Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 311/2008. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 311/
Ședința publică din data de 15 octombrie 2008
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Monica Costea
JUDECĂTORI: Monica Costea, Daniela Petrovici Mihaela Popoacă
- -
Grefier - - -
S-au luat în examinare recursurile civile declarate de:
recurentul reclamant și intimat G, prin mandatar, domiciliat în C,-, județul C;
II. recurentul pârât și intimat STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR B reprezentat PRIN C, cu sediul în b-dul - nr. 18, județul C;
III. recurenții pârâți și intimați și, domiciliați în C,-, -. 1,. 6, județul C;
IV. recurenții pârâți și intimați MUNICIPIUL C PRIN PRIMAR și CONSILIUL LOCAL C, cu sediile în-, județul C,
împotriva deciziei civile nr. 591/11.12.2007 pronunțată de Tribunalul Constanța, în dosarul civil nr- și a deciziei civile nr. 110 din 4.03.2008 pronunțată de Tribunalul Constanța, în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimata pârâtă, cu sediul în-, - 18, parter, județul C, având ca obiect revendicare imobiliară.
La apelul nominal efectuat în cauză, se prezintă pentru recurentul reclamant și intimat G, avocat, fără delegație la dosar, recurenta pârâtă și intimată, personal și asistată de avocat, în baza împuternicirilor avocațiale nr. - din 8.01.2008 și nr. 17155/29.05.2008, depuse la dosar, pentru intimata, avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr. 06027/10.06.2008, depusă la dosar, lipsind celelalte părți.
Procedura este legal îndeplinită, cu respectarea dispozițiilor art. 87 și următoarele Cod procedură civilă.
Grefierul de ședință se referă asupra cauzei, după care:
Instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pentru dezbateri.
Apărătorul recurentului reclamant și intimat, având cuvântul, solicită admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri, iar pe fond admiterea în totalitate a acțiunii, cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. Arată că prin acțiunea în revendicare s-a solicitat să se constate nelegalitatea trecerii în proprietatea statului a apartamentului proprietatea lui G și obligarea pârâților, cumpărători ai apartamentului în temeiul Legii nr. 112 din 1995, să-i lase în deplină proprietate și posesie locuința. - arată că instanța de fond a admis numai primul capăt de cerere și a respins acțiunea în revendicare, cu o motivare privind pretinsa bună credință a cumpărătorilor.
Apărătorul recurenților pârâți și intimați și, având cuvântul, solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului, modificarea în parte a hotărârii apelate în sensul admiterii excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare, admiterea excepției prescripției dreptului de a solicita nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, respingerea capătului de cerere privind constatarea nelegalității trecerii imobilului în proprietatea statului, cu cheltuieli de judecată. Totodată, solicită admiterea recursului declarat de Municipiul C prin Primar, Consiliul Local C și Statul Român și respingerea recursului declarat de Arată că nu s-a făcut dovada că pârâții ar mai fi deținut alt apartament, cel în cauză fiind singura proprietate a acestora.
Apărătorul intimatei pârâte C, având cuvântul, solicită respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de G și admiterea recursului declarat de pârâții, cu cheltuieli de judecată. Arată că vânzarea imobilului către are un caracter perfect legat, în baza Legii nr. 112/1995, că aceștia nu au deținut un alt imobil în proprietate și că prețul de vânzare a fost reglementat prin Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995.
Instanța rămâne în pronunțare asupra cauzei.
CURTEA
Asupra recursurilor civile de față:
Prin cererea înregistrată sub nr. 9800/2005 (nr. nou -) al Judecătoriei Constanța, reclamantul G în contradictoriu cu pârâții, STATUL R PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, MUNICIPIUL C PRIN PRIMAR, CONSILIUL LOCAL C, C, a solicitat să se constate nelegalitatea trecerii în proprietatea statului și apoi în patrimoniul Municipiului Cai mobilului situat în C,-, -. 1,. 6 și a nelegalității înstrăinării sale de către C către pârâții persoane fizice.
Totodată s-a solicitat să fie obligați pârâții și să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu în starea actuală, să se ia act că se obligă să achite titularului dreptului, restul de credit de 7.800 lei rămas nerestituit și preluat ca obligație la trecerea apartamentului în proprietatea statului, cu plata cheltuielilor de judecată.
Reclamantul a arătat că a dobândit apartamentul în litigiu prin contractul de construire nr. 694/01.09.1967 cu plata în rate. Urmare a faptului că a părăsit România, prin decizia nr. 493/1992 s-a dispus, în temeiul Decretului nr. 223/1974 preluarea fără plată a apartamentului și a obligației de plată a restului de preț. Această trecere în proprietatea statului a fost nelegală, întrucât a nesocotit Constituția României din acea perioadă, astfel încât nu poate constitui un titlu valabil al statului.
Prin întâmpinare pârâții și au invocat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 cod civil după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și excepția prescrierii dreptului la acțiune pentru capătul de cerere privind nulitatea contractului de înstrăinare.
Prin întâmpinare pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat excepția lipsei calității sale procesual pasive, excepția inadmisibilității acțiunii și a necompetenței materiale a Judecătoriei Constanța raportat la dispozițiile art. 2 pct. 4 Cod procedură civilă și art. 24 alin. 8 al Legii nr. 10/2001.
Prin sentința civilă nr. 11227/2005 Judecătoria Constanțaa respins excepțiile invocate și a admis în parte acțiunea. A constatat nelegalitatea trecerii în proprietatea statului și Municipiului Cai mobilului în litigiu și a respins celelalte capete de cerere ca nefondate. A fost obligat reclamantul la plata, în favoarea pârâtei Cas umei de 300 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel Municipiul C prin Primar, Consiliul Local C, pârâții și, reclamantul G și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Prin decizia civilă nr. 591/11.12.2007 Tribunalul Constanțaa respins ca nefondate apelurile.
Analizând excepția prescripției dreptului la acțiune invocată în apel, tribunalul a apreciat că, temeiul de drept material al acțiunii îl reprezintă dispozițiile art. 480 Cod civil, precum și principiile generale în materia contractelor ce impun că cel ce transmite proprietatea să fie proprietar al bunului înstrăinat și ca părțile să fie de bună credință la încheierea actului.
Prin urmare, atât acțiunea în revendicare, cât și acțiunea în constatare a nevalabilității titlului statului și a nelegalității titlului cumpărătorilor sunt imprescriptibile.
În ceea ce privește modalitatea de preluare în proprietatea statului s-a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 4 din Decretul nr. 223/1974, împotriva deciziei Comitetului Executiv al Consiliului Popular prin care s-a dispus trecerea în proprietatea statului se poate face plângere la instanțele judecătorești în condițiile legii. Pentru a se putea da eficiență acestui principiu este necesar așadar ca hotărârea de preluare să fie comunicată părții, iar din cuprinsul deciziei nr. 493/1982 se arată că partea nemulțumită poate face plângere în termen de 30 de zile de la comunicare potrivit Legii nr. 1/1967.
Proba comunicării deciziei de preluare revine în această situație pârâților și nu reclamantului care nu are cum să probeze un fapt negativ, iar o asemenea probă nu a fost făcută în cauză.
Dispozițiile Constituției din 1965 recunoșteau și garantau proprietatea particulară, iar în raport de această normă constituțională este evident că actul normativ care prevedea trecerea în proprietatea privată în patrimoniul statului este contrar principiului constituțional amintit și nu își poate produce efecte.
Totodată prevederile actului normativ menționat contraveneau dispozițiilor art. 480 și 481 Cod civil, ca și art. 17 alin. 1 și 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului din decembrie 1948 așa încât titlul statului nu poate fi considerat valabil.
În referire la excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 Cod civil s-a apreciat că, în cauză, se solicită lăsarea în deplină proprietate și posesie a imobilului în contradictoriu cu pârâții-cumpărători de bună credință ai acestuia și nu în contradictoriu cu Statul Român sau cu unitatea administrativ-teritorială. Legea nr. 10/2001 nu a limitat în mod exclusiv dreptul persoanelor, care se consideră îndreptățite să uzeze de calea dreptului comun atunci când dreptul lor de proprietate le-a fost încălcat de către persoane fizice.
În ceea ce privește calitatea procesual pasivă a pârâtului în cauză, s-a apreciat că Statul Român este răspunzător de prejudiciul cauzat reclamantului prin privarea sa de dreptul de proprietate.
Referitor la apelul reclamantului G s-a reținut că, potrivit art. 1898 Cod civil, buna credință este credința posesorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege pentru a transfera proprietatea. Este suficient ca buna credință să fi existat în momentul câștigării imobilului.
Faptul că pârâții au dobândit, după anul 1990, un alt apartament în proprietate nu este în măsură să înlăture buna credință a acestora la dobândirea imobilului în litigiu, buna credință care, reprezintă o altă noțiune decât nerespectarea dispozițiilor art. 9 al Legii nr. 112/1995.
La rândul său, reclamantul nu a dovedit că anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate o solicită, i-a avertizat pe, la acel moment, ai imobilului că acesta a fost preluat în mod nelegal de către stat și că intenționează să facă demersuri în vederea recuperării sale. În lipsa unei asemenea atitudini a reclamantului s-a creat convingerea pârâților că Statul este adevăratul proprietar astfel încât nu s-a făcut dovada niciunui element care să înlăture buna credință a acestora.
În referire la încălcarea prevederilor art. 9 al Legii nr. 112/1995, la dosarul cauzei s-a depus de către, întreaga documentație care a stat la baza încheierii contractului de vânzare-cumpărare către pârâți, documentație din care rezultă că această condiție, a nedeținerii unui alt imobil de către cumpărători este îndeplinită.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs G, și, Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, Municipiul C prin Primar, Consiliul Local C, criticând hotărârea atacată pentru următoarele motive:
Recurentul Gaa rătat în criticile aduse deciziei pronunțate în apel că, în mod greșit s-a reținut legalitatea înstrăinării deși s-a constatat că Statul a preluat în mod nelegal apartamentul proprietatea pârâtului.
Potrivit art. 2 din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001 imobilele care au trecut în proprietatea statului sunt considerate a fi preluate fără titlu dacă nu s-au respectat dispozițiile în vigoare ale actelor normative de preluare.
Decretul nr. 223/1974 era neconstituțional în raport de Constituția României din anul 1965 iar decizia de preluare nu a fost comunicată astfel încât acest apartament nu putea fi vândut chiriașilor.
Atât instanța de fond cât și cea de apel au ignorat reaua credință a vânzătorului care, cunoștea faptul că apartamentul a fost preluat fără un titlu valabil și nu putea fi înstrăinat chiriașilor.
De asemeni, nu poate fi reținută nici buna credință a cumpărătorilor care figurează după anul 1990 în calitate de cumpărători a două locuințe distincte, fraudând dispozițiile Legii nr. 112/1995 care impuneau să nu existe o altă locuință în proprietatea celor care cumpărau o locuință în baza acestei legi.
Reclamantul a investit instanța solicitând constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare și revendicarea imobilului ceea ce face să fie lipsită de obiect excepția prescripției dreptului la acțiune precum și excepția inadmisibilității acțiunii, invocate de către pârâți.
Recurentul Gac riticat și decizia nr. 110/2008 prin care s-a dispus completarea deciziei nr. 591/2007 cu obligația stabilită în sarcina apelanților de plată a cheltuielilor de judecată.
Recurentul reclamant arată că, a precizat chiar în acțiune faptul că nu deține niciun document din cele aferente vânzării astfel încât culpa în chemarea în judecată aparține reclamantul nedatorând cheltuielile de judecată.
Recurenții șisusțin în recursul declarat excepția prescripției dreptului la acțiune privind nulitatea actului de înstrăinare întrucât indiferent de cauza de nulitate, potrivit art. 50 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 dreptul la acțiune se prescrie în termen de 1 an de la data intrării în vigoare a legii. Deși acest termen a fost prelungit succesiv ultima dată de introducere a acțiunii a fost 14.08.2008.
Acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun este inadmisibilă deoarece o dată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 pentru imobilele care intră sub incidența acestei legi persoanele îndreptățite pot obține repararea prejudiciului cauzat numai în procedura instituită de legea de reparație.
Reclamantul nu a răsturnat prezumția de bună credință a cumpărătorilor, nu a făcut dovada depunerii notificării, a cererii întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 112/1995, și a înștiințării cumpărătorilor, prin notificare, de intenția de redobândire a imobilului.
Recurentul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelora invocat în recursul declarat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare arătând că, după apariția Legii nr. 10/2001 dreptul comun a fost înlocuit cu norme speciale de drept substanțial și în aceste condiții promovarea unei acțiuni pe dreptul comun nu mai este posibilă.
S-a susținut și excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor motivat de dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, potrivit cărora în cauzele în care statul este pârât, acesta participă în proces și prin alte organe stabilite de lege.
În cauză, calitate procesuală pasivă au Municipiul C prin Primar și Consiliul Local C și nicidecum Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor.
Nici Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor reprezentat de C nu are calitate procesuală în cauză întrucât Ministerul Finanțelor reprezintă statul în justiție în procesele al căror obiect îl formează bunurile din domeniul public de interes național iar, în cauză, bunul revendicat face parte din domeniul privat al unității administrativ teritoriale.
Recurentul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor a declarat recurs și împotriva deciziei nr. 110/04.03.2008 arătând că, în mod greșit, a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată în solidar cu apelantul.
Municipiul C prin Primar și Consiliul Local C aucriticat decizia tribunalului în ceea ce privește constatarea nelegalei treceri în proprietatea statului. Cu privire la acest capăt de cerere se impunea admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive deoarece statul se legitimează procesual pasiv în cauză și nu unitatea administrativ teritorială.
În mod greșit a fost analizată excepția prescripției dreptului la acțiune: cererea de anulare a deciziei de preluare fiind formulată în afara termenului prevăzut de Legea nr. 1/1967 iar cererea de anulare a contractului de vânzare- cumpărare este în afara termenului prevăzut de Legea nr. 10/2001.
Totodată,Municipiul C prin Primar și Consiliul Local Cau atacat și decizia nr. 110/04.03.2008 apreciind că nu este legală solidaritatea suportării cheltuielilor de judecată.
Analizând decizia atacată din prisma acestor critici Curtea apreciază întemeiate doar recursurile declarate de către reclamantul G, recursurile formulate de către pârâți fiind nefondate pentru următoarele considerente:
În ceea ce privește recursul declarat de reclamant se reține că în mod corect au apreciat ambele instanțe că reclamantul a fost deposedat în mod abuziv de imobilul în litigiu și că statul nu a dobândit în mod valabil dreptul de proprietate asupra acestuia.
Astfel, potrivit Decretului nr. 223/1974, imobilul trecea în proprietatea statului numai prin decizia emisă de organul administrativ competent, iar nu prin efectul legii, ceea ce îi conferea un caracter constitutiv de drepturi decizia fiind supusă comunicării.
Obligativitatea comunicării actului de preluare rezultă în mod expres din dispozițiile art. 4 alin. 2 din Decretul nr. 223/1974 și cum această obligație nu a fost îndeplinită - decizia nr. 493/25.11.1982 a fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular al județului C nefiind comunicată reclamantului până la data abrogării actului normativ în temeiul căruia s-a realizat preluarea imobilului respectiv Decretul-Lege nr. 9/1989 - decizia este lovită de nulitate absolută care, poate fi oricând invocată, iar efectul său translativ de proprietate nu s-a produs.
Astfel, prin aplicarea Decretului nr. 223/1974 s-a realizat o privare a reclamantului de dreptul său de proprietate, fără nicio indemnizație echitabilă, iar acest aspect este contrar dispozițiilor Constituției din 1948 și art. 480 Cod civil.
Rezultă, deci, că locuința înstrăinată pârâților și nu aparținea vânzătorului și, pe cale de consecință, era sustrasă prerogativei de dispoziție a acestuia iar recunoașterea efectului translativ de proprietate al unui asemenea act contravine principiului "emo plus iuris ad alium transfere potest, quam ipse habet".
În această materie, însă, nici doctrina, nici practica nu au înțeles să recunoască în toate cazurile eficiența distructivă a principiului enunțat, iar în conflictul de interese legitime între adevăratul proprietar și subdobânditorul de bună credință a bunului imobil a fost preferat cel din urmă. Această soluție a fost impusă de preocuparea pentru asigurarea securității circuitului civil și a stabilității raporturilor juridice, iar din punct de vedere juridic și-a aflat suport în principiul validității aparenței în drept, exprimat prin adagiul "error comunis facit ius".
Aplicarea principiului validității aparenței în drept este condiționată de îndeplinirea cumulativă a două cerințe, referitoare la eroarea cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului, eroare care trebuie să fie comună sau unanimă și, de asemenea invincibilă, și la buna credință a subdobânditorului care, trebuie să fie perfectă, adică lipsită de orice culpă sau chiar îndoială imputabilă acestuia.
Din examinarea actelor dosarului rezultă că aceste condiții sunt întrunite în cauză, locuința în litigiu a fost închiriată pârâților și din anul 1984, conform contractului depus la fila 67, iar de atunci și până în anul 1996, când a fost cumpărată, au plătit statului chiria stipulată în contract, neexistând niciun dubiu asupra calității de proprietar a acestuia.
Conduita constantă a statului și lipsa oricăror tulburări din partea adevăratului proprietar, care până la data perfectării contractului de vânzare- cumpărare nu au inițiat nicio procedură judiciară în contradictoriu cu pentru recuperarea imobilului și nici nu i-au notificat pe aceștia în legătură cu demersurile făcute în temeiul Legii nr. 112/1995, a creat starea de convingere, comună tuturor, fără echivocuri sau contradicții, că proprietarul real al bunului este statul.
În speță, prezumția de bună credință nu a fost înfrântă. La data perfectării vânzării cumpărătorii au avut reprezentarea că tranzacționează cu adevăratul proprietar. Eroarea comună în care acesta s-a aflat cu privire la concordanța dintre aparența și realitate și-a avut suportul în cadrul legislativ în vigoare la acea dată care confirmă cu forța unei prezumții iuris de jure, că proprietarul aparent, statul, este adevăratul proprietar.
Titlul în baza căruia deținea statul bunul își avea consacrarea într-un act normativ, respectiv Decretul nr. 223/1974, iar cumpărătorul nu avea nicio calitate să analizeze valabilitatea sau nevalabilitatea acestuia.
cumpărători au depus la unitatea de stat specializată cerere de cumpărăre a locuinței, au primit toate avizele și aprobările necesare, în final încheindu-se contractul de vânzare-cumpărare.
A le cere chiriașilor cumpărători, să efectueze la diverse autorități investigații pentru a afla dacă nu cumva există vreo pretenție cu privire la bunul respectiv este excesiv și în afara principiilor generale privind aparența în drept și buna credință.
Nici susținerea că au fost încălcate dispozițiile Legii nr. 112/1995 nu poate fi reținută întrucât, nu s-a făcut dovada că, cumpărători mai aveau în proprietate o altă locuință, ceea ce excludea dreptul de a dobândi apartamentul în litigiu. În adresa emisă la data de 26.09.2008 de către SPIT (fila 62) se menționează că pârâții și figurează în evidențele fiscale ca fiind proprietarii numai a imobilului din C,-, -. A,. 6, pentru care achita impozit și taxele aferente.
Această soluție produce efecte și în procesul de comparare a titlurilor invocat de reclamant și pârâții cumpărători de bună credință deoarece menținerea judiciară a vânzării bunului altuia consolidează transmiterea dreptului de proprietate asupra acestui bun în patrimoniul subdobânditorului. Un asemenea efect este de esența contractului de vânzare-cumpărare și nu poate fi anihilat, prin compararea titlurilor, ca simpla ipoteză a revendicării.
În jurisprudența CEDO s-a statuat că titlul de proprietate al subdobânditorului de bună credință, constituit în baza legii și validat în dreptul intern este protejat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii, disproporționate astfel încât "persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună credință să nu fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului, care a confiscat în trecut aceste bunuri". (în acest sens cauza Pincova și Pinc contra Republica Cehă; cauza Raicu contra României).
Pe de altă parte, a reținut constant în jurisprudența sa că "vânzarea de către stat a bunului altui către terți de bună credință, chiar dacă s-a petrecut înaintea confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt, se analizează într-o privare a bunului. O asemenea privare, combinată cu absența totală a indemnizației, este contrară articolului 1 din Protocolul nr. 1" ( și alții contra României nr. 57001/2000 din 2005, Păduraru contra România, nr. 63252/2000, 1.12.2005, Porteanu contra România, nr. 4596/03 din 16.02.2006).
Pe cale de consecință, în condițiile în care restituirea în natură a apartamentului dobândit de pârâți cu bună credință nu mai este posibilă, reclamanții sunt privați de dreptul lor de proprietate asupra acestei locuințe, iar pentru acoperirea prejudiciului astfel creat sunt îndreptățiți să obțină valoarea de circulație a imobilului înstrăinat.
Numai în acest fel se va păstra un echilibru just între cerințele de interes general ale comunității și imperativele de salvgardare ale drepturilor fundamentale ale persoanei.
Rezultă din cele ce preced că, repararea prejudiciului creat reclamantului prin preluarea imobilului situat în C,-, -. 1,. 6, poate fi realizată numai prin restituirea lui în echivalent. Această modalitate de restituire nu excede obiectului acțiunii deduse judecății de către reclamant, ci reprezintă o modalitate de soluționare a cererii cu respectarea drepturilor dobândite de terți asupra bunului revendicat, dar și a Convenției Europene a Drepturilor Omului și a jurisprudenței
În acest sens în jurisprudența s-a reținut că, în cadrul art. 1 Protocolul nr. 1 exista un drept intrinsec la indemnizație atunci când despăgubirea este necesară în vederea respectării proporționalității între ingerința în dreptul individului și "utilitatea publică" și că în absența acestui drept, art. 1 nu va asigura decât o protecție iluzorie și ineficientă a dreptului de proprietate.
Față de aceste considerente, se constată întemeiat recursul declarat de reclamant și va fi modificată decizia atacată în sensul că va fi obligat Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor să achite, pentru apartamentul preluat abuziv, despăgubiri bănești reclamantului.
Întrucât la plecarea din țară reclamantul nu achitase integral prețul apartamentului, diferența în sumă de 7.800 lei fiind acoperită din fondurile statului, din despăgubirile constând în valoarea de circulație a apartamentului se va deduce suma de 7.800 lei actualizată conform nr.OUG 184/2002.
Recursul declarat de pârâții și este nefondat pentru următoarele considerente:
Având în vedere că excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare formulată după adoptarea Legii nr. 10/2001 face și obiectul criticilor susținute de recurenții pârâți Consiliul Local C, Municipiul C prin Primar și Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor această critică va fi analizată și soluționată printr-un considerent comun.
Prin acțiunea dedusă judecății, reclamantul, opunând dreptul său de proprietate asupra imobilului situat în C,-, -. 1,. 6, înțeles să promoveze în contradictoriu cu pârâții, dobânditori ai imobilului în litigiu, acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, respectiv art. 480-481 Cod civil.
În motivarea acțiunii reclamantul a solicitat compararea titlurilor părților, apreciind că titlul său este preferabil, provenind de la un autor necontestat în timp ce, titlul pârâților provine de la unnon dominusce a preluat abuziv, în baza Decretului nr. 223/1974, imobilul revendicat.
Prin urmare, pe calea acțiunii promovate, reclamantul, în calitate de proprietar neposesor, reclamă dreptul său de proprietate de la posesorul neproprietar, acesta din urmă dobândind bunul imobil prin cumpărare de la Stat.
Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 îl constituie măsurile reparatorii care se acordă pentru imobilele preluate abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor.
procedura de restituire a imobilelor preluate abuziv Legea nr. 10/2001 stabilește, în art. 21 alin. 1, 2 și 4, cine este competent să dispună acordarea măsurilor reparatorii, instituind regula că, deținătorul imobilului este competent să soluționeze cererile formulate de către persoanele îndreptățite.
Rezultă din aceste dispoziții că, subiectul de drept competent să dispună asupra cererii de restituire formulată, în temeiul Legii nr. 10/2001, este persoana juridică deținătoare a imobilului solicitat.
Ori, în acțiunea dedusă judecății reclamanta nu revendică imobilul de la Statul Român, care i-a naționalizat abuziv imobilul și față de care, legea specială îi reglementează procedura ce trebuie urmată precum și măsurile reparatorii cuvenite.
Potrivit art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului pot fi revendicate de către foștii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație.
Din aceste dispoziții rezultă fără echivoc prioritatea legii speciale în materia restituirii imobilelor dar, legiuitorul a avut în vedere litigiile în care fostul proprietar revendica, pe calea dreptului comun, de la stat imobilul preluat fără un titlu valabil.
În cauză, raportul juridic litigios se poartă între reclamantă, ca adevărat proprietar și cumpărătorii imobilului solicitându-se ca în urma comparării titlurilor să se constate că titlul reclamantei este preferabil celor exhibate de pârâți.
Prin urmare, în această situație legea reparatorie specială nu îi limitează reclamantei accesul la acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile Codului civil, atunci când cererea este formulată împotriva persoanelor care au dobândit imobilul astfel că, excepția inadmisibilității a fost în mod corect respinsă de către instanța de apel.
Și în ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune susținerile recurenților pârâți nu sunt întemeiate.
Reclamantul a solicitat ca, în contradictoriu cu cumpărători ai imobilului, să se constate nelegalitatea înstrăinării apartamentului său, preluat abuziv în proprietatea statului.
Acțiunea este întemeiată pe dispozițiile dreptului comun și nu pe dispozițiile Legii nr. 10/2001. Reclamantul a susținut nelegalitatea înstrăinării motivând că statul nu se legitimează cu un titlu valabil pentru imobil deoarece dispozițiile Decretului nr. 223/1974 sunt neconstituționale iar decizia emisă nu i-a fost comunicată niciodată. Cum vânzătorul nu este proprietarul bunului înstrăinat contractul de vânzare-cumpărare nu este legal încheiat. Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, instanțele judecătorești au fost sesizate cu acțiuni în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate între administratorul fondului locativ și chiriași. Aceste acțiuni au fost promovate de proprietarii sau moștenitorii celor de la care statul a preluat locuința respectivă, după ce, în prealabil, aceștia au formulat cerere de restituire a imobilului în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001.
Prin derogare de la dreptul comun, acțiunea în constatarea nulității contractului, întemeiată pe dispozițiile legii speciale de restituire, se prescrie în termen de 18 luni de la data intrării în vigoare a legii (inițial, termenul a fost de 1 an dar a fost prelungit prin nr.OUG 109/2001 și nr.OUG 145/2001) iar ultima zi în care ar fi putut fi promovată acțiunea a fost 14.08.2002.
Însă, reclamantul și-a întemeiat atât acțiunea în revendicare cât și nulitatea contractului de vânzare pe dispozițiile dreptului comun astfel încât termenul de prescripție aplicabil este cel prevăzut de art. 2 din Decretul nr. 167/1958, acțiunea fiind imprescriptibilă.
Recursul declarat de Consiliul Local C și Municipiul C prin Primar este nefondat urmând a fi respins.
Atât susținerile referitoare la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare și prescripția dreptului la acțiune cât și cu privire la nelegalitatea preluării imobilului în proprietatea statului au fost analizate iar considerentele mai sus expuse nu vor mai fi reluate.
În ceea ce privește prescripția dreptului la acțiune motivat de faptul că, cererea de anulare a deciziei de preluare a imobilului în proprietatea statului a fost formulată în afara termenului prevăzut de Legea nr. 1/1967 se reține că reclamantul nu a investit instanța cu o astfel de cerere.
În acțiunea dedusă judecății reclamantul a solicitat să se constate nelegalitatea preluării apartamentului în proprietatea statului și nicidecum nu a solicitat să se dispună anularea deciziei de preluare, cerere pentru soluționarea căreia altul ar fi fost și cadrul procesual pasiv. Prin urmare și această critică urmează a fi înlăturată.
De asemenea, nici susținerea referitoare la lipsa calității procesuale pasive nu poate fi reținută. Se reține că potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998 "fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte".
În cauză fiind în discuție un imobil preluat în proprietatea statului ca urmare a naționalizării și care face parte din domeniul privat al unității administrativ teritoriale, Consiliul Local C și Municipiul C prin Primar se legitimează procesual pasiv.
Recursul Statului Român prin Ministerul Finanțelor se reține a fi nefondat și urmează a fi respins pentru următoarele considerente:
Principalul efect al acțiunii în revendicare îl constituie readucerea bunului în natură și liber de orice sarcini în patrimoniul proprietarului și numai în ipoteza în care acest lucru a devenit imposibil, ca urmare a exproprierii pentru caz de utilitate publică sau pentru situația în care bunul a fost înstrăinat, iar validitatea titlului subdobânditorului a fost confirmată prin hotărâre irevocabilă, restituirea se face prin echivalent.
Cu privire la indemnizarea titularului dreptului de proprietate pentru privarea de dreptul său, CEDO a constatat că în absența unei compensații reparatorii, art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar asigura decât o protecție iluzorie și ineficace a dreptului de proprietate, în totală contradicție cu dispozițiile Convenției. (cauza James și alții Marii Britanii).
Privarea de proprietate, printr-o naționalizare abuzivă, impune, așadar, statului obligația de a-l despăgubi pe proprietar întrucât, fără plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului, măsura constituie o atingere excesivă a dreptului la respectarea bunurilor sale.
În cauză, apartamentul situat în Constanta,-, -. A,. 6, fost preluat în mod abuziv în proprietatea statului și nu mai poate fi restituit în natură pentru că a fost înstrăinat unor terți de bună credință, în baza unor dispoziții legale în vigoare la data perfectării contractului de vânzare- cumpărare.
Cum deposedarea s-a făcut fără despăgubirea proprietarilor statul este ținut să acopere prejudiciul suferit de reclamant. Aceasta deoarece, în condițiile în care statul "nu și-a îndeplinit obligația pozitivă de a reacționa în timp și cu coerență în ceea ce privește problema de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în virtutea decretelor de naționalizare" (cauza Paduraru contra României, cauza Suciu-Werle contra României) este răspunzător de indemnizarea reclamanților pentru prejudiciul suferit prin preluarea și vânzarea apartamentului revendicat în prezentul litigiu.
Pe cale de consecință, în raport de aceste considerente va fi admis recursul declarat de reclamantul G și va fi modificată decizia nr. 591/2007 în sensul că Statul Român va fi obligat la plata către reclamant a despăgubirilor bănești reprezentând diferența dintre valoarea de circulație a imobilului în litigiu și suma de 7.800 lei actualizată cu coeficientul de inflație.
Referitor la recursurile declarate împotriva deciziei nr. 110/2008 se reține că dispozițiile art. 274 Cod procedură civilă prevăd ca temei al acordării cheltuielilor de judecată culpa procesuală. Cheltuielile de judecată nu se suportă în solidar, cum în mod greșit a reținut instanța de apel ci, fiecare parte este obligată la plata acestora în raport de propria sa culpă procesuală.
Astfel, pârâții au declarat apel împotriva sentinței judecătoriei criticând admiterea în parte a acțiunii civile formulată de reclamant. Reclamantul este cel care stabilește cadrul procesual pasiv iar în căile de atac declarate împotriva hotărârii nu se poate reține culpa procesuală a apelanților pârâți față de, care nu a declarat apel, întrucât pârâții nu au formulat pretenții față de acesta și nu sunt răspunzători de chemarea în judecată a regiei.
Cum, prin admiterea recursului s-a modificat decizia atacată în sensul admiterii apelului nu se mai poate reține nici culpa procesuală a apelantului reclamant.
Prin urmare, va fi modificată decizia nr. 110/2008 a Tribunalului Constanța în sensul că se va respinge cererea de obligare a reclamantului și pârâților, care au formulat recurs, Consiliul Local C, Municipiul C prin Primar, Statul Român prin Ministerul Finanțelor la plata cheltuielilor de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Admite recursurile civile formulate de recurentul reclamant și intimat G, prin mandatar, domiciliat în C,-, județul C, împotriva deciziei civile nr. 591/11.12.2007 pronunțată de Tribunalul Constanța, în dosarul civil nr- și a deciziei civile nr. 110 din 4.03.2008 pronunțată de Tribunalul Constanța, în dosarul civil nr-.
Modifică în parte decizia civilă nr. 591/2007 pronunțată de Tribunalul Constanța în sensul că obligă Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor la plata către reclamant a despăgubirilor bănești reprezentând diferența dintre valoarea de circulație a imobilului situat în C,-, - etaj 1,. 6 și suma de 7.800 lei actualizată cu coeficientul de actualizare prevăzut de art. I alin. (1) al Titlului II din OUG nr. 184/2002.
Modifică în parte decizia civilă nr. 110/4.03.2008 în sensul că respinge cererea C de acordare a cheltuielilor de judecată față de reclamant.
Respinge recursurile civile formulate de STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR B reprezentat PRIN C, cu sediul în b-dul - nr. 18, județul C, MUNICIPIUL C PRIN PRIMAR și CONSILIUL LOCAL C, cu sediile în-, județul C, împotriva deciziei civile nr. 591/2007 a Tribunalului Constanța.
Admite recursurile civile formulate de STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR B reprezentat PRIN C, cu sediul în b-dul - nr. 18, județul C, MUNICIPIUL C PRIN PRIMAR și CONSILIUL LOCAL C, cu sediile în-, județul C, împotriva deciziei civile nr. 110/2008.
Modifică în parte decizia în sensul că respinge cererea C de acordare a cheltuielilor de judecată față de acești pârâți.
Respinge recursul civil formulat de pârâții și, domiciliați în C,-, -. 1,. 6, județul C, împotriva deciziei civile nr. 591/2007 a Tribunalului Constanța.
Menține restul dispozițiilor deciziilor nr. 591/2007 și 110/2008.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 octombrie 2008.
PREȘEDINTE: Monica Costea | JUDECĂTOR 2: Daniela Petrovici Mihaela Popoacă | Judecător, |
Grefier, - - |
Jud.fond.
Jud.apel.
Red.dec.jud.
14.12.2008/ 4 ex.
Președinte:Monica CosteaJudecători:Monica Costea, Daniela Petrovici Mihaela Popoacă
