai în sensul celor statuate prin respectiva hotărâre, Curtea constată că sunt nefondate criticile formulate în cadrul primului motiv de recurs, ele tinzând a conduce la o concluzie contrară celor dezlegate prin recursul în interesul legii.
Pretinsa contrarietate a interpretării date de instanța de apel Legii 10/2001 față art. 21 din Constituția României și de art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale constituie de asemenea o chestiune asupra căreia s-a tranșat prin aceeași decizie a ÎCCJ, reținându-se - prin raportare chiar la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului - că dreptul de acces la instanță nu este unul absolut, el fiind compatibil cu limitări implicite, iar statele dispunând în această materie de o anumită marjă de apreciere.
Accesul la justiție, în condițiile procedurii speciale reglementate prin Legea 10/2001, nu conduce la privarea persoanelor care se consideră îndreptățite de dreptul la acces la instanță pentru că împotriva actelor de dispoziție emise în urma procedurii administrative inițiate există calea de atac a contestației în instanță (în condițiile art. 26 din lege), căreia i se conferă o jurisdicție deplină.
Așa fiind, în contextul acțiunii pendinte, care este o acțiune în revendicare promovată în condițiile dreptului comun, instanța nu avea a proceda la analiza comparativă a titlului invocat de către reclamant (reprezentat de titlul deținut de autorul lui anterior preluării bunului pe temeiul Decretului 92/1950), potrivit criteriilor clasice din dreptul comun, pentru că valorificarea dreptului pretins de acesta se impune a fi făcut în contextul legislativ actual ce include și criterii de comparație reglementate de Legea 10/2001. Pe cale de consecință, considerațiile dezvoltate de către recurent cu privire la sfera de aplicare a art. 46 din Legea 10/2001 sunt nerelevante în analiza de legalitate a decizie recurate în condițiile în care instanța de apel a subliniat faptul că prin evocarea acestei norme se urmărește provocarea unei analize comparative în urma căreia reclamantul să își valorifice drepturile cu eludarea dispozițiilor imperative ale Legii 10/2001.
Tot astfel, aspectele legate de eficiența titlului de proprietate al pârâtei-intimate, ori a titlului statului nu pot fi antamate în contextul stabilit prin Decizia nr. 33/2008 a ÎCCJ, pentru că dezvoltarea unor raționamente limitate la asemenea coordonate nu ar însemna altceva decât eludarea menționatei hotărâri, și trecerea la analiza comparativă a titlurilor părților prin raportare la criteriile consacrate de doctrină și jurisprudență în materia revendicării de drept comun.
De altfel, Curtea constată o evidentă contradicție în afirmația recurentului potrivit căreia "plecând de la modurile legale de dobândire a dreptului de proprietate (act juridic, uzucapiune, ocupațiune, lege, etc) apreciem ca nu poate fi identificat niciunul din aceste moduri de dobândire a proprietății în persoana cumpărătorilor chiriași" în condițiile în care nu numai că el însuși a solicitat ca titlul lui să fie comparat cu un alt titlu în ființă deținut de către pârâta-intimată, dar însăși noțiunea de cumpărător folosită cu referire la intimată induce ideea de participant la actul juridic (convenția) translativ de proprietate care este contractul de vânzare-cumpărare, care se regăsește printre modalitățile de dobândire a dreptului de proprietate enumerate prin art. 644-645.civ. Astfel, și concluzia pe care o deduce din această afirmație recurentul - în sensul că prin hotărârea instanței de apel se dă câștig de cauză chiriașului cumpărător și se ajunge la exproprierea recurentului - este eronată.
Ieșirea bunului imobil din patrimoniul autorului reclamantului s-a produs ca efect al naționalizării, în temeiul unui act normativ emis în perioada de referință a Legii 10/2001, tocmai acesta fiind considerentul pentru care el a înțeles să investească instanța ca, în soluționarea acțiunii pendinte, să aprecieze inclusiv asupra nevalabilității titlului statului.
În aceste condiții nu se poate reține că, la data de 06.02.2007 (când a fost înregistrată cererea de revendicare), reclamantul recurent era deținătorul unui bun actual aflat sub protecția conferită de primul protocol adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și/sau că prin hotărârile pronunțate în procesul de față s-ar fi realizat o expropriere în privința bunului în litigiu.
Deși invocă incidența art. 304 pct. 7.pr.civ. în susținerea celui de-al doilea motiv de recurs, în realitate se impută instanței de apel ignorarea unor înscrisuri pretins a se fi aflat la dosarul cauzei.
În analiza criticilor concret formulate, Curtea constată că probatoriul administrat nu relevă soluționarea, de către o instanță judecătorească, a unei acțiuni prin care reclamantul recurent să fi contestat valabilitatea titlului deținut de pârâta intimată, situație față de care apare ca fiind corectă concluzia instanței de apel în sensul că titlul exhibat de către intimată este unul în ființă.
De altfel, în lumina considerentelor expuse în analiza primului motiv de recurs, chiar în ipoteza în care ar fi existat o hotărâre definitivă de anulare a respectivului titlu, recurentul ar fi trebuit să își valorifice dreptul pretins tot în condițiile parcurgerii procedurii prevăzute de Legea 10/2001, fiind vorba de un imobil care intră în sfera de aplicare a acestui act normativ special.
Tot astfel, formularea de către autoarea recurentului a unei notificări în condițiile Legii 10/2001 - notificare depusă abia în faza recursului, și ca atare injust imputată ca ignorată de către instanța de apel - nu este de natură a da acestuia dreptul de a opta între a-și valorifica dreptul pretins în cadrul procedurii speciale astfel inițiate sau pe calea unei acțiuni în revendicare, el fiind ținut a-și valorifica acest drept în procedura specială, corespunzător și cu principiul general de dreptelecta una non datur recursus ad alteram.
Prin susținerile dezvoltate în cadrul celui de-al treilea motiv de recurs, se face vorbire de o ipoteză de inadmisibilitate a acțiunilor în revendicare promovate după intrarea în vigoare a Legii 10/2001, ipoteză care nu își găsește însă vreun corespondent în hotărârea recurată.
Astfel cum s-a reținut, instanța de apel a pronunțat o soluție care este în acord cu decizia nr. 33/09.06.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție pe calea recursului în interesul legii, decizie publicată în Monitorul Oficial la data de 23.02.2009, iar prin menționata decizie s-a statuat în mod expres faptul că problema raportului dintre Legea 10/2001(ca lege specială) și reglementările Codului civil (ca lege generală) nu este una care să privească (in)admisibilitatea formulării unei acțiuni de drept comun, ci privește existența unei opțiuni între aplicarea legii speciale (10/2001) și aplicarea dreptului comun în materia revendicării.
Este adevărat că la data la care au fost redactate motivele de recurs nu era publicată în Monitorul Oficial decizia menționată, însă anterior soluționării recursului pendinte acest lucru s-a întâmplat, așa încât prin raportare la considerentele ei apar ca vădit nefondate argumentele dezvoltate de către recurent pe calea interpretării dispozitivului minutei hotărârii instanței supreme.
Trebuie subliniat faptul că, astfel cum se desprinde din considerentele Deciziei 33/2008 a ÎCCJ, în soluționarea recursului în interesul legii au fost avute în vedere atât reglementările din art. 6 al Convenției Europene și din art. 1 al Primului Protocol adițional la această Convenție, cât și jurisprudența relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului în aplicarea acestor reglementări, situație față de care Curtea apreciază că prin analiza făcută în contextul primului motiv de recurs (unde s-a constatat efectul respectivei hotărâri) s-a răspuns si argumentelor reiterate în cel de-al treilea motiv de recurs (de această dată cu referiri la anumite decizii de speță ale instanței europene).
Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Curtea constată caracterul nefondat al criticilor aduse de către recurent hotărârii instanței de apel, urmând a dispune, în temeiul art. 312 alin. 1.pr.civ. respingerea recursului astfel susținut.
În temeiul art. 274.pr.civ. urmează a dispune obligarea recurentului la plata către intimată a sumei de 1200 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (reprezentate de onorariul de avocat).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de recurentul reclamant împotriva deciziei civile nr. 1514/17.11.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a Va Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata pârâtă, ca nefondat.
Obligă recurentul la 1200 lei cheltuieli de judecată în favoarea intimatei.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 04.06.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - - -
-
GREFIER
Red. GS
.red.
2 ex./08.07.2009
Jud Apel Secția a V-a Civilă
,
Președinte:Elena Viviane TiuJudecători:Elena Viviane Tiu, Carmen Georgeta Negrilă
