Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 333/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(598/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILPĂ NR. 333
Ședința publică de la 27.05.2009.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Elena Vlad
JUDECĂTOR 2: Andreea Doris Tomescu
GREFIER - - -
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea asupra cererii de apel formulată de apelantele reclamante și, împotriva sentinței civile nr. 1613 din 24.10.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți și și cu intimații chemați în garanție MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, PRIMĂRIA MUNICIPIULUI B și
are ca obiect - revendicare imobiliară.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc la termenul de judecată din data de 13.05.2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrală din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat consecutiv pronunțarea cauzei la data de 20.05.2009, apoi la data de 27.05.2009, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată formulată la 20.06.2007 pe rolul Judecătoriei sectorului 2 B, reclamantele și au solicitat în contradictoriu cu pârâții și - și chemații în garanție Primăria Municipiului B, Ministerul Economiei Și Finanțelor, SC SA, ca prin hotărârea ce se va pronunța pârâții să fie obligați să lase în deplină proprietate și posesie apartamentul nr.3 situat în B,-, sector2.
Prin sentința civilă nr. 7372/04.09.2008, Judecătoria Sectorului 2 Baa dmis excepția necompetenței materiale; a declinat competența de soluționare a cauzei formulate de reclamanții și, în contradictoriu cu pârâții și - și chemații în garanție Primăria Municipiului B, Ministerul Economiei și Finanțelor și SC SA, în favoarea Tribunalului București - Secția Civilă și a trimis cauza spre soluționare acestei instanțe.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, în materia competenței materiale în cadrul proceselor evaluabile în bani, legiuitorul a instituit unele reguli, reglementate prin norme imperative.
În cazul nerespectării acestor norme de competență, fiind vorba de reguli imperative prevăzute de lege sub sancțiunea nulității absolute, oricare dintre părți sau chiar instanța din oficiu poate invoca excepția necompetenței materiale.
Astfel, art. 2 Cod procedură civilă prevede că instanța competentă să soluționeze cererile evaluabile în bani ce depășesc suma de 5.000.000.000, (500.000 Ron) în materie civilă este tribunalul.
Conform raportului de expertiză tehnică imobiliară, valoarea imobilului în litigiu este de 483.500 Ron apartamentul și 61.100 Ron terenul aferent, deci peste plafonul prevăzut de lege.
Pentru aceste motive, instanța de fond a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București Secția Civilă și a trimis dosarul spre soluționare acestei instanțe.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, la data de 09.09.2008, sub nr-.
Prin decizia civilă nr. 1613/24.10.2008, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins cererea principală formulată de reclamantele și, ca neîntemeiată; a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâții și -, în contradictoriu cu Ministerul Economiei și Finanțelor și Primăria Municipiului B, ca rămasă fără obiect; a respins cererea de chemare în garanție formulată de chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor în contradictoriu cu, ca rămasă fără obiect.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare din 16.02.1937, numiții - și au dobândit dreptul de proprietate asupra unei parcele de teren ce purta nr. 9 pe planul general de parcelare, a imobilului situat în B-, parcelă în suprafață totală de 263,75 mp, având următoarele dimensiuni și vecinătăți: în față, pe o latură de 12,50 metrii liniari, cu str. -, în fund, pe o latură de 12,66 metrii liniari, cu parcela nr. 1 și 2, în dreapta, pe o adâncime de 20,10 metrii liniari, cu proprietatea doamnei și în stânga, pe o adâncime de 22,10 metrii liniari, cu proprietatea domnului.
Pe acest teren a fost edificată o construcție potrivit autorizației nr.1 T/1937/23.02.1937, care apoi a fost extinsă, în baza autorizațiilor de construcție nr. 6322/01.09.1941 și 35 T/08.04.1941.
Acest imobil a fost preluat de către stat în baza Decretului nr. 92/1950 de la.
Potrivit certificatului de moștenitor nr. 75/22.06.1999, de pe urma defunctului au rămas ca moștenitori - și, potrivit certificatului de moștenitor nr. 76/22.06.1999, de pe urma defunctei - a rămas ca unic moștenitor, iar potrivit certificatului de moștenitor nr. 52/21.07.2005 au rămas ca moștenitoare reclamantele din prezenta cauză.
Prin decizia Primarului General nr. 19/10.07.2001 a fost restituit în natură în proprietatea lui imobilul situat în-, sector 2, format din construcție (subsol, parter, 2 etaje, mansardă), teren în suprafață de 263,75 mp, mai puțin apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995 și cotele aferente acestor apartamente, precum și cota parte din dependințe și părțile de folosință comună.
Pârâții au cumpărat apartamentul nr.3, situat în B,-,. 1,. 1, etaj 1, în suprafață utilă de 82,88 mp, o cotă indiviză de 15,66% din părțile de folosință și 28, 39 mp teren situat sub construcție prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2687/22.04.1997, contract încheiat în baza Legii nr. 112/1995.
Tribunalul a reținut că pentru a exista o protecție a unui drept subiectiv al persoanei îndreptățite în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, este necesar, potrivit jurisprudenței CEDO să fie vorba de un bun actual al acesteia, aflat în patrimoniul său, calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând în patrimoniul părții existența unei speranțe legitime de redobândire a bunului în materialitatea lui.
Legea nr.10/2001 cuprinde și dispoziții de drept material care reglementează raporturile dintre fostul și actualul proprietar, în situația în care imobilul pentru care s-a efectuat notificare, a fost înstrăinat de către stat chiriașului în temeiul Legii nr.112/1995. Din acest punct de vedere, instanța nu poate să facă abstracție de aceste dispoziții legale, care trebuie corelate cu dispozițiile de drept material din Codul civil.
Sub acest aspect, Tribunalul a reținut aplicabilitatea și a dispozițiilor legii speciale, întrucât potrivit art. 6 din Legea nr.213/1998, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.
Prin urmare, acțiunea în revendicare, admisibilă în garantarea principiului accesului liber la justiție, fiind analizată și prin prisma prevederilor Legii nr.10/2001, lege specială derogatorie sub anumite aspecte (și anume în ceea ce privește criteriile de comparație a titlurilor aflate în conflict) de la dreptul comun - art. 480 Cod civil, instanța fiind ținută de obiectul acțiunii și cauza acesteia - situația de fapt calificată juridic, iar nu de textul de lege indicat de parte.
Tribunalul a reținut că pârâții au încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 2687/22.04.1997, în baza dispozițiilor Legii nr.112/1995, prevederile acestei legi creându-le convingerea că pot perfecta actul de vânzare-cumpărare.
Acestui contract de vânzare-cumpărare nu i-a fost contestată valabilitatea prin nici o acțiune în justiție promovată de autorii reclamantelor sau de către reclamante, în prezent o astfel de acțiune fiind prescrisă, conform dispozițiilor art. 45 al. 5 din Legea nr. 10/2001.
Având în vedere situația juridică particulară a imobilului revendicat, respectiv faptul că acesta se încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv în perioada martie 1945 - decembrie 1989, Tribunalul a apreciat că titlul de proprietate al pârâților este preferabil celui deținut de către reclamanți întrucât dispozițiile Legii nr.10/2001 nu mai permit aplicarea regulilor create de literatura de specialitate și de practica judiciară pentru compararea titlurilor pornind de la prevederile art. 480 Cod civil.
Cum reclamantele nu au răsturnat prezumția de buna-credință a pârâților-comparatori, contractul de vânzare-cumpărare fiind valabil încheiat în temeiul Legii nr.112/1995, acestea nu au dreptul la restituirea în natură a imobilului apartamentului înstrăinat fostului chiriaș, ci au dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, conform art. 18 lit. d din Legea nr.10/2001. Dispozițiile acestei legi acordă preferabilitate actului de vânzare-cumpărare încheiat între stat și persoanele fizice și prevede posibilitatea acordării de măsuri reparatorii prin echivalent și nu prin restituire în natură în situația în care imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaș cu respectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995.
Tribunalul a constatat că prin această dispoziție legală, pentru asigurarea stabilității circuitului juridic civil, se statuează obligativitatea menținerii situației juridice create în mod valabil, în aplicarea dispozițiilor Legii 112/1995 și se instituie indirect, un criteriu de preferință în favoarea persoanelor ce au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în temeiul art. 9 din Legea 112/1995, criteriu aplicabil la soluționarea acțiunii în revendicare.
Prin Decizia pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în data de 09.06.2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că "concursul între legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiuluispecialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut de legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității juridice.
Tribunalul a apreciat că nici prevederile articolului 1 din protocolul nr. 1 la CEDO si jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu pot fi reținute în cauza de față pentru a determina temeinicia acțiunii in revendicare, întrucât reclamanta nu a justificat existența unui bun actual în sensul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO pentru a se ridica problema vreunei atingeri aduse acestuia care să atragă incidența textului din Convenție menționat.
Astfel, CEDO garantează protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate. Solicitarea de a se restitui un bun preluat anterior de stat (data la care Statul R nu era semnatar al Convenției), nu intră sub protecția Articolului nr. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO. Convenția nu garantează dreptul de a dobândi sau redobândi un anumit bun. Aprecierea reclamantelor că dreptul lor de proprietate există și solicitarea ca titlul lor să fie comparat cu cel al pârâților nu sunt suficiente pentru a reține existența unui bun actual. Noțiunea autonomă de bun care circumscrie domeniul de aplicare al Articolului nr. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO presupune ca reclamantele să aibă cel puțin o speranță legitimă cu privire la valoarea patrimonială respectivă. Or, în cauza de față, reclamantele nu au nici măcar o asemenea speranță. De altfel, în jurisprudența sa în cauzele împotriva României, în situații similare Curtea a apreciat că solicitarea de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă (Cauza Poenaru României cererea nr. 51864/99 decizia Curții de inadmisibilitate din 13.11.2001).
De asemenea, Tribunalul a reținut că instanța europeană a constatat în favoarea foștilor proprietari încălcarea dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul art. 1 al CEDO, în situații diferite de cea a reclamantelor din prezenta cauză, și anume în condițiile în care petenții au justificat existența unui bun în sensul Convenției, și anume o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă care le-a consfințit dreptul de proprietate asupra bunului revendicat, urmată de desființarea acesteia sau imposibilitatea punerii în executare, ulterior momentului din care în sarcina Statului R s-a născut obligația respectării Convenției.
Împotriva sentinței civile nr. 1613/24.10.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, au formulat apel reclamantele și.
Referitor la aspectul inadmisibilității acțiunii în raport de admiterea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a recursului în interesul legii, apelantele arată că, potrivit dispozițiilor recursului în interesul legii, dispozițiile Legii nr.10/2001, se aplică numai cazul în care nu sunt neconcordanțe între acestea și Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Pe cale de consecință, în opinia apelantelor, sunt o serie de neconcordanțe între dispozițiile Legii nr.10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Aceste neconcordanțe sunt generate de încălcarea de către dispozițiile speciale interne a art.1 din Protocolul nr.1 - CEDO și art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului sub următoarele aspecte:
a) Legea nr.10/2001 se aplică conform art.1 și art.2, imobilelor aflate în proprietatea statului sau a altor unității din subordinea acestuia. Deci această lege le limitează reclamantelor cadrul procesual și raportul juridic în sensul că nu le permite revendicarea bunului de la orice persoană așa cum prevăd dispozițiile art.1 din Protocolul nr.1 - CEDO, încălcându-le astfel dreptul la un proces echitabil, conform art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și implicit a principiului disponibilității părților. Deoarece prezenta acțiune este formulată împotriva unor persoane fizice, singurul temei de drept al acesteia nu poate fi decât art.480 Cod civil. Cu alte cuvinte, Legea nr.10/2001 reglementează măsurile reparatorii ce vor fi acordate foștilor proprietarii ai imobilelor preluate abuziv de stat, prin raportare numai la organele și unitățile deținătoare ale administrației publice, regii autonome sau societăți cu capital de stat sau organizații cooperatiste. Acest act normativ nu vizează raportul juridic direct dintre adevăratul proprietar și cumpărătorul persoană fizică de la stat, raport care nu poate fi rezolvat decât în cadrul acțiunii în revendicare, prin comparare de titluri, întemeiată pe dispozițiile art.480 Cod civil.
b) În altă ordine de ideii, rezultă că Legea nr.10/2001 nu este o lege specială în materia revendicării, ea poate servi doar ca temei de drept pentru o acțiune în nulitate așa cum prevăd dispozițiile art.45.
Dacă s-ar considera că art.45 din Legea nr.10/2001 ar avea incidentă directă asupra acțiunii în revendicare prin compararea titlurilor de proprietate, sau că, prin neanularea contractului de vânzare-cumpărare al chiriașului-cumpărător, se acordă preferință dreptului cumpărătorului de bună-credință sau că, un asemenea contract de vânzare-cumpărare ar fi încheiat în condițiile unei erori comune și invincibile ar atrage consecința unei "veritabile confiscării" a bunului de la adevăratul proprietar (sau de la moștenitori acestuia) care ar pierde dreptul de proprietate, chiar ca efect al aplicării Legii nr.10/2001, lege fundamentală și reparatorie în spiritul și în esența sa și nicidecum recuperatorie.
În concluzie, apelantele-reclamante consideră că dacă s-ar admite, ca unică, calea Legii nr.10/2001 se paralizează reparația în natură a imobilului, deoarece aceste dispoziții se referă mai mult la activitatea Comisiei de aplicare a Legii nr.10/2001. Respingerea acțiunii în revendicare în această cauză, înseamnă a lăsa victima abuzului - proprietarul - fără orice protecție juridică de natură a restabili legalitatea și o nouă naționalizare abuzivă a dreptului de proprietate, în care statul se folosește de puterea judecătorească.
c) Oat reia neconcordanță este generată de încălcarea de către dispoziția internă, recursul în interesul legii, a dispozițiilor alin.2 din art.1 din Protocolul nr.1 - CEDO, organele statului nu pot priva de proprietate o persoană fizică sau juridică decât în cazul unei cauze de utilitate publică în raport de condițiile prevăzute de lege dar și de principiile dreptului internațional în materia exproprierii. Pe cale de consecință, rezultă că aceasta este unica excepție pe care dreptul internațional o admite cu privire atingerea adusă unui drept de proprietate, excepție care nu face obiectul dispozițiilor Legii nr.10/2001.
În altă ordine de idei, instanța a considerat că imobilul nu reprezintă un "bun actual" deoarece nu se află în patrimoniul apelantelor-reclamante, fără a preciza care este actul sau temeiul juridic care au determinat-o să considere că bunul nu se află în patrimoniul lor.
În acest sens, apelantele învederează că instanța de fond a încălcat dispozițiile imperative ale art.20 alin.1 și alin. 2 din Constituția României potrivit cărora un bun preluat anterior de stat intră sub incidenta protecției art.1 din Protocolul nr.1 din CEDO, deoarece la data preluării, România era semnatara Declarației Universale a Drepturilor Omului. Aprecierea instanței de fond în sensul că România trebuia să fie semnatara Convenț ei și nu a Declarației, nu are temei juridic, normele constituționale din România referindu-se la Declarația Universală a Drepturilor Omului care protejează și dreptul de proprietate.
Apelantele mai arată că titlul lor a fost cel dintâi transcris, fiind încheiat la o dată anterioară, în conformitate cu dispoziții art. 1295 alin. 2 Cod civil. Aceasta reiese din data transcrierii și încheierii actului de vânzare-cumpărare și anume 24.05.1940, titlul lor de proprietate este un titlul valabil dobândit în conformitate cu legea de la tatăl acestora, respectiv bunicul lor, pe calea succesiunii legale. Cu alte cuvinte dreptul de proprietate asupra imobilului nu s-a transmis de la autorul reclamantelor la altă persoană prin vreuna din modalitățile prevăzute de art.644 - art.645 Cod civil.
În ceea ce privește titlul pârâților, acesta nu provine de la adevăratul proprietar. Legea nr.213/1998 și Legea nr. 10/2001, modificată si republicată prin Legea nr. 247/2005, menționează că imobilele confiscate de la proprietari, în temeiul Decretului nr. 92/1950, sunt preluate cu titlul abuziv, indiferent de calitatea pe care aceștia o aveau la data confiscării.
Pe cale de consecință, pentru argumentele invocate, apelantele-reclamante solicită admiterea apelului și schimbarea în tot hotărârea atacată în sensul de admitere a acțiunii ca fiind întemeiată și fondată.
Examinând apelul prin prisma criticilor formulate, curtea constată că este nefondat pentru următoarele considerente.
Primul motiv de apel, referitor la reținerea unei eventuale inadmisibilități a acțiunii în revendicare și a încălcării accesului la justiție nu poate fi primit întrucât prima instanță a soluționat cauza pe fond și nu pe excepție. De altfel, s-a reținut că dispozițiile legii 10/2001 nu determină, de plano o inadmisibilitate a acțiunii în revendicare, fiind necesar a analiza circumstanțele concrete ale fiecărui litigiu, fără a face totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale.
Prin urmare, sub aspect procedural dispozițiile legii 10/2001 nu exclud, în toate situațiile acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar al imobilului, dar, pe fondul litigiului, nu se poate apela exclusiv la compararea titlurilor de proprietate, pe baza criteriilor dreptului comun presupuse de aplicarea art. 480. civil ci, în considerarea prevederilor de drept substanțial ale legii 10/2001 aplicate pentru aprecierea valabilității titlului chiriașului cumpărător, care nu pot fi ignorate în compararea de titluri presupuse de cererea în revendicare dedusă judecății.
În aceste caz, corect a analizat prima instanță pe fond acțiunea în revendicare dar, și cu aplicarea prevederilor substanțiale ale legii 10/2001, care reprezintă legea specială în materia revendicării imobilelor naționalizate de stat, contrar susținerilor apelanților. Că este așa, s-a statuat și de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii care a stabilit că" legea specială, se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil, precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în condițiile expres prevăzute de art. 18 lit. c, art. 29, așa încât argumentul unor instanțe în sensul că nu există suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative( art. 480. civ și legea 10/2001) nu poate fi primit"
Nu poate fi primită nici susținerea apelantelor privind inaplicabilitatea dispozițiilor art. 45 alin 1 și 2 întrucât, prin reglementarea din cele două articole nu s-a urmărit exclusiv menținerea contractelor de vânzare - cumpărare încheiate cu bună credință,așadar în situațiile apreciate ca reflectând o situație de eroare comună și invincibilă, ci și preferabilitatea acestor contracte față de titlul proprietarului deposedat de stat anterior, în considerarea ocrotirii bunei credințe a dobânditorului unor astfel de imobile și a stabilității actelor juridice civile încheiate.
Pe de altă parte nu este întemeiată nici susținerea apelantelor referitoare la neconcordanțele existente între dispozițiile legii 10/2001 și cele ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, situație în raport de care s-ar fi impus admiterea acțiunii în revendicare.
Existența unui "bun" în sensul celui dintâi paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, constă în recunoașterea de către instanțele naționale a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în patrimoniul petenților, fie ca reprezentând " bunuri actuale", fie ca " speranță legitimă" de redobândire a bunului în natură.
evaluării de legalitate este aceea a existenței dreptului de proprietate în patrimoniul reclamanților, la momentul înstrăinării locuinței către chiriași, chiar dacă această înstrăinare a avut loc anterior confirmării în justiție, în mod definitiv a dreptului de proprietate. Prin urmare, nu este necesar doar ca fostul proprietar să se legitimeze cu titlul originar de proprietate asupra imobilului revendicat, ci și ca acest titlu să le fie reconfirmat cu efect retroactiv și irevocabil, printr-o hotărâre judecătorească prin care să se fi recunoscut nevalabilitatea preluării imobilului de către stat și, implicit, existența valabilă și neîntreruptă a bunului în patrimoniul reclamantelor, ceea ce nu este cazul în speță.
Simpla afirmație a apelantelor reclamante că preluarea imobilului în temeiul decretului 92/1950 este abuzivă, nu poate fi reținută, de plano, fără a fi analizată în cadrul unui litigiu anterior prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești în acest sens.
Pe de altă parte, în virtutea jurisprudenței CEDO exprimate în cauza Raicu contra României din 2006 pârâților, care au cumpărat apartamentul în temeiul legii 112/1995, li se recunoaște un bun ce trebuie protejat de orice ingerință. Pârâții au cel puțin o speranță legitimă în acest sens, dedusă din dispozițiile legii speciale - care nu recunoaște proprietarului deposedat decât dreptul de a obține despăgubiri în situația în care bunul a fot înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legii 112/1995, precum și în ipoteza în care contractul a fost încheiat cu bună credință - unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect.
Curtea a reamintit că atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate ( a se vedea și ) și că persoanele care au dobândit bunurile de bună credință nu trebuie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat aceste bunuri în trecut.
Prin urmare, prin respingerea acțiunii în revendicare nu se ajunge la o nouă privare de proprietate de către stat a apelantelor reclamante, întrucât în baza dispozițiilor legii speciale acestea au posibilitatea de a obține despăgubiri pentru imobilele ce au fost înstrăinate cu respectarea dispozițiilor legii 112/1995, cum este cazul în speță.
Pentru aceste considerente în baza art. 296. pr. civ Curtea respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelantele-reclamante și, ambele domiciliate în B,-,.1, sector 2, împotriva sentinței civile nr. 1613/24.10.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații-pârâți, domiciliat în B,. nr.83,.101,. C,.58, sector 1 și, domiciliată în B,-,.3, sector 2 și chemații în garanție PRIMĂRIA MUNICIPIULUI, cu sediul în B,-, sector 5, MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, cu sediul în B, str. -. - nr.13, sector 2 și SC SA, cu sediul social în B,-, sector 2.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27.05.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, GREFIER,
Red.
Tehnodact. //9 ex./23.06.2009
- Secția a V-a Civ. -
Președinte:Elena VladJudecători:Elena Vlad, Andreea Doris Tomescu
