Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 321/2008. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 321/
Ședința publică din data de 22 octombrie 2008
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Monica Costea
JUDECĂTORI: Monica Costea, Daniela Petrovici Mihaela Popoacă
- -
Grefier - - -
S-au luat în examinare recursurile civile declarate de recurentul pârât STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în b- - nr. 18, județul C și recurenții reclamanți și, reprezentatați prin mandatar, domiciliată în C,-, - 1,. C,. 3,. 56, județul C, împotriva deciziei civile nr. 130/7.03.2008 pronunțată de Tribunalul Constanța, în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimații pârâți MUNICIPIUL C PRIN PRIMAR și CONSILIUL LOCAL, cu sediile în-, județul C, cu sediul în-, - 18, parter, județul C, și, domiciliați în C,-, județul C, având ca obiect revendicare imobiliară.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 15.10.2008, fiind consemnate în încheierea de ședință din acea dată, ce face parte integrantă din prezenta hotărâre și când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 22.10.2008, când a pronunțat următoarea hotărâre:
CURTEA
Asupra recursurilor civile de față:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. 5505/1999 reclamanții - și au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul C reprezentat prin Primar, Consiliul Local C, C, și (ulterior, prin căsătorie), să fie obligate la lăsarea în deplină proprietate și posesie a imobilului situat în C,-, compus din teren în suprafață de 300. și construcție parter, etaj și dependințe și să se constate nulitatea oricărui act de trecere a imobilului în proprietatea statului. Totodată, în contradictoriu cu pârâții C, și, au solicitat constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare nr. 28743 și 28744/12.06.1997.
În considerentele cererii de chemare în judecată reclamanții au arătat că - a dobândit dreptul exclusiv de proprietate asupra imobilului prin adjudecare în urma unei executări silite, iar ulterior, prin decizia nr. 53/18.02.1986 a Biroului Executiv al Consiliului Popular al Județului C, cota de 1/2 din imobil a fost preluată de la acest reclamant în proprietatea statului fără plată. Prin decizia nr. 57/24.02.1987, a fost preluată și cealaltă cotă de 1/2 de la reclamanta. Prima decizie a fost anulată prin sentința civilă nr. 17302/10.12.1997 a Judecătoriei Constanța, dispunându-se restituirea imobilului. Apreciază reclamanții că nici cea de-a doua decizie nu constituie titlu în sensul legii întrucât autoritățile au făcut în mod ilegal un partaj al averii reclamanților. Imobilul nu aparținea decât reclamantului -, deci nu putea fi preluat de la soția acestuia,. s-a făcut fără titlu, în sensul nr.HG 11/1997. Contractele atacate sunt încheiate în frauda legii, având cauză ilicită, art. 9 din Legea nr. 112/1995 în baza căruia au fost încheiate neaplicându-se imobilelor naționalizate fără titlu, cum este cel în cauză. Cumpărătorii cunoșteau situația juridică a bunului.
Prin sentința civilă nr. 117/28.02.2000, instanța a respins acțiunea ca nefondată, reținând că a avut loc legal, iar contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu bună credință, nefiind notificat administratorul înainte de vânzare.
Sentința a fost menținută în apel prin decizia civilă nr. 241/20.10.2000 a Curții de APEL CONSTANȚA, reținându-se buna credință a cumpărătorilor.
Prin decizia nr. 3415/17.09.2003, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul reclamanților și a casat sentința și decizia recurate, reținând ca motive de casare că instanțele nu s-au pronunțat asupra autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 17302/1997; instanța de apel a înlăturat efectele acestei hotărâri fără temei legal, în condițiile în care, dacă a stabilit că ea nu este opozabilă statului, nu a stabilit cine este succesorul Consiliului Județean C; reclamanții au solicitat și anularea celor două decizii de preluare în proprietatea statului; acțiunea a fost respinsă "printr-un fine de neprimire", socotind capetele de cerere ca inadmisibile.
Cauza a fost trimisă spre rejudecare Judecătoriei Constanța, unde a fost înregistrată sub nr. R 3706/28.04.2004.
Prin sentința civilă nr. 13769/23.12.2004, instanța a respins acțiunea precizată ca nefondată, reținând că instanța nu poate analiza nulitatea absolută a deciziei nr. 57/1987, câtă vreme în cauză nu este parte și Consiliul Județean, succesorul emitentului acestui act, reținând că titlul statului este valabil. Vânzarea către chiriași a fost legală, aceștia fiind de bună credință, iar titlul de proprietate al acestora este preferabil.
Prin decizia nr. 837/20.12.2005 a Tribunalului Constanța, sentința a fost casată pentru nerespectarea deciziei de casare a Curții Supreme de Justiție, nefiind cercetată valabilitatea titlului statului. Curtea Supremă de Justiție nu a dispus punerea în discuția părților a Consiliului Județean C, tocmai pentru că nulitatea deciziilor de preluare nu reprezintă un capăt de cerere distinct.
Soluția a fost menținută prin decizia nr. 334/12.06.2006 a Curții de APEL CONSTANȚA, în considerentele căreia se arată că instanța a fost învestită și cu o cererea de constatare a nulității absolute a deciziilor de preluare a imobilului în proprietatea statului.
Cauza a fost trimisă spre rejudecare Judecătoriei Constanța, unde a fost înregistrată la 3.07.2006.
Prin sentința civilă nr. 3092/19.03.2007 Judecătoria Constanțaa respins excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei C în ceea ce privește revendicarea, excepție invocată de această pârâtă; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Local C și a Municipiului C, în ceea ce privește cererea de constatare a nulității deciziilor de preluare a imobilului în proprietatea statului, ca rămasă fără obiect. Pe fond acțiunea, astfel cum a fost modificată, a fost respinsă ca neîntemeiată. Reclamanții au fost obligați la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei soluții au declarat apel reclamanții care au criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin decizia civilă nr. 130/7.03.2008 Tribunalul Constanțaa respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, ca nefondată și a admis apelul reclamanților.
A schimbat în parte sentința civilă nr. 3092/19.03.2007 pronunțată de Judecătoria Constanța, în sensul că a admis în parte acțiunea modificată, obligând Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor la plata către reclamanți a despăgibirilor echivalente valorii de circulație a imobilului situat în municipiul C,-, stabilită la data executării hotărârii. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate.
S-a respins cererea apelanților reclamanți de obligare a intimaților pârâți la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată.
A fost obligat intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor către intimații pârâți și la plata cheltuielilor de judecată în valoare de 800 lei cu titlu de onorariu avocat.
Pentru a pronunța această soluție instanța de apel a reținut, în esență, că imobilul proprietatea reclamanților - și a fost preluat de stat abuziv, în baza Decretului nr. 223/1974, prin două decizii administrative: o cotă de 1/2 proprietatea lui, fără plată și o cotă de 1/2 proprietatea lui, contra cost, valoarea despăgubirii încasate fiind de 30.896 lei.
S-a mai reținut că ulterior apariției Legii nr. 112/1995 imobilul a fost înstrăinat chiriașilor din locuință, aceștia fiind de bună credință la momentul perfectării actelor de vânzare-cumpărare, situație în care restituirea în natură a bunului nu mai este posibilă.
Întrucât preluarea bunului de la proprietarii reclamanți s-a făcut fără un titlu valabil și ulterior statul a dispus de același bun, înstrăinându-l în temeiul Legii nr. 112/1995 unor subdobânditori de bună credință, s-a reținut că pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor este răspunzător pentru prejudiciul suferit de reclamanți ca urmare a privării nelegale de proprietate. În consecință, prin aplicarea art. 1 din Protocolul 1 la CEDO a fost obligat statul să acorde despăgubiri reclamanților corespunzător valorii de circulație a clădirii proprietatea lor, imposibil de restituit în natură.
S-a mai reținut că privarea de proprietate a reclamanților a vizat exclusiv clădirea situată în C, str. - - (fost - -) nr. 30, reclamanții nefiind niciodată proprietarii terenului aferent locuinței, în suprafață de 300.
Cu privire la acest teren instanța a constatat că el a trecut în proprietatea statului în baza art. 30 din Legea nr. 58/1974 de la proprietarul debitor, anterior vânzării silite a locuinței, obiectul executării silite constituindu-l numai clădire cu destinația de locuință, așa cum rezultă din actul de adjudecare - încheierea din 15.04.1976 pronunțată de Judecătoria Constanța și Decizia nr. 53/1986 emisă de Consiliul Popular al Județului C în baza Decretului nr. 223/1974.
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs reclamanții - și și pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor.
Recursul reclamanților a fost depus direct la Curtea de APEL CONSTANȚA la data de 3.09.2008.
În raport de dispozițiile Deciziei nr. 737/24 iunie 2008 pronunțată de Curtea Constituțională a României și avându-se în vedere împrejurarea că decizia civilă nr. 130/7.03.2008 pronunțată de Tribunalul Constanța nu a fost comunicată reclamanților, cu respectarea exigențelor art. 93 și art. 100 alin. (1) pct. 4 Cod procedură civilă la domiciliul mandatarului indicat de reclamanți în apel și anume la domiciliul lui, se constată că recursul a fost declarat în termen, iar sesizarea instanței este legală, recursul urmând a fi analizat pe fondul său.
Recurenții reclamanți au criticat hotărârea Tribunalului Constanța pentru nelegalitate conform dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8 și 9 Cod procedură civilă pentru următoarele motive:
1. Hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii.
Instanțele de fond și de apel au nesocotit problemele soluționate prin decizia de casare nr. 3415/17.09.2003 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și în care se menționa în mod expres că prima instanță a fost investită cu o acțiune în revendicare pe drept comun, situație în care trebuia să se procedeze la compararea titlurilor și respectiv la anularea actelor de vânzare-cumpărare încheiate de stat cu chiriașii.
În condițiile în care titlul statului nu este valabil, în speță nu erau aplicabile dispozițiile Legii nr. 112/1995 și nici cele ale Legii nr. 10/2001 referitoare la ocrotirea bunei credințe, cum greșit au reținut instanțele de fond și de apel.
2. Hotărârea este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii și pentru soluționarea capătului doi de cerere, privind nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între C și pârâții și.
Deși prima instanță a fost investită cu soluționarea cererii de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 28743 și 28744 din 12 iunie 1997, pentru cauză ilicită și fraudarea legii, instanța de fond a schimbat temeiul juridic al cererii, analizând cele două contracte în baza reglementărilor Legii nr. 10/2001 - art. 46-50, dispoziții inaplicabile în speță.
Statul și succesorii săi de drept publica au acționat cu rea credință la încheierea actelor de vânzare-cumpărare, întrucât bunul a fost preluat fără titlu, situație în care art. 9 din Legea nr. 112/1995 nu era aplicabil.
- mult, cu probele administrate în apel - înscrisuri și declarații de martori - s-a dovedit că pârâții cumpărători au fost de rea credință la perfectarea actelor de vânzare-cumpărare, aceștia cunoscând temeiul preluării bunului de către stat și intenția reclamanților de recuperare a acestuia.
3. Hotărârea Tribunalului Constanța este supusă casării și în ceea ce privește compunerea imobilului. Deși s-a precizat că imobilul situat în C,-, ce a făcut obiectul revendicării, este format din 300. teren și construcție, instanța de apel a reținut în considerentele hotărârii că reclamanții sunt îndreptățiți la despăgubiri numai pentru construcție, întrucât reclamanții nu au dobândit prin licitație și dreptul de proprietate asupra terenului, bun proprietate de stat în baza Legii nr. 58/1974.
II. La rândul său, pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor a criticat legalitatea deciziei civile nr. 130/7.03.2008 pronunțată de Tribunalul Constanța, conform art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă pentru următoarele motive:
1. Statul Român nu are calitate procesual pasivă în prezentul litigiu, situație în care în mod eronat a fost obligat la plata unor despăgubiri echivalente cu valoarea de circulație a imobilului preluat în baza Decretului nr. 223/1974 de la reclamanții - și.
Acest imobil a fost în patrimoniul Municipiului C, care prin mandatarul său C l-a înstrăinat pârâților chiriași în baza Legii nr. 112/1995.
2. Pe fondul cauzei, în mod greșit Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor a fost obligat să plătească reclamanților despăgubiri echivalente cu valoarea de circulație a imobilului situat în C,-, stabilită la data executării hotărârii. În condițiile în care prin Decizia nr. 57/27.02.1987 emisă de Consiliul Popular al Județului C pentru cota de 1/2 din imobil, prelută de la reclamanta s-au plătit despăgubiri în valoare de 30.896 lei statul nu putea fi obligat să plătească despăgubiri echivalente cu valoarea de circulație a întregului imobil, ci numai pentru cota de 1/2 preluată de la reclamantul - fără plată.
3. Instanța de apel a obligat Statul la plata despăgubirilor echivalente valorii de circulație a imobilului, fără a preciza în dispozitiv că s-a avut în vedere numai construcția, nu și terenul.
Deși în considerentele hotărârii s-a motivat incidența în speță a dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 58/1974, dispozitivul hotărârii nu este explicit, motiv pentru care se impune a se prevedea expres că despăgubirile vizează numai construcția, iar nu și terenul aferent în suprafață de 300.
Analizând legalitatea hotărârii recurate în raport cu criticile reclamanților - și, se constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
1. Reclamanții - și au dedus judecății o acțiune în revendicarea imobilului situat în C,-, solicitând recunoașterea dreptului lor de proprietate asupra imobilului și respectarea acestuia.
Prin decizia civilă nr. 3415/17.09.2003 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamanții - și împotriva deciziei civile nr. 241/20 octombrie 2000 Curții de APEL CONSTANȚA și a casat decizia recurată, cât și sentința civilă nr. 117/28.02.2000 pronunțată de Tribunalul Constanța, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria Constanța.
Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că instanțele nu au analizat fondul litigiului - acțiunea în revendicare și cererea de constatare a nulității absolute a titlului de proprietate al statului asupra imobilului în raport cu temeiul de drept invocat de reclamanți - art. 480 Cod civil, ci au soluționat aceste capete de cerere printr-un fine de neprimire, în raport cu legea specială Legea nr. 112/1995.
De reținut că instanța de casare nu a dat dezlegare niciunei probleme de drept cu care a fost investită prima instanță, ci a statuat că este necesar a se stabili, în baza probelor administrate de părți și cu respectarea principiului contradictorialității, dacă preluarea imobilului de către stat s-a făcut cu titlu valabil, în sensul art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Cu ocazia reluării judecății, după casare cu trimitere, se constată că instanțele de fond și de apel au analizat pretențiile pârâților în limitele investirii, fără a schimba natura și înțelesul vădit neîndoielnic al cererii.
Așa cum arată și în motivele de recurs (fila 1 paragraf 2) reclamanții și-au menținut acțiunea cu cele două capete de cerere, astfel cum au investit instanța în toate fazele procesului, respectiv acțiunea în revendicarea imobilului din-, compus din 300. teren și construcție și capătul doi de cerere având ca obiect nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare, pentru clauză ilicită și fraudarea legii, instanțele de fond și de apel, soluționând cererea în raport de aceste pretenții ale reclamanților, în limitele investirii.
Împrejurarea conform căreia, în urma administrării probatoriilor, cele două instanțe nu au admis integral aceste pretenții, nu echivalează cu o nesocotire a limitelor investirii și respectiv ale casării, fiind analizate cererile deduse judecății în raport cu dispozițiile art. 480 cod civil și ale art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Astfel, ambele instanțe, analizând legalitatea titlului statului, respectiv cele două decizii administrative de preluare a imobilului în baza Decretului nr. 223/1974, prin raportare la noțiunea de "titlu valabil", astfel cum este definit prin art. 6 din Legea nr. 213/1998, au reținut corect că statul nu deținea un titlu valabil cu privire la imobilul în litigiu.
Chiar în condțiile în care o cotă de 1/2 din imobil a fost preluată cu plată, în mod corect Tribunalul Constanțaa apreciat că preluarea întregului imobil a fost nelegală, Decretul nr. 223/1974 contravenind Constituției din anul 1965 - potrivit căreia dreptul de proprietate personală era ocrotit de lege, iar terenurile și construcțiile puteau fi expropriate numai pentru lucrări de interes obștesc și cu plata unei juste despăgubiri - cât și Codului civil.
Se reține că ambele instanțe în mod corect au analizat și legalitatea titlului chiriașilor, în raport cu cauzele de nulitate invocate de reclamantă și anume frauda la lege și cauza ilicită, reținând că subdobânditorii cu titlu oneros ai imobilului în litigiu au fost de bună credință la data încheierii actelor de vânzare-cumpărare. Procedând la compararea titlurilor exhibate de cele două părți, corect instanțele au dat câștig de cauză chiriașilor cumpărători, reținând prioritatea principiului ocrotirii bunei credințe a subdobânditorului cu titlu oneros al imobilului, în raport cu proprietarul inițial al bunului, soluția fiind o aplicare a excepției de la principiul "rezoluto jure dontis, rezolvitur jus accipientis".
Menținerea titlului chiriașilor cumpărători de bună credință nu constituie o aplicare în speță a dispozițiilor art. 46-50 din Legea nr. 10/2001, cum eronat susțin recurenții, ci o aplicare a unei excepții de la principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial, principiu ce guvernează instituția nulității actului juridic civil.
Menținerea actului subsecvent - un caz de excepție de la principiul "rezoluto jure dontis, rezolvitur jus accipientis" - se justifică în literatura juridică și în practica judiciară prin două principii de drept și anume:
1. principiul ocrotirii bunei credințe a subdobânditorului unui bun cu titlu oneros;
2. principiul asigurării stabilității circuitului civil, care este o nevoie de ordin general, social.
În acest sens, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 191 din 25.06.2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 567 din 1.08.2002, a statuat că dispozițiile art. 46 din legea nr. 10/2001 (devenit art. 45 după republicare), nu încalcă dispozițiile art. 15 alin. (1) din Constituția României, singurul element novator adus de textul legal îl constituie consacrarea in terminis, pe cale legală, a principiului ocrotirii bunei credințe, într-un domeniu particular, dar de interes social major, acela al regimului juridic al imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Concluzionând se reține că prima critică invocată de recurenții reclamanți nu este întemeiată, instanțele de fond și de apel analizând cererile reclamanților, conform temeiurilor de drept invocate, în limitele sesizării și fără a face aplicarea în speță a unor dispoziții cuprinse în legi speciale, în speță Legea nr. 10/2001.
2. Cu privire la aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, cât și cu privire la calitatea pârâților de cumpărători de bună credință a imobilului în litigiu, se reține că sunt neîntemeiate criticile reclamanților, instanțele de fond soluționând judicios aceste probleme de drept.
În cauză se reține că prin contractele de vânzare-cumpărare nr. 28744 din 12.06.1997 și nr. 28743/12.06.1997, statul, în calitate de proprietar aparent, care preluase imobilul în litigiu de la reclamanți în baza Decretului nr. 223/1974, a înstrăinat acest bun conform Legii nr. 112/1995 pârâților și.
Conform dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 112/1995, intrau sub incidența acestui act normativ imobilele cu destinația de locuințe, trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 6 martie 1945, cu titlu.
De subliniat faptul că în niciunul din textele Legii nr. 112/1995 nu se face distincție între noțiunea de preluare cu titlu valabil și preluare fără titlu valabil.
Domeniul de aplicare al Legii nr. 112/1995 include pe lângă imobilele preluate cu titlu valabil și pe cele preluate fără titlu valabil, pentru că textul art. 1 din lege nu distinge, iar "ubi lex non distinquit nuc noc distinquere detemus".
Preluarea fără titlu presupunea lipsa oricărui temei, o preluare în fapt ori printr-un act administrativ ilegal care nu-și avea temeiul în niciun act normativ, adică în absența oricărei reglementări care să constituie temeiul său de drept.
Ori în speță, preluarea s-a realizat în baza unui titlu nevalabil, întrucât Decretul nr. 223/1974 constituia temeiul de drept ce a stat la baza emiterii celor două decizii administrative, dar în prezent acest act normativ nu corespunde exigențelor art. 6 din Legea nr. 213/1998.
- mult, în Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 aprobate prin nr.HG 11/1997 și invocate chiar de recurenții reclamanți se explicitează dispozițiile art. 1 din Legea nr. 112/1995 și stabilindu-se domeniul de aplicare a acestui act normativ se menționează in terminis că "imobilele cu destinația de locuințe trecute ca atare în proprietatea statului, cu titlu, sunt acele imobile care erau folosite ca locuințe și care au fost preluate în proprietatea statului cu respectarea legilor și decretelor în vigoare la data respectivă, cum sunt: Decretul nr. 92/1950, Decretul nr. 111/1951, Decretul nr. 141/1952, Legea nr. 4/1973, Decretul nr. 223/1974.
Prin art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia s-a definit pentru prima oară noțiunea de titlu valabil, prin raportarea actului normativ ce a stat la baza preluării imobilului de către stat la Constituția țării din momentul preluării și la tratatele și pactele internaționale la care România era parte.
Acest act normativ este însă ulterior datei încheierii actelor de vânzare-cumpărare a căror nulitate a fost solicitată, astfel că nu se poate reține o fraudare a legii la momentul încheierii lor.
Ori, la data cumpărării, așa cum confirmă și recurenții reclamanți, chiriașii cumpărători fuseseră informați că statul deține imobilul în baza Decretului nr. 223/1974, urmare a părăsirii țării de către foștii proprietari, iar Decretul nr. 223/1974 constituia un titlu pentru stat, conform art. 1 din Legea nr. 112/1995, locuința putând fi înstrăinată conform art. 9 din Legea nr. 112/1995.
De subliniat în aprecierea bunei credințe a cumpărătorilor la data încheierii contractelor, așa cum a reținut și instanța de apel, este faptul că aceștia nu aveau nicio calitate în baza căreia să analizeze valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului.
Constatarea validității titlului statului este atributul exclusiv al instanțelor judecătorești, conform art. 6 din Legea nr. 213/1998, act normativ care a intrat în vigoare ulterior încheierii contractelor, așa cum arătam mai sus.
De altfel, nevalabilitatea titlului statului, cel puțin pentru cota de 1/2 preluată de la reclamantul -, a fost constatată prin sentința civilă nr. 17302/10.12.1998 pronunțată de Judecătoria Constanța, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1086/19.10.1998 a Curții de APEL CONSTANȚA, hotărâri judecătorești intervenite ulterior perfectării actelor de vânzare-cumpărare de către pârâți. În cadrul acestei proceduri judiciare pârâții persoane fizice nu au fost implicați, astfel încât nu se poate reține ca fondată susținerea reclamanților, în sensul că pârâții au avut cunoștință despre demersurile judiciare ale reclamanților pentru recuperarea proprietății preluate de stat în baza Decretului nr. 223/1974.
Se reține astfel că la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, chiriașii cumpărători - care cunoșteau împrejurarea că imobilul în litigiu fusese preluat conform Decretului nr. 223/1974 - aveau credința că au contractat cu titularul dreptului de proprietate al locuinței, Decretul nr. 223/1974 era enumerat printre actele normative ce constituiau un titlu al statului pentru deținerea acestui imobil, Legea nr. 112/1995 nu făcea nicio distincție între titlu valabil și nevalabil, iar chiriașii cumpărători nu aveau nicio calitate în care să analizeze validitatea actului în raport cu exigențele art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Referitor la declarația martorului audiat în cauză, se reține că susținerile acestuia nu se coroborează cu nicio altă probă administrată. Deși părinții reclamantei au purtat corespondență cu chiriașii cumpărători, în niciunul din înscrisurile depuse la dosar nu se menționează despre intenția reclamanților de a se întoarce în România și de a-și recupera imobilul.
Pârâții nu au fost niciodată notificați să nu cumpere imobilul în litigiu, nu au fost citați în procesul ce a avut ca obiect anularea deciziei administrative de preluare, fără plată a cotei de 1/2 din imobilul în litigiu, iar după apariția Legii nr. 112/1995 reclamanții nu au făcut niciun demers judiciar pentru recuperarea imobilului.
Se constată că instanța de apel a făcut în mod judicios aplicarea în speță a principiului"error communis facit jus", cât și a principiului ocrotirii bunei credințe a subdobânditorului cu titlu oneros al unui imobil, reținând că în temeiul acestora, în conflictul de interese între adevăratul proprietar și subdobânditorul de bună credință al imobilului, este preferat, conform jurisprudenței și doctrinei, cel din urmă.
Jurisprudența a statuat că titlul de proprietate al subdobânditorului de bună credință, constituit în baza legii și validat în dreptul intern printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, este protejat prin art. 1 din protocolul nr. I la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate astfel încât, "persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună credință să nu fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri" (în acest sens cauza Pincova și Pinc contra Republica Cehă nr. 365/1997, 2002 - VIII; cauza Raicu contra România, hotărârea din 19.10.2006).
3. Referitor la critica ce vizează componența imobilului ce a făcut obiectul revendicării și pentru care s-au acordat despăgubiri, se reține că și aceasta este nefondată, instanța de apel făcând o corectă aplicare în speță a dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 58/1974.
Este real faptul că reclamanții au revendicat atât locuința tip, cât și terenul aferent acesteia în suprafață de 300. situat în C,-, dar instanța de apel a reținut în mod judicios că reclamanții s-au legitimat ca proprietari numai ai locuinței, terenul fiind proprietate de stat la data adjudecării bunului la licitație publică, potrivit art. 30 din legea nr. 58/1974.
Reclamanții și-au dovedit dreptul de proprietate asupra locuinței situată în C,- (fostă - -) cu încheierea din 15.04.1976 pronunțată de Judecătoria Constanța, în dosarul civil nr. 524/1976, prin care li s-a adjudecat definitiv proprietatea debitorului, executat silit pentru realizarea creanței de 32.000 lei a creditorului său
Vânzarea la licitație publică s-a realizat în anul 1976, sub imperiul Legii nr. 58/1974.
Anterior anului 1989 existat o preocupare permanentă de restrângere a modurilor de dobândire a proprietății asupra terenurilor de către persoanele fizice, ajungându-se practic să existe un singur mod de dobândire și anume moștenirea legală. Legea nr. 58/1974 a scos din circuitul civil toate terenurile, cu sau fără construcții, din perimetrul constructibil, indiferent dacă ele se aflau în mediul rural sau în cel. Articolul 30 din Legea nr. 58/1974 prevedea că terenul din perimetrul constructibil putea fi dobândit "numai prin moștenire legală". Era interzisă dobândirea terenurilor, atât prin modurile originare de dobândire a dreptului de proprietate, cât și prin modurile derivate, cum ar fi actele juridice.
Chiar și în situația partajului judiciar, dacă se recurgea la modalitatea de partajare prin licitație, iar adjudecatarul nu era un moștenitor copărtaș, terenul trecea în proprietatea statului.
În condițiile în care executarea silită a debitorului prin vânzarea la licitație publică a proprietății sale s-a realizat sub imperiul Legii nr. 58/1974, în mod corect instanța de apel a reținut că vânzarea a vizat numai construcția, iar nu și terenul aferent care a trecut direct de la debitorul la stat, conform art. 30 din actul normativ mai sus menționat.
Susținerea recurenților conform căreia în hotărârea de adjudecare se face vorbire de "imobilul" situat în C,- (în prezent - -), ceea ce implică atât teren cât și construcție, nu poate fi primită.
În condițiile în care terenurile erau scoase din circuitul civil, putând fi dobândite numai pe calea moștenirii legale (ceea ce nu este cazul în speță), instanța de adjudecare nu a fost preocupată să menționeze expres că se adjudecă locuința, ci a folosit termenul de "imobil" pentru a desemna această clădire înstrăinată sub imperiul Legii nr. 58/1974.
Pentru considerentele expuse, în baza art. 312 Cod procedură civilă, se va respinge recursul formulat de reclamanți, ca nefondat.
II. Analizând hotărârea recurată și în raport cu criticile pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor, se rețin următoarele:
1. Critica ce vizează lipsa calității procesual pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor și inexistența obligației acestuia de a-i despăgubi pe reclamanții - și pentru prejudiciul cauzat prin privarea lor de proprietatea locuinței situată în C,-, se constată a fi vădit nefondată și urmează a fi respinsă, ca atare.
Pentru considerentele mai sus expuse și pe care nu le vom relua, se reține că imobilul proprietatea reclamanților a fost preluat de stat în mod abuziv, în baza Decretului nr. 223/1974, act normativ care nu corespunde în prezent exigențelor art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Curtea Europeană de Justiție a reținut constant în jurisprudența sa că "vânzarea de către stat a bunului altui către terți de bună credință chiar dacă s-a petrecut înaintea confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt, se analizează într-o privare a bunului. O asemenea privare, combinată cu absența totală a indemnizației, este contrară articolului 1 din Protocolul nr. 1 ( și alții contra România, nr. 57001/2000 din 21.07.2005 Păduraru contra România, nr. 63252/2000, 1.12.2005, Porteanu contra România, nr. 4596/03 din 16.02.2006).
În condițiile în care restituirea în natură a apartamentului dobândit de pârât cu bună credință nu mai este posibilă, reclamanții sunt privați de dreptul lor de proprietate asupra acestei locuințe, pentru acoperirea prejudiciului suferit reclamanții fiind îndreptățiți să obțină valoarea de circulație a imobilului înstrăinat de stat.
Numai în acest fel se va păstra un echilibru just între cerințele de interes general ale comunității și imperativele de salvgardare ale drepturilor fundamentale ale persoanei. Echilibrul de conservat va fi distrus dacă persoana în cauză suportă o sarcină specială și exorbitantă.
Curtea Europeană, în jurisprudența sa, a reținut în mod constant că există în cadrul art. 1 din Protocolul 1. un drept intrinsec la indemnizație în cadrul privării de proprietate, atunci când despăgubirea este necesară în vederea respectării proporționalității între ingerința în dreptul individului și "utilitatea publică".
În absența acestui drept, art. 1 nu va sigura decât o protecție iluzorie și ineficientă a dreptului de proprietate. Prin urmare, nu este suficient ca o privare de proprietate să urmărească un scop legitim de utilitate publică; trebuie să existe un raport de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat.
Principalul efect al acțiunii în revendicare îl constituie readucerea bunului în natură și liber de sarcini în patrimoniul proprietarului și numai în ipoteza în care acest lucru a devenit imposibil, ca urmare a exproprierii pentru caz de utilitate publică sau pentru situația în care bunul a fost înstrăinat iar valabilitatea titlului subdobânditorului a fost confirmată prin hotărâre irevocabilă - cazul în speță - restituirea se va face prin echivalent, prin aplicarea directă a dispozițiilor Convenției și a jurisprudenței CEDO în cauza de față.
Chiar în lipsa unui text expres în CEDO cu privire la obligativitatea hotărârii instanței europene în raport cu statul, - statul, privit însă ca "întreg", ca ansamblu organic articulat al autorităților publice, inclusiv al celor judecătorești, - această obligativitate ar putea fi concluzia inevitabilă a unui polisilogism, având ca premisă majoră constatarea că prin înseși prevederile Convenției (art. 19 și următoarele din Titlul II al Convenției) a fost organizată și funcționează Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ca instrument al unei jurisdicții unice și obligatorii pentru protecția ființelor umane și asigurarea respectării obligațiilor asumate în acest domeniu de statele contractante la Convenție.
Statul Român, prin prevederile incluse în Constituție (art. 11 și art. 20) a înțeles să atribuie semnificație juridică națională și constituțională Declarației Universale a drepturilor omului, precum și oricăror pacte sau tratate la care a devenit parte, inclusiv Convenția Europeană, cu toate articulațiile ei, dacă acestea au ca obiect drepturile fundamentale ale omului.
Însăși instanța europeană a precizat că "hotărârile sale au nu numai rolul de a soluționa cauzele cu care este sesizată, ci și pe acela că, pe un plan mai larg, să clarifice, să salvgardeze și să dezvolte normele Convenției, contribuind astfel la respectarea, de către state, a angajamentelor pe care acestea și le-au asumat în calitatea lor de părți contractante (Hotărârea din 18 ianuarie 1978 în cauza Irlanda contra Regatului Unit).
Curtea a mai reținut că atunci când constată o violare a dreptului persoanei, statul are nu numai obligația de a asigura celui interesat o satisfacție echitabilă, dar și de a alege măsurile generale integrate în ordinea sa juridică internă pentru a preveni violările constatate de C și consecințele acestora. Ea a reafirmat caracterul declarativ al hotărârilor ei, dar și scopul preventiv unor litigii repetitive similare (Hotărârea din 22 iunie 2004 în cauza Braniowski contra Poloniei).
În acest context, reținându-se că o restituire în natură a imobilului înstrăinat pârâților persoane fizice nu mai este posibilă, în mod corect instanța de apel a reținut obligația statului de a-i despăgubi pe reclamanți pentru prejudiciul suferit.
Această obligație de plată nu excede obiectului acțiunii reclamanților de revendicare a imobilului - (construcție) - situat în C,-, ci reprezintă o modalitate de soluționare a acțiunii în revendicare a imobilului, cu respectarea drepturilor dobândite de terți cu privire la acest imobil, cât și a Convenției Europene a Drepturilor Omului și a jurisprudenței CEDO, obligatorii pentru judecătorii naționali, conform considerentelor mai sus expuse.
2. Cu privire la cuantumul despăgubirilor ce se cuvin a fi acordate reclamanților, se constată că instanța de apel a omis împrejurarea conform căreia reclamanta a beneficiat de o despăgubire în valoare de 30.896 lei, stabilită prin Decizia nr. 57/24.02.1987 a fostului Consiliu Local al Județului
Pentru a se evita o îmbogățire fără justă cauză a reclamanților, urmează a se constata că recurentul Statul Român prin Ministerul Finanțelor va fi obligat la plata către reclamanți a despăgubirilor echivalente cu diferența dintre valoarea de circulație a construcției situată în Municipiul C,-, stabilită la data executării și suma de 30.896 lei vechi încasată cu titlu de despăgubire în temeiul Deciziei nr. 57/24.02.1987 a Consiliului Popular al Județului C, sumă reactualizată cu coeficientul de actualizare prevăzut la art. I alin. (1) al Titlului II din nr.OUG 184/2002.
Susținerea recurentului pârât în sensul că acesta datorează numai contravaloarea cotei de 1/2 din imobil, preluată fără plată de la reclamantul -, iar nu despăgubiri pentru întreaga construcție, nu poate fi primită ca fondată, întrucât reclamanta nu a fost despăgubită integral, la valoarea reală a cotei de 1/2 din imobilul preluat abuziv de stat în baza Decretului nr. 223/1974.
În situația părăsirii țării, reclamanta, ca de altfel toți cei aflați în situații similare, a fost obligată să procedeze la înstrăinarea cotei de 1/2 din construcția situată în C,-, în schimbul unei sume de bani pe care tot statul o stabilea și care, din acest motiv, nu putea să reprezinte valoarea reală a bunului, mai exact despăgubirea rezonabilă la care face referire atât Codul civil, cât și Constituția în vigoare la acea dată (Constituția din 1965).
3. Referitor la compunerea imobilului pentru care se datorează despăgubirile, pentru considerentele expuse cu ocazia analizării recursului reclamanților (pct. 3) și pe care nu le vom mai relua, se constată că în speță, la data preluării bunului erau aplicabile dispozițiile art. 30 din Legea nr. 58/1974, motiv pentru care prin Decretul nr. 223/1974 a fost preluată de la reclamanți numai construcția, iar nu și terenul aferent în suprafață de 300.
Prin urmare, recurentul pârât datorează despăgubiri numai pentru construcție, nu și pentru terenul aferent.
Pentru considerentele expuse, în baza art. 312 Cod procedură civilă, se va admite recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor și se va modifica în parte hotărârea recurată, în sensul celor mai sus menționate.
Menține restul dispozițiilor deciziei.
În baza art. 274 Cod procedură civilă, vor fi obligați recurenții reclamanți la 100 lei cheltuieli de judecată către intimata pârâtă
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge recursul civil declarat de recurenții reclamanți și, reprezentatați prin mandatar, domiciliată în C,-, - 1,. C,. 3,. 56, județul C, împotriva deciziei civile nr. 130/7.03.2008 pronunțată de Tribunalul Constanța, în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimații pârâți MUNICIPIUL C PRIN PRIMAR și CONSILIUL LOCAL, cu sediile în-, județul C, cu sediul în-, - 18, parter, județul C, și, domiciliați în C,-, județul
Admite recursul civil declarat de recurentul pârât STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în b- - nr. 18, județul C, împotriva aceleași hotărâri.
Modifică în parte decizia recurată în sensul că obligă Statul Român prin Ministerul Finanțelor și Economiei la plata către reclamanți a despăgubirilor echivalente cu diferența dintre valoarea de circulație a construcției situată în C,-, stabilită la data executării și valoarea de 30.896 lei încasată cu titlu de despăgubire, în baza Deciziei nr. 57/24.02.1987 a Consiliului Popular al Județului C, sumă reactualizată cu coeficientul de actualizare prevăzut la art. I alin. (1) al Titlului II din nr.OUG 184/2002.
Menține restul dispozițiilor deciziei recurate.
Obligă recurenții reclamanți la 100 lei cheltuieli de judecată către
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 Octombrie 2008.
PREȘEDINTE: Monica Costea | JUDECĂTOR 2: Daniela Petrovici Mihaela Popoacă | Judecător, |
Grefier, - - |
Jud.fond.
Jud.apel. /
Red.dec.jud.
Tehnoredact.gref.
4 ex./ 31.10.2008.
Președinte:Monica CosteaJudecători:Monica Costea, Daniela Petrovici Mihaela Popoacă
