Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 320/2009. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ȘI
ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 320/
Ședința publică din 07 octombrie 2009
Completul de judecată constituit din:
PREȘEDINTE: Gabriel Lefter
JUDECĂTOR 2: Mihaela Popoacă
JUDECĂTOR 3: Daniela Petrovici
Grefier - - -
Pe rol, soluționarea recursului civil formulat de recurentul pârât STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PRIN C, cu sediul în C, strada -.- nr. 18, împotriva deciziei civile nr. 368, pronunțată de Tribunalul Constanța la data de 18 iunie 2009, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul reclamant, domiciliat în C,-, -.B,.8,.61 și intimata chemată în garanție C, cu sediul în C,-, -8, parter, având ca obiectpretenții.
La apelul nominal efectuat în cauză, se prezintă pentru intimatul reclamant, avocat, în baza împuternicirii avocațiale seria - nr. 62032 (93)/oct.2009, pe care o depune la dosar și, în anexă, chitanța seria - nr. 0256 din 06 oct.2009, cu care face dovada achitării onorariului pentru avocat, în sumă de 1190 lei, iar pentru intimata pârâtă C, răspunde avocat, în baza împuternicirii avocațiale seria - nr. 70679 din 07oct.2009, pe care o depune la dosar și, în anexă, ordinul de plată nr. 930, emis de Banca Transilvania - Sucursala C la data de 01.10.2009, cu care face dovada achitării onorariului pentru avocat, în sumă de 100 lei. Se constată lipsa recurentului pârât.
Procedura de citare este legal îndeplinită, conform art. 87 și urm. Cod procedură civilă.
Grefierul de ședință se referă asupra cauzei, învederând că recursul este declarat și motivat în termen legal și este scutit de plata taxei judiciare de timbru.
Apărătorul intimatei chemată în garanție precizează că va pune concluzii în condițiile în care nu a avut timp să studieze motivele de recurs decât astăzi. Motivele de recurs nu au fost comunicate intimatei pârâte, dar nu înțelege să se prevaleze de acest aspect.
Întrebate fiind, părțile prezente, arată că nu mai au alte cereri de formulat sau probe de depus în apărare și solicită acordarea cuvântului pe fond, pentru dezbateri.
Instanța ia act de declarația părților prezente, potrivit cu care acestea arată că nu mai au cereri prealabile de formulat sau probe de depus și, în temeiul dispozițiilor art. 150 din Codul d e procedură civilă, constată încheiată cercetarea judecătorească, acordându-le pe rând cuvântul, pe fond, pentru dezbateri.
Apărătorul intimatului reclamant, având cuvântul, pune concluzii de respingere a recursului ca nefondat; cu cheltuieli de judecată astfel cum au fost dovedite.
Solicită amânarea pronunțării pentru a depune la dosar concluzii scrise.
Învederează că se observă clar că în recurs se reiterează motivele de la Tribunal - din apel. Consideră că instanța de apel a răspuns tuturor motivelor invocate, în raport de obiectul cauzei și prevederile legale.
Alte aspecte invocate, sunt străine de natura pricinii.
Se referă la principiul disponibilității, în raport de valoarea de circulație a imobilului.
Arată că, pe parcursul procesului, a invocat răspunderea Statului pentru evicțiune și în raport de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cât și jurisprudența CEDO.
Face un scurt istoric al speței.
Contractul de vânzare-cumpărare a făcut obiectul judecății pe Legea nr. 10/2001, fiind menținută hotărârea primei instanțe; această hotărâre a rămas definitivă. nu a analizat contractul de vânzare-cumpărare, ci numai titlul statului. Consideră că Statul trebuie să răspundă pentru prejudiciul material, la valoarea de circulație.
Că instanța s-a referit la Legea nr. 1/2009 este o altă problemă; și Curtea Constituțională s-a pronunțat în legătură cu faptul că nu este vorba despre o neretroactivitate a acestei legi.
S-a pus problema îmbogățirii fără justă cauză; nici o instanță, însă, nu a anulat dreptul de proprietate al reclamantului.
Apărătorul intimatei chemate în garanție solicită respingerea recursului ca nefondat; cu cheltuieli de judecată.
Consideră că recursul este nefondat în totalitatea lui, motivele invocate fiind străine de natura cauzei.
Corect s-a reținut că nu are calitate procesuală pasivă raportat la obiectul acțiunii și valoarea de circulație a imobilului.
Consideră că "neaflându-ne pe tărâmul Legii nr. 112/1995, orice comentariu al recurentului cu privire la îmbogățirea fără justă cauză a intimatei chemată în garanție este neavenită."
Pe Legea nr. 112/1995, deși nu s-au solicitat despăgubiri, contractul de vânzare-cumpărare încheiat între și a fost validat prin procedura judiciară, dobândit de bună-credință în temeiul Legii nr. 112/1995; contractul a fost încheiat legal.
CURTEA
Asupra recursului civil de față;
Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța sub nr-, reclamantul a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să oblige pârâtul la plata valorii de circulație a garsonierei situată în imobilul din C,-, dobândită prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 28235 din 17 decembrie 1996 încheiat în baza Legii nr. 112/1995 și la plata daunelor morale în valoare de 2000 euro în conversie leu/euro la data plății.
Prin sentința civilă nr. 1634 din 28 ianuarie 2009 Judecătoria Constanțaa admis în parte acțiunea reclamantului și a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor să achite reclamantului sumele de 144.500 lei daune materiale reprezentând valoarea de circulație a imobilului situat în C,- și 3500 lei cu titlu de daune morale. S-a respins cererea de chemare în garanție C, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
A fost obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 5.191 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond, în baza materialului probator administrat în cauză, a reținut următoarele:
Prin contractul de vânzare cumpărare aflat la filele 6-8 din dosar reclamantul a dobândit în temeiul legii 112/1995 dreptul de proprietate asupra unei locuințe deținută anterior cu contract de închiriere, situată în C,-.
Validitatea titlului reclamantului a fost verificată cu ocazia soluționării acțiunii privind constatarea nulității absolute promovată de reclamanta, reținându-se calitatea de dobânditor de bună credință a reclamantului, prin sentința civilă 16.410/12.11.2001 a Judecătoriei Constanța, definitivă și irevocabilă.
Prin Decizia civilă 2356/23.02.2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a dispus modificarea deciziei civile de Curții de Apel Constanța, în sensul respingerii apelurilor formulate în cauză, cu consecința menținerii sentinței civile nr. 1003/02.12.1999, pronunțată de Tribunalul Constanța, prin care s-a constatat că titlul statului pentru imobilul situat în C, bd. - nr. 42 este nelegal constituit.
Titlul executoriu menționat anterior fost realizat la data de 22.10.2007, când creditoarea obligației, numita fost pusă în posesie cu spațiul deținut de reclamant, acesta fiind privat astfel de dreptul său de proprietate.
Jurisprudența CEDO a statuat că titlul de proprietate al subdobânditorului de bună credință, constituit în baza legii 112/1995 și validat în dreptul intern printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, este protejat prin art.1 din Protocolul la Convenția Europeană Drepturilor Omului.
Diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate, astfel încât persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună credință să nu fie aduse în situația de suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri (cauza Pincova și Pinc vs Republica Cehă, cauza Raicu vs România).
De asemenea, potrivit art. 50^1 din Legea nr. 10/2001, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.
Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabilește prin expertiză, întrucât, în caz contrar, s-ar încălca criteriul proporționalității, dobânditorul bunului neavând la îndemână o acțiune care să ducă la acordarea unei compensații, cu o valoare apropiată, în mod rezonabil, de valoarea imobilului.
Pe de altă parte, conform art.20 alin (2) din Legea nr.10/2001, astfel cum a fost modificată, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, persoana îndreptățită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare. Dacă persoanele îndreptățite au primit despăgubiri potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, ele au dreptul la diferența dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele inflației, și valoarea corespunzătoare de piață a imobilului."
S-a considerat că, nu se poate ignora faptul că titlul reclamantului fusese confirmat printr-o hotărâre irevocabilă, că acesta beneficia de un bun în sensul Convenției. Ca atare, aplicarea Art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, în favoarea reclamantului presupune acordarea acestuia a prețului de circulație a imobilului de care a fost evins.
În ceea ce privește capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor morale, instanța de fond l-a apreciat ca întemeiat, prin raportare dispozițiile art. 41 din Convenție dar și la existența elementelor răspunderii delictuale stabilite de art. 998 și urm. cod civil și anume prejudiciul, fapta ilicită și legăturii de cauzalitate dintre acestea.
S-a constatat în speță existența un prejudiciu moral constând în starea de neliniște și incertitudine reclamantului care s- finalizat cu pierderea dreptului
de proprietate dobândit în condițiile menționate, o faptă a statului constând în atingerea dreptului reclamantului la respectarea bunurilor sale, între acestea existând un raport de cauzalitate, daune morale ce au fost apreciate la suma de 3.500 lei.
Împotriva susmenționatei sentințe a formulat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin decizia civilă nr. 368 din 18 iunie 2009 Tribunalul Constanțaa admis apelul pârâtului Statul Român și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins ca nefondat capătul de cerere ce viza obligarea pârâtului la 3500 lei cu titlu de daune morale către reclamant.
Au fost menținute celelalte dispoziții ale hotărârii apelate.
În baza art. 274 Cod procedură civilă, a fost obligat apelantul pârât la 100 lei cheltuieli de judecată către C și la 1100 lei cheltuieli de judecată către intimatul reclamant.
Pentru a pronunța această soluție instanța de apel a reținut, în esență, că la momentul intrării n vigoare a art. 50 din Legea nr. 1/2009, acțiunea reclamantului era pendinte pe rolul Judecătoriei Constanța, situație în care în mod corect a reținut prima instanță că dispoziția este deplin aplicabilă în speță.
S-a mai reținut că și în absența acestor dispoziții legale statul era răspunzător pentru prejudiciul cauzat reclamantului ca urmare a evicțiunii totale pe care a suferit-o, în urma retrocedării locuinței cumpărată de el în baza Legii nr. 112/1995, fostului proprietar.
S-a mai reținut că restituirea către reclamant doar a prețului plătit de stat, actualizat cu indicele de inflație nu reprezintă o despăgubire justă și proporțională având în vedere că reclamantul, prin desființarea titlului său a fost lipsit de proprietatea sa, indiferent de prețul plătit, și aceasta numai pentru faptul că s-a încrezut cu bună credință în titlul statului.
Tribunalul a apreciat ca fiind întemeiate criticile referitoare la daunele morale acordate reclamantului, instanța de fond reținând în mod greșit că ar fi întrunite condițiile impuse de art. 998 Cod civil, având în vedere că la dosarul cauzei nu s-au administrat probe din care să rezulte că reclamantul a fost, în mod real afectat de situația creată și nici a gradului de afectare pentru a se putea aprecia asupra întinderii prejudiciului moral.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, care a criticat-o pentru nelegalitate, conform art. 304 pct.9 Cod procedură civilă pentru următoarele motive:
1.Instanțele de fond și de apel au soluționat cauza cu încălcarea principiului constituțional al neretroactivității legii civile. La momentul introducerii acțiunii nu exista temei legal care să permită foștilor chiriași care au dobândit un imobil prin contractul de vânzare-cumpărare în temeiul legii nr. 112/1995 și care ulterior a fost retrocedat foștilor proprietari, să primească valoarea de circulație a apartamentului, Legea nr. 1/2009 pentru modificarea Legii nr. 10/2001 intrând în vigoare abia la data de 03 februarie 2009, după soluționarea cauzei în primă instanță.
2.Instanța de fond nu a apreciat în mod corect valoarea imobilului, întemeindu-se pe expertiza efectuată în cauză în anul 2008, și fără a avea în vedere că valoarea despăgubirilor este disproporționată față de valoarea reală a unei camere cu o suprafață de 28,71.
3.În mod greșit instanțele de fond și de apel au respins cererea de chemare în garanție a C, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
4.Instanța de fond a obligat în mod greșit Statul Român la plata cheltuielilor de judecată către reclamant și către chemata în garanție
În apel, întrucât apelul pârâtului a fost admis în mod greșit a fost obligat apelantul la plata cheltuielilor de judecată.
Analizând legalitatea hotărârii recurate în raport de criticile pârâtului se constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
1.Critica recurentului pârât ce vizează încălcarea principiului retroactivității legii civile se reține a fi vădit nefondată:
Susținerea recurentului în sensul că la data soluționării acțiunii reclamantului în fața primei instanțe nu exista vreun temei legal care să îl îndreptățească pe reclamant - care a fost evins de imobilul dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995 - să fie despăgubit la valoarea de circulație a imobilului restituit fostului proprietar este nefondată, în raport de dispozițiile art. 1337 și art. 1341 Cod civil dispozițiile art.1 din Protocolul 1 la CEDO și față de jurisprudența CEDO.
În urma admiterii acțiunii în revendicare formulată de fostul proprietar prin decizia civilă nr. 2356 din 23 martie 2005, reclamantul a fost evins total de imobilul situat în C,-, dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 28235/1996 încheiat conform Legii nr. 112/1995.
Art. 1337 Cod civil dispune că vânzătorul este de drept obligat să garanteze pe cumpărător de evicțiunea totală sau parțială a lucrului vândut, cumpărătorul evins având dreptul să ceară vânzătorului restituirea prețului (art. 1341 Cod civil), restituirea fructelor (art. 485 Cod civil) spezele de proces și daune interese (art. 1344 și art. 1345 Cod civil). Se reține că întinderea obligației vânzătorului de garanție pentru evicțiune este strict determinată de lege.
Fiind în prezența unei evicțiuni totale, efectele ei sunt prevăzute de art. 1341 - 1346 Cod civil.
Primul efect este prevăzut de art. 1341 pct.1; în temeiul acestui text, vânzătorul este obligat să restituie integral prețul primit, ca la rezoluțiunea pentru neexecutare sau nulitatea pentru vânzarea lucrului altuia. Soluția se impune, conform art. 1342 Cod civil, chiar dacă valoarea lucrului s-a micșorat din cauze fortuite ori din neglijența cumpărătorului, cu singura excepție - prevăzută de art. 1343 Cod civil - a foloaselor realizate de cumpărător din stricăciunile aduse lucrului.
În orice situație, având în vedere că drepturile cumpărătorului legate de imobil se transmit asupra subdobânditorului, vânzătorul este obligat să restituie prețul primit de la cumpărător, indiferent dacă subdobânditorul a primit bunul cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.
Art. 1341 pct.4 Cod civil, reglementează dreptul cumpărătorului evins la daune interese.
Intră aici, în primul rând, dreptul la diferența dintre preț și sporul de valoare dobândit de bun, între momentul încheierii contractului și data producerii evicțiunii.
S-a decis că această creanță de despăgubire ia naștere la data producerii evicțiunii, iar conform unei opinii din literatura juridică, la data deposedării efective a cumpărătorului. În baza art. 1344 Cod civil, soluția se impune indiferent de cauza care a produs excedentul de valoare sau dacă sporul a fost sau nu previzibil sau de rea-credință.
Referitor la plata daunelor interese, se reține că reclamanții sunt îndreptățiți să primească valoarea de circulație a locuinței de care au fost evinși, daunele datorate de statul vânzător neputându-se limita la prețul de vânzare reactualizat al bunului.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în sensul că este încălcat dreptul de proprietate al reclamanților atunci când aceștia sunt obligați să restituie un bun ce a aparținut unui proprietar deposedat de stat, prin preluarea pe temeiul unor dispoziții legale adoptate de fosta putere comunistă instaurată în țară, care a obținut în justiție retrocedarea lui în urma adoptării unor norme reparatorii de către noua putere, dacă actualii proprietari care au cumpărat acel bun cu bună-credință au primit o indemnizație la valoarea la care l-au cumpărat în timp și nu la valoarea lui actuală (CEDO, 05 noiembrie 2002, Pincova și Pinc contra Republica Cehă; Cauza Raicu împotriva României, hotărârea din 19 octombrie 2006).
CEDO a statuat că titlul de proprietate al subdobânditorului de bună credință, constituit în baza Legii nr. 112/1995 și validat în dreptul intern printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, este protejat prin art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate, astfel încât "persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună-credință să nu fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri (în acest sens cauza Pincova și Pinc contra Republica Cehă, hotărârea nr. 365/1997; cauza Raicu contra România, hotărârea din 19 octombrie 2006).
Curtea Europeană a reținut constant în jurisprudența sa, că există în cadrul art.1 Protocolul 1 la CEDO, un drept intrinsec la indemnizație în cadrul privării de proprietate, atunci când despăgubirea este necesară în vederea respectării proporționalității între ingerința în dreptul individului și utilitatea publică.
Se reține că orice măsură care interferează cu dreptul la "pașnica folosire" a proprietății trebuie să găsească un echilibru corect între cererile interesului general al comunității și necesitățile de protejare ale drepturilor fundamentale ale individului. de a atinge acest echilibru este reflectată în structura art.1 al protocolului 1 văzut ca întreg, care include în consecință cea de-a doua dispoziție, și care trebuie citită în lumina principiului general enunțat în prima propoziție. În special, trebuie să existe o relație rezonabilă de proporționalitate între mijloacele angajate și scopul urmărit a fi realizat de orice măsură de deposedare a unei persoane. Astfel, echilibrul ce trebuie menținut între cererile interesului general al comunității și cererile drepturilor fundamentale ale individului este dacă persoana în cauză ar trebui să poarte "o disproporționată".
În consecință, Curtea reține că persoana deposedată de proprietate trebuie în principiu să obțină compensații "în concordanță cu valoarea ei", deși "obiectivele legitime ale interesului public ar cere să se returneze mai puțin decât valoarea integrală la prețul pieței." Astfel, echilibrul menționat mai sus este obținut în general acolo unde compensațiile plătite persoanei a cărei proprietate a fost luată sunt legate în mod rezonabil cu valoarea de piață, determinată la timpul exproprierii.
Chiar în lipsa unui text expres în CEDO cu privire la obligativitatea hotărârii instanței europene în raport cu statul - privit ca "întreg", ca ansamblu organic articulat al autorităților publice, inclusiv al celor judecătorești - această obligativitate ar putea fi concluzia inevitabilă a unui polisilogism, având ca premisă majoră constatarea că prin înseși prevederile Convenției (art. 19 și urm. din Titlul II al Convenției) a fost organizată și funcționează Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ca instrument al unei jurisdicții unice și obligatorii pentru protecția ființelor umane și asigurarea respectării obligațiilor asumate în acest domeniu de statele contractante la Convenție.
Statul Român, prin prevederile incluse în Constituție (art. 11 și 20) a înțeles să atribuie semnificație juridică națională și constituțională Declarației Unice a Drepturilor Omului, precum și oricăror tratate sau pacte la care a devenit parte, inclusiv Convenția Europeană, cu toate articulațiile ei, dacă acestea au ca obiect drepturile fundamentale ale omului.
Curtea Europeană a reținut că "hotărârile sale au nu numai rolul de a soluționa cauzele cu care este sesizată, ci și pe acelea ca pe un plan mai larg, să clarifice, că salvgardeze și să dezvolte normele Convenției, contribuind astfel la respectarea de către state a angajamentelor pe care acestea și le-au asumat, în calitatea lor de părți contractante (Hotărârea din 18 ianuarie 1978 Cauza Irlanda contra Regatului Unit). Instanța Europeană a precizat că atunci când constată o violare a drepturilor persoanei statul are nu numai obligația de a asigura celui interesat o satisfacție echitabilă, dar și de a-și alege măsurile generale integrate în ordinea sa juridică internă pentru a preveni violările constatate de C și consecințele acestora (Hotărârea din 22 iunie 2004, în cauza Braniowski contra Poloniei).
În raport de considerentele mai sus expuse se reține că hotărârea primei instanțe nu este lipsită de temei legal și nici nu a fost pronunțată cu încălcarea principiului constituțional al neretroactivității legii civile, Judecătoria Constanța făcând o corectă aplicare la speță atât a dispozițiilor Codului civil român, cât și a Convenției Europene a Drepturilor Omului - Protocolul 1 la CEDO și a jurisprudenței Curții Europene, care fac parte, conform dispozițiilor art. 11 și 20 din Constituție din dreptul intern și sunt obligatorii pentru judecătorul național.
Dispozițiile art. 511din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009 nu fac decât să aplice instituția răspunderii pentru evicțiune într-un domeniu particular, cel al imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și înstrăinate de stat unor chiriași de bună-credință în baza Legii nr. 112/1995.
Instanța de apel a reținut în mod corect că în ipoteza în care legiuitorul român nu și-ar fi adoptat legislația specifică acestui domeniu (al caselor naționalizate) la exigențele Convenției Europene și jurisprudenței CEDO, răspunderea statului pentru evicțiune s-ar fi antrenat în condițiile art. 1337 și urm. Cod civil, despăgubirea fiind stabilită în funcție de valoarea de circulație a imobilului restituit fostului proprietar.
2.Referitor la valoarea despăgubirilor acordate reclamantului - 144.500 lei, se reține că aceasta corespunde valorii de circulație a imobilului, astfel cum a fost stabilită prin expertiza efectuată în fața primei instanțe de., expertiză ce nu a fost contestată de pârât nici în fața instanței de fond și nici în apel.
De altfel, se reține că apelul pârâtului Statul Român nu a conținut nici o critică referitoare la modalitatea de evaluare a imobilului și implicit la valoarea ridicată a despăgubirilor acordate reclamantului, situație în care această critică, invocată direct în recurs, se reține a fi făcută "omisio medio" și urmează a fi respinsă.
3.Se reține a fi nefondată și critica ce vizează modalitatea de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a C în cererea de chemare în garanție.
Conform dispozițiilor art. 60 Cod procedură civilă "Partea poată să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenții cu o cerere în garanție sau în despăgubire."
În raport de obiectul acțiunii principale - angajarea răspunderii statului pentru evicțiune totală și avându-se în vedere faptul că Caa cționat cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 28235 din 17 decembrie 1996 conform Legii nr. 112/1995 în calitate de mandatar legal al statului, în mod corect prima instanță a reținut că nu are calitate procesual pasivă în cererea de chemare în garanție.
Curtea reține că locuința în litigiu a fost înstrăinată de pârât printr-un mandatar, C, însă acest mandatar nu răspunde pentru evicțiune, cu excepția cazului în care acesta s-ar fi purtat ca vânzător aparent (mandat simulat prin interpunere de persoane), ceea ce nu este cazul în speță. Comisionul de 1% nu reprezintă decât prețul legal al mandatului, care poate fi restituit în cadrul unei acțiuni invocate din contractul de mandat, cauza de răspundere neavând izvor în același raport juridic.
4.Nici critica ce vizează obligarea apelantului pârât la plata cheltuielilor de judecată către intimații reclamanți și, respectiv, către chemata în garanție nu poate fi reținută ca fondată.
Principiul care rezultă din dispozițiile înscrise în art. 274 Cod procedură civilă, la baza căruia stă culpa procesuală a părții care a căzut în pretenții, precum și unicitatea procesului civil, impune ca aceste cheltuieli făcute cu procesul în toate fazele sale să fie în sarcina celui care a pierdut.
În speță, se reține că cererea de chemare în garanție a Ca fost respinsă pentru lipsa calității procesuale pasive prin sentința civilă nr. 1634/2009 a Judecătoriei Constanța, soluție menținută atât în apel, cât și în prezentul recurs, situație în care în mod corect Tribunalul Constanțaa reținut că Statul, prin Ministerul Economiei și Finanțelor datorează cheltuieli de judecată chematei în garanție atât în fond, cât și în calea de atac a apelului.
În ceea ce privește acțiunea principală, se reține că în apel pârâtul a triumfat în parte, în sensul că cererea reclamantului de plată a daunelor morale a fost respinsă ca nefondată, fiind menținută hotărârea Judecătoriei Constanța numai sub aspectul obligării pârâtului către reclamant la plata despăgubirilor materiale în valoare de 144.500 lei.
Se reține că în apel Tribunalul Constanțaa făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 276 Cod procedură civilă, obligând apelantul pârât numai la o parte din cheltuielile de judecată efectuate de intimatul reclamant, proporțional cu valoarea pretențiilor admise. Astfel, din totalul onorariului de avocat achitat de reclamant, în valoare de 1428 lei, instanța de apel a obligat apelantul pârât numai la 1100 lei reprezentând cheltuieli de judecată (fila 16 + 17).
Pentru considerentele expuse, în baza art. 312 Cod procedură civilă, se va respinge recursul ca nefondat.
În baza art. 274 Cod procedură civilă, obligă recurentul pârât la 100 lei către intimata chemată în garanție C și la 1190 lei către intimatul reclamant, cu titlu de cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul civil formulat de recurentul pârât STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PRIN C, cu sediul în C, strada -.- nr. 18, împotriva deciziei civile nr. 368, pronunțată de Tribunalul Constanța la data de 18 iunie 2009, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul reclamant, domiciliat în C,-, -.B,.8,.61 și intimata chemată în garanție C, cu sediul în C,-, -8, parter, având ca obiectpretenții.
Obligă recurentul la 100 lei cheltuieli de judecată către intimata C și la 1190 lei cheltuieli de judecată către intimatul reclamant.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 07 octombrie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI, Grefier,
- - - - - -
- -
Red.hot.jud.fond
Red.hot.jud.apel
Red.hot.jud.recurs /20.10.2009
gref. -/2 ex./22.10.2009
Președinte:Gabriel LefterJudecători:Gabriel Lefter, Mihaela Popoacă, Daniela Petrovici
