Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 322/2008. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale,
pentru minori și familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 322/A/2008
Ședința publică din 21 noiembrie 2008
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Alina Rodina
JUDECĂTOR 2: Denisa Livia Băldean președintele secției
GREFIER: - -
S-a luat în examinare - pentru pronunțare - apelul declarat de reclamanții ȘI, precum și apelul declarat de pârâții, ȘI, împotriva sentinței civile nr. 329 din 17 iunie 2008 Tribunalului Cluj, pronunțată în dosarul nr-, privind și pe pârâții intimați ASOCIAȚIA A MOTORI C-N, MUNICIPIUL C-N PRIN PRIMAR, ( ), și, având ca obiect revendicare imobiliară.
La data de 19 noiembrie 2008, s-a depus la dosar, prin registratura instanței, din partea reclamanților apelanți și, concluzii scrise.
dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință a termenului din 14 noiembrie 2008, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când s-a amânat pronunțarea pentru data de 21 noiembrie 2008.
CURTEA
Cererea de chemare în judecată
La 19 martie 2007, reclamanții și în contradictoriu cu municipiul C-N și cu pârâți persoane fizice au solicitat instanței:să constate preluarea abuzivă,fără titlu valabil,a imobilului situat în C-N, Calea -, nr. 50, județul C, înscris inițial în CF nr. 6234 C-N, nr. top 3773, compus din cinci corpuri de clădire: casă din piatră, acoperită cu țiglă, cu 3 camere și o bucătărie, casă din piatră, acoperită cu țiglă, cu 8 camere și 4 bucătării, casă din piatră, acoperită cu țiglă, cu 4 camere și o bucătărie, casă din piatră, acoperită cu țiglă, cu 2 camere și o bucătărie, un șopron din cărămidă, cu teren în suprafață de 617 stj.p. - 2221,2 mp.;să oblige pârâții la a recunoaște reclamanților dreptul de proprietate,în cote egale,și a preda posesia imobilelor pe care le dețin;să dispună rectificarea înscrierilor în CF colectiv - C-N, precum și în cărțile funciare individuale,în sensul radierii drepturilor înscrise consecutiv preluării abuzive a imobilului și înscrierii aceluiași drept în favoarea reclamanților, în cote egale; cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată în proces.
În motivele cererii, s-a arătat că imobilul în litigiu a fost dobândit prin cumpărare de către părinții reclamanților, și, aceștia înscriindu-și dreptul în cartea funciară.
În anul 1952, imobilul a fost preluat abuziv de Statul Român, invocând motive legate de neplata impozitelor, într-o perioada în care era arestat pentru activitate politică.
În anul 1997, Municipiul C-N prin mandatar, a vândut chiriașilor 14 din cele 17 apartamente ale imobilului, în baza Legii nr. 112/1995.
Reclamanții au subliniat admisibilitatea acțiunii lor, în privința tuturor capetelor de cerere formulate, invocând în drept dispozițiile art. 44 din Constituție, art. 480 și art. 481. civ. art. 34 din Decretul-Lege nr. 115/1938, art. 34 din Legea nr. 7/1996, art. 2 din Legea nr. 10/2001 și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.
Prin întâmpinarea formulată, pârâții persoane fizice au cerut respingerea acțiunii ca inadmisibilă, sub trei aspecte: cererea având ca obiect constatarea preluării abuzive a imobilului vizează constatarea unei situații de fapt; revendicarea imobiliară exercitată pe calea dreptului comun, este inadmisibilă în condițiile în care există o procedură specială de retrocedare; rectificarea cărții funciare este și ea inadmisibilă în raport cu soluția preconizată pentru revendicare ( 47 dosar).
Pârâții Municipiul C-N, și Asociația a Motori s-au opus de asemenea admiterii acțiunii ( 55-136 și 183 dosar).
II. Judecata în primă instanță
Prin sentința civilă nr. 329 din 17 iunie 2008 Tribunalului Cluj pronunțată în dosarul nr- a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii promovate de reclamanți.
A fost admisă, în parte, acțiunea civilă formulată, modificată și precizată ulterior de către reclamanții și și, în consecință: s-a constatat preluarea abuzivă de către pârâtul Statul Român, fără titlu valabil, a imobilului situat în C-N, Calea -, nr. 50, județul C, înscris inițial în CF nr. 6234 C-N, nr. top 3773, compus din cinci corpuri de clădire: casă din piatră, acoperită cu țiglă, cu 3 camere și o bucătărie, casă din piatră, acoperită cu țiglă, cu 8 camere și 4 bucătării, casă din piatră, acoperită cu țiglă, cu 4 camere și o bucătărie, casă din piatră, acoperită cu țiglă, cu 2 camere și o bucătărie, un șopron din cărămidă, cu teren în suprafață de 617 stj.p. - 2221,2 mp.
Au fost respinse petitele privind revendicarea și rectificarea CF.
Au fost obligați reclamanții să plătească pârâților, -, și - 11000 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a constatat că excepția inadmisibilității vizează trei aspecte, respectiv inadmisibilitatea constatării unei stări de fapt, inadmisibilitatea acțiunii în revendicare și inadmisibilitatea rectificării CF.
S-a apreciat că această excepție este neîntemeiată, pentru următoarele considerente:
În ceea ce privește incidența dispozițiile art. 111. proc. civ. tribunalul a constatat că solicitând constatarea preluării abuzive a imobilului, reclamanții pretind,practic, constatarea existenței unui drept, astfel că nu este incident articolul menționat.
Referitor la petitul privind revendicarea, s-a apreciat că acest petit este admisibil, chiar dacă temeiul de drept al acestuia îl constituie normele de drept comun, respectiv dispozițiile art. 480. civ. soluția contrară ducând la încălcarea dreptului privind accesul la o instanță și, implicit, a dreptului de acces la justiție, consacrat de art. 6 din O (cauza Brumărescu împotriva României).
Cât privește acțiunea în rectificare de carte funciară, raportat la cele mai sus expuse, s-a concluzionat că și aceasta este admisibilă.
Sub aspectul fondului cauzei, s-a reținut faptul că în litigiu este imobilul situat în C-N, Calea -, nr. 50, județul C, înscris inițial în CF nr. 6234, nr. top 3773, compus din 5 corpuri de clădire:casa din piatra, acoperită cu țiglă, cu trei camere și o bucătărie;casa de piatraacoperită cu țiglă, cu 8 camere, 4 bucătarii;casa de piatra,acoperita cu țiglă, cu 4 camere, o bucătărie;casa de piatra,acoperită cu țiglă, cu 2 camere și o bucătărie;un șoprondin cărămidă, cu teren în suprafața de 617 stj.p., adică 2221,2 mp. imobil care în prezent este înscris parțial în CF nr. 6234 C-N, cu nr. top 3773/2, cu ramura de folosința "teren-C în-", cu suprafața de 1521 mp. iar o altă parte este înscrisă în CF nr. - colectiva C-N, nr. top 3773/1, cu ramura de folosință "casă cu 17 apartamente, având ca părți indivize comune terenul în suprafața de 700 mp. fundațiile, fațadele, acoperișul, WC comun, intrare poartă, intrare beci, instalațiile de apă, canal, gaz și electricitate, iar. înscrise în funciare individuale, după cum urmează:. 1, cu nr. top 3773/1/I, înscris în CF nr. - individuală C-N, cu cota aferentă din părțile indivize comune înscrise în CF nr. - colectivă, cu nr. top 3773/1;. 2, cu nr. top 3773/1/II, înscris în CF nr. - individuală C-N, cu cota aferentă din părțile indivize comune înscrise în CF nr. - colectivă, cu nr. top 3773/1;. 3, cu nr. top 3773/1/III, înscris în CF nr. - individuală C-N, cu cota aferentă din părțile indivize comune înscrise în CF nr. - colectivă, cu nr. top 3773/1;. 4, cu nr. top 3773/1/IV, înscris în CF nr. - individuală C-N, cu cota aferentă din părțile indivize comune înscrise în CF nr. - colectivă, cu nr. top 3773/1ap. 5, cu nr. top 3773/1/ V, înscris în CF nr. - individuală C-N, cu cota aferentă din părțile indivize comune înscrise în CF nr. - colectivă, cu nr. top 3773/1;. 6, cu nr. top 3773/1/VI, înscris în CF nr. - individuală C-N, cu cota aferentă din părțile indivize comune înscrise în CF nr. - colectivă, cu nr. top 3773/1;. 7, cu nr. top 3773/1/VII, înscris în CF nr. - individuală C-N, cu cota aferentă din părțile indivize comune înscris în CF nr. - colectivă, cu nr. top 3773/1;. 8, cu nr. top 3773/1/VIII, înscris în CF nr. - individuală C-N, cu cota aferentă din părțile indivize comune înscrise în CF nr. - colectivă, cu nr. top 3773/1;. 9, cu nr. top 3773/1/IX, înscris în CF nr. - individuală C-N, cu cota aferentă din părțile indivize comune înscrise în CF nr. - colectivă, cu nr. top 3773/1;. 10, cu nr. top 3773/1/X, înscris în CF nr. - individuală C-N, cu cota aferentă din părțile indivize comune înscrise în CF nr. - colectivă, cu nr. top 3773/1;. 11, cu nr. top 3773/1/XI, înscris în CF nr. - individuală C-N, cu cota aferentă din părțile indivize comune înscrise în CF nr. - colectivă, cu nr. top 3773/1;. 12, cu nr. top 3773/1/XII, înscris în CF nr. - individuală C-N, cu cota aferentă din părțile indivize comune înscrise în CF nr. - colectivă, cu nr. top 3773/1;. 13, cu nr. top 3773/1/XIII, înscris în CF nr. - individuală C-N, cu cota aferentă din părțile indivize comune înscrise în CF nr. - colectivă, cu nr. top 3773/1;. 14, cu nr. top 3773/1/XIV, înscris în CF nr. - individuală C-N, cu cota aferentă din părțile indivize comune înscrise în CF nr. - colectiva, cu nr. top 3773/1;. 15, cu nr. top 3773/1/XV, înscris în CF nr. - individuală C-N, cu cota aferentă din părțile indivize comune înscrise în CF nr. - colectivă, cu nr. top 3773/1;. 16, cu nr. top 3773/1/XVI, înscris în CF nr. - individuală C-N, cu cota aferentă din părțile indivize comune înscrise în CF nr. - colectivă, cu nr. top 3773/1;. 17, cu nr. top 3773/1/XVII, înscris în CF nr. - individuală C-N, cu cota aferentă din părțile indivize comune înscrise în CF nr. - colectivă, cu nr. top 3773/1.
reclamanților, respectiv și (ns. ), au dobândit dreptul de proprietate cu privire la imobilul menționat prin contracte de vânzare-cumpărare încheiate în forma autentică.
Astfel, prin contractul de vânzare-cumpărare, încheiat la data de 13.04.1935, a cumpărat cota de 2/10 parte, iar soția acestuia născută, a cumpărat cota de 5/10 parte, prețul total plătit fiind de 120.000 lei.
La data de 15.11.1934, a cumpărat cota de 2/10 parte din imobil, cu prețul de 100.000 lei, respectiv prin contractul nr. 472 din 30.12.1938, a cumpărat cota de 1/10 parte cu prețul de 80.000 lei.
Conform certificatelor de moștenitor nr. 2040 și nr. 2314 eliberate la data de 18.12.1987, respectiv 10.12.1988, de notariatul de Stat Județean C, succesori ai defuncților, decedat la data de 06.04.1987 și, decedată la 01.07.1988, sunt cei doi reclamanți, în calitate de fii, cu cota de fiecare.
Din adresa emisă de Ministerul Justiției - Direcția Instanțelor Militare sub nr. B-119 din 28.03.1996, se reține că tatăl reclamanților, respectiv defunctul a fost arestat la data de 19.08.1952, pentru activitate -, iar prin Decizia nr. 1050/1952 a fost internat într-o colonie de muncă pe o perioadă de 24 de luni, fiind pus în libertate la data de 19.10.1954 la expirarea măsurii.
Prin sentința civilă nr. 1478/03.07.1953, pronunțată de Tribunalul Popular al orașului C în dosarul nr. 4602/1953, în temeiul Decretului nr. 224/1951, s-a admis cererea formulată de reclamanta Secțiunea Financiară a orașului C - Circumscripția 2, în contradictoriu cu pârâtul și s-a încuviințat scoaterea la vânzare a imobilului aparținând acestuia, imobil situat în C,-.
În considerentele sentinței menționate, s-a reținut că nu au fost achitate impozitele pe teren și clădiri pentru anul 1952 și o parte din anul 1953.
În anul 1997 municipiul C-N, prin unitatea mandatată în acest scop - SC SA C- a vândut 14 din cele 17 apartamente, chiriașilor în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 112/1995, persoanele care au cumpărat apartamente fiind pârâții de sub număr de ordine 2-5, 7-12, 14-18, 20-21.
Apartamentul nr. 7 fost cumpărat de -, în prezent decedată, a cărei moștenitor este pârâtul -; apartamentul nr. 12 fost cumpărat de, care are ca moștenitor pe pârâtul, iar apartamentul nr. 16 fost cumpărat de senior, antecesorul pârâtului junior.
Tribunalul a apreciat că preluarea imobilului în litigiu a fost abuzivă și fără titlu valabil.
Astfel, potrivit art. 2 lit. d din Legii nr. 10/2001, sunt considerate imobile preluate în mod abuziv, imobilele preluate de stat pentru neplata impozitelor, ca urmare a unor masuri abuzive impuse de stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate;
Or, din sentința civilă nr. 1478/03.07.1953, rezultă fără nici un dubiu că scoaterea la vânzare a imobilului s-a făcut ca urmare a neplății impozitelor aferente imobilelor, pentru anii 1952-1953.
Într-adevăr, reclamanții au depus o serie de chitanțe, din care rezultă că au fost achitate impozite, însă numai pentru anul 1951.
S-a apreciat că neplata impozitelor aferente anilor 1952-1953 nu era imputabilă antecesorului reclamanților, în condițiile în care acesta a fost arestat la data de 19.08.1952, pentru activitatea în, fiind trimis într-o colonie de muncă până în anul 1954, astfel că acesta nu și-a putut exercita drepturile și îndeplini obligațiile ca urmare a măsurii de arestare, care nu avut la bază o hotărâre judecătorească de condamnare, deținerea lui în colonia de muncă pe o perioadă de 2 ani, fiind abuzivă.
În aceste condiții, s-a apreciat că statul nu are un titlu valabil, prin prisma faptului că preluarea imobilului a fost abuzivă, respectiv s-a încălcat dreptul de proprietate al antecesorilor reclamanților, drept recunoscut și garantat atât de Constituția din 1948, cât și de tratatele internaționale la care România era parte la acea dată.
În ceea ce privește acțiunea în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun - 480.civ. s-a reținut că, prin decizia pronunțată în dosarul nr. 60/2007, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a statuat cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,în sensul că în concursul dintre legea specială și legea generală are prioritate legea specială, conform principiuluispecialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Așadar, în măsura în care există o procedură specială ce reglementează restituirea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06.03.1945 - 22.12.1989, reclamanții trebuie să urmeze această procedură.
De altfel, reclamanții au urmat procedura specială, respectiv au formulat cerere de restituire în natură a imobilului în litigiu, în conformitate cu Legea nr. 10/2001, soluționarea contestației acestora împotriva dispoziției Primarului fiind suspendată până la soluționarea cauzei deduse judecății.
Mai mult, reclamanții au făcut demersuri și în vederea anulării contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, însă acțiunea acestora s-a perimat.
În mod constant, CEDO a statuat că dreptul de acces la justiție nu este un drept absolut și că reclamă, prin natura sa, o reglementare din partea statului, acesta din urmă beneficiind de o marjă de apreciere, limitele impuse de către acesta nu trebuie să restrângă accesul oferit individului, într-o asemenea manieră încât să aducă atingere substanței dreptului, o asemenea limitare nefiind conformă cu art. 6 alin. 1 din Convenție (cauza Albina împotriva României, cauza Sabin împotriva României, cauza Jujescu împotriva României).
Așadar, instituirea de către legiuitor a unor proceduri speciale, în vederea realizării unor drepturi, nu contravine Convenției, în măsura în care sunt respectate valorile consacrate de aceasta.
Raportat la faptul că reclamanții au uzat de dispozițiile Legii nr. 10/2001, în vederea retrocedării imobilului în litigiu, tribunalul a apreciat că aceștia beneficiază de accesul la o instanță și, implicit, le este respectat dreptul de acces la justiție, în sensul art. 6 alin. 1 din Convenție, motiv pentru care nu se justifică admiterea acțiunii acestora potrivit dreptului comun.
De altfel, prin admiterea acțiunii în revendicare pe dreptul comun, s-ar aduce atingere principiului securității raporturilor juridice, element fundamental al preeminenței dreptului, principiu garantat de art. 6 alin. 1 din Convenție.
III.Apelul
Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanții și, cât și pârâții, și -.
1.Prin apelul declarat, reclamanții și au solicitat, în principal, desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la același tribunal, în baza dispozițiilor art. 297 alin. 1. proc. civ. iar în subsidiar, modificarea în parte a sentinței, în sensul admiterii acțiunii în întregime și obligării pârâților la plata cheltuielilor de judecată determinate în proces.
În motivele de apel, se arată că instanța de fond a respins acțiunea in revendicare si rectificare de carte funciara fără sa cerceteze drepturile părților, fără sa compare titlurile reclamanților cu titlurile pârâților, fără sa examineze efectele care decurg din constatarea preluării imobilului in mod abuziv si fără titlu valabil.
Instanța nu s-a pronunțat asupra aspectelor invocate si probelor administrate in cauza, din care rezulta ca nu a fost preluata niciodată de Statul R cota de 5/10 parte proprietatea defunctei, născută,in condițiile in care sentința civila nr. 1478/03.07.1953 nu este opozabila defunctei, care nu a fost parte in proces astfel ca aceasta nu si-a pierdut cota de proprietate de 5/10 parte din imobile.
Deși s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii in revendicare si in rectificare de carte funciara, din modul in care au fost soluționate aceste capete de cerere rezulta ca ele au fost respinse tot pe excepția inadmisibilității, cu motivarea cuprinsa in dispozitivul deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțata in dosarul nr. 60/2007.
Hotărârea pronunțata de instanța de fond a fost motivata pe o decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție care nu era intrata in vigoare, astfel ca nu putea produce efecte.
Coroborând dispozițiile art. 329 alin. 2 din Codul d e procedura civila cu cele cuprinse la art. 78 din Constituția României, ținând seama si de absenta altor reglementari cu privire la data intrării in vigoare a deciziilor Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-au admis recursurile in interesul legii, apelanții apreciază ca data de la care aceste decizii devin obligatorii
pentru instanțe, cu privire la problemele de drept dezlegate, este la 3 zile de la data publicării lor in Monitorul Oficial al României.
Se poate observa si constata ca la data pronunțării sentinței civile nr. 329/17.06.2008 decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție din dosarul nr. 60/2007 nu era publicata in Monitorul Oficial al României, astfel ca nu putea servi ca temei al sentinței pronunțate de instanța de fond.
Motivarea hotărârii instanței de fond pe prevederile deciziei pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție in dosarul nr. 60/2007 determina nelegalitatea sentinței, si pentru faptul ca efectele deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nu au fost puse in discuția părților si nici nu puteau fi puse in condițiile in care cauza a rămas in pronunțare înainte de pronunțarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a deciziei si, evident, înainte ca aceasta decizie sa fie publicata in Monitorul Oficial si cunoscuta de părți.
Chiar daca decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție era publicata in Monitorul Oficial iar dezlegarea dată problemelor de drept judecate era obligatorie pentru instanțe, hotărârea nr. 329/17.06.2008 este tot nelegala deoarece:
a) Prin ratificarea de către România a Convenției Europene a Drepturilor Omului si a Tratatului de Aderare la Uniunea Europeana, România si-a asumat obligația de a se respecta prevederile convenției, protocoalele la aceasta convenție, precum si ale tratatului de aderare, obligație care se extinde si la cetățeni si instanțele din România, fapt stipulat la art. 11 "(1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte.
(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte in dreptul intern".
(2) Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului În care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
La art. 148 alin. 2 din Constituția României se prevede "Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare".
Din coroborarea prevederilor enunțate mai sus rezulta că, in raport cu dispozițiile Legii nr. 10/2001 si cu dispozițiile deciziei pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție in dosarul nr. 60/2007, prevederile art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale au prioritate si ca existenta dispozițiilor Legii nr. 10/2001, or dispozițiile deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nu reprezintă impedimente in admiterea acțiunilor in revendicare imobiliara formulate de către proprietarii deposedați abuziv, ori moștenitorii acestora, împotriva terțelor persoane care au cumpărat de la Statul R imobilele revendicate.
b) Dispozițiile deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție confirma faptul ca atunci când sunt sesizate neconcordante intre legea speciala (Legea nr. 10/2001) si Convenția Europeana a Drepturilor Omului, are prioritate Convenția Europeana.
Chiar si fără aceasta mențiune Convenția are prioritate in virtutea dispozițiilor cuprinse in Constituția României, dispoziții care prevalează față de cele cuprinse intr-o decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție având in vedere principiul instituit la art. 1 alin. 5 din Constituția României ("În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie").
Totodată,apelanții susțin că exista o vădită contradicție intre motivarea respingerii excepției inadmisibilității acțiunii si motivele pentru care s-au respins capetele de cerere privitoare la revendicare si rectifica de carte funciara.
Faptul ca reclamanții au uzat de dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu exclude dreptul acestora de a formula acțiunea in revendicare împotriva persoanelor care au cumpărat apartamente de la Statul R deoarece:
a) Statul R nu poate restitui in natura apartamente pentru care a încheiat contracte de vânzare-cumpărare, motiv pentru care, singura modalitate de redobândire a acestor apartamente, rămasă la dispoziția reclamanților, este acțiunea in revendicare si rectificare de carte funciara împotriva persoanelor care au încheiat contracte cu Statul
b) Liberul acces la justiție cu privire la restituirea in natura a imobilelor pentru care s-au încheiat contracte de vânzare-cumpărare este îngrădit in măsura in care acțiunea in revendicare a reclamanților este respinsa pe motiv ca aceștia ar putea uza de prevederile Legii nr. 10/2001, lege care nu oferă posibilitatea restituirii in natura a imobilelor pentru care s-au încheiat contracte de vânzare-cumpărare si nici nu cuprinde dispoziții privitoare la litigiile dintre foștii proprietari deposedați abuziv si persoanele care au încheiat contracte cu Statul
c) Respingerea acțiunii in revendicare si rectificare de carte funciara pentru motivele cuprinse in sentința atacata echivalează in mod evident cu îngrădirea liberului acces la justiție a reclamanților.
Instanța nu s-a pronunțat asupra motivelor invocate de reclamanți si nici nu a motivat de ce a respins aceste motive si apărări ale reclamanților, încălcându-se in acest mod dispozițiile art. 261 pct. 5 din Codul d e procedura civila.
Examinarea argumentelor si analiza practicii Curții Europene a Drepturilor Omului se impunea in contextul in care instanța a reținut ca imobilul a fost preluat abuziv, fără titlu valabil de la antecesorii reclamanților, fapt care echivalează cu recunoașterea împrejurării ca Statul R nu a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului si ca antecesorii reclamanților, iar apoi reclamanții, nu au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului.
Nu era si nu sunt lipsite de importanta, in soluționarea cauzei, dispozițiile deciziei pronunțata de Curtea Europeana de Justiție in cauza Simmenthal, potrivit cărora "Judecătorul național, însărcinat sa aplice in cadrul competentei sale, dispozițiile dreptului comunitar, are obligația de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, împotriva oricărei dispoziții contrare a legislației naționale, chiar ulterioara, lăsând acestea neaplicate prin propria putere de decizie fără a solicita sau a aștepta eliminarea prealabila a acesteia pe cale legislativa sau pe calea vreunei proceduri constituționale".
Sunt neîntemeiate considerentele potrivit cărora, prin admiterea acțiunii in revendicare pe dreptul comun, "s-ar aduce atingere principiului securității raporturilor juridice, element fundamental al preeminentei dreptului."
Principiul securității raporturilor juridice nu poate fi limitat la drepturile pârâților deoarece si antecesorii reclamanților au dobândit drepturi care trebuie protejate pe baza principiului avut in vedere de instanța.
Exista mai multe argumente pentru asigurarea securității raporturilor civile-o in ceea ce-i privește pe reclamanți si pe antecesorii acestora, fata de raporturile juridice create intre Statul R si pârâți, deoarece:contractele prin care antecesorii reclamanților au dobândit dreptul "de proprietate asupra imobilului, iar apoi certificatele de moștenitor ale reclamanților nu au fost contestate de nimeni, in timp ce instanța a reținut ca Statul Rap reluat abuziv imobilul si fără titlu valabil, context in care nu putea transmite drepturi pârâților;pârâții au posibilitatea sa acționeze Statul R intr-o acțiune bazata pe răspunderea pentru evicțiune si sa obțină despăgubirile prevăzute de lege, in timp ce reclamanții nu pot sa acționeze in judecata persoanele de la care au dobândit dreptul de proprietate prin moștenire si nici pe cei de la care antecesorii acestora au cumpărat imobilele, persoane care nu au nicio culpa pentru situația creata după încheierea contractelor de vânzare-cumpărare; masurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 sunt iluzorii, așa cum a reținut in mod constant Curtea Europeana a Drepturilor Omului, in contextul in care după 7 ani de la intrarea in vigoare a Legii 10/2001 reclamanții nu au obținut restituirea in natura a bunurilor si nici despăgubiri, iar fondul Proprietatea este nefuncțional.
2. Prin apelul declarat de pârâtul, s-a solicitat admiterea apelului, schimbarea sentinței civile nr.329/2008 în parte, în privința acordării cheltuielilor de judecată și a excepției inadmisibilității, în sensul obligării reclamanților la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1000 RON, ocazionate de judecarea cauzei la prima instanță (onorariu avocațial).
In motivele de apel, se arată că în mod greșit instanța a respins excepția inadmisibilității primului petit din acțiunea reclamanților (constatarea preluării abuzive).
Tribunalul Cluja constatat preluarea abuzivă, fără titlu, a imobilului din litigiu invocând art. 2 lit. d din Legea nr.10/2001.
Pe lângă faptul că este discutabil dacă imobilul în litigiu a fost preluat fără un titlu valabil, nefăcându-se nici un fel de referire la dispozițiile Decretului nr. 224/1951, a cărui procedură a fost urmată și respectată, prima instanță uită că reclamanții au afirmat că acțiunea lor se bazează pe dreptul comun.
Or, dacă s-a apelat la dispozițiile legii speciale (art. 2 lit. d din Legea nr.1 0/2001) atunci se pune întrebarea: acțiune a reclamanților este pe dreptul comun sau este o acțiune hibridă, întemeiată și pe dreptul comun, dar și pe dispozițiile Legii nr.10/2001?
În mod greșit instanța a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare a reclamanților. Prima instanță a ignorat dispozițiile art.6 alin. 2 din Legea nr.213/1998, aplicabil în cazul din speță. Cu atât mai mult trebui a să observe acest text de lege cu cât a constatat că imobilul din litigiu a fost preluat rară titlu valabil ( ceea ce desigur că este discutabil).
Întrucât imobilul revendicat de reclamanți prin prezenta acțiune face obiectul Legii nr. l0/2001, nu poate fi revendicat în baza dreptului comun, ci numai în baza legii speciale de reparație.
În sensul că acțiunea în revendicare pe dreptul comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. l0/2001, este inadmisibilă, a se vedea decizia nr. 1177 din 17 februarie 2005 și nr.525 din 27 ianuarie 2005 Înaltei Curți de Casație și Justiție, în revista "Dreptul" nr.6/2006, p. 264 de asemenea, decizia nr. 2217 din 9.03.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în revista "Dreptul" nr. 12/2007, p. 292-293.
De altfel, chiar prima instanță a reținut că în măsura în care există o procedură specială ce reglementează restituirea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6.03.1945 - 22.12.1989, reclamanții trebuie să urmeze această procedură. Aplicarea practică a art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 poate ridica două probleme și anume:
- dacă acest text de lege este constituțional
- dacă limitează accesul la justiție al reclamanților.
În legătură cu primul aspect, Curtea Constituțională, prin decizia nr.117 din 16 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 259 din 22.03.2006, a stabilit că art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 este constituțional.
De asemenea, în legătură cu cea de a doua problemă, tot Ca C onstituțională, prin aceeași decizie nr.117 din 16 februarie 2006, stabilit că scopul Legii nr. l0/2001 este acela de a repara prejudiciile suferite de foștii proprietari prin restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv de către stat. Legea nr. l0/2001 asigură persoanei îndreptățite introducerea unei acțiuni în justiție pentru ca instanțele judecătorești să se pronunțe cu privire la dreptul pretins. În consecință, nu se poate reține vreo încălcare a accesului liber la justiție sau a dreptului de proprietate.
În mod greșit instanța a respins excepția inadmisibilității acțiunii în rectificare a reclamanților. Această solicitare era inadmisibilă deoarece contractele de vânzare-cumpărare ale pârâților, în temeiul cărora s-au făcut înscrierile în cartea funciară, sunt valabile, nefiind anulatate.
3. Pârâții și au solicitat prin apelul propriu schimbarea sentinței în parte, în sensul obligării reclamanților la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1000 RON, ocazionate de judecarea litigiului în primă instanță.
Se arată că au solicitat în mod expres cheltuieli de judecată, prin întâmpinarea formulată și depusă în dosarul tribunalului, justificând aceste cheltuieli prin chitanța de plată a onorariului avocațial. Cu toate acestea, fără nici o motivare, prima instanță nu a acordat cheltuieli de judecată, contrar dispozițiilor art. 274. proc. civ. reclamanții fiind în mod evident în culpă procesuală.
Reclamanții apelanți și-au exprimat poziția procesuală în raport cu apelurile pârâților prin întâmpinările înregistrate la data de 05.11.2008, solicitând respingerea acestora întrucât, sub aspectul cheltuielilor de judecată, pârâții aveau la îndemână cererea de completare a dispozitivului hotărârii, formulată în conformitate cu dispozițiile art. 2812alin. 1. proc. civ. mijloc procesual de care nu au uzat în termenul legal.
Sub aspectul admisibilității acțiunii în revendicare imobiliară, motivele care susțin apelul reclamanților sunt valabile și pentru cererea de respingere a apelului declarat de, din perspectiva jurisprudenței CEDO astfel de acțiuni fiind admisibile.
Au formulat întâmpinări în cauză Municipiul C-N ( 52 dosar) și intimatul ( 60 dosar), solicitând, în esență, respingerea apelului declarat de reclamanți.
Totodată, intimații, și și-au exprimat poziția procesuală înregistrată la 13.10.2008, ( 45 dosar), solicitând respingerea apelului declarat de reclamanți ca nefundat, întrucât prima instanța a procedat la judecarea cauzei în fond și nu a respins-o ca inadmisibilă așa cum în mod greșit afirmă reclamanții, ia în privința deciziei în interesul legii pronunțată de ÎCCJ, dezlegarea pe care aceasta a dat-o problemei de drept este obligatorie potrivit art. 329 alin. 3. proc. civ. iar dacă s-a acceptat teza că ea devine obligatorie numai după publicarea în Monitorul Oficial ar însemna că în perioada cuprinsă între data pronunțării și data publicării, practica instanțelor să rămână neunitară.
Din perspectiva jurisprudenței CEDO, intimații apreciază că rezolvarea pe care prima instanță a dat-o litigiului nu contravine art. 6 alin. 1 al Convenției și nici art. 1 din Protocolul 1 la Convenție și invocă în acest sens cauza Canciovici împotriva României.
În sprijinul apărării formulate, intimații au invocat prin întâmpinare și decizii al Curții Constituționale, date cu nr. 557/2005 și nr. 117/2006.
IV.Judecata în apel
În fapt
1. Soții și au dobândit în coproprietate, prin cumpărare în anii 1934-1935, imobilul format din 5 corpuri de clădire și teren în suprafață de 617 stjp, situat în C-N, Calea -, nr. 50, identificat în CF 6234 C, cu nr. top 3773.
2.Între anii 1952 și 1954, a fost arestat politic, fiind membru activ al PNL-.
3. Prin sentința civilă nr. 1478 din 3 iulie 1953 Tribunalului Popular C, s-a dispus scoaterea la vânzare a întegului imobil identificat mai sus, în baza dispozițiilor Decretului nr.224/1951, constatându-se că proprietarii nu au plătit impozitul aferent anilor 1952 și 1953.
Astfel, imobilul a fost preluat, în integralitatea sa, de Statul Român, care și-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară și a procedat ulterior la împărțirea clădirilor pe apartamente.
4. După intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995, respectiv în anul 1997, statul a vândut chiriașilor 14 din totalul de 17 apartamente, cumpărătorii înscriindu-și dreptul în cărți funciare individuale.
5. Proprietarii și au decedat, reclamanții fiind moștenitorii lor legali, în calitate de fii, în cote egale.
6. În temeiul Legii nr. 10/2001, reclamanții au notificat, în anul 2001, Primăria municipiului C-N, solicitând restituirea în natură a imobilului din C-N, Calea - nr. 50, preluat abuziv de stat.
7. Prin Dispoziția nr. 2564/8 octombrie 2001, dată de Primarul municipiului C-N, cererea de restituire în natură a fost respinsă, cu motivarea că imobilul a suferit o transformare structurală după preluare, fiind astăzi un imobil nou; a fost recunoscut însă dreptul reclamanților la măsuri reparatorii în echivalent, acordate în condițiile Legii nr. 10/2001.
8. La 3 ianuarie 2002, reclamanții au atacat în justiție dispoziția de respingerea a cererii de restituire în natură imobilului, solicitând, totodată, anularea contractelor de vânzare-cumpărare, rectificarea cărților funciare și obligarea cumpărătorilor, inclusiv a Statului, prin municipiul C-N, la restituirea imobilelor, prin predarea posesiei.
9. Prin sentința civilă nr. 364 din 11 aprilie 2003 Tribunalului Cluj, a fost disjunsă cererea de anulare a dispoziției Primarului municipiului C-N, fiind înregistrată cu nr. 3782/2003, pe rolul aceluiași tribunal, iar în privința celorlalte cereri s-a apreciat că aparține Judecătoriei Cluj - competența de soluționare după materie, operând o declinare în favoarea acestei instanțe.
10. Acțiunea în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare și revendicare imobiliară, înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj -N prin declinare de competență a fost lăsată în nelucrare de părți, mai mult de un an, constatându-se perimarea ei, prin sentința civilă nr. 13229 din 1 noiembrie 2004.
11. Cererea disjunsă, având ca obiect plângere împotriva dispoziției primarului de respingerea a solicitării de restituire în natură a imobilului preluat de stat a fost suspendată, la data de 3 aprilie 2008, pe rolul Tribunalului Cluj, până la soluționarea irevocabilă prezentei acțiuni în revendicare imobiliară, exercitată concomitent de aceeași reclamanți, pe calea dreptului comun.
În drept
Potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acestuiaac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. Instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.
Dispozițiile incidente din Legea nr. 10/2001, art.1, republicată, sunt:
Art.1 alin. 1, 2 Imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în bazaLegii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite, se restituie, în natură, în condițiile prezentei legi.
În cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Art. 2 alin.2Persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi.
Art.10 ( alin. 1)În situația imobilelor preluate în mod abuziv și ale căror construcții edificate pe acestea au fost demolate total sau parțial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber și pentru construcțiile rămase nedemolate, iar pentru construcțiile demolate și terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.
Potrivit art.20 alin. 2 din același act normativ, În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuință, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare. Dacă persoanele îndreptățite au primit despăgubiri potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, ele au dreptul la diferența dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele inflației, și valoarea corespunzătoare a imobilului.
Imobilele - terenuri și construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare.
Art.22 alin. 1 și 5:Persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni*) de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului. În cazul în care sunt solicitate mai multe imobile, se va face câte o notificare pentru fiecare imobil. Nerespectarea termenului de 6 luni*) prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Art.26 alin. 3 Decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.
Art.45 alin. 1 alin. 5Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidența prevederilor prezentei legi, sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării.
Art.46 alin. 1 Prevederile prezentei legi sunt aplicabile și în cazul acțiunilor în curs de judecată, persoana îndreptățită putând alege calea acestei legi, renunțând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei .
Art.47Persoanele îndreptățite, precum și persoanele vătămate într-un drept al lor, cărora până la data intrării în vigoare a prezentei legi li s-au respins, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, acțiunile având ca obiect bunuri preluate în mod abuziv de stat, de organizații cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, pot solicita, indiferent de natura soluțiilor pronunțate, măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, în condițiile prezentei legi.
Dispozițiile constituționale relevante:
-art.21 alin. 1,2Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime. Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.
-art.44 alin. 1,3Dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului, sunt garantate. Conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege. Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire.
Prevederile Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.
-art.6 par. 1 teza 1Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială instituită de lege, care va hotărî să fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunțată în mod public, dar accesul în sala de ședință poate fi interzis presei și publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părți a acestuia în interesul moralității, al ordinii publice ori al securității naționale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanță atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiției.
Cu privire la admisibilitatea acțiunii promovată de reclamanți
Curtea constată că prima instanță a calificat juridic corect cel dintâi capăt de cerere, apreciind că reclamanții nu au formulat o cerere în constatarea existenței sau inexistenței unui fapt,scopul promovării acestui tip de acțiune fiind acela al constatării inexistenței dreptului de proprietate al statului asupra imobilului în litigiu, preluat fără titlu valabil, și, concomitent, al constatării existenței aceluiași drept în patrimoniul antecesorilor celor doi reclamanți,la data decesului.Prin urmare,apreciată din perspectiva art. 111. proc. civ. cererea este admisibilă.
Referitor la acțiunea în revendicare imobiliară și aceea în rectificarea cărții funciare, curtea constată că prima instanță a respins excepția procesuală a inadmisibilității, apreciind că, în principiu, nu poate fi închis părților accesul la justiție, la modul absolut. Aceste cereri nu sunt în mod evident nefondate, obligând instanța la o analiză a legalității titlului de preluare al statului și, consecutiv acesteia, la o analiză a efectelor pe care le produce legea specială reparatorie în circumstanțele date ale cauzei.
Așadar, tribunalul a apreciat că în principiu acțiunea în revendicare promovată de reclamanți este admisibilă, conferind acestora dreptul de acces la justiție, la statuări printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, în sensul celor evocate mai sus, însă ea nu poate conduce la cercetarea comparativă a titlurilor, specifică unei revendicări imobiliare de drept comun și pretinsă,de altfel, de reclamanți.
Cu privire la fond.
Curtea constată că statuările primei instanțe referitoare la legalitatea titlului de preluare al statului, asupra imobilului în litigiu, sunt corecte, din perspectiva dispozițiilor art. 2 lit. d al Legii nr. 10/2001, potrivit cărora sunt considerate imobile preluate abuziv și, prin urmare, fac obiectul reglementării acestui act normativ, imobilele preluate de stat pentru neplata impozitelor ca urmare a unor măsuri abuzive impuse de stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate.
Cât privește revendicarea imobiliară, în principal curtea observă că invocarea, în considerentele hotărârii atacate, a unei decizii pronunțată de Secțiile Unite al Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, decizie care nu a fost publicată în Monitorul Oficial al României și nu are, prin urmare, forța obligatorie a legii pe care o interpretează, nu este de natură să confere sentinței caracterul nelegalității, atâta timp cât această decizie a fost invocată de tribunal ca un argument suplimentar, în concordanță fiind cu interpretarea pe care ea însăși a dat-o dispozițiilor Legii nr. 10/2001.
Argumentele proprii tribunalului, referitoare la existența unei proceduri speciale reglementată de legiuitor în scopul realizării drepturilor proprietarilor deposedați abuziv de stat și a efectelor pe care aceasta le produce în privința dreptului pe care părțile îl au de a recurge la alte mijloace procesuale de realizare a evocatului drept, susțin în mod fundamental rezolvarea pe care prima instanță a dat-o litigiului, ele existând independent de trimiterile la decizia în interesul legii.
În acest context, curtea înțelege să suplimenteze motivele primei instanțe, pe care le acceptă în integralitatea lor, relevând că este necesar a distinge între ipoteza în care acțiunea în revendicare imobiliară se exercită după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 împotriva unității deținătoare și aceea în care această acțiune este promovată de reclamanți împotriva terților subdobânditori, prezumați a fi de bună-credință, până la proba contrarie.
În speță, se verifică ambele ipoteze, întrucât, așa cum s-a arătat mai sus, doar o parte din apartamentele imobilului preluat de stat au fost înstrăinate chiriașilor.
Or, atâta timp cât prin Legea nr. 10/2001 a fost stabilit de legiuitor un cadru special în care pot fi valorificate drepturile recunoscute persoanelor fizice sau juridice în legătură cu imobilele preluate în mod abuziv de stat, și, mai mult decât atât s-a stipulat în mod explicit că revendicarea imobilelor preluate fără titlu valabil este posibilă numai în absența unei legi speciale de reparație și numai în limitele prevăzute de aceasta, rezultă cu evidență că persoanele interesate își pot apăra dreptul de proprietate invocat numai pe calea revendicării speciale reglementată prin Legea nr. 10/2001, care a fixat condițiile, termenele și procedura exercițiului dreptului de restituire.
termenului de decădere de un an, reglementat prin legea specială pentru depunerea cererii de restituire a imobilelor, sau a termenului de prescripție de un an și șase luni, reglementat printr-o dispoziție specială derogatorie de la dreptul comun, pentru introducerea acțiunii în constatarea nulității absolute a tuturor actelor de înstrăinare subsecvente preluării abuzive, pune proprietarul deposedat abuziv în situația de a nu-și mai putea valorifica în justiție dreptul său, fără a distinge după cum bunul a fost preluat de stat cu titlu sau fără titlu. În caz contrar, așa după cum s-a arătat în doctrină, ar însemna că același drept de revendicare să fie uneori prescriptibil și alteori imprescriptibil, analizat uneori în procedura comparării titlurilor, iar alteori în condițiile Legii nr. 10/2001, în funcție de voința exclusivă a persoanei îndreptățite, care ar avea posibilitatea să transforme Legea nr. 10/2001 într-un "act pur facultativ și, deci, inutil", negându-se prin aceasta, indirect, dreptul legiuitorului de a impune condiții restrictive în anumite materii, în raport cu interesul public la un moment dat.
Prin urmare, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilelor preluate fără titlul valabil de către stat și aflate în posesia unităților deținătoare din subordinea statului ori a unităților administrativ-teritoriale este supusă procedurilor prevăzute în Capitolul III al acestui act normativ, proceduri obligatorii pentru persoanele îndreptățite care nu au posibilitatea de ale cumula, respectiv de a acționa concomitent sau succesiv pe ambele căi.
termenelor de notificare sau, după caz, de promovare a acțiunilor în justiție reglementate de Legea nr. 10/2001 are ca efect pierderea dreptului persoanelor îndreptățite de a solicita în justiție măsuri reparatorii și, implicit pierderea dreptului de proprietate imobiliară însuși.
În cauză, acțiunea în constatarea nulității titlului statului a contractelor de vânzare-cumpărare și în revendicare imobiliară a fost exercitată de reclamanți atât împotriva unității deținătoare cât și împotriva terților subdobânditori, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, la data de 19 martie 2007, și după finalizarea procedurii administrative de restituire, printr- dispoziție de respingere a cererii de restituire în natură.
Or, reglementând o procedură specială pentru restituirea imobilelor preluate de stat cu sau fără titlu legiuitorul a exclus procedura de drept comun a acțiunii în revendicare ( art.6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998).
Legea specială reparatorie conferă reclamanților dreptul de a ataca în justiție deciziile, dispozițiile de respingere, pe calea unei acțiuni care întrunește caracteristicile unei revendicări speciale, (art. 26 alin. 3) de care aceștia au uzat de altfel, acțiunea aflându-se în curs de soluționare pe rolul Tribunalului Cluj.
Această opinie este larg împărtășită în jurisprudența instanțelor naționale, în doctrină, cât și de instanța supremă.
Mai mult decât atât, în ipoteza în care se verifică în speță, aceea în care o parte a imobilului preluat de stat fără titlu valabil a fost vândută chiriașilor, restituirea este legal condiționată de introducerea acțiunii în constatarea nulității absolute a actului de înstrăinare, într-un termen special de prescripție, de 18 luni.
Dacă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în constatarea nulității absolute a expirat,proprietarul nu își mai poate valorifica dreptul la restituire,titlul terțului consolidându-se prin efectul legii.
Or, în speță, reclamanții au renunțat la acțiunea în constatarea nulității pronunțată la data de 3 ianuarie 2002, lăsând-o în nelucrare mai mult de un an, termenul legal de prescripție extinctivă împlinindu-se și, conferind prin aceasta, un titlu mai puternic subdobânditorilor.
Cât privește dreptul legiuitorului de a stabili asemenea termene, acesta rezultă din prevederile art.44 alin. 1, teza a -II-a din Constituție, prin care se stipulează că atât conținutul cât și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite prin lege.
Așadar, nu poate fi pronunțată acțiune în revendicare de natura celei introduse de reclamanți, după intrare în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la un imobil care cade sub incidența prevederilor Legii nr. 10/2001 coroborate cu cele ale art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, fără ca un refuz al cercetării comparative titlurilor, specifică revendicării imobiliare, să contravină dispozițiilor art. 21 alin. 1 și 3 din Constituție ori celor ale art. 6 par. 1 din Convenția privitoare la dreptul de acces la justiție, câtă vreme legea specială reparatorie asigură persoanelor îndreptățite, pe calea contestației contra dispoziției de respingere a cererii de restituire, accesul deplin la justiție.
Potrivit jurisprudenței CEDO, restricționarea dreptului la acces la un tribunal este compatibilă cu dispozițiile art. 6 paragraful 1 din Convenție, dacă se verifică cumulativ următoarele condiții:
a) restricționarea să nu atingă substanța dreptului;
b) restricționarea să urmărească un scop legitim;
c) să existe un raport de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, dreptul la acțiunea în revendicare a fost "modulat" în cadrul unor proceduri speciale, administrativă și judiciară, fiind vorba cel mult de o limitare temporară iar nu perpetuă a dreptului de a sesiza instanța în mod direct și imediat, pe deplin legitimă.
În spețele invocate de reclamanți, în sprijinul susținerii potrivit căreia prima instanță a încălcat prevederile art. 6 par. 1 din Convenție, refuzând soluționarea pe fond a acțiunii în revendicare, Curtea de la Strasburg a constatat încălcarea acestui articol, dar motivele condamnării sunt altele decât acela al instituirii unei proceduri speciale obligatorii de restituire a bunurilor preluate abuziv ( cu titlu sau fără titlu), care derogă de la dreptul comun. În aceste cauze ( împotriva României; împotriva României; împotriva României; împotriva României; împotriva României) se pune problema nesocotirii unei hotărâri judecătorești irevocabile de admitere a unor acțiuni în revendicare ce nu pot fi aduse la îndeplinire din culpa statului, care a vândut bunurile respective deși nu avea un titlu de proprietate legal constituit.
Din perspectiva Convenției, în interpretarea pe care Curtea a dat-o art. 1 din Protocolul 1 adițional al Convenției, instituția prescripției extinctive nu reprezintă o atingere adusă în sine substanței dreptului de proprietate, deci o privare de proprietate care ar fi inacceptabilă dacă ar apărea cu titlu gratuit, fără nici o contraprestație din partea beneficiarului prescripției împlinite, reprezentând astfel o sarcină excesivă, ci este mai degrabă o măsură care privește modul de exercitare a unor drepturi care, lăsate în nelucrare vreme îndelungată, poate aduce atingere suveranității juridice a raporturilor civile și bunului mers al justiției ( cauza și. Regatul Unit, Hotărârea din 30 august 2007).
Prin urmare, pierderea dreptului de proprietate de către persoanele îndreptățite, care nu au respectat termenele prevăzute de această lege pentru formularea cererii de restituire sau pentru atacarea unor acte de înstrăinare nule, prevăzută ca sancțiuni de Legea nr. 10/2001, este în acord cu cerințele art. 1 din Protocolul 1, și nu jurisprudența CEDO în materie.
Cu referire la apelurile declarate în cauză de pârâții, și, curtea constată că acestea sunt fondate în privința chestiunilor legate de obligația de plată a cheltuielilor de judecată în primă instanță, cu privire la care tribunalul a omis a se pronunța, cu toate că au fost formulate cereri exprese în acest sens.
În aceste circumstanțe, cheltuielile de judecată pot fi solicitate prin declarația de recurs, afirmațiile contrarii ale reclamanților intimați fiind expresia unei eronate interpretări a legii.
Pentru cele ce preced, văzând și dispozițiile art. 296. proc. civ, curtea va respinge ca nefondat apelul reclamanților, va admite apelul pârâților și, în parte, apelul pârâtului.
Pe cale de consecință, curtea va schimba în parte hotărârea primei instanțe, cu privire la obligația de plată a cheltuielilor de judecată și, în aceste limite, aplicând dispozițiile art. 274 alin. 1. proc. civ. va obliga reclamanții să plătească pârâților cheltuieli de judecată în primă instanță, justificate în cuantum de 1000 lei în favoarea pârâtului ( 98 dosar) și 1000 lei în favoarea pârâților și, justificate prin chitanțele de plată a onorariului avocațial ( 11-12 dosar).
În conformitate cu dispozițiile art. 298 raportat la art. 274 alin. 1 și alin. 3. proc. civ. curtea va obliga apelanții să plătească intimaților cheltuieli de judecată în apel, stabilite într-un cuantum, proporțional cu valoarea pricinii și munca îndeplinită de avocat, astfel încât ele să nu devină împovărătoare pentru reclamanți.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat apelul reclamanților ȘI și admite apelul declarat de pârâții și, precum și, în parte, apelul pârâtului împotriva sentinței civile nr. 329 din 17.06.08 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosar nr-, pe care o schimbă, în parte, cu privire la obligația de plată a cheltuielilor de judecată:
Judecând, obligă reclamanții să plătească pârâților suma de 1000 lei cheltuieli de judecată în primă instanță și pârâților și suma de 1000 lei, cheltuieli de judecată în primă instanță.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Obligă apelanții reclamanți să plătească intimaților cheltuieli de judecată în apel, după cum urmează:
-1.500 lei, cheltuieli parțiale, intimatului;
-1000 lei, intimaților și;
-5.000 lei, cheltuieli parțiale de judecată, intimaților (), ȘI.
-500 lei, intimatului.
Definitivă și executorie.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 21 noiembrie 2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR GREFIER
- - --- - - -
Red.BD/dact.MM
29 ex/
Jud.fond: a
Președinte:Alina RodinaJudecători:Alina Rodina, Denisa Livia Băldean
